DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

4.1. Noţiunea şi reglementarea legală

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia dispune, în art. 1, că
dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor
care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Noul Cod civil defineşte dreptul de proprietate publică în art. 858 ca fiind dreptul de proprietate ce
aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul din modurile
dobândite de lege.

În doctrină, dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind dreptul de proprietate al statului şi
unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de
drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Reglementarea generală a dreptului de proprietate publică este realizată în Constituţia României

(art.136), Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Codul civil din
1864 (art. 475 – 478), Noul Cod civil (art. 858-875) Legea fondului funciar, modificată şi republicată,
modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (art.4-6, art.29 alin.9, art. 35), Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale
(art.121-124), Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de
concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007.

Constituţia României, revizuită cuprinde reglementări cu privire la garantarea şi ocrotirea proprietăţii

publice prin lege (art.136 alin.2), titularii dreptului de proprietate publică (art. 136 alin.2), obiectul
dreptului de proprietate publică (art. 136 alin. 3), regimul juridic al proprietăţii publice (art. 136 alin. 4),
instituirea regulii conform căreia reglementarea regimului juridic general al proprietăţii se face prin lege
organică (art. 73).

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia reprezintă legea cadru în
privinţa proprietăţii publice şi cuprinde reglementări referitoare la bunurile care fac obiectul proprietăţii
publice a statului şi unităţilor administrativ – teritoriale, modalităţile de dobândire a proprietăţii publice,
regimul juridic al bunurilor proprietate publică, drepturile reale care corespund dreptului de proprietate
publică.

4.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică este absolut, exclusiv şi perpetuu, dar prezintă şi caractere specifice.
Astfel, Constituţia în art. 136 alin.4 şi Legea nr. 213/1998 în art. 11 şi Noul Cod civil în art. 861 stipulează
că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
 Inalienabilitatea bunurilor proprietate publică

Bunurile aparţinând dreptului de proprietate publică nu pot fi înstrăinate, nu pot forma obiectul unor
garanţii reale (gaj, ipotecă), sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice având ca obiect
înstrăinarea sau grevarea cu o sarcină reală. În condiţiile legii organice, bunurile proprietate publică pot
fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate şi pot
fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Aceasta înseamnă că bunurile proprietate
publică sunt scoase din circuitul civil general.

Imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică

Bunurile aparţinând domeniului public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt

imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv. Din punct de vedere extinctiv, acţiunea în revendicare a
unui bun poate fi exercitată oricând astfel că ea nu se stinge. Din punct de vedere achizitiv, acţiunea în
revendicare cu privire la un bun aparţinând domeniului public nu poate fi paralizată prin invocarea
dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune. Astfel, conform art. 11 alin. 1 lit. c
din Legea nr. 213/1998 şi art. 861 alin. 2 din Noul Cod civil, bunurile din proprietatea publică nu pot fi
dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună – credinţă asupra
bunurilor mobile.

Insesizabilitatea bunurilor proprietate publică

Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului lor sau de creditorii celor
cărora le-au fost date în administrare sau cu orice titlu. Urmărirea silită a bunurilor din domeniul public
al statului nu e posibilă, întrucât statul este prezumat a fi mereu solvabil.

4.3. Subiectele dreptului de proprietate publică

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:

1. statul, pentru bunurile din domeniul public de interes naţional ;

2. unităţile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din domeniul public de interes local.

4.4. Obiectul dreptului de proprietate publică

Constituţia României enumeră cu caracter general bunurile proprietate publică ce alcătuiesc obiectul
dreptului de proprietate publică. Sfera de cuprindere a acestor bunuri este stabilită în art. 136 (3) care
prevede că : „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice”.
Legea nr. 213/1998 prevede că domeniul public e alcătuit din bunurile prevăzute în art. 136 alin. 3 din
Constituţie şi cele stabilite prin anexa ce face parte integrantă din lege.

Conform art. 859 alin. 1 din Noul Cod civil, constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de
interes public ale subsolului, spaţiul aerian,apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platorului continental, precum şi
alte bunuri stabilite prin lege organică.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 238/2004, legea petrolului, resursele de petrol situate în subsolul ţării
şi al platoului continental românesc al Mării Negre, delimitat conform principiilor dreptului internaţional
şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi
aparţin statului român.

Criteriile în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite bunuri sunt declaraţia legii, natura
bunurilor şi afectaţiunea bunurilor.

