Suport curs 4: Elocutio – stilul şi figurile retorice

Elocutio reprezintă faza de redactare a unui discurs, intersecţia dintre argumentare şi stilistică;
obiectul principal al acestui canon este reprezentat de figuri şi ornarea discursului. De asemenea,
elocutio este principalul actor în apelul la pathos. Stilul nu este un accesoriu al discursului, cum au
crezut criticii retoricii din sec XIX; „mediul este mesajul” reprezintă de fapt o reluare a unor locuri
comune în retorică („stilul este omul”).

Calităţile fundamentale ale stilului sunt: proprietatea, claritatea, adecvarea (concizia, frumuseţea,
capacitatea de ilustrare, registrul stilistic (modest sau umil, moderat, emfatic) şi registrul discursiv
(vulgar (argou), comun (colocvial), specializat. (vezi discuţia despre elocutio de la tema 2)

Figura retorică: definiţie: o deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit
nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de
expresivitate ori persuasiune în comparaţie cu maniera comună de exprimare. Figura nu
este un simplu ornament al artei poetice: destructurarea pe care o presupune devierea de la
uzul normal al limbii (de la sensul propriu, literal al termenilor) este însoţită de o
restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe folosirea figurată a
termenilor şi pe structuri sintactice specifice. (DSL)

Dacă figura retorică este abatere de la normă, se pune problema care e norma în funcţie de care se
evaluează încărcătura retorică a unui text: gradul zero al scriiturii (Roland Barthes): „punctul de
referinţă, caracterizat prin lipsa figurilor retorice, la care se raportează exprimările marcate
stilistic. Limbajul ştiinţific pare a se apropia cel mai mult de gradul zero.”

Problema clasică în cadrul canonului elocutio: este repertoriul figurilor retorice doar „o colecţie
de zorzoane” menite a înfrumuseţa discursul (estetică aplicată) sau figurile retorice reprezint chiar
conţinutul substanţial al retoricii (estetică implicată)? Metafora nu funcţionează doar ca un truc de
înfrumuseţare a discursului, ci reprezintă şi o modalitate de cunoaştere (G. Lakoff şi Lucian Blaga).

S. Marcus: elementul cheie ce diferenţiază limbajul ştiinţific de limbajul poetic este absenţa /
prezenţa sinonimiei. Cu cât sinonimia perfectă este mai posibilă, cu atât suntem mai aproape de
gradul zero al scriiturii.

Registre retorice: abatere convenţională şi abatere neconvenţională: abaterea convenţională

vizează folosirea familiară a figurilor retorice (figura retorică hipercodificată – exemple tipice:
catacrezele sau formulele clişee), pe când abaterea neconvenţională vizează folosirea inovativă a
figurilor retorice (figura retorică hipocodificată) – domeniul artei care înşeală aşteptările (Ex. N-ai să
vii şi n-ai să morţi / N-ai să şapte între sorţi / N-ai să toamnă primăvară / N-ai să doamnă,
domnişoară).

D.p.d.v. semiotic, figura retorică se construieşte ca un dublu sistem de semnificare: cel al conotaţiei
şi denotaţiei, opuse mecanismului definiţiei:

II. E C E C II.

I. E C Mecanismul Mecanismul E C I.
semiotic al semiotic al
conotaţiei definiţiei
Observaţii:
1. denotaţia este de regulă arbitrară, pe când conotaţia este întotdeauna conotată cultural: „albină”
ajunge să însemne „persoană harnică” doar în virtutea unei cunoaşteri enciclopedice despre
albină într-o anumită comunitate lingvistică.
 2. e posibil şi un al treilea etaj al mecanismului semiotic al conotaţiei: suma semnificanţilor
conotaţiei este RETORICA, iar suma semnificaţilor conotaţiei este IDEOLOGIA (R. Barthes)
Discutie: imaginile din Roland Barthes - Mitologii, Retorica imaginii, Mesajul Fotografic
Clasificarea figurilor după Retorica ad Herenium:
FIGURI

scheme: tropi:
vizează sintaxa: (vizează semnificaţia)
ex: inversiunea,
zeugma,
asupra asupra
înţelesului cuvintelor: modalităţii discursive:
ex. metaforă, metonimie, ex. ironia, imprecaţia,

Clasificarea standard a figurilor retorice (după Quintilian – reluată de Grupul µ)

