GYTHA LODGE

PIERDUTĂ ÎN AȘTEPTARE

Traducere OANA PASCU

Titlul original: She Lies în Wait, 2019

Libris editorial, 2020

Versiune ebook: v1.0, mai 2020

Pentru mama și tata Lodge, care nu doar că au citit această carte și mi-
au oferit feedback, dar mă susțin de douăzeci de ani, de când am scris
prima mea carte groaznică.
Sunteți cu adevărat statornici.
 Prolog
O luase la sănătoasa, alunecând, pe malul râului. Adidașii
loviră pământul pe marginea apei, iar ea se clătină, dar se
redresă.
— Jessie!
Își auzi numele și, drept răspuns, simți un imbold dat de
adrenalină. Se opri pentru o clipă, apoi o luă iar la fugă. Era doar
fratele ei, nu Tata. Fugi în sus pe pantă. Fratele ei n-avea să o
certe pentru că hoinărise.
Era liniște. Mult mai liniște decât în apropierea aragazului de
camping unde ordinele date de Tata erau nesfârșite. Nu auzea
decât foșnetul frunzelor și trilurile păsărilor.
Părăsi umbra copacilor. Soarele îi lăsa urme puternice pe pielea
deja fierbinte de la efort. Își puse mâna streașină la ochi pentru a
bloca reflexia luminii în apă. Ar fi trebuit să-și aducă ochelarii de
soare și, pentru o clipă, se gândi să se întoarcă după ei. Dar nu
voia să riște să fie văzută, deoarece acest lucru ar fi însemnat să
fie verificată de murdărie și să i se ceară să se spele, să pună
masa și să facă ordine.
Lumina o orbi și se trase la umbra malului. Nu mai vedea decât
pete albăstrui oriunde se uita. Un fag se lungea deasupra ei, iar
rădăcinile îi ieșeau din pământ asemenea unor porți de crochet1.
Își prinse piciorul într-una dintre rădăcini și se împiedică. Tresări
la gândul că ar putea cădea în apă. Râul se vedea murdar la
umbra copacului și părea rău prevestitor. Dar nu era suficient de
aproape pentru a cădea în apă și, oricum, își recăpătă echilibrul.
În fața ei se afla o scobitură în pământ, ca un hamac, care o
făcea să-și dorească să se cuibărească în ea.
— Jessie!
Minunat, de data aceasta era tatăl ei care o striga de undeva
din apropiere. Folosea tonul acela care cerea un răspuns. Dar ea
avea în față pământul răcoros și un ascunziș grozav.
Își întinse mai întâi un picior în groapă și apoi și pe al doilea.
Instantaneu simți răcoare și se așeză în fund pe pământul ușor
sfărâmicios. Își imagină că era o femeie de pe vremuri, din sat,
care se ascundea în pădure, în timp ce vikingii îi prădau casa.

1
N. trad.: Crochetul este un joc sportiv în aer liber cu bile de lemn, care, lovite cu niște
ciocănașe cu coadă lungă, trebuie să treacă, după anumite reguli, printr-o serie de porți
instalate pe terenul de joc.
Dar nu era la fel de moale pe cât își imaginase. Rădăcinile ridicate
o înghionteau în șold și în spate. Se foi la stânga și la dreapta, în
încercarea de a găsi o poziție confortabilă. Își agăță pantalonii
scurți și simți o împunsătură în picior.
Întinse mâna pentru a elibera țesătura și simți cum rădăcina
copacului i se sfărâmă în mână. Își ridică mâna, dar, în loc de
lemn vechi, văzu fulgi maronii și formele albite de timp ale unui os
proaspăt expus.
Nu avea nevoie de tatăl ei, care era medic de familie, să-i
confirme că ținea în mână un deget uman.
 1
Jonah ajunsese la jumătatea Dealului Blissford, când își simți
telefonul vibrând în buzunarul cu fermoar de la spatele
pantalonilor de ciclism. Stătea ridicat pe pedale și înainta cu greu
la deal. Se gândi să ignore telefonul, dar apoi și-o imagină pe
mama lui în spital. După o clipă îi trecu un alt gând prin minte,
unul care-i întorcea stomacul pe dos, și anume că ar putea fi
Michelle. Acest gând era complet irațional, la fel cum fusese și în
ultimele opt luni, dar tot îi trecu prin minte.
Frână cu dinții încleștați și se opri din urcarea chinuitoare.
Când se dădu jos de pe bicicletă își lovi fluierul piciorului într-o
pedală și, până reuși să-și scoată telefonul și să vadă numărul
Sergentului Lightman afișat pe ecran, deja era extenuat.
— Ben? zise el și își îndepărtă telefonul de gură pentru a-și
ascunde gâfâitul.
— Ș efu’, îmi pare rău. Lightman nu părea deloc sincer. De fapt,
niciodată nu părea sincer. Michelle obișnuia să-i spună Barbie.
Incredibil de frumos și impasibil. Cu toate acestea, mult mai
deștept decât Barbie, Jonah era conștient de asta. A sunat
Comisarul Ș ef Wilkinson. Vrea să vă amânați zilele de concediu
pentru a investiga o posibilă omucidere.
Jonah îl lăsă pe Sergent să aștepte în tăcere. Privi în sus spre
vârful dealului care era umbrit de copaci. Mai avea de depus ceva
efort, dar acest lucru îl încânta. Picioarele lui râvneau să
continue. Strânse mânerele bicicletei cu mâna liberă și simți
transpirația în palmă. În ultima vreme nu-și mai petrecuse prea
mult timp făcând asta.
— Domnule?
— Unde? a întrebat, fără nicio încercare de a-și ascunde
iritarea.
— Brinken Wood2.
Se așternu iar tăcerea, dar, de această dată, neintenționat.
Simți că se clatină.
— Rămășițe recente? întrebă în cele din urmă, deși credea că
știe deja răspunsul.
— Nu, Inspectorul Ș ef spune că nu, zise Sergentul, care era
mult prea tânăr pentru a înțelege.

2
N. trad.: Brinken Wood este o pădure care face parte din Parcul Național New Forest,
situat în Comitatul Hampshire din Sudul Angliei.
 Ziua lui de ciclism se terminase, dar, dintr-odată, Jonah se
simți oricum prea bătrân pentru asta. Nu-și amintea să se mai fi
simțit bătrân până atunci.
— Trimite o mașină să mă ia din Godhill. Și adu-mi geanta de
sport din spatele biroului. Și roagă pe cineva să-mi împrumute un
deodorant.
— Da, domnule, răspunse Lightman, pe tonul său obișnuit.
Jonah își vârî telefonul înapoi în buzunar. Transpirația i se
răcea deja pe corp și simțea că-l ia frigul. Era cazul să revină la
pedalat, mai ales că Godhill se afla la câțiva kilometri distanță.
Rămase nemișcat timp de un minut, după care se dădu iar jos
de pe bicicleta Cannondale și începu să urce dealul încet, pe jos.
Hanson se grăbea atât de tare să coboare din mașină, încât își
agăță mâneca costumului nou și scump într-o proeminență a ușii
și îi scoase o ață. I se făcu ușor rău, dat fiind faptul că nici nu și-l
prea permitea. Își cumpărase încă trei costume în primele două
săptămâni de când devenise ofițer de poliție, deoarece nu deținea
decât blugi, bluze scurte, pulovere și câteva rochii de ieșit în oraș.
Costumele erau al naibii de scumpe și nu suporta ideea să dea
banii pe așa ceva, când i-ar fi putut investi în mașina ei, pe care
nu se putea baza niciodată sau poate chiar pe o viață socială
adevărată, despre care aparent uitase complet la un moment dat.
Încercă să-și netezească mâneca agățată, în timp ce intra. Se
întreba dacă ar putea-o convinge pe mama ei să se uite puțin la
costum, asta în cazul în care avea să ajungă s-o viziteze în viitorul
apropiat. O potențială omucidere însemna că exista posibilitatea
să lucreze în weekend, să aibă parte de nopți nedormite și să
supraviețuiască din cafeină până aveau să prindă criminalul.
Acest gând o făcu să zâmbească.
Intră în Departamentul de Investigații Criminale și-l văzu pe
Lightman aplecat spre ecranul calculatorului. Se întrebă de cât
timp lucra acolo, dacă-și mai ocupa timpul și cu altceva și dacă
existau o soție și copii Lightman pe care să nu-i fi menționat
niciodată. Cumva, părea genul de soț infidel. Era prea frumușel și
prea închis în sine… dacă nu cumva propriile ei experiențe
recente îi denaturau așteptările.
Lightman o văzu și schiță un zâmbet.
— Am reușit să dau de șefu’. Cineva trebuie să meargă să-l ia și
să-l ducă la locul crimei.
 — Mă ocup eu, răspunse repede Hanson. Unde este?
— Godhill, spuse el. Este cu bicicleta.
Hanson dădu din cap. Se prefăcu că știe bine locul și că nu
avea să-l introducă în GPS. Lucra acolo de două săptămâni, timp
în care reușise să rețină doar cum să ajungă de acasă la secție și
la supermarket și de acolo până la zona docurilor, unde
investigaseră o potențială fraudă. Îi era dor de familiaritatea
orașului Birmingham în care copilărise și unde lucrase ca ofițer de
poliție timp de doi ani. Dar nu putea nega faptul că New Forest
era mult mai frumos.
— Vei avea nevoie de asta, spuse Lightman și ridică o geantă de
sport gri închis de pe podea. Și, deși suntem presați de timp, în
locul tău i-aș duce și o cafea. Nu va fi prea fericit că i-am întrerupt
ziua liberă.
— Ok. Doar cafea simplă la filtru? Nu un latte sau ceva?
Lightman râse.
— În niciun caz. Încă n-ai asistat la vreuna dintre pledoariile lui
despre tipurile de cafele?
— Nu, dar sunt convinsă că va fi grozav. Își puse geanta de
sport pe umăr. Ok, altceva? Ai idee despre ce e vorba?
Lightman clătină din cap.
— Sergentul local îi va preda cazul șefului la locul crimei. Vi se
va face un rezumat, deși, dacă nu este o crimă recentă, nu vor
exista prea multe informații.
Hanson dădu din cap și se abținu să nu zâmbească. N-ar trebui
să zâmbești când afli despre o crimă, chiar dacă s-a întâmplat cu
o sută de ani în urmă. Dar în realitate era cu adevărat încântată.
Hanson era atât de agitată încât ai fi zis că era ziua în care se
afișau rezultatele de la examen. Îi vorbi lui Jonah pe nerăsuflate
despre geanta de sport și cafea și apoi, fără a face nicio pauză,
întrebă despre rămășițe. Pentru Jonah, toate acestea se aflau
undeva la limita între drăguț și iritant.
— Ben spunea că este posibil să nu fie recente, zise ea.
— Eu aș zice să așteptăm să vedem ce spune medicul legist,
răspunse el, luând o gură de cafea. Majoritatea oamenilor, și mă
includ și pe mine în această categorie, n-au nici cea mai vagă idee
ce vârstă au oasele.
Având în vedere că transpirase și se răcorise, acum îi era frig
chiar și în costumul pe care îl îmbrăcase în toaleta publică din
Godhill. Îi era frig și gândul îi zbura la amintirile din urmă cu
treizeci de ani. Fu nevoit s-o întrerupă pentru a o ruga să dea
drumul la căldură. Fiatul își schimbă ușor direcția cât timp ea
întoarse butonul, iar apoi se redresă.
— Scuze, zise ea.
— Eu mă bucur că nu trebuie să conduc, spuse el, schițând un
zâmbet. Apropo, ai avut o idee bună cu cafeaua. Mi-ai oferit un
răgaz de cel puțin două ore în care să nu fiu extrem de prost
dispus.
— Hm, două ore. Deci fie găsesc un Starbucks până atunci, fie
mă dau din calea ta?
— Cam așa, aprobă Jonah.
Dintr-odată văzură Brinken Wood. În singura parcare
disponibilă se adunaseră o mulțime de mașini de poliție și ofițeri.
Îi era imposibil să nu-și amintească cum arăta locul acela în
trecut. Parcarea era plină de scoarță de copac și noroi, dar era la
fel de multă poliție. Frizurile erau diferite, dar fețele familiare.
Imediat ce parcară, Jonah se dădu jos din mașină, luându-și
cafeaua cu el. Se simțea de parcă s-ar fi întors în timp. Își
petrecuse atât de multe luni în acel loc, căutând în continuu. Se
apropie de Sergent.
— Sunt Inspector Ș ef Sheens, iar aceasta este Ofițer Hanson.
Cu două săptămâni în urmă, Hanson avusese același rang
precum sergentul din fața ei. Dar, pentru a deveni detectiv,
trebuia mai întâi să treci printr-un fel de retrogradare și să devii
ofițer. Jonah își aminti că, atunci când fusese el în acea situație,
nu era niciodată sigur care rang era mai important și se întrebă
dacă și Hanson simțea același lucru. Sergentul era transpirat,
avea ochii mari cât cepele și un zâmbet scurt și agitat. Ofițerul
care îl însoțea, un tânăr îndesat, de douăzeci și ceva de ani, părea
mai calm decât el.
Jonah își direcționă întrebările undeva între cei doi.
— Cine a găsit rămășițele?
Îi răspunse sergentul.
— Un medic de familie care campa acolo cu familia lui. De fapt,
fiica lui, dar el a fost cel care a anunțat autoritățile.
— Câți ani are fiica?
— Nouă, zise sergentul. Dar ea pare să fie bine. Tatăl este cel
mai afectat.
— Sunt încă aici?
 — I-am rugat să aștepte la locul de campare. De acolo nu se pot
vedea rămășițele.
Jonah dădu din cap și îl lăsă pe sergent să-i conducă, deși știa
în ce direcție se îndrepta. Era locul unde, cu treizeci de ani în
urmă, șapte copii se culcaseră, dar doar șase se treziseră de
dimineață.

