Relația Ghiță-Lică

Se știe că în textul epic, personajele sunt purtătoare de semnificație ale mesajului

transmis prin discurs. Ele sunt rotițele care pun în mișcare mecanismul universului ficțional. În
nuvelă, acțiunea plasează în centru protagonistul, celelalte personaje gravitând în jurul lui,
pentru a-i susține evoluția.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, în care punctul de fugă este reprezentat
de Ghiță în calitatea sa de protagonist. Evoluția personajului principal, la nivelul discursului
narativ poate fi ințeleasă numai prin raportare la celelate personaje, în care i se oglindesc
calitățile și defectele. Semnificativă, în acest sens, este relația dintre Ghiță și Lică.
În primul rând, relația celor două personaje se impune a fi analizată din perspectiva
tematicii abordate: tematica rurală dublată de o temă psihologică, reprezentată de
dezumanizarea ființei sub puterea mistuitoare a banului. Problematica nuvelei este
reprezentată de ciocnirea dintre două mentalități: una tradițională, reprezentată de Ghiță și
una mercantilă, căreia îi dă glas Lică. Pentru o redare cât mai veridică a imaginii satului
transilvănean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, autorul surpinde metamorfozele unei
societăți reflectate în conștiința protagonistului. În vreme ce Lică este un adaptat la structurile
capitaliste, Ghiță incearcă adaptarea prin încercarea de a-și depăși condiția de cizmar sărac.
Pe de altă parte, naratorul adoptă o perspectivă narativă obiectivă, cu o viziune” din
dărăt”. Ocupând o poziție extrateritorială față de universul ficțional creat, acest narator
detașat nu intervine în destinul personajelor sale, lăsându-le să evolueze spre deznodământ,
după nazuințe și slăbiciuni. Ba mai mult, naratorul omniscient și omniprezent știe totul despre
personajele sale, astfel încât relatează informații nu numai despre fizionomia personajelor
sale, ci le dezvăluie și dimensiunea interioară.
În aceeași ordine de idei, prima întâlnire dintre Ghiță și șeful porcarilor, Lică, dezvăluie
un conflict exterior. Sămădăul își impune în fața noului venit propriile-i reguli: „vreau să știu în
tot deauna cine trece pe aici, cine ce zice, cine ce face și voiesc ca înafară de mine să nu mai
știe nimeni. Cred că ne-am ințeles!”. Este un conflict exterior vag nuanțat, deoarece
cârciumarul nu ripostează, ci acceptă tacit situația. Acest conflict exterior se dezvoltă pe
parcursul discursului narativ într-un amplu conflict interior: măcinarea interioară, până la
dispariție a conștiinței protagonistului.
Nu în ultimul rând, cele două personaje sunt construite prin mijloace de caracterizare
consacrată de proza realistă. Prin carcaterizarea directă, naratorul omniscient surpinde
transformările lui Ghiță sub puterea banului: „nu mai zâmbea ca mai-nainte, ci râdea cu hohot
de-ți era teamă de dânsul”, „se juca din ce în ce mai rar cu Ana, iar atunci când o făcea îi lăsa
urme vinete pe corp”. În realizarea personajului Lică, autorul se folosește de tehnica
portretisticii: „un om ca de trezeci și sase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu ochii mici și
verzi, cu mustața lungă și sprâncenele împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei
care poartă cămașă albă și subțire, ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și biciul de
carmajin cu codoriștea de os cu ghintulețe de aur”. Aceste elemente de portret reliefează, pe
de-o parte răutatea personajului, dar în același timp și bogăția, opulența sa. Modernitatea
operei lui Slavici constă însă în mijloacele inovatoare pe care le utilizează în construcția
personajelor: monologul interior și stilul indirect liber.
Din punct de vedere tipologic, incipitul nuvelei îl surpinde pe Ghiță ca tipul țăranului
dornic de a-și îmbunătății condiția socială de cizmar sărac. Pe parcursul discursului narativ,
însă, protagonistul se individualizează prin patima sa nefirească pentru bani. Dacă Ghiță este
un personaj rotund, caracterul său modificându-se pe parcursul narațiunii, Lică face parte din
categoria personajelor plate. De la prima și până la ultima sa apariție în discurs, Sămădăul are
un comportament neschimbat.
Statutul social al protagonistului este surpins încă din incipitul discursului narativ: el
este cizmarul sărac, care-și dorește un trai mai bun pentru familia sa. Este capul unei familii de
tip patriarhal, este conștient de faptul că pe umerii săi apasă toate greutățile familiei și, de
aceea, decide să ia în arendă cârciuma de la moara cu noroc. Noul statut social pe care-l
dobândește, cel de cârciumar, coincide și cu dezumanizarea unui personaj care nu are puterea
de a se sustrage mirajului îmbogățirii. În schimb, Lică își păstrează, de la început până la sfârșit,
același statut social: el este Sămădăul, șeful porcarilor.