1.Figuri de sunet (de cuvânt, fonologice sau metaplasme – Grupul µ)
figuri de sunet propriu-zise (aliteraţie, rimă, paronomază)
accidente fonetice (apocopa)
jocuri de cuvinte (anagrama, calambur) – procedee cu implicaţii semantice
Aliteraţie: figură care constă în repetarea aceluiaşi segment sonor (consoană sau silabă) la începutul
unor cuvinte în frază (Ex. veni, vidi, vici sau veni, vidi, Visa)
Paronomază: repetarea unor cuvinte cu rezonanţă apropiată dar cu sens diferit (în general
paronime) Ex. propăşire – prăbuşire;
Apocopa: figură care exprimă tendinţa de economie lingvistică şi constă în prescurtarea unui cuvânt
prin îndepărtarea unei vocale sau unei silabe finale, fără ca înţelegerea cuvântului să fie afectată. Ex.
cinema[tograf], prof’;
Anagramă: figură care constă în reluarea literelor iniţiale ale mai multor cuvinte pentru a forma un
singur cuvânt
Calambur: joc de cuvinte bazat pe echivoc, care se realizează prin exploatarea intenţionată a
omonimiei, paronimiei, polisemiei. Înţelegerea calamburului depinde de cunoaşterea unei realităţi
extralingvistice. Ex. – „Dosia – noua soluţie de spălat geamurile” sau „A apărut un nou tip. Ia-l
acasă. E bun la pat. Aspiratorul LG”

2. Figuri de construcţie (metataxe - Grupul µ) – figuri legate de structura frazei:

2.1. permutare (inversiune, chiasm, antimetateză)
2.2. sustragere (elipsă, asindet, zeugmă)
2.3. repetiţie (anaforă, climax, anticlimax, paralelism sintactic)
Chiasm: chiasmul simplu: figură sintactică realizată prin repetarea încrucişată a elementelor cu
funcţii corespunzătoare din grupul nominal sau verbal (după schema AB - BA). Ex. „Pe înţelepţi îi
admirăm, îi nesocotim pe nebuni”. chiasmul complex: vezi antimetateza;
Antimetateză: Figură prin care repetarea inversă a unei sintagme, propoziţii, fraze, se face cu
modificarea funcţiilor gramaticale şi uneori şi a înţelesului; Ex. „Ask not what your country can do
for you, but what you can do for your country” (J. F. Kennedy) sau „ ... pentru că e mai bine să fii
în fruntea cozii decât în coada frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept.” „Filosofia mizeriei, mizeria
filosofiei”;
Elipsă: figură care constă în contragerea enunţului prin omisiunea unui cuvânt sau a unei propoziţii.
Ex. Ciuc – încă una şi mă duc.
Asindet: figură retorică bazată pe suprimarea conjuncţiilor sau a prepoziţiilor pentru a da dinamism
textului. Ex. Ai carte, ai parte.
Anaforă: procedeu retoric ce constă în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi
de frază, în scopul accentuării unor idei sau pentru obţinerea unor simetrii: A fi în siguranţă, A fi
fericit, A fi prosper înseamnă AFI (Societate de Asigurare, Finanţare şi Investiţii) – aici, cu
anagramă.
Epifora: inversul anaforei – repetarea se face la sfârşitul unei secvenţe.
 La nivel sintactic, se face diferenţa între stilul hipotactic (eng. running) şi stilul paratactic (eng.
periodic) (vezi Hart & Daughton: 134-136):
Hipotactic
Orientat pe verb
Natural, simplu, dihotomic;
Structuri sintactice aflate în relaţie de
coordonare, cu topică standard: Cine a făcut ce,
cui, unde, cum, de ce;
Audienţa nu are timp să reflecteze, i se cere un
răspuns imediat, simplu;
Stil eliptic, suprimând informaţia conexă la
maximum (audienţa face automat inferenţele cu
privire la agenţi şi relaţii)
Ex. veni vidi vici
Numire directă, prin substantiv comun; (Ex. În
noaptea de anul nou …)
Riscul: a nu obţine efectul dorit;
Paratactic
Orientat pe substantiv
Elaborat, complex, nuanţat;
Structuri sintactice aflate în relaţie de
subordonare, cu topică modificată (inversiune
subordonată - regentă), concesive şi consecutive,
Structurile secundare lasă timp audienţei să
reflecteze şi să producă un răspuns întârziat, dar
complex d.p.d.v. emoţional.
Spun audienţei cum trebuie să evalueze mesajul
şi îl implică în reflecţie, mai degrabă decât în
acţiune.
Numire indirectă, prin perifrază, deseori
redundant (Ex. În noaptea de revelion, momentul
de cumpănă dintre ani …)
Riscul: a nu fi înţeles;