Dr. Marin Miller stătea așezat la o oarecare distanță de familia

lui. Soția acestuia îl urmărea pe băiat jucându-se pe un iPad.
Fetița lovea pământul de la marginea taberei, ridicând praful.
Jonah o abordă mai întâi pe mamă.
— Sunt Inspector Ș ef Sheen. Îi zâmbi. Fusese nevoit să învețe
să zâmbească atunci când mintea lui era plină de gânduri
complicate și întunecate, asemenea unei sticle crăpate care îl
despărțea de restul lumii. Aș putea să vorbesc puțin cu fiica
dumneavoastră?
— Jessie! Tatăl fu cel care o strigă. Vocea lui era pițigăiată și
enervantă. Nu mai da cu piciorul! Faci praf!
Fetița părea pe jumătate supărată și pe jumătate rebelă. Își
târșâi picioarele până ajunse lângă mama ei și Jonah, se așeză
repede, își ridică genunchii sub bărbie și îl privi.
Mama își puse o mână în jurul ei, într-o îmbrățișare scurtă.
— Nu te deranjează să vorbești cu poliția, nu-i așa Jessie? își
întrebă ea fiica.
Jessie clătină din cap.
— Nu prea multe întrebări, zise Jonah. Avem nevoie doar de
câteva detalii despre ce ai găsit.
— Sigur.
— Ea nu știe nimic, îi întrerupse tăios fratele ei puțin mai mare.
Disprețul fraților mai mari i se păruse întotdeauna foarte intens
lui Jonah.
Îi aruncă o privire băiatului, care acum îi urmărea pe amândoi
ușor îmbufnat. Vru să-i ceară să plece de acolo, dar se decise să-l
lase în pace.
Se ghemui aproape de Jessie.
— Deci, am câteva întrebări pentru tine. Fata îi aruncă o privire
circumspectă, după care își întoarse privirea și luă de pe jos o
pietricică pe care o aruncă într-o parte, după care repetă acțiunea
cu o alta.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie! Din nou vocea tatălui,
de această dată, mult mai aproape. Încetează cu aruncatul și
privește-l pe domnul polițist când vorbește cu tine. Este vorba
despre ceva important.
Jonah încercă să-i zâmbească doctorului.
— Este în regulă, nu vă faceți griji.
— Jessie!
Era ca și când Jonah n-ar fi spus nimic.
Fetița îi aruncă o privire ostilă tatălui ei și apoi făcu tot
posibilul să-l privească pe Jonah de sub bretonul ei drept, șaten.
Jonah încercă să nu se enerveze din cauza întreruperilor tatălui,
care nu aveau nimic de-a face cu susținerea poliției, ci cu
controlul pe care-l exercita asupra familiei.
— Sunteți inspector? întrebă încet Jessie.
Jonah rânji.
— Da. De fapt sunt inspector șef.
Privirea lui Jessie era încă sceptică.
— Deci dumneavoastră vă ocupați de caz?
— Da.
Fetița păru mulțumită de răspuns, așa că el continuă.
— Ai putea să-mi spui ce făceai când ai găsit oasele?
Jessie îi aruncă o privire fugitivă tatălui ei și apoi răspunse
încet:
— Mă ascundeam.
Jonah observă grimasa mamei, dar aceasta nu încercă să nege
afirmația.
— Poate fi distractiv să te ascunzi, zise el. Acea groapă de sub
copac era deja acolo? Nu a trebuit să o sapi, nu?
Jessie clătină din cap.
— Pur și simplu am intrat în ea și m-am așezat. Mă împungea
ceva, așa că l-am tras afară.
Jonah dădu din cap.
— Desigur. Ș i a ieșit ușor?
— Da. Am crezut că este o rădăcină și apoi o plantă, pentru că
am prins mai multe. Dar apoi mi-am dat seama că este un deget.
— Foarte bine, zise el, dând din cap. Nu oricine și-ar fi dat
seama că este un deget.
 Jessie dădu din cap, zâmbi ușor și se ridică. Mama ei o
îmbrățișă scurt.
— Dacă se poate, aș vrea să nu discute cu colegii de la școală
despre acest eveniment timp de câteva zile, îi spuse Jonah
doamnei Miller, după ce aceasta își eliberă fiica din îmbrățișare.
— Nicio problemă, oricum nu se vor vedea cu ei câteva
săptămâni. Ne-am gândit să ne continuăm vacanța, dar în altă
parte.
Jonah realiză că erau înscriși la o școală privată, deoarece
intraseră în vacanță cu o lună înaintea școlilor de stat.
— Bine. Ar fi indicat să nu se vorbească despre acest eveniment
deocamdată.
— Desigur.
Auzi pașii domnului Miller.
— Am terminat? Nu de alta, dar este o zi frumoasă și nu cred că
mai avem altceva de adăugat.
— Da, am terminat. Vă mulțumesc pentru răbdare.
În timp ce Jonah stătea acolo, doctorul începuse deja să le dea
ordine copiilor să-și facă bagajele.
Îi adună repede în jurul cortului, iar Jonah rămase acolo și-i
privi până când doamna Miller se ridică și începu să strângă
câteva pungi cu stafide pe jumătate mâncate și o cană.
— Îmi pare rău că vacanța dumneavoastră a fost întreruptă,
zise el.
— Nu-i nicio problemă, spuse ea, fluturând din mână și îi
aruncă o privire soțului ei. Martin este doar… Nu-i prea bine
pentru el, zise ea în șoaptă. Acesta trebuia să fie un concediu în
care să uite de… este foarte bolnav. I-au spus că nu există decât
50% șanse să supraviețuiască până după Crăciun.
Jonah dădu din cap, întrebându-se dacă era ceva obișnuit
pentru ea să-și ceară scuze pentru soțul ei. Dar înțelese că era
vorba despre cancer și că oasele descoperite reprezentau pentru el
un memento brutal al morții. Simți o umbră de compătimire
pentru el.

După o oră și jumătate de excavație, zeci de fotografii,

amplasarea unui cort și etichetarea cu atenție a opt pungi cu
fragmente osoase, toată lumea era încinsă și irascibilă. Jonah
începea să simtă un gust asemănător celui de cafea acră, veche de
câteva ore. Era incapabil să stea într-un loc și simțea o foame
vlăguitoare, motiv pentru care îi era greu să se concentreze.
— Avem ceva? întrebă Hanson după ce făcu câteva drumuri
până în parcare și înapoi.
Entuziasmul se transformase în plictiseală, singura constantă
în varietatea emoțională simțită de detectivi.
— Cred că va mai dura ceva, zise Jonah. Este vorba despre un
cadavru vechi… este o muncă de durată.
— Am putea face ceva…?
— Am putea fi aici când vor avea ceva să ne spună, răspunse
el, schițând un zâmbet.
După încă douăzeci de minute, Linda McCullough, ofițerul
responsabil cu locul crimei, ieși cu grijă din groapă și se apropie
de Jonah. El se bucură că era McCullough. Ai nevoie de o
persoană obsesiv de atentă într-un astfel de caz, deoarece rămân
foarte puține probe.
— Deci, Linda, cum merge treaba?
— O să mai avem mult de muncă. Își ridică masca și și-o puse
peste gluga albă. Fața ei arsă de soare era acoperită de broboane
de transpirație, ceea ce era normal, dat fiind faptul că era nevoită
să poarte un combinezon pe căldura aceea. Dar pe McCullough
nu părea s-o deranjeze. Dar analizele preliminare indică faptul că
este vorba despre o persoană de sex feminin, aflată la pubertate,
într-o stare avansată de descompunere.
— Cât de avansată?
— Nu este decât o estimare, dar mai mult de zece ani și mai
puțin de cincizeci.
Treizeci de ani, se gândi el. Treizeci.
Pentru moment îi era greu să creadă că trecuse atât de mult
timp. Se simți asemenea lui Rip van Winkle3, care își dormise
aproape toată viața. Rip van Winkle trebuie să fi simțit aceeași
combinație de furie și vinovăție pe care o simțea Jonah în acel
moment.
— Linda!
McCullough se întoarse, ferindu-și ochii de soare. Din cort
ieșise un alt combinezon alb, care o striga.