Din punct de vedere psihologic, comportamentul lui Ghiță relevă un caracter slab. Se
arată neputincios în fața tentației de a se îmbogății și dă vina pe un destin potrivnic. Măcinarea
interioară a personajului este redată de naratorul omniscient prin secvențe monologate „ Ei!
Ce să-mi fac? Așa m-a lasat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât
voința mea. Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare”. Dacă, în cazul lui
Ghiță conflictul interior era generat de ciocnirea dintre viziunea tradiționala și cea nouă,
mercantilă, în ceea ce-l privește pe Lică, naratorul nu-i surpinde conflictul interior. Acest
aspect se datoarează faptului că Sămădăul este un adaptat al lumii capitaliste, cu care Ghiță
tocmai a luat contact.
Expozițiunea textului surpinde ipostaza unui Ghiță a cărui existență stă sub semnul
moralității: este harnic, cumsecade, iubitor de familie și dotat cu inițiativa. Întâlnirea cu Lică
Sămădăul va declanșa și declinul său moral: dintr-o ființă morală, Ghiță ajunge, în final, o ființă
imorală, fiind capabil să-și arunce soția drept momeală în brațele Sămădăului. În schimb, Lică
are o existență guvernată de imoralitate. Dintr-o formă de autocaracterizare, el însuși își
dezvăluie plăcerea de a ucide. Așadar, Lică este un personaj excepțional, demonic, trădând
dimensiunea romantică în construcția acestui personaj.
 Relația dintre cele două personaje poate fi reprezentată ca fiind una între
manipulator, Lică Sămădăul și manipulat, Ghiță.
O primă secvență narativă care surpinde această relație poate fi considerată cea în
care Lică își face apariția, pentru prima dată, la cârciumă. Pentru că relațiile capitaliste
presupun obligatoriu subordonarea partenerului de afaceri, Sămădăul își impune în fața noului
venit propriile-i reguli, fără a manifesta opoziție, cârciumarul le acceptă tacit. Lică intuiește
slăbiciunile lui Ghiță, încercând astfel să-l supună. Mai intai, încearcă să-l îndepărteze de
familie, apoi îi pătează imaginea de om cinstit în fața colectivității rurale, implicându-l, fără
voia sa, în jaful de la arendaș și în uciderea văduvei și a copilului acesteia. Caracter slab, Ghiță
își ia, mai întâi măsuri de precauție: aduce doi câini de la Arad, își procură pistoale și-și
angajează o slugă noua, ”cât un munte”, pe Marți, un ungur. La toate acestea cârciumarul nu
rezistă tentației banilor și va sfârși tragic.
Finalul nuvelei surpinde ultima treaptă a dezumanizării protagonistului. Orbit de
dorința de a se răzbuna pe Lică, prin acceptarea de a colabora cu jandarmul Pintea,
cârciumarul refuză invitația bătrânei de a-și petrece sărbătorile pascale la Ineu. Rămâne la han
și își împinge soția drept momeală în brațele Sămădăului. Lică, conștient de slăbiciunea
cârciumarului pentru soția sa, îi cere Anei să i se așeze pe genunchi, mizând pe o reacție din
partea lui Ghiță. Apoi, Sămădăul îi cere bărbatului să-l lase singur cu soția sa. Ana, dezgustată
de lașitatea soțului pe care-l considera „doar o muiere îmbrăcată în straie bărbătești” i se
dăruiește lui Lică. Conștientizând păcatul soției sale în care tot el a împins-o, Ghiță o omoară
pe Ana „înfingându-i adânc cuțitul în inimă”. La rândul său, Ghiță este ucis de Răuț din ordinul
Sămădăului, care se sinucide pentru a nu cădea viu în mâinile jandarmului Pintea.
Sunt de părere că finalul tragic al celor două personaje trădează dimensiunea
moralizatoare a nuvelei lui Slavici.
Am în vedere, când afirm acest lucru, faptul că prin cele două personaje, ca
purtatoare de semnificație ale mesajului transmis prin discursul narativ, autorul transilvănean
își exprimă viziunea despre lume puternic influențată de ideologia confucianistă. Creatorul
universului ficțional transmite ideea conform căreia singurele valori ale existenței umane sunt
cele bazate pe morală. Ființa umană trebuie să se supună legilor predestinate, incercarea sa de
a-și depăși destinul având consecințe tragice.
În concluzie, finalul tragic al personajelor Lică și Ghiță amintește de hybrisul tragediei
antice grecești, personajele găsindu-și finalul tragic tocmai pentru că au încercat să depășească
limitele unui destin prestabilit.