Marea în poezia lui Eminescu

Mihai Eminescu a ilustrat în multe din poeziile sale cadrul natural, precum: codrul, lacul, marea,
etc. Apa este un element vital care însoțește iubirea și semnifică puritate, mișcare, continuitate,
dar și moarte. Cel mai adesea, apa devine o oglindă a sentimentelor personajului îndrăgostit în
așteptarea iubitei. În poezia “Unda spumă” apare sub forma unei mări învolburate din pricina
vântului. Personificările folosite (“suspină”, “tristă”, “senină”) crează o imagine inedită a mării,
ca și cum ar prinde viață. În poezia “Când marea ...”, Mihai Eminescu dă o speranță seninătății
printr-o rază de soare ce pătrunde în marea pustie și agitată: “Atunci printre nouri, prin vânt și
prin unde / O rază de aur se toarce ușor / Și-n fundul sălbatec al mărei pătrunde / Prin vânt și prin
nor”.
 
Unda spumă
Unda spumă, vântul trece
Cu suflarea-i rece
Peste marea ce suspina
Tristă, dar senină.
 
Cum nu-s vântul ce aleargă
Pe oglinda largă,
Luciul apei de-1 încruntă
Cu undă măruntă?
 
Căci aş trece suvenire
Blândă de iubire,
Peste-o mare de misteruri
Ce coprinde ceruri,
 
Printre visele amare
A copilei care
O ador, o cânt cum cântă
Harfa pe o sântă.
[1869]
 
Când priveşti oglinda mărei
Când priveşti oglinda mărei,
Vezi în ea
Ţărmuri verzi şi cerul sarei,
Nor şi stea.
Unda-n plesnetul ei geme
Şi Eol
Sună-n papura ce freme
Barcarol.
 
Un minut dacă te-ai pierde,
Tu, măcar;
Sub noianul mărei verde
Şi amar,
Colo-n umeda-i pustie,
Ca-n sicriu,
Te-ai simţi pe vecinicie
Mort de viu.
 
Vezi pe buza mea pălită
Un surâs,
Vezi pe fruntea-mi liniştită
Dulce vis,
Şi al luncei vânt de vară
Călduros
Cântă-n lira mea amară
Languros.
 
De-ai pătrunde c-o privire
Al meu sân,
Să vezi marea-i de mâhnire
Şi venin,
Ai cunoaşte-atuncea bine
Traiul meu:
Suflet mort, zâmbiri senine -
Iată eu.
[1869]
 
Când marea ...
Când marea turbează de valuri împinsă
Şi-şi scutură coama de spume şi vânt,
Cînd nori-alung ziua din lumea cea plânsă,
Când tunete cânt,
 
Atunci printre nouri, prin vânt şi prin unde
O rază de aur se toarce uşor
Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde
Prin vânt şi prin nor.
 
Ce caută raza din ceruri venită,
Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,
Ce caută-n mare, în noaptea-i cemită
Und' razele pier?
 
În fundul cel umed al mărei turbate,
În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar,
Luceşte o steauă în piatră schimbată,
În mărgăritar.
 
E-amantul a stelei ce palidă trece
Şi-aruncă prin nori a ei rază de nea,
E-amantul căzut dintre stele, ce rece
În mare murea.
[1869]
 
Lida
Marea-i tristă-n vântul serei.
Pe ruini ce se deşir
Lida vede-icoana mării
Şi pe faţă-i plâng gândiri.
 
Blonda Lid-amor gândeşte.
Marea vede chipu-i pal
Şi-n adâncu-i zugrăveşte
Prin ruini un ideal.
 
Un pescar pe ţărmuri trece
Şi din placa de argint
Vede zâna tristă, rece
Prin risipe rătăcind.
 
Peste-un an în nopţi de vară,
Vezi pe luciul vagabond
Cu pescaru-n luntre zboară
Al ruinei geniu blond.