3. Figurile semantice - tropi (metasememe - Grupul µ): denaturări ale sensurilor iniţiale ale
unor cuvinte prin punerea acestora în relaţii neconforme cu aşteptările comune legate de sensul
respectivelor cuvinte.
Quintilian: tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, licenţă) şi tropi de un cuvânt
(metonimie şi metaforă)
Jakobson: seria metonimică (metonimia, sinecdoca) şi seria metaforică (metafora, comparaţia,
epitetul, personificarea, oximoronul)
Alegoria: figură retorică ce se bazează pe folosirea metaforelor sau a simbolurilor în expunerea
narativă a unor idei abstracte. Ex. În spatele norului atât de apăsător, plin de sângele şi lacrimile
noastre, iată că reapare soarele măreţiei noastre. (DeGaule despre eliberarea Franţei)
Licenţa: figură retorică prin intermediul căreia vorbitorul exprimă o idee incomodă, şocantă, pentru
auditoriu; este adesea încadrată de formule de scuze: „În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această
digresiune, este trist, dar adevărat! – în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!” (Caragiale)
Metafora: Retorica clasică a favorizat definiţia metaforei drept comparaţie implicită („comparaţie
prescurtată”). Mecanismul semantic al metaforei este următorul: dacă A1, cu sensul S1, este
termenul metaforizat (substituit) şi A2, cu sensul S2, termenul metaforic (substituent), înlocuirea lui
A1 prin A2 nu va fi posibilă decât în temeiul unei baze semice comune lui S1 şi S2.
Metonimia: figură retorică de înlocuire a unui termen prin alt termen, bazată de o relaţie de
contiguitate între cele două concepte desemnate de aceştia: cauză – efect, mijloc – scop, parte –
întreg etc.
Sinecdoca: figură retorică înrudită cu metonimia, ce constă în înlocuirea unui termen prin alt termen
pe o bază semică: conţinutul pentru conţinător (şi invers), locul produsului pentru numele
produsului, culoarea pentru produs etc.

Exemple de posibilităţi de substituire: drumul de la comparaţie la metafora implicită (vezi

Gerard Genette, La rhetorique restreinte)
Figura analogică Com- Baza semică a comparaţiei Moda- Compa- Exemplu
parat (motivarea comparaţiei) lizator rant
1. comparaţia + + + + Dragostea mea arde ca
motivată o flacără
2. comparaţie fără + + + Dragostea mea
expunerea motivării asemănătoare unei
flăcări
3. comparaţie + + + Cum mai arde
motivată fără dragostea mea … (act
comparant expresiv)
4. comparaţie + + + .... arzând ca o flacără
motivată fără (formulare eliptică)
comparat
5. comparaţie fără + + dragostea mea
expunerea motivării seamănă cu ...
şi fără comparant (formulare eliptică)
6. comparaţie fără + + .... ca o flacără
expunerea motivării (formulare eliptică)
şi fără comparat
7. asimilare motivată + + + dragostea mea (este) o
flacără arzând
8. asimilare fără + + dragostea mea (este) o
expunerea motivării flacără
9. asimilare motivată + + flacăra arzând în mine
fără comparat
10. asimilare fără + flacăra din mine
expunerea motivării
şi fără comparat
(metafora implică)

Metafora ca structură cognitivă:

Lucian Blaga:
metafore plasticizante: „din setea de a restaura congruenţa între concret şi abstract se recurge la
metafore plasticizante” – ele nu sporesc semnificaţia faptelor la care se referă, ci întregesc expresia
lor directă)
metafore revelatorii: anulează semnificaţia obişnuită a faptului, substituind un sens nou.
George Lakoff & Mark Johnson: metaforele nu sunt doar zorzoane ale expresiei, ci efectiv
structurează percepţia şi înţelegerea noastră asupra lumii prin:
a. Funcţia de accentuare selectivă a ideilor şi valorilor: argumentarea ca război vs.
argumentarea ca parcurs / călătorie. (Ex. Argumente zdrobitoare care au anihilat poziţia
celuilalt vs. Acest argument nu împinge discuţia prea departe)
b. Funcţia de mascare a ideilor şi valorilor: când metaforele intră în uz (loc comun sau
catacreză) sensul lor original devine din ce în ce mai puţin observabil, putând fi folosit pentru
a masca anumite implicaţii şi a accentua altele: Ex. Dacă munca este considerată o resursă
asemeni petrolului şi electricităţii, atunci chestiuni delicate despre exploatarea muncitorilor
sunt tacit eliminate din discuţie. (această funcţie este un revers al primeia).
c. Funcţia de generare: a arunca o lumină nouă asupra unei idei împărtăşite, a te ajuta să vezi
lucrurile şi altfel: dacă iubirea e o boală fatală (săptămâna oarbă, love is blind) atunci căutaţi
metafore noi care să sugereze altă înţelegere (ex. responsabilitate în relaţie cu altcineva,
caracter nefatal …)
d. Funcţia de implicare: a sugera sau da de înţeles direcţii de acţiune: de ex. Relaţia lor a
ajuns la un punct mort implică faptul că într-o relaţie există un obiectiv comun care trebuie
atins, şi despărţirea are nişte consecinţe morale. În comparaţie cu Nu mai sunt pe aceeaşi
lungime de undă, implicaţiile sunt complet diferite (o relaţie este ceva ce scapă controlului,
deci despărţirea nu are consecinţe morale);