3
N. trad.: Rip van Winkle este personajul unei povești scrise de Washington Irving, care
adoarme într-o zi și se trezește douăzeci de ani mai târziu.
 — Am mai găsit niște materiale. Poți veni să-mi spui ce părere
ai?
— Sigur.
Linda își schimbă masca și coborî cu grijă, dispărând în cort.
— Deci, dacă este vorba despre o crimă, este una veche, zise
Hanson, iar Jonah fu aproape orbit de albul hârtiei când își
deschise carnețelul pentru a nota în el. Părea dezamăgită. Nu era
conștientă de implicațiile acestui lucru. Ș i era adolescentă.
— Este o crimă veche de treizeci de ani, zise el, și este vorba
despre Aurora Jackson.
 2. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 17:30

Luminos, întunecos, luminos, întunecos.

Fiecare copac era asemenea unui puls umbros pe măsură ce
treceau pe lângă ei. Ritmul era liniștitor. Își sprijini capul de
portieră, urmărind mișcările părului tras afară pe geam de curent.
Se imagină purtată de vântul cald, departe de acel loc, undeva
unde lumina era portocaliu aurie toată ziua.
— Unde ai fost azi-noapte? Am încercat să te sun acasă de
câteva ori. Era Topaz, care se aplecă de pe bancheta din spate, cu
ochelarii de soare împingându-i părul brunet spre spate. Desigur
că nu se referea la Aurora.
Aurora și-ar fi dorit ca Brett să nu fi fost atât de drăguț încât s-
o lase să stea pe scaunul din față. Își dădea seama că Topaz și-ar
fi dorit acel loc. Sora ei era supărată că fusese retrogradată; era
supărată pe Aurora. Ș i Connor fusese supărat. Nu-i convenea că
Brett se oferise să le ducă cu mașina și că el fusese nevoit să
meargă cu bicicleta, împreună cu ceilalți.
— Ce? Ah, am fost la cinema. Brett schimbă viteza în timp ce
vorbea. Mâna lui atinse fusta subțire a Aurorei. Scuze, mormăi el.
Aurora se îndepărtă ușor, ridicând din umeri.
— E vina mea. Te încurc.
— Ce film? Ceva înfricoșător? întrebă Topaz, care aproape că se
urcase peste Aurora.
— Blue Thunder.
— Iar? Topaz râse și îl îmbrânci ușor. Cred că l-ai văzut de vreo
douăzeci de ori.
— Doar de trei, răspunse Brett. E un film grozav. Mai bun decât
multe din filmele apărute anul acesta. Făcu o scurtă pauză pentru
a depăși o rulotă. Aurora, ție ce fel de filme îți plac?
— Ce?
Fu un răspuns pripit. Se prefăcea că se gândește la altceva.
Făcea asta atât de des încât, deși asculta conversația, nu se putea
abține. O auzi pe Topaz mormăind:
— Aeriană.
Îl privi pe Brett, care-i zâmbea destul de călduros.
— La ce fel de filme te uiți?
— Nu știu. Orice… presupun că cele în care pot vedea o altă
lume. Cele în care acțiunea se petrece în țări ciudate, sau în
spațiu, sau în lumi fantastice. Și îmi mai plac și filmele de
dragoste.
O auzi pe Coralie pufnind și se întrebă dacă oare nu ar fi trebuit
să mintă și să-i spună că-i plac filmele de acțiune. Topaz se
prefăcea întotdeauna că-i plac și își dădea ochii peste cap când
venea vorba despre fetele cărora le plăceau numai filmele
siropoase. Aurora o lăsase mereu în pace pe Topaz, deși știa că
filmele ei preferate erau dramele istorice și comediile romantice.
— În acest caz, sigur îți place Star Wars, nu? întrebă Brett. Le
conține pe toate. Ai văzut î=/ăntoarcerea lui Jedi?
Aurora clătină din cap.
— Voiam să aștept să apară pe casetă video. Părinților mei nu
le-a plăcut ultimul…
— Ah, trebuie să-l vezi la cinema, zise el, clătinând din cap.
Toate efectele speciale, navele Star Destroyer, zgomotele pe care le
auzi în difuzoare… plus că va dura o eternitate până să iasă pe
casetă video. Topaz, va trebui să rezolvăm această problemă.
Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Ar trebui să mergem în
grup.
— Sună bine, spuse Topaz și Aurora își dădu seama după
grimasa ei că nu era fericită.
N-ar fi trebuit să-i aduc în discuție pe părinții noștri. Îmi spusese
să nu vorbesc despre ei.
Aurora simți că i se strânge stomacul din cauza tensiuni. Nu
știa niciodată ce să spună în preajma prietenilor lui Topaz.
Indiferent ce spunea, era greșit, iar faptul că nu spunea ce trebuie
fix de față cu Brett era și mai rău. El era băiatul mai mare pe care
îl plăceau toate fetele. Era genul de sportiv popular care putea
atrage zeci de fete fără a face nimic altceva decât să se antreneze
în piscina școlii.
Faptul că se afla acolo o făcea să simtă o combinație de
recunoștință și anxietate. Toți colegii de vârsta ei, de fapt toți
colegii din școală, ar fi dat orice să se afle în locul ei. Brett Parker
se afla chiar lângă ea, suficient de aproape pentru a-l atinge. Ș i
mai mult decât atât, se afla acolo cu gașca, banda lui Benner de
prieteni ciudați, anarhiști, geniali și frumoși.
Nu se potrivea deloc în acel grup. Fusese acceptată doar
datorită surorii ei și, în mod ironic, Topaz nici nu-și dorea ca ea să
fie acolo.
 Își întoarse privirea spre copaci și lumina soarelui, imaginându-
și că ar putea fi luată pe sus de briză și plasată ușor în brațele
puternice ale unui bărbat brunet.
Își imagină cum acesta îi spune: Nu am mai întâlnit o persoană
ca tine până acum. Ești lumea mea.
— Hei! Coralie se aplecă în față. Acolo trebuie să parchezi. Râse
straniu. Era ceva obișnuit pentru ea și o făcea să pară și mai
copilăroasă. Asta pe lângă îmbrăcămintea roz, ochii mari și
confuzia cultivată asupra lumii.
Mașina încetini și Aurora văzu, cu tristețe, cum ritmul
pâlpâitului încetini, până se transformă în simpla umbră a
copacilor de deasupra. Nu ar fi vrut să renunțe la acel sentiment
de a fi legănată și liniștită, dar Coralie deschidea deja ușa și Brett
scotea cheile din contact.
Se dădu jos din mașină fără nicio tragere de inimă și o urmări
pe Topaz cum se dă jos și înconjoară mașina pentru a ajunge
lângă Brett, care scotea niște saci de dormit și rucsacuri. Topaz își
ridică brațele și se întinse, iar tricoul i se ridică, lăsând să se
întrevadă abdomenul bronzat. Apoi se întoarse cu spatele la el și
se aplecă, atingându-și degetele de la picioare.
Aurora văzu privirea lui Brett îndreptându-se spre fundul lui
Topaz, căreia i se vedeau fesele și dantela din partea inferioară a
chiloților.
— Am înțepenit atââât de tare, zise Topaz. Se îndreptă încet și îi
aruncă o privire lui Brett peste umăr. Vii?
— Ahhh… sigur. Coralie înconjură repede mașina și o luă de
mână pe Topaz. Apoi cele două se îndreptară, legănându-se, spre
poteca din pădure.
 3
Jonah o luă pe Hanson cu el la casa familiei Jackson, care se
afla la ieșirea din Lyndhurst. Ar fi putut lăsa niște simpli polițiști
comunitari să anunțe rudele, dar simțea că trebuie să fie prezent,
poate pentru a consola familia sau poate pentru că așteptase
treizeci de ani să afle ce se întâmplase.
Familia Jackson nu părăsise niciodată New Forest. Așa se
întâmpla de cele mai multe ori în cazurile de dispariție. Spre
deosebire de cazurile de crimă, când, în general, familia se muta,
un caz nerezolvat de persoană dispărută ținea familia în locul din
care victima dispăruse. Exista mereu speranța că, într-o bună zi,
acea persoană avea să se întoarcă acasă.
În prezent, drumul era aproape inaccesibil. Suprafața acoperită
cu nisip se dezintegrase, transformându-se într-un câmp minat
de gropi. Hanson scoase o înjurătură când roata din stânga față
intră suficient de adânc într-una dintre gropi încât partea
inferioară a mașinii să se hârșâie de noroiul întărit. Trase tare de
volan pentru a evita o altă groapă, iar Jonah se sprijini cu mâinile
de bord pentru a-și menține echilibrul.
— Consiliul nu repară drumul acesta? întrebă ea.
— Drum privat, răspunse Jonah. Familia Jackson nu a fost
niciodată adepta asfaltului. Sunt puțin diferiți, deși nu știu dacă
este din dragoste pentru natură sau pur și simplu din lene.
— N-am nicio problemă cu natura, dacă își ține labele departe
de mașina mea, bombăni Hanson.
Parcă într-o zonă cu ceva mai puține gropi, în fața unei case cu
un singur etaj. Jonah deschise ușa mașinii deasupra unui crater
de noroi întărit. Când călcă, simți o muchie de piatră care-i intra
în picior prin talpa pantofului.
Nici nu apucase să se dea jos din mașină, când ușa uzată de la
intrase se deschise. O femeie cu o siluetă rotundă, incertă,
îmbrăcată cu un cardigan tricotat și o rochie vopsită în casă ieși în
cadrul ușii, clipind în soare.
— Bună dimineața, doamnă Jackson. Ne cerem scuze pentru
deranj, dar am putea intra? zise el, pe un ton cât mai neutru
posibil.
— Eu… Da. Da, presupun. Ieși mai mult din umbra glicinei
arse de soare. Apoi se opri. Nu este vorba despre Topaz, nu?
Jonah clătină din cap, dar Hanson răspunse în locul lui.
 — Fiica dumneavoastră este bine, doamnă Jackson. Rosti
cuvintele cu un zâmbet călduros, iar Jonah se bucură că o
adusese cu el.
— Ne întrebam dacă am putea vorbi puțin despre niște
informații noi apărute în cazul dispariției Aurorei, adăugă el.
Joy Jackson își întoarse scurt capul spre casă și își băgă
mâinile în buzunarele cardiganului.
— Da. Da, desigur. De ce nu…
Se legănă de pe un picior pe altul cât timp Jonah și Hanson
navigară printre pietrele ieșite din alee. Două se mișcară sub
picioarele lui Jonah.
De aproape, Joy era mai rumenă în obraji și mai ridată decât și-
o amintea. Obrajii ei rotunzi erau brăzdați de firicele roșii, iar ochii
îi alergau dintr-o parte în alta sub arcadele pline de pliuri.
Când se întoarse, hainele ei emanară miros de levănțică.
— Intrați. Mă duc să-l caut pe Tom. Tom!
Aproape că nu puteai păși pe podeaua din hol. Aceasta era
acoperită aproape în totalitate de haine, încălțăminte, cutii și
diverse obiecte de grădină. Joy înaintă fără a se uita deloc în jos,
fiind probabil deja obișnuită cu aranjamentul acesta.
— Haideți în bucătărie. Voi pregăti un ceai. Tom!
Bucătăria era la fel de aglomerată ca holul. Era o bucățică de
spațiu gol la capătul mesei imense din stejar și munți de ziare,
scrisori și șrapnel pe restul suprafeței.
— Nu vă deranjați cu ceaiul, decât dacă vreți și dumneavoastră,
zise Jonah, în timp ce Joy deschise trei dulapuri la rând înainte
de a găsi o cutie de ceai. Se întoarse și se opri din nou.
Se plimbă pe lângă marginea mesei și analiză bucătăria.
Suprafețele de gătit se aflau toate sub un strat vizibil de murdărie,
iar vesela murdară era împrăștiată asemenea unor ornamente. Ici
colo, printre vase se regăseau și alte obiecte mari, precum o
bucată veche de țeavă, o rachetă de tenis, un ciocan.
Silueta aplecată care intră pe ușă îl lăsă pe Jonah fără cuvinte.
Dacă n-ar fi fost barba și părul grizonat, nu l-ar fi recunoscut pe
arogantul, educatul, excentricul Tom Jackson, care în mod sigur
avea Sindromul Asperger. Aproape că nu mai rămăsese nimic din
bărbatul certăreț care odinioară făcea ture dus-întors în
Lyndhurst, în Volvo-ul lui vechi și care avea mereu conflicte cu
consiliul și oficiul poștal. Nu mai rămăsese decât o fărâmă din acel
om.
 — Poliția?
Ș i vocea îi era lipsită de vlagă. Jonah își amintea furia
bărbatului după dispariția Aurorei și degetul arătător ridicat în
aer când le spunea ce nu făceau bine și de ce nu reușeau s-o
găsească. Probabil că treizeci de ani de furie vlăguiesc orice om.
— Da, Tom. Joy începuse iar să se miște, umplând cu apă un
ibric antic aflat în chiuvetă. Ai putea să…? Eu voi pregăti un ceai.
Tom își trase un scaun de lemn și se așeză greoi în el. Se uită
mai întâi la Hanson, apoi la Jonah. Părea a-și pierde interesul și
își întoarse privirea spre o pictură ștearsă, agățată pe peretele
inegal, care înfățișa marea.
Liniștea care se așternu cât a fiert apa în ibric deveni stranie.
Jonah își pierdu răbdarea înainte de a fi fiert apa.
— Voiam să aflați de la noi că în această dimineață s-a făcut o
descoperire.
Joy deveni extrem de agitată. Trânti niște căni și se întoarse,
vârându-și mâinile în buzunare pentru a căuta ceva, fără a găsi
nimic.
— Tom, au vești despre Aurora, zise Joy.
— Da, am bănuit.
Jonah îi întâlni privirea profund dezinteresată a lui Tom. Jonah
își întoarse privirea.
— Deși încă nu s-a făcut identificarea oficială, zise Jonah, am
găsit niște rămășițe umane în apropierea locului de campare de
unde a dispărut Aurora. Vârsta și sexul se potrivesc și rămășițele
par a fi vechi de treizeci de ani.
Așteptă o reacție. Tom nu făcu altceva decât să-și îndepărteze
un fir de păr din ochi, în timp ce Joy aștepta, privind-o, din
Dumnezeu știe ce motiv, pe Hanson.
— Credem că este fiica dumneavoastră, Jonah concluzionă pe
un ton grijuliu.
Joy se holbă cu gura deschisă pentru o clipă, apoi se întinse să
așeze stângaci o cană.
— Ea… Ah, Tom. Inspiră adânc și apoi izbucni în plâns. Se
întoarse cu spatele, încercând să-și ascundă fața. Tom. Ah, Tom.
Este…
Hanson se grăbi să o consoleze, punându-și o mână în jurul ei.
Tom Jackson rămase impasibil, aruncând o privire goală spre
soția sa.
 — Doar nu credeai că mai este în viață, nu? zise el pe un ton
aspru. Treizeci de ani fără niciun cuvânt. Normal că este moartă.