În raport de criteriul declaraţiei legii fac parte din domeniul public bunurile expres enumerate în acest
sens de lege

După criteriul naturii bunurilor intră în domeniul public acele bunuri care sunt de uz sau de interes
public;

Dacă avem în vedere criteriul afectaţiunii bunurilor, intră în alcătuirea domeniului public acele bunuri ce
sunt destinate uzului sau interesului public. Sunt bunuri de uz public acele bunuri care prin natura lor
sunt de folosinţă generală (parcuri publice, drumuri publice, pieţe publice); de interes public sunt acele
bunuri ce interesează toţi membri societăţii, chiar dacă nu au acces nemijlocit la folosinţa acestor bunuri
(şcolile, spitalele, muzee, etc. )

Statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor
care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.

Domeniul public poate fi caracterizat ca fiind acel domeniu din care fac parte bunurile proprietate
publică ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sau totalitatea bunurilor ce formează
obiectul dreptului de proprietate publică.

Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul public şi se numesc
bunurile domeniale, spre deosebire de celelalte bunuri ce aparţin particularilor - persoane fizice sau
juridice - altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi care formează circuitul civil.

Noţiunea de domeniu public nu se confundă cu cea de proprietate publică, deoarece domeniul public
este o totalitate de bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice, în timp ce proprietatea publică este
o instituţie juridică ce are titulari strict determinaţi prin norma constituţională. Sfera titularilor dreptului
de proprietate publică este stabilită prin Constituţie, în timp ce sfera obiectului proprietăţii publice este
începută în Constituţie şi completată prin Legea nr. 213/1998. Regimul juridic al domeniului public este
dominat de principiul că bunurile aparţinând domeniului public nu pot fi sustrase de la afectaţiunea lor
normală pentru că aceste bunuri sunt considerate inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
 Alături de domeniul public, statul şi unităţile administrative deţin şi bunuri care fac parte din domeniul
privat. Din domeniul privat fac parte bunurile care nu aparţin domeniului public, adică acele bunuri
mobile şi imobile pe care statul şi unităţile administrativ – teritoriale le au ca orice persoană fizică sau
juridică.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ – teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,
dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a
tratatelor la care România era parte şi a legilor în vigoare la dat preluării lor de către stat.

În concluzie, proprietatea publică poate fi de domeniu public ori de domeniu privat, respectiv celelalte
bunuri care sunt obiect al proprietăţii publice.

4.5. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică

Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte: a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţii/ legate acceptate de Guvern /consiliu judeţean/local, dacă bunul în cauză intră în
domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică.

Conform art. 863 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate publică se dobândeşte: a) prin achiziţie
publică, efectuată în condiţiile legii; b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile
legii; c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul prin natura lui sau prin voinţa
dispunătorului, devine de uz sau de interes public; d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin
natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public; e) prin transferul unui bun
din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din doemniul privat al unei unităţi
administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii; f) prin alte moduri stabilite de
lege.

Actele administrative de trecere a unui bun în domeniu public sunt supuse controlului instituţiilor de
contencios administrativ atunci când se apreciază că măsura luată este ilegală în sensul că bunul
respectiv nu îndeplinea condiţia utilităţii publice cerută de lege. Un astfel de control vizează în primul
rând dacă un astfel de bun poate fi afectat uzului sau interesului public, adică dacă bunul respectiv este
de utilitate publică.

4.6. Execitarea dreptului de proprietate publică

Art. 5 din Legea 213/1998 prevede că regimul juridic al dreptului de proprietate publică e reglementat
prin această lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel; această lege cuprinde sediul materiei în
ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate publică; regula de bază ce guvernează regimul
juridic al dreptului de proprietate publică e ca exercitarea acestui drept să nu fie dispusă prin legi
speciale. În situaţia în care prin legi speciale nu se stabileşte un regim juridic derogator se aplică
prevederile legii organice în ceea ce priveşte regimul juridic.
Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca subiecte de
drept public, investite cu prerogative de putere.

Exercitarea dreptului de proprietate publică revine, potrivit dispoziţiilor legale, organelor centrale ale
puterii executive- Guvern, ministere, alte autorităţi centrale - pentru bunurile din domeniul public
naţional şi autorităţilor locale, pentru bunurile din domeniul public de interes local; autorităţi care
înfăptuiesc administrarea generală a domeniului public.

4.7. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice

Constituţia prevede în art. 136 alin. 4 că bunurile proprietate publică, în condiţiile legii organice, pot fi
date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, cuprinde în art. 123 şi art. 124 dispoziţii prin care
sunt reglementate dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită
asupra bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi închirierea unor
astfel de bunuri.

Referitor la dreptul de concesiune, cadrul legal se completează cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 22/2007

Noul Cod civil reglementează în art. 866-875 drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice,
respectiv dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.

4.7.1. Dreptul de administrare

Reglementarea legală

Potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie, în condiţiile legii organice bunurile proprietate publică pot fi date
în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice, iar conform art. 12 din Legea nr. 213/1998,
bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional,
judeţean sau local.

Noul Cod civil reglementează dreptul de administrare în art. 867-870.

Titularii dreptului de administrare

În raport de reglementările legale, titularii dreptului de administrare sunt regiile autonome şi instituţiile
publice. Aceasta înseamnă că dreptul de administrare se poate constitui numai în favoarea regiilor
autonome, prefecturilor, autorităţilor publice centrale şi locale cu personalitate juridică (ministere,
consilii judeţene, consilii locale) şi instituţiilor publice de interes naţional, judeţean sau local.

Constituirea dreptului de administrare

Legea nr. 213/1998 dispune că darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului,
prin hotărârea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sau prin
hotărârea consiliului local.

Noul Cod civil prevede în art. 867 că dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, iar aceste autorităţi sunt cele care controlează
modul de exercitare a dreptului de administrare.

Caracterele juridice ale dreptului de administrare

Dreptul de administrare este un drept real, constituit pe temeiul proprietăţii publice.

Sub aspectul caracterelor juridice, dreptul de administrare are aceleaşi caractere ca şi dreptul de
proprietate public, respectiv este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Dreptul de administrare nu conferă titularului său dispoziţia juridică asupra bunului, dar acesta are, în
condiţiile legii, un drept de dispoziţie materială.

În raport de dispoziţiile art. 12 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 şi art. 868 alin.2 din Noul Cod civil, titularul
dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare, în condiţiile stabilite de
lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.

Exercitarea dreptului de administrare

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în

condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare.

Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi
execută obligaţiile născute din actul de transmitere.

În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu.

În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are
obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de
procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile
cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii, iar neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage
revocarea dreptului de administrare.

În aceste litigii, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile administrativ –
teritoriale, de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile
locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului, iar acesta
poate desemna un alt funcţionar sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.

Stingerea dreptului de administrare

Noul Cod civil prevede în art. 869 că dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de
proprietate publică ori prin actul de revocare emis, în condiţiile legii,dacă interesul public o impune, de
organul care l-a constituit.

4.7.2. Dreptul de concesiune

Noţiune

Concesionarea bunurilor proprietate publică reprezintă o modalitate de integrare în circuitul economic a

bunurilor proprietate publică.

Caracterele juridice ale dreptului de concesiune

Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este un drept real principal inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil, constituit cu titlu oneros în baza unui contract de concesiune încheiat
încheiat între o autoritate publică şi un subiect de drept privat, conferind titularului posesia, folosinţa şi
dispoziţia, conform obligaţiilor care rezultă din contract, pe o perioadă determinată de timp.

Reglementarea legală a dreptului de concesiune

Actualul cadru legislativ în materia dreptului de concesiune s-a impus având în vedere necesitatea şi
urgenţa compatibilizării depline a legislaţiei naţionale în domeniul concesiunilor cu reglementările şi
practica Uniunii Europene.

Cadrul juridic general al dreptului de concesiune îl constituie dispoziţiile constituţionale (art. 136 pct.4),
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiuni de servicii, aprobată prin Legea nr. 337/2006, Hotărârea
Guvernului nr. 925/2006 Hotărârea Guvernului nr.71/2007, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
76/2010 şi Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.

Noul Cod civil reglementează dreptul de concesiune în art. 871-873.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 nu se
aplică în mod cumulativ, iar distincţia situaţiilor în care sunt incidente cele două acte normative rezultă
din indicarea în cele două acte normative a excepţiilor de aplicare. Putem afirma că în prezent se
distinge între regimul juridic al concesiunii bunurilor proprietate publică, reglementat de dispoziţiile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 şi regimul juridic al contractelor de concesiune de
lucrări publice şi al contractelor de concesiune de servicii publice, reglementat de prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
În doctrină s-a precizat că problemele de calificare apar mai cu seamă pentru acele situaţii în care
realizarea unei lucrări publice ori a unui serviciu public implică folosirea unor bunuri aflate în proprietate
publică. Astfel, potrivit art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006, atunci când obiectul
concesiunii îl reprezintă atribuirea contractelor de achiziţie publică, concesiunea de lucrări publice şi
concesiunea de servicii publice, se aplică exclusiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006,
preluând cadrul şi procedura de aplicare contractului în cauză şi în ceea ce priveşte dreptul de
exploatare a bunului public.

Obiectul dreptului de concesiune

Dreptul de concesiune se constituie numai asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a
unităţilor administrativ-teritoriale, în raport de prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 54/2006, care dipune că
obiectul contractului de concesiune îl constituie bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a
unităţilor administrativ – teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind proprietatea
publică.

Titularii dreptului de concesiune

Părţile contractului de concesiune sunt concedentul şi concesionarul.

Au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei:

- ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile din
domeniul public naţional;

- consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile publice de
interes local, pentru bunurile din domeniul public judeţean sau local .

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, după cum
prevede şi art. 871 alin.2 din Noul Cod civil.

Constituirea dreptului de concesiune

Dreptul de concesiune se constituie prin contractul de concesiune.

Potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune este acel contract încheiat în
formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată,
unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de
exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe.

Conform art. 7 din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune se încheie în conformitate cu legea
română, indiferent de naţionalitatea sau de cetăţenia concesionarului, pentru o perioadă care nu va
putea depăşi 49 de ani, începând de la data semnării lui.

Durata concesiunii se stabileşte de către concedent pe baza studiului de oportunitate şi poate fi

prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul acord de voinţă
al părţilor.
Art. 13 din O.U.G. nr. 54/2006 stabileşte că principiile care stau la baza atribuirii contractelor de
concesiune sunt:

-transparenţa – punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea

procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune;

- tratamentul egal – aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică, a criteriilor
de atribuire a contractului de concesiune;

- proporţionalitatea – presupune că orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară
şi corespunzătoare naturii contractului;

- nediscriminarea – aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli, indiferent de naţionalitatea

participanţilor la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor
prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte;

- libera concurenţă – asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru ca orice participant la
procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi
acordurilor internaţionale la care România este parte.

Procedurile de atribuire a contractului de concesiune sunt , conform art. 14 din O.U.G. nr. 54/2006,
licitaţia – procedura la care orice persoană fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune ofertă şi
negocierea directă – procedura prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv
redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune.

De regulă, concedentul are obligaţia de a atribui contractul de concesiune prin aplicarea procedurii
licitaţiei.

Exercitarea dreptului de concesiune

Pe durata contractului, concesionarul are dreptul să folosească bunul concesionat şi să-i culeagă
fructele, conform naturii bunului şi scopului urmărit de părţi. În egală măsură, concesionarul are
obligaţia de a asigura exploatarea eficientă, în regim de continuitate şi de permanenţă a bunurilor
proprietate publică ce fac obiectul concesiunii. Având în vedere obligaţia concesionarului de a restitui
bunurile de retur, proprietate publică, rezultă faptul că acesta nu are dispoziţia juridică asupra bunurilor
concesionate.

La încetarea concesiunii, bunurile proprietate publică care au făcut obiectul concesiunii, numite bunuri
de retur, revin concedentului, de plin drept, în mod gratuit, libere de orice sarcini, iar bunurile proprii ale
concesionarului, folosite de acesta pe duta concesiunii, rămân proprietatea concesionarului.

Sub aspectul exercitării dreptului de concesiune, Noul Cod civil stipulează în art. 872 alin. 1 dreptul
concesionarului de a efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea
bunului. Sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în
concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie,
potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a
concesiunii.

Concesionarului îi revin fructele şi productele bunului concesionat, în limitele prevăzute de lege şi în

actul de constituire, conform art. 872 alin. 2 din Noul Cod civil.

Încetarea dreptului de concesiune

Contractul de concesiune încetează în modurile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

54/2006, respectiv prin ajungerea la termenul prevăzut în contract; denunţarea unilaterală a
contractului de către concedent; reziliere, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către oricare
din părţile contractului, cu obligaţia de plată a unei despăgubiri a părţii care nu şi-a executat obligaţia;
dispariţia, din cauză de forţă majoră, a bunului concesionat, precum şi în cazul imposibilităţii obiective a
concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata vreunei despăgubiri.

Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea

contractului de concesiune se realizează potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările ulterioare.

Acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie

se află sediul concedentului.

Împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia de contencios administrativ a curţii de
apel, conform prevederilor legale.

4.7.3.Darea în folosinţă gratuită

Reglementarea legală

Dreptul real de folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică este consacrat legislativ în art. 136 alin.
4 din Constituţie, art. 17 din Legea nr. 213/1998 ,art. 124 din Legea nr. 215/2001 şi art. 874-875 din Noul
Cod civil.

Obiectul dreptului de dare în folosinţă gratuită

În conformitate cu dispoziţiile legale, statul şi unităţile administrativ – teritoriale pot da imobile din
patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care
desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.

Dreptul de folosinţă gratuită are ca obiect bunuri imobile şi bunuri mobile proprietate publică a statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Titularii dreptului de dare în folosinţă gratuită

Titularii dreptului de dare în folosinţă gratuită sunt numai persoane juridice fără scop lucrativ, care
desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciile publice.
Conţinutul dreptului de dare în folosinţă gratuită

Dreptul de folosinţă gratuită se naşte prin acte ale autorităţilor publice şi este asemănător dreptului de
administrare, astfel că titluarul poate să posede şi să folosească bunul proprietate publică care formează
obiectul dreptului.

4.7.4. Închirierea bunurilor proprietate publică

Închirierea bunurilor proprietate publică se face în condiţiile reglementate în art. 136 alin. 4 din
Constituţie şi art. 125 din Legea nr. 215/2001.

Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale se aprobă,
după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere cuprinde clauze de natură să asigure
exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.

Contractul de închiriere se poate încheia de titularul dreptului de proprietate sau de administrare cu

orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, iar sumele încasate din închiriere
se fac venit la bugetul de stat sau bugetele locale.

În cazul în care contractul de închiriere este încheiat de către titularul dreptului de administrare, acesta
va avea dreptul să încaseze din chirie o cotă – parte între 20 – 50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean, a Consiliului General al
municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea.

4.8. Stingerea dreptului de proprietate publică

Conform art. 10 din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate publică încetează prin pieirea bunului şi
prin trecerea bunului în domeniul privat.

Noul Cod civil stipulează în art. 864 că dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a
fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege.

Trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a consiliului local, după caz, cu
excepţia cazului în care prin Constituţie sau prin legi speciale se dispune altfel. Hotărârea guvernului sau
a organului administraţiei publice se poate ataca, în condiţiile legii conteciosului administrativ.

O cauză specială de încetare a dreptului de proprietate publică este stipulată în art. 35 din Legea nr.
33/1994, în ipoteza retrocedării imobilelor expropriate către foştii proprietari în cazul neutilizării
imobilelor conform scopului de utilitate publică timp de un an de la data exproprierii.
4.9. Apărarea dreptului de proprietate publică

Potrivit art. 865 din Noul Cod civil, obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, iar
titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi să îl informeze pe proprietar cu
privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică şi să îl introducă în proces pe titluarul
dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Alegeţi varianta corectă de răspuns:

1. Dreptul de proprietate publică:

a) poate fi dobândit pe cale naturală;

b) permite constituirea ipotecii asupra bunurilor ce formează obiectul acestui drept, în condiţiile legii;

c) poate fi apărat prin intermediul acţiunii în revendicare;

2. Dreptul de proprietate publică:

a) este inalienabil, cu excepţia situaţiei în care părţile contractante au convenit contrariul;

b) poate fi dobândit prin trecerea bunului din domeniul privat al statului sau al unităţii administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora;

c) încetează ca urmare a executării silite pornită de către creditorii titularilor acestui drept.
3. Aparţin domeniului public:

a) bunurile afectate uzului sau interesului public;

b) toate bunurile din patrimoniul statului si unităţilor administrativ teritoriale;

c) bunurile afectate folosinţei colective;

4. Dreptul de proprietate publică:

a) aparţine numai statului

b) este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil

c) se exercită numai prin intermediul unor subiecte de drept administrativ

5. Concesionarea de bunuri:

a) este specifică numai dreptului de proprietate publică;

b) are ca efect schimbarea formei dreptului de proprietate;

c) nu presupune întotdeauna încheierea unui contract de concesiune.