Atenţie: simpla ocurenţă a unei metafore ce favorizează sau sugerează o anumită idee poate să
nu fie semnificativă; relevant într-un discurs este sistematicitatea folosirii metaforelor (vezi
chestiunea mai generală a convergenţei modurilor persuasiunii); de ex. sistematicitatea uzului
metaforelor care maschează agentul (deci elimină chestiunile legate de responsabilitate) în
discursul politic, dublate de sistematicitatea folosirii diatezei pasive sau reflexive (se vrea … , s-a
acţionat în direcţia …, au fost întreprinse diverse măsuri pentru …) poate fi materializarea
strategiei eschivării.
 4. Figurile de gândire (sau logice, sau metalogisme - Grupul µ ) – sunt figuri care se bazează
pe relaţia oratorului cu discursul său şi afectează structuri mai extinse ale textului (întregul discurs),
şi nu doar un cuvânt, o sintagmă sau o frază: alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul,
hiperbola şi litota, ironia, paradoxul, parabola, prosopopeea. (căutaţi-le în glosar şi găsiţi exemple
proprii). Orice figură retorică folosită la nivelul întregului discurs poate deveni figură de gândire.

Pentru examen trebuie ştiute doar: alegoria, aliteraţia, aluzia, ambiguitatea, amplificarea
oratorică, anacolutul, anadiploza, anafora, antifraza, antimetateza, antiteza, antonomaza,
apocopa, aporia, apostrofa, asonanţa, asindetul, butada, catacreza, calamburul, chiasmul,
climaxul, comparaţia, elipsa, epanortoza, epifora, epitetul, eufemismul, exortarea, hiperbola,
injoncţiunea, intertextul şi intertextualitatea, ironia, licenţa, litota, metafora (cu formele ei ...)
metonimia şi sinecdoca, oximoronul, paradoxul, parabola, paronomaza, perifraza,
personificarea, repetiţia, tautologia, zeugma.

Potenţialul retoric este înscris în limbă: fiecare limbă, datorită specificităţii semanticii şi
sintaxei sale favorizează o anumită dezvoltare stilistică, un anumit registru al metataxelor şi
metasememelor.
Exemple:
1. traduceţi în română, engleză şi franceză butada latinească veni, vidi, vici. Ce se pierde şi ce se
câştigă în fiecare din aceste limbi prin traducere? Ce rol joacă gramatica limbii respective în
această transformare? Repetaţi exerciţiul cu sloganul publicitar biger, better, faster, more.
2. analiza conotaţiilor sexiste pentru evidenţierea componentei semantice: inventariaţi, pe axa
paradigmatică a termenilor bărbat şi femeie, conotaţiile pozitive sau negative, pe o scală de la -5
(foarte jignitor) la +5 (foarte flatant). La zero se află termenii neutri bărbat şi femeie.(ex, tip /
tipă, gagică / gagiu, damă / cavaler etc.)

Raportul stil – persuasiune: stilul este văzut ca o abatere de la normele persuasiunii: ironia
descalifică adversarul fără a-i infirma punctul de vedere. De aceea posibilitatea persuasiunii necesită
o cooperare din partea audienţei. În consecinţă, scopul retoricii pare a fi mai degrabă câştigarea
cooperării audienţei decât persuasiunea propriu-zisă. Iar aceasta se poate realiza păstrând
accepţiunea retoricii clasice asupra stilului ca fiind o formă de digresiune (abatere).
Walter Nash: „Hipnoza funcţionează doar asupra celor care cred în această practică. La fel stau
lucrurile şi în cazul persuasiunii.”

PENTRU REFERAT: simpla „vânătoare” de figuri retorice nu este cu nimic

relevantă; analiza figurilor retorice trebuie să urmărească modul în care sunt
restructurate semnificaţiile textului prin apel la figurile retorice. Altminteri nu facem
decât un simplu inventar (vezi M. Jolly); urmăriţi ce gen de figuri retorice sunt cele
mai frecvente în discurs şi întrebaţi-vă de ce; din ce registre semantice sunt preluaţi
termenii metaforelor, comparaţiilor, metonimiilor, sinecdocelor şi dacă aceste registre
semantice sunt neutre sau nu pentru tema discursului; sunt figuri retorice
convenţionale sau nu?
Trei stiluri retorice (Gibson, apud Hart & Daughton 135 - 137):
1. Dur / aspru (eng. Tough): fraze simple, de dimensiuni medii, multe cuvinte monosilabice,
puţine adjective, dublate doar în situaţii excepţionale, actualizarea modalităţilor de referire la
sine; Persoană retorică creată: persoană cu experienţă, care a văzut multe, nu s-a născut
ieri. E un „reporter” care ştie ce se întâmplă şi nu îi e frică să o spună. E încrezător în sine şi
chiar egocentric. El îţi spune cum stau lucrurile, e treaba ta ce faci mai departe. Ex. Victor
Ciutacu.
2. Dulce / cald (eng. Sweet): orientat pe interlocutor, cu multe elipse şi contrageri, bazat pe
diateza activă, bogat în clişee, informal; Persoană retorică creată: interesat mai mult de
interlocutor decât de el însuşi, are autoritatea nechestionabilă de a da sfaturi, îţi ştie binele şi
ţi-l furnizează instantaneu, dar fără efort. Te solicită şi chiar te consumă. Poate fi paternalist,
dar nu neapărat. Ex. bunicuţa din reclamă.
3. Rigid, preţios (eng. Stuffy): fraze lungi şi complexe, evitare a cuvintelor simple, utilizare
frecventă a diatezei pasive. Dispar orientarea spre sine şi cea spre interlocutor şi în loc sunt
introduse abstracţiuni (ex minimizarea riscurilor, strategii proactive etc.). Poate fi încărcat şi
greoi, dar nu neapărat d.p.d.v. stilistic (nu bombastic); Persoană retorică creată: birocratul
reticent să se arate pe sine, dar foarte atent să nu denatureze cumva adevărul, lipsit de orice
emoţie, dar punând în loc abstracţiuni care anulează referenţialitatea discursului. (ex. fumatul
e o problemă gravă, dar se vorbeşte despre el de parcă nu ar exista fumători …). Ex. Emil
Boc.

Bibliografie:
a. Surse lexicografice: DSL şi Silva Rhetoricae
b. Lucrări:
1. Barthes, Roland: Elements de semiologie, în Comunications, nr. 4 / 1964;
2. Barthes, Roland: L’ancienne rhetorique: aide memoire¸ publicat în Communications, 16
/1970, republicat în Communications, 16: Recherches Rhetoriques, Paris, Edition de Seuil,
1994;
3. Blaga, Lucian: Geneza metaforei şi sensul culturii în Opere, vol. 9, Bucureşti, Editura
Minerva, 1985;
4. Hart, Roderick & Daughton, Suzanne: Modern rhetorical criticism (3rd edition) Boston, New
York: Pearson Education 2007;
5. Genette, Gerard: La rhetorique restreinte, publicat în Communications, 16 /1970, republicat
în Communications, 16: Recherches Rhetoriques, Paris, Edition de Seuil, 1994;
6. Grupul µ (J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinnon):
Retorica generală, Bucureşti, Editura Univers, 1974;
7. Lakoff, George, & Johnson, Mark: Metaphors We Live By, Chicago, London, University Of
Chicago Press, 1980;
8. Nash, Walter: Rhetoric: the wit of persuasion, Oxford, Cambridge, Blackwell Publishers,
1989;
9. Quintilianus, Marcus Fabius: Arta oratorică, (trad. Maria Hetco), Bucureşti, Minerva, 1974;
10. Săvulescu, Silvia: Retorică şi teoria argumentării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003;
Reclamă Panzani analizată de Roland Barthes în Rhetorique de l’image
Coperta Paris Match analizată de Roland Barthes în Mitologii