Era ora opt patruzeci într-o dimineață de duminică. Connor

Dooley ar fi trebuit să-și ia weekendul liber, dar tot ar fi trebuit să
ajungă devreme pentru a acorda note și pentru a se pregăti pentru
ședința interdepartamentală. Se întâmpla tot mai des; zilele de
sărbătoare și weekendurile erau absorbite treptat de ședințe,
hârțogărie și soluționarea conflictelor. Până și biroul lui începea să
fie absorbit. Ce fusese cândva mahon imaculat era acum ascuns
sub dosare și plicuri, iar colțurile care mai ieșeau ocazional la
iveală erau prăfuite și tocite.
În acea zi de duminică, Connor se pregătea de luptă. Era un
conflict frustrant, care nu-și avea rostul, bazat pe inflexibilitatea
totală a trezorierului. Cu un an în urmă se crease un nou post,
din nevoia de personal. Colegii din Departamentul de Istorie nu
mai făceau față la numărul tot mai mare de doctoranzi și
masteranzi. Chiar și cu noul post creat, tot mai aveau de
recuperat 8% din timpul țintă de contact cu studenții. Cu toate
acestea, crezuse că avea să câștige lupta, cel puțin parțial, până
când Lopez a acceptat un post de profesor la Glasgow și
trezorierul a anunțat că nu intenționa să numească un nou
profesor. Îi spusese lui Connor direct în față că acel profesor
suplimentar fusese un lux pe care nu și-l mai permiteau și că cei
trei profesori existenți erau capabili să acopere munca
suplimentară.
Drept urmare, Connor se afla acolo, în acea dimineață de
duminică, înainte de deschiderea cafenelelor de pe strada West
Thicholson, pregătit să imprime tabele și grafice cu angajamentele
facultății sale privind timpul acordat studenților. Era pregătit să-l
înfrângă pe trezorier cu ajutorul datelor. În cazul în care acea
tactică nu avea să funcționeze, putea oricând să-l invite pe
trezorier să ia cina la el acasă. Uneori conflictele nu erau deloc
necesare atunci când soția sa se apropia de unul dintre colegii săi
îmbrăcată într-una dintre rochițele ei negre. Sunetul telefonului
său era aproape binevenit, deoarece îi oferea o scuză să amâne
căutarea de date și un motiv pentru care să nu se mai gândească
la cum l-ar putea strânge de gât pe trezorierul fălcos.
Topaz. Oare îl suna să-l anunțe că nu putea ajunge să ia
prânzul cu el? Își amintea vag cum se afla în pat în acea
dimineață, la naiba știe ce oră, când ea îl sărutase de plecare, cu
părul prins la spate și îmbrăcată în hainele de sport.
Încercă să-și amintească programul ei. Se antrena mai devreme
decât de obicei, evident. După, mergea la o cafea sau ceva de
genul – una dintre acele întâlniri aflate undeva la limita dintre o
întâlnire de afaceri și una de socializare.
— Bună T, zise el. E totul bine?
— Au găsit-o.
Era un moment ciudat. Putea simți emoția din vocea ei, dar nu-
și putea da seama ce anume simțea. Își dădu seama la ce se
referea fără a fi nevoie să-i spună. Se clătină și își imagină că
Topaz avea să-i spună că era în viață și că se ascunsese în tot acel
timp.
— Este… Nu a părăsit niciodată locul de campare.
Îi auzea asprimea din voce.
— Au găsit rămășițe în apropiere de râu. Este ea. Este…
Făcu o pauză lungă, groaznică. N-avea cum s-o consoleze. Dar
cu toate acestea, încercă.
— Of, Topaz, zise el. Vin să te iau.
Se auzi un suspin.
— Scuze… Da, te rog. Ar trebui să mergem acolo. Vor fi
zboruri…
Connor ezită, gândindu-se la trezorier și la lupta pe care avea s-
o piardă, în mod inevitabil, dacă pleca în acel moment. Apoi,
alungându-și din minte acel gând, își aminti de o vară fierbinte și
neclară și de o fată cu un nimb de păr blond.
— Desigur. Îmi voi anula ședințele de mâine. Ar trebui să
mergem acolo.
Închise telefonul și rămase nemișcat o vreme.
Deci era lângă râu…
Se gândi la ce însemna acel lucru. Apoi își opri laptopul și
începu să-și strângă lucrurile.
 4. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 18:15

— L-am găsit vara trecută, când am venit aici de ziua lui

Benners. Topaz se îndrepta spre malul sfărâmicios al râului.
Coralie se afla în locul ei obișnuit, chiar în spatele lui Topaz,
împiedicându-se cu picioarele ei subțiri ca de mânz, mereu pe
punctul de a cădea, dar fără a face asta cu adevărat. Benners,
Connor și Jojo nu ajunseseră încă, dar Topaz părea nerăbdătoare
să-i arate lui Brett locul.
Brett părea încântat de faptul că i se oferea un tur. Se afla
suficient de aproape de ele pentru a le atinge, dacă-și dorea.
Aurora se gândi că probabil își dorea. Cu toții își doreau.
Aurora rămase mai în urmă, îmbătată de căldură și soare. Îi
urma doar de dragul de a-i urma. Se împiedică de ceva aflat la
buza râului.
Brett se întoarse, amintindu-și de ea.
— Ai mai fost aici până acum?
— Nu.
— Aurora, percepu asprimea din vocea surorii ei.
Coralie o privi și îi șopti:
— Grozav, a venit copilul din flori…
Topaz se întoarse către ei, corpul ei blocând cu incertitudine
calea. În spatele ei se vedea un fag ale cărui rădăcini plonjau în
râu.
— N-ai să scoți un cuvânt despre asta de față cu Mama și Tata,
da? zise Topaz.
— De ce le-aș spune ceva? Aurora privi în sus spre copac și
zâmbi. Este frumos.
— Vorbesc serios.
Se uită în ochii albaștri și severi ai surorii sale. În clipa aceea
semăna cu o piatră ascuțită, cu ceva sculptat dintr-o piatră
nemiloasă, cizelată, cioplită și erodată.
— Normal că nu le voi spune nimic.
— Haideți atunci. Brett păși în față și își puse o mână pe
umărul bronzat al lui Topaz. Ea cedă și se întoarse.
— Pe aici.
Își aplecă capul sub o crenguță cu frunze lucioase și dispăru în
umbră. Aurora îi lăsă pe Coralie și Brett să o ia înainte și se
întinse să atingă frunzișul verde și lucios.
 — Este cald aici. Se aplecă pentru a-i șopti copacului. Ț i-e sete?
Își aplecă și ea capul. În umbra copacului, pământul era gol,
afânat și de un maro deschis. Nu era nimic altceva acolo decât
pământ, rădăcini netede și o singură ramură asemănătoare unui
tufiș la baza copacului.
— Aici.
Topaz despărți două ramuri ale vlăstarului. În spatele lor se afla
un spațiu întunecos, unde malul de sub rădăcini se surpase.
— Mișto! zise Brett, făcând un pas în față.
— Privește, spuse Topaz. Nu este loc decât pentru o persoană.
Aurora urmări umerii lați ai lui Brett înclinându-se într-o parte
și în alta pentru a se strecura prin deschidere.
— Ce-i acolo? întrebă Aurora. Părea să fi fost ceva făcut de
animale. De bursuci sau iepuri. Poate de o vidră.
— Chestii personale, îi răspunse repede Topaz. Lucruri despre
care trebuie să-ți ții gura. Ne-am înțeles?
Aurora ridică din umeri.
— În regulă.
Apoi Brett reapăru în peisaj cu fața aprinsă și plină de noroi.
— Iisuse, asta da rezervă. De unde a apărut? rânji Topaz spre
el.
— Un prieten de-al fratelui lui Jojo. Urma să facă o tranzacție
care a picat și avea datorii la furnizor. Benners a cumpărat toată
marfa la preț de cost.
— Cu ce bani?
— Le-a cerut părinților lui. Ei habar n-aveau la ce-i trebuiau.
— Le-a spus că voia să-și ia o mașină nouă, interveni Coralie.
Așa că a cumpărat o rablă cu cincizeci de lire și restul i-a cheltuit
pe asta.
— Să fiu al naibii! râse Brett și își frecă fața. Asta înseamnă o
grămadă de petreceri. Ochii i se îndreptară spre Aurora. Trebuie
să arunci un ochi.
— Nu, nu trebuie, răspunse Topaz. Avea brațele încrucișate la
piept în timp ce-și privea sora.
— Ei haide, nu le va spune părinților tăi. Dacă le-ar spune, ar
da și ea de belea. Este aici cu noi, nu-i așa?
Aurora se uita când la unul, când la celălalt. În cele din urmă o
văzu pe Topaz fluturându-și mâna în aer.
Îngenunche pe pământ și se târî înăuntru, umplându-se de
pământ pe fustă. Când ajunse în întuneric simți puțină umezeală
în aer. Simțea sub mâini pământul moale, afânat, asemenea unui
mormânt.
Era un spațiu mic. Nu putea să stea decât în fund sau în
genunchi. În fața ei se afla ceva care strălucea în întuneric. Își miji
ochii, întinse mâna și pipăi peretele de un argintiu stins. Realiză
că acelea erau mormane peste mormane de pachețele învelite cu
grijă în folie, aflate în zeci de pungi transparente din plastic.
Nu trebuia să i se spună ce se afla în pachețele. Droguri, cel
mai probabil. Nu voia să știe nimic despre asta.
Îi părea rău că umpluseră atât de mult din spațiul acela.
Mirosea puțin a animal și Aurora bănui că animalul care săpase
acea groapă se speriase și fugise. Își imagină că era o creatură și
că trăia acolo, că dormea acolo pe durata iernii, având grijă de pui
și simțindu-se în siguranță, departe de animalele de pradă.
Merse încet cu spatele și se ridică, scuturând pământul de pe
fustă. Încă mai avea niște pământ agățat de volănașul de voal și
iarbă în dreptul genunchilor.
— Ce părere ai? o întrebă Brett.
Ea schiță un zâmbet.
— E plăcut acolo.
O auzi pe Topaz scoțând un sunet de dezgust pe fundalul
hohotelor de râs ale lui Brett.
 5
McCullough făcu semn din cap spre el.
— Aici.
Se aflau la Departamentul de Medicină Legală din cadrul secției
de poliție. McCullough îl sunase la o oră după ce se întorsese la
casa familiei Jackson. Lucraseră mai repede decât se așteptase.
Identificarea unui cadavru putea dura câteva zile.
Se aplecă, recunoscător pentru vârsta cadavrului și masca pe
care o purta. McCullough își folosi un deget pentru a examina
mandibula.
— Acolo este plomba. Privește interiorul celui de-al doilea
premolar.
— Ș i…
— Ș i cel de-al doilea incisiv este ciobit. Este o identificare
sigură. Nu există niciun dubiu.
Jonah dădu din cap. Nu avusese nevoie de o confirmare, dar
acum era oficial. Era Aurora.
— Dosarul ei indică faptul că avea paisprezece ani când a
murit, adăugă Linda.
— Vreo idee despre cauza decesului?
— Deocamdată nu. Puse mandibula înapoi pe țesătură,
acoperind măsuța cu rotile. La analiza vizuală inițială a
scheletului nu am identificat nicio leziune cauzată de un cuțit sau
glonț, dar trebuie să așteptăm analiza digitală de la
Departamentul de Antropologie Medico-Legală. Vom primi
raportul în următoarele zile. Scoase un sunet de frustrare. Mi-ar fi
plăcut să am suficiente probe pentru a realiza o analiză
toxicologică, dar, din păcate, descompunerea este aproape
completă.
O analiză toxicologică? Vreun motiv anume pentru care ai vrea
să faci asta?
— Da, suficiente indicii pentru un motiv.
Se îndreptă spre o masă de lucru acoperită și îndepărtă
materialul. Pe masă se afla o pulbere de pământ și înăuntru se
putea vedea conturul unor obiecte învelite în folie.
— Dextroamfetamină4. Folosind mănuși, Linda deschise un
pachet învelit în plastic. Îndepărtă unul dintre pachețelele învelite

4
N. trad.: Dextroamfetamina este un stimulent al sistemului nervos central prescris
pentru tratamentul tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție și narcolepsie.
în folie care fusese deschis. Înăuntru era o pudră albă cu aspect
spongios, asemenea tencuielii sfărâmicioase. Am găsit mai multe
pachețele învelite în folie și acoperite cu o bucată de pânză în
apropierea cadavrului. Chimistul a prelevat probe, dar spune că
pare a fi dextroamfetamină farmaceutică. Pământul prezintă
indicii că ar fi existat o cantitate mai mare și o parte din pământul
din apropiere pare să fi fost săpat. Este posibil ca o parte să fi fost
îndepărtată, dar este greu de spus dacă animalele sunt
responsabile pentru asta sau nu.
Jonah își băgă degetul înmănușat în pudră, încercând să-și
amintească de anii ’80, care fuseseră marcați de consumul de
amfetamină. Să fi fost dextroamfetamina cea care cauzase toate
acele decese costisitoare din apartamentele terasă? Sau Speed?
Sau metamfetamina cristalină? Era greu să le deosebești pe cele
vechi de cele mai recente. Atât de multe decese, atât de multă
pudră, metamfetamină cristalină și prostii.
— Poți încerca să găsești niște țesut pe care să-l testezi? Dacă a
fost îngropată împreună cu toate astea, este foarte posibil ca cele
două lucruri să aibă legătură.
— Îți mulțumesc, zise McCullough sec. Nici nu-mi trecuse prin
minte așa ceva.
Jonah schiță un zâmbet.
— Ai mai găsit și altceva?
— Ei bine…
Își șterse degetul de combinezonul din plastic și apoi o urmă
spre masă.
— Nimic revelator. Cadavrul a fost scufundat la un moment
dat, dar aș spune că acest lucru s-a întâmplat la mult timp după
deces.
Jonah își aminti de inundația despre care vorbea sergentul de
la locul crimei.
— Deci nu s-a înecat, zise el.
McCullough îl privi intens.
— Este posibil să se fi înecat, zise ea.
— În regulă. El îi zâmbi sfios. Dar, a fost și scufundată, cu altă
ocazie și nu ai găsit probe care să indice că s-ar fi înecat.
— Nu, dar nu exclude această posibilitate până nu sunt sigură.
— Am înțeles. Altceva la locul crimei?
— Diverse articole îngropate pe care le analizăm. Este posibil ca
locul crimei să fi fost contaminat anterior și sunt anumite articole
care este posibil să fi fost transportate de apă în timpul
inundației. Deocamdată nu am găsit nimic interesant. Ambalaje
de chipsuri, o doză de bere turtită, o minge din cauciuc, câteva
rămășițe de plastic pe care nu am reușit să le identificăm. Nu am
găsit nicio armă, deci nimic care să te entuziasmeze foarte tare.
Îmi pare rău.
Jonah clătină din cap, îi mulțumi și părăsi morga. Pe de o
parte, simți o ușurare când îl întâmpină lumina naturală de afară,
pe de altă parte, simți disconfort din cauza căldurii lipicioase. Pe
scări se întâlni cu Hanson, care ținea mai multe dosare la piept
ușor jenată. Părea că încă mai lucrează la investigația de pe
docuri, ceea ce o făcea să pară foarte dedicată, având în vedere că
apăruse o crimă care îi entuziasma pe toți.
Ea se întoarse pentru a urca scările împreună cu el și îi spuse:
— Comisarul Șef vrea o actualizare.
— Mă duc acum.
Hanson dădu din cap, așteptă puțin, apoi spuse:
— Este cu siguranță vorba despre o crimă?
— Cel mai probabil.
— A fost împușcată?
Jonah o privi ușor surprins de întrebare.
— Posibil, dar încă nu s-au găsit indicii în acest sens. Dar cel
mai important este faptul că a fost găsită lângă ceea ce rămăsese
din niște pachețele de dextroamfetamină ascunse. Deci există
posibilitatea să fi luat o supradoză sau să fi descoperit ceva ce n-
ar fi trebuit să descopere.
Observă zâmbetul lui Hanson și pupilele dilatate.
— Deci este posibil ca ceilalți copii să o fi omorât sau să fi
ascuns moartea ei.
— Este cu siguranță o posibilitate.

— Fir’ar al dracului!
Aceea fu reacția nemulțumită a Sergentului O’Malley, cel mai
vechi membru al echipei lui Jonah, când doi ofițeri de la Serviciul
de Informații al Poliției au plasat patru cutii cu dosare ale cazului
pe masa din dreptul sălii de ședințe. Pe fața lui ușor roșie se citea
uimirea.
— Nu-ți epuiza încă toate înjurăturile, zise Jonah, pe un ton
sec. Acestea sunt doar dosarele arhivate la nivel local.
 — Nu, aceasta este doar prima tranșă din dosarele arhivate la
nivel local, spuse Amir, unul dintre ofițerii ușor stângaci de la
Serviciul de Informații, în timp ce-și trăgea de cravată. Acestea
sunt din 1983. Apoi mai sunt încă cinci care acoperă perioada ’84
– ’98, când a fost declarat oficial drept caz nerezolvat. Cele mai
recente informații, care, din evidențele noastre par a fi în mare
parte observații argumentate și telefoane de la părinți, se află în
baza de date.
Lightman ridică mâna.
— Scuze, dar… ’83?
— Aurora Jackson, Ben. Persoană dispărută. Probabil că
Domnall este singurul suficient de bătrân pentru a ști despre ea.
Amir se scuză și Jonah aruncă o privire spre echipa lui.
Lightman era complet calm, ca întotdeauna; Hanson era atât de
înflăcărată, încât nici nu putea sta locului pe scaun, iar O’Malley
era gânditor.
Jonah scoase un dosar de plastic dintr-una dintre cutii și îl
deschise. Fotografia lucioasă din partea de sus părea suspect de
nouă. Aurora zâmbea ușor strâmb spre cameră în fotografia
făcută la școală. Era izbitor de frumoasă în acea poză, deși Jonah
încă își amintea cum arăta când era mică. Își amintea de fata ușor
dolofană, cu păr creț, ale cărei haine nu erau niciodată bine
aranjate. Sora mai mică și mai urâtă a fetei pe care o adorau toți.
Prinse poza de tabla albă.
— Serios? O’Malley îi privi pe Lightman și pe Hanson. Hanson
înfățișa o expresie ușor încrezută. Ș tia deja poanta. Acesta… este
cel mai mare caz de persoană dispărută pe care-l știu.
— Nu mai este vorba despre o persoană dispărută.
Jonah prinse o poză cu rămășițele dezgropate de McCullough
lângă poza de la școală.
— Cadavrul Aurorei a fost găsit îngropat sub un copac, lângă
râu, la nici jumătate de metru de locul de campare. Împreună cu
ea erau îngropate niște pachete care conțineau dextroamfetamină
și probele indică faptul că au existat mai multe pachete.
Îl văzu pe Lightman luându-și notițe pe un carnet A4. Era atât
de impasibil încât ar fi putut scrie și o felicitare de Crăciun că
nimeni n-ar fi sesizat diferența. O’Malley se lăsă pe spate,
uitându-se ba spre Jonah, ba spre imagini, iar fruntea lui
brăzdată se încreți și mai tare. Jonah recunoscu expresia. Sugera
dificultatea de a pune cap la cap fragmente din memorie cu
realitatea descoperirii. O legendă înviată, cu excepția faptului că
ea nu era deloc vie.
— Vreau să ne familiarizăm complet cu ancheta originală.
Vreau notițe și un rezumat al interogărilor, precum și orice
persoană sau orice aspect care considerați că a fost omis. În cazul
în care credeți că există dovezi care nu au fost analizate, notați-le.
Dacă aveți impresia că au făcut o muncă de mântuială, notați și
acest lucru.
Lightman fu singurul care reuși să-și ascundă aversiunea față
de acest plan. Sau poate că nici nu-i displăcea. Era pasionat de
date și cifre.
— În plus, continuă Jonah, vom desfășura o anchetă completă,
de la zero. Vom relua fiecare interogatoriu și de această dată ne
vom concentra pe droguri, pe cine le-a mutat și cum de nu a fost
găsită, deși se afla atât de aproape de locul de campare.
Îl observă pe O’Malley zâmbind. Asta era pe gustul lui. Îi
plăceau interogatoriile, la fel ca fostului Căpitan O’Malley.
— Azi va veni Juliette cu mine pentru interogatorii. Vreau să
mă întâlnesc cu grupul care a campat acolo, în acea zi. Juliette, te
rog să faci o listă cu adresele lor, cât timp arunc o privire peste
raportul general al Departamentului de Informații. Domnall și
Ben, aș vrea ca voi să începeți să treceți în revistă însemnările
originale ale cazului.
O’Malley oftă zgomotos.
— Mersi, șefu’ pentru asta. Simțeam de ceva vreme că ce-mi
lipsește în viață este mai multă hârțogărie.
Jonah îi zâmbi drept răspuns, dar nu se scuză.
— Ați fost implicat în investigația originală? întrebă Hanson cu
privirea ațintită undeva între Jonah și tablă.
— Doar puțin, răspunse Jonah. Pe atunci nu eram decât un
proaspăt ofițer. Dar voiam să mă implic, pentru că fusese în
aceeași școală cu mine, chiar dacă nu am cunoscut-o cu adevărat.
Aruncă o privire spre fotografie. Privind frumusețea dezolantă a
Aurorei, își aminti de un sentiment neplăcut. Ea îi amintea de o
anumită noapte și de o serie de acțiuni confuze pe care încercase
să le uite timp de treizeci de ani.
Își întoarse privirea. Amintirea aceea nu avea să-l ajute nici pe
el, nici pe ceilalți.
Lightman își vârî pixul în buzunare și dădu să se ridice.
— Deci acest caz are prioritate în fața anchetei de la docuri.
 — Pentru următoarele 48 de ore va avea prioritate, răspunse
Jonah. Apoi, te voi ține la curent. Căută mențiuni privitoare la
abuzul de substanțe sau ceva asemănător, îi spuse lui Lightman.
Vreau să știu dacă vreunul dintre ei știa despre drogurile ascunse.
Ș i apoi, vreau să-i iau iar la întrebări despre tot ce au văzut și au
auzit, deoarece, dacă a murit la o sută de metri de ei, toate acele
apeluri publice pe care le-au făcut și toate căutările par a fi fost o
șaradă care a ținut treizeci de ani.
 6. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 18:35

Benners, Jojo și Connor se întâlniră cu ei când se întorceau

dinspre fag. Păreau încinși și irascibili, o stare care se înteți când
își dădură seama unde-i dusese Topaz pe ceilalți.
Benners era cel mai nervos, spre surprinderea Aurorei. Nu-l
mai văzuse niciodată nervos până atunci. Topaz era întotdeauna
irascibilă, iar Connor era adesea agresiv. Dar Benners fusese
crescut într-un mediu calm al delăsării benigne, înstărite. Era un
fel de Titus Groan5 sau Sebastian Flyte6, dar cu o imagine despre
sine puțin mai accentuată.
El îi trimise pe Jojo și Brett să caute lemne de foc și apoi se luă
de Topaz.
— Nu trebuia să-i spui, zise el pe un ton care era ba jos, ba
răstit. Sunt mai multe lucruri în joc decât a-ți impresiona noua
pasiune.
— Nu despre asta-i vorba. Obrajii lui Topaz se înroșiră.
Benners îi ignoră răspunsul. O privi de sus, de la înălțimea lui
de 1,90 m.
— Topaz, nu-l cunoaștem. Nu la fel de bine cum cunoaștem
restul persoanelor de aici.
— Îl știu de ani buni! ripostă Topaz. Am încredere în el.
— Aici nu este vorba despre persoanele în care ai tu încredere!
spuse Benners și apoi făcu un efort să nu se mai răstească. Stocul
ăsta nu este secretul tău, deci nu tu decizi cui să-l împărtășești.
Este secretul meu și eu sunt cel care va da de dracu’ dacă se află.
— Nu se va afla.
Connor își ridică capul, cu mâinile aflate încă în buzunare și cu
o privire severă.
— I-aș rupe brațul dacă ar spune ceva. Ș i poți să-i spui asta.
Spune-i că i-aș rupe brațul și că mi-ar face o deosebită plăcere.
Topaz își dădu ochii peste cap.
— Pentru numele lui Dumnezeu…
Benners oftă.

5
N. trad.: Titus Groan este copilul născut într-o familie înstărită din romanul care-i
poartă numele, scris de Mervyn Peake.
6
N. trad.: Sebastian Flyte este fiul cel mai mic al unei familii de aristocrați din romanul
„Întoarcere la Brideshead” de Evelyn Waugh.
 — Bine. Era încă nervos și supărat, dar încerca să se calmeze.
Nu trebuie amenințat. Doar să-i spui că suntem toți împreună în
asta. Ne-am înțeles?
— Bine.
Topaz se întoarse și se îndepărtă, cu Coralie pe urmele ei. Era
umbra ei copilăroasă și atotprezentă. Aurora știa că sora ei avea
să înceapă o critică înverșunată. O auzise de suficiente ori în
livada de acasă, deși, în general, când se întâmpla, nu era vorba
despre Benners sau Connor. În weekendurile călduroase, Aurora
putea auzi din camera ei turuielile mânioase ale lui Topaz la
adresa cuiva care o jignise și pe Coralie care-i cânta în strună.
Connor nu-și dădea prea mult silința să rămână calm.
— Brett are mult tupeu dacă își bagă nasul în lucruri care nu-l
privesc. Dădu cu piciorul în pământ. Avea pumnii atât de
încleștați, încât i se vedeau tendoanele, mușchii și venele pe brațe.
— Nu vrea decât să se distreze, zise Benners. Își trecu mâna
prin părul asudat care i se ridică la loc, numai țepi. Sunt sigur că
nu va scoate o vorbă despre asta. Nu este idiot.
— Ba este idiot.
Benners râse.
— Nu mă refeream la educație. Vreau să spun… nu se va băga
în bucluc, dacă are de ales.
Connor mormăi ceva.
Benners îi aruncă o privire Aurorei, apoi privi în altă direcție. O
făcu să se simtă ciudat de jenată.
— Doar știi… Știi că nici eu nu voi spune nimic nimănui, nu?
zise ea.
Benners se încruntă la ea.
— Normal că știu. Nu de tine îmi fac griji.
Acele vorbe, acea încredere pe care o avea în ea îi dădură un
sentiment plăcut.
— Bine, îngână ea.
— Ar trebui să descărcăm restul lucrurilor. Benners redeveni
practic. Fratele mai mare și mai calm. Liderul cercetașilor. Atâta
doar că el fusese întotdeauna prea cool pentru cercetași. Putem
lăsa mâncarea pe mai târziu, atâta timp cât avem cortul instalat și
ustensilele de gătit pregătite.
— În regulă. Mai bine așa decât să ne prostim prin întuneric,
încercând să facem toate astea când suntem beți, aprobă Connor.
 Benners porni spre mașină. Connor îi făcu semn Aurorei să o ia
înainte. Încă era nervos, dar semăna mai degrabă cu un bătrân
țâfnos. Nici măcar nu era atât de intimidant pe cât credea.
— Ar trebui să facem o baie, strigă el, câteva momente mai
târziu. Aurora, ai adus chestii pentru înot?
— Nu… dar am câte ceva… pot încropi ceva.
— Nu poți să nu faci baie. Asta este partea cea mai faină:
lumina lunii și apa rece. O privi pe sub sprâncene când se
întoarse. Ea zâmbi la auzul cuvintelor sale poetice, la modul în
care accentul lui se transformă într-un accent pur de pe Coasta
de Vest a Irlandei. Connor se rușină. Sunt sigur că una dintre fete
îți poate împrumuta ceva. Dar nu Jojo, pentru că ea nu poartă
haine de fete.
Goliră mașina lui Brett și coșul bicicletei lui Benners în două
ture. În total, aveau trei corturi pentru a se adăposti, în caz că se
schimba brusc vremea, șapte saci de dormit și saltele izoprene
groase, pături, un radio cu baterie, plase de cumpărături pline cu
mâncare și apă, lăzi peste lăzi de bere la sticlă și la doză, perne,
două aragaze de camping și patru lanterne, pentru că părinții lui
Benners aveau depozite întregi de astfel de lucruri.
Instalară un singur cort pentru a avea un adăpost rapid în caz
de ploaie și deja era cald ca în saună când Jojo și Brett se
întoarseră din expediția lor în căutare de lemne de foc. Legaseră
lemnele împreună și le trăgeau după ei cu ajutorul unor frânghii.
Aurora suspecta că fusese ideea lui Jojo – Jojo care trăia efectiv în
aer liber și era mai bronzată decât oricare dintre băieți, în ciuda
părului ei blond.
— Să nu mergeți la stânga de-a lungul malului, anunță Brett.
Este un animal mort acolo și pute ca naiba. Vreau să zic că pute
ca și când ai fi deschis un mormânt.
— Mort de curând? întrebă Aurora.
— Cred că de trei sau patru zile, îi răspunse Jojo, îndreptându-
se de spate și ștergându-și transpirația de pe frunte cu brațul. Trei
sau patru zile caniculare. Este chiar impresionant cât de tare
miroase. Rânji brusc. Hei, poate ar trebui să-l punem în sacul de
dormit al lui Topaz.
— Nu cred că este momentul potrivit, răspunse Benners, în
timp ce stătea aplecat pentru a lega o coardă de cort. V-ați întâlnit
și cu fetele?
 — Nu. Au mers în aceeași direcție cu noi? Brett miji ochii în
direcția din care veniseră.
— Teoretic da, dar Topaz nu prea are simțul orientării.
— Dar cunosc locul, nu-i așa? Brett începu să-și dea jos tricoul,
fără a se jena de faptul că avea public. Tricoul era ud leoarcă, iar
trupul său bine lucrat strălucea de la transpirație. Se vor
descurca?
— Cu siguranță, zise Benners.
Dintr-odată, Aurora se simți agitată privind pielea goală a lui
Brett. Voia să-l privească, dar îi era teamă că cineva o va vedea. Își
întoarse privirea și văzu expresia furioasă de pe fața lui Connor.
Preț de o clipă, simți milă pentru el.
— Ah, zise Jojo, în timp ce se ridica după ce dezlegă lemnele de
foc și văzu pieptul lui Brett. Să faci așa ceva fără a întreba înainte
este ca un fel de agresiune vizuală.
Connor râse grohăind, dar Brett nu făcu nimic altceva decât să
rânjească la Jojo.
— Dar este genul de agresiune la care chiar nu spui „nu”, zise
el, făcându-și tricoul ghemotoc și aruncându-l spre unul dintre
corturi. Trebuie să beau ceva. Unde să caut?
— Aici, spuse Aurora, împingând cu piciorul spre el unul dintre
baxurile izolate de bere Kestrel.
El se ghemui deasupra baxului.
— Ah, nu vreau bere. Unde sunt chestiile mai tari?
Cotrobăi prin celelalte plase și scoase o sticlă de un litru de
votcă și două pahare din plastic. Aurora îl urmări turnând o
anumită cantitate în ambele pahare și apoi adăugând suc de
portocale până sus.
— Glumești? întrebă Connor, râzând excesiv de tare. Votcă și
suc de portocale?
— Doar sunt sportiv, zise Brett. Nu pot avea burtă de bere.
— Deci ai grijă de silueta ta, spuse Connor cu un rânjet pe față.
Brett nu-i răspunse. Îi întinse un pahar Aurorei.
Ea clătină repede din cap.
— Ah, scuze, eu nu… nu vreau. Mulțumesc.
— Pe bune? Pe fața lui se citea confuzia. Nu ți-e sete?
— Ba da. Voi bea doar niște suc de portocale.
Îi luă plasa din mână, găsi un pahar curat și întinse mâna după
cutia de suc.
 — Dacă ți-e teamă de gust, zise el cu voce scăzută, în timp ce-i
dădea sucul, este destul de dulce. Este genul de băutură pe care o
poți bea chiar dacă nu-ți place să bei. Știi ce zic?
— Are paisprezece ani, îl auzi pe Connor zicând din spatele ei.
Vocea lui suna mult mai mânioasă decât era cazul. Și ea nu bea.
Se lăsă un moment de liniște, apoi Brett zise, cu același rânjet
adresat lui Connor:
— Trăiam cu impresia că familiei tale îi place băutura. Ț ie,
tatălui tău…
Urmă un moment lung de liniște apăsătoare, după care Connor
se repezi la Brett. Benners se mișcă la fel de rapid. Se poziționă
între ei, în timp ce Brett se ridică încet, continuând să rânjească.
— Ce ai spus, nenorocitule? urlă Connor.
— Haide, haide, zise Benners pe un ton ridicat. Nu-l băga în
seamă. Treci peste.
Brațele lui Benners îl înconjuraseră pe Connor, ținându-l strâns
de piept și umăr, dar, deși era mai înalt, Connor începea să-i
scape din strânsoare, picioarele alunecându-i pe pământul uscat.
Brett clătina din cap.
— Băiete, nu vrei să te iei la bătaie cu mine. Nici măcar nu
fusese o amenințare, dar modul în care o spusese exprima o
realitate.
— Serios, zise Benners și apoi se întoarse și i se adresă lui
Brett. Las-o mai moale. Am venit aici să ne simțim bine, nu să…
Brett fu cel care renunță.
— Bine, bine, a fost… În regulă, îmi pare rău. Sunt un idiot.
Hai să bem ceva ca să ne simțim mai bine. Ia!
Scoase o doză de Kestrel și i-o întinse lui Connor, care era clar
încă pus pe harță.
— Haide, Connor, mormăi Benners. Nu pune la suflet.
Aurora se apropie de Connor. Inima îi bătea puternic.
— E vina mea. Eu… ar fi trebuit pur și simplu să o beau. Scuze,
Connor.
Connor o privi și expresia lui se relaxă puțin.
— Ba nu, nu ar trebui să bei.
Se lăsă încă un moment de liniște apăsătoare, iar Aurora simți
broboane de transpirație pe spate. Apoi Connor își ridică mâinile
în aer și se dădu un pas înapoi, clătinând din cap.
— Prea bine.
 Luă berea din mâna lui Brett. Aurora privi condensul de pe
doză, care părea să oglindească transpirația de pe piele.
— Scuze, zise Brett, și își ridică paharul în semn de salut.
 7
Se simțea ciudat să facă însemnări despre acest caz pe baza
informațiilor deținute de poliție, când el știa deja toate acele
lucruri. Jonah cunoștea și persoanele despre care scria, dar nu le
cunoștea suficient de bine pentru a putea rezolva cazul.
Deși acel grup și, ocazional, și altele folosiseră acel loc pentru
campare, nu era un camping oficial și putea fi accesat doar prin
intermediul unei poteci întortocheate și greu vizibile din pădure.
Nu era nevoie să citească însemnările pentru a afla cum arăta
acel loc. Nu era nevoie nici să vadă locul încă o dată. Își amintea
cum luase la picior acele poteci de nenumărate ori, într-o căutare
care nu dăduse aproape niciun rezultat. De asemenea, își amintea
de optimismul naiv care îl făcuse să creadă că avea să găsească
un loc nou în care nu căutase nimeni. Totul se transformase într-
un fel de dârzenie disperată, care îl determinase să continue
căutările și în zilele de concediu, precum și în toiul nopții după
terminarea turelor.
Rezumatul întâmplărilor era simplu, dar straniu.
Ș apte adolescenți plecaseră cu cortul imediat după încheierea
semestrului școlar. Trei dintre ei aveau cincisprezece ani, doi
aveau șaisprezece ani, unul avea optsprezece ani, iar Aurora avea
doar paisprezece ani. Niciunul dintre ei nu se culcase înainte de
miezul nopții, iar Aurora mersese prima la culcare. Își dusese
salteaua de dormit puțin mai departe de locul de campare pentru
a nu fi deranjată de ceilalți, care băuseră și vorbeau și râdeau
tare. Se afla în afara zonei iluminate de foc, drept pentru care ei
nu o puteau vedea.
Ceilalți adolescenți merseseră la culcare pe rând, ceva mai
târziu. Aveau impresia că o văzuseră pe Aurora în sacul ei de
dormit, dar niciunul dintre ei nu era sigur. Nu auziseră nimic care
să indice că ar fi avut loc un act de violență.
Dis-de-dimineață, Connor Dooley, cincisprezece ani, s-a trezit
însetat și s-a dus să bea niște apă. A găsit sacul de dormit al
Aurorei gol și a bănuit că se dusese să caute un loc liniștit unde
să-și facă nevoile. Dar după o vreme, a început să se îngrijoreze și
a analizat sacul de dormit, care era rece și umezit de rouă pe
interior.
Connor o trezi pe sora fetei dispărute, Topaz Jackson,
cincisprezece ani. Începu o căutare în care, treptat, s-au implicat
toți cei șase adolescenți. După o jumătate de oră, Daniel Benham,
șaisprezece ani, i-a anunțat pe ceilalți că avea să meargă cu
bicicleta până în Lyndhurst pentru a trage semnalul de alarmă.
Singurul șofer, Brett Parker, optsprezece ani, era încă beat. El,
împreună cu ceilalți cinci adolescenți au continuat căutările, cât
timp Daniel a mers cu bicicleta până în Lyndhurst.
Poliția locală a înregistrat un apel de la Daniel Benham la ora
07:09, după ce acesta descoperise că secția de poliție din
Lyndhurst era închisă și bătuse într-o ușă alăturată pentru a cere
să folosească telefonul. O mașină de poliție a ajuns la ora 07:48.
La ora 09:17, o întreagă echipă de căutare a sosit la locație și
comunitatea din zonă a fost anunțată la scurt timp după aceea.
Căutarea a continuat vreme de două săptămâni, timp în care și
restul națiunii a fost alertată.
Asemenea multor cazuri de fete frumoase și tinere care sunt
răpite, și acest caz se transformase într-o mobilizare de mari
dimensiuni și devenise subiectul multor speculații. Ore întregi de
emisiuni televizate și o mulțime de ziare îi fuseseră dedicate
Aurorei.
Dar apoi, treptat, povestea devenise veche și neinteresantă.
Trecuseră treizeci de ani, timp în care Aurora nu fusese găsită.

La ora patru primi un e-mail scurt de la Comisarul Ș ef, care

voia o actualizare. Jonah se simți ușurat. Se așteptase să
primească o vizită de la Comisarul Șef în timpul căreia acesta să
se asigure că ancheta avansa și, deși Wilkinson nu era un om
dificil, lui Jonah îi era mai ușor să-i scrie pe scurt ce avea de gând
să facă, decât să-i spună totul în persoană.
Zece minute mai târziu primi un răspuns la e-mailul său.
În regulă. Ocupă-te mai întâi de conferința de presă și vorbim
după aceea. Nu trebuie să vii la ședința conducerii de mâine.

Jonah prefera acel tip de mesaje și le considera ca fiind una

dintre calitățile lui Wilkinson. Acesta din urmă considera că
oamenii lui cei mai capabili trebuiau să se implice direct în
anchete, drept pentru care, făcea tot ce-i stătea în putință pentru
a-i scăpa de ședințele la care trebuia să participe majoritatea
inspectorilor șefi.
Imediat după 18:30, Jonah se furișă din secția de poliție pentru
a merge să mănânce. După o zi întreagă în care consumase
alimente preambalate, pline de zahăr și după toată agitația, deja
se simțea puțin rău și avea nevoie să mănânce ceva gustos.
O invitase și pe Hanson, dar ea îl refuzase zâmbind. Pe de o
parte, probabil că nu dorea să fie nevoită să ia cina cu șeful, pe de
altă parte, probabil că voia să-l impresioneze cu cât de multă
muncă era dispusă să depună în acea anchetă.
Jonah îi spusese să se pregătească pentru primele vizite la
domiciliu, după ce avea să se întoarcă de la masă. Planul pe care
îl împărtășise cu Comisarul Șef era de a vizita cât mai multe dintre
persoanele care aveau legătură cu cazul, înainte ca toată povestea
să iasă la iveală și suspecții să fie avertizați. Elementul surpriză
era foarte important și voia să-i tulbure pe toți cei implicați.
Pe Southern Road, aerul era în continuare sufocant din cauza
căldurii. Traficul devenise lent datorită cumpărătorilor care
părăseau zonele de activități comerciale, fapt care îi permisese să
traverseze strada fără niciun fel de dificultate. O luă pe scurtătura
de lângă Hotelul Novotel și se îndreptă spre TGI Fridays7, unde îl
aștepta un cheeseburger gras pe care avea să-l devoreze. Acela era
singurul lui viciu constant. Ar fi putut să-și ia oricând o lipie sau
o felie de plăcintă englezească Cottage Pie de la cantina secției de
poliție, dar îi plăcea să se recompenseze după o zi de muncă grea
la birou.
Nu-i făcuse niciodată plăcere să stea la birou și să analizeze
însemnări. Acest lucru îl irita, iar ideea de a sta închis înăuntru
timp de mai multe ore îi crea un sentiment de claustrofobie. Se
gândea adesea că era din cauza sângelui lui de nomad. Dar la
urma urmei, cui i-ar fi plăcut să fie nevoit să stea la birou?
Îl rugă pe ospătar să se grăbească și bău o Cola Zero cât
așteptă. Se pierdu în amintirile de pe vremea când intrase în
poliție și fu trezit la realitate de zgomotul din jur. În mare parte,
era bântuit de cei șapte adolescenți, pe care toți elevii din școală îi
știau și care reprezentau, într-o anumită măsură, un model de
urmat pentru ei.
Daniel Benham – pe care toată lumea îl cunoștea drept Benners
la acea vreme – reprezenta centrul acelui grup. Era genul de mare
filosof, cu gândire liberă, tipul de elev pe care profesorii îl iubeau
sau îl urau, în funcție de cât de amenințați se simțeau de el. În

7
N. trad.: TGI Fridays este un lanț de restaurante american.
plus, era foarte atrăgător, înstărit și un chitarist și cântăreț
talentat. Îi fusese extrem de ușor să devină popular.
Topaz și Benners deveniseră un cuplu încă de la începutul
liceului, probabil datorită faptului că erau amândoi foarte
atrăgători și le plăcea la nebunie să încalce regulile. Relația lor nu
a durat mult, dar au rămas buni prieteni. Coralie, prietena cea
mai bună a lui Topaz, care era drăguță, dar ușor prostuță,
participa voluntar la toate activitățile lor și era un adept devotat al
celor doi.
Connor și Jojo fuseseră atrași în grup la scurt timp după aceea;
fapt care nu era deloc surprinzător. Connor era cel puțin la fel de
deștept ca Benners, dacă nu chiar mai inteligent, și era chiar și
mai împotriva sistemului. Jojo avea gura la fel de mare și mintea
la fel de sprintenă ca a celor doi, ba chiar era ceva mai sălbatică.
Rezultatul final a fost un grup de cinci persoane care atrăgeau
în permanență atenția asupra lor. Fuseseră implicați în
numeroase conflicte cu conducerea școlii dar, în același timp, erau
elevii strălucitori ai școlii când venea vorba de concursuri de
dezbatere, muzică, artă și științe. Își mențineau popularitatea
organizând petreceri care deveniseră legendare, în mare parte
datorită sprijinului financiar oferit de părinții lui Benners și ai lui
Coralie.
Ș i apoi mai era vorba și despre viețile lor sexuale. Benners se
cuplase cu majoritatea fetelor de liceu înainte ca el să împlinească
cincisprezece ani și se știa faptul că își petrecuse și noaptea cu o
parte dintre ele. Jojo fusese combinată cu o parte dintre prietenii
fratelui ei mai mare și apoi mai erau Topaz și Coralie, care se aflau
într-o ligă proprie.
Cele două fete fuseseră principala atracție încă de când au
început să-și etaleze fustele rulate la brâu, pentru a le face să
pară mai scurte. Arătau mereu perfect și erau conștiente de
puterea pe care o dețineau. Se zvonea că făcuseră niște treburi
sordide cu niște băieți foarte norocoși.
După dispariția Aurorei Jackson, cei cinci deveniră și mai
fascinanți. Grupul lor se extinse și îl cuprinse și pe Brett, al cărui
corp atletic și față atrăgătoare se potriveau perfect în grupul lor.
Dar el fu singura persoană din afară care fu acceptată în grup.
După cele întâmplate cu Aurora, grupul lor se izolă complet. Nu
mai țineau petreceri și nu mai făceau conversație cu nimeni
altcineva din școală. Dacă până atunci se bucuraseră de atenția
primită, din acel moment începură s-o evite. Jonah își amintea că,
după evenimentul cu Aurora, nu-i mai văzuse stând decât la
distanță de restul, cu capetele aplecate, purtând conversații
secrete și având un limbaj corporal ostil.
Jonah oftă, conștient că trebuia să-i dezbine pentru a obține
răspunsuri. Deși trecuseră treizeci de ani, bănuia că cei cinci
aveau să formeze și în prezent un front unit.

Îi găsi pe O’Malley și Lightman citind în continuare la birourile

lor. Dosarele lui Lightman erau frumos ordonate în teancuri
drepte, bine aliniate, în timp ce dosarele lui O’Malley păreau a fi o
serie de romane respinse. Sergentul irlandez era înconjurat de
vreo douăsprezece dosare deschise și aruncate în diverse direcții,
avea capul plecat și o expresie pierdută pe față.
— Ați găsit ceva până acum?
O’Malley își ridică privirea.
— Nimic semnificativ, zise el. Doar un sentiment general de
dubiu cu privire la declarațiile copiilor. Nu tu droguri, nu tu sex,
puțină bere… Aveam așteptări mai mari de la întrunirea unei
secte.
— Nu ești convins?
— Vorbim despre niște adolescenți care țineau o petrecere,
răspunse O’Malley. Dumneavoastră ce părere aveți?
Jonah dădu din cap. Existau multe motive pentru a ascunde
așa ceva. De exemplu, faptul că nu voiau să intre în bucluc și se
simțeau vinovați că ei se distrau, în timp ce Aurora dispăruse. Dar
mai existau și alte motive, precum faptul că știau prea bine ce se
întâmplase și încercau să ascundă adevărul.
— Ben, tu ce părere ai? îl întrebă pe celălalt sergent.
— Ah, mai dați-i puțin răgaz. Bietul băiat a trebuit să-și
organizeze pixurile mai întâi, zise O’Malley rânjind. Lightman își
ridică privirea și clătină din cap, după care își continuă lectura.
Jonah făcu o grimasă. Era adevărat că O’Malley lucra mai
rapid, deoarece renunțase complet la organizare și alegea să se
axeze pe instinctul și abilitatea lui de a face conexiuni. Era greu
de imaginat cum reușise acest bărbat impertinent, indisciplinat,
extrem de inteligent, care se lupta constant cu tentația de a se
îneca în alcool, să supraviețuiască în armată.
 Hanson se materializă lângă cotul lui, ținând în mână un pahar
de unică folosință cu ceva de băut. El îi afișă un zâmbet forțat.
— Juliette, ești pregătită de plecare?
Hanson dădu din cap și își luă geanta de pe spătarul scaunului.
— Vă las pe voi doi responsabili aici, le spuse sergenților.
— Ce drăguț din partea dumnitale, zise O’Malley, plin de
sarcasm, bineînțeles.
— Nu trebuie să rămâneți după ora zece, decât dacă apare ceva
important.

— Tom Jackson a sunat cât erați la masă, îi spuse Hanson

odată aflați în mașină. Mi-au făcut mie legătura. Voia să știe dacă
presa avea să fie implicată în curând. I-am spus că numai
dumneavoastră îi puteți răspunde la această întrebare.
Jonah dădu din cap. Părăseau Southampton și se îndreptau
spre New Forest. Soarele le bătea în față, inconfortabil de
puternic.
— Îl voi suna diseară, spuse Jonah.
— De asemenea, voia să ne anunțe că fiica lui mai mare se
întorsese din Edinburgh și că era și Connor Dooley cu ea. S-a
căsătorit cu el. Știați? Deși și-a păstrat numele de Jackson.
Jonah dădu din cap. Ș tia. Într-o anumită măsură urmărise
viețile celor cinci de-a lungul anilor. Era imposibil să nu o facă.
— Este mai convenabil pentru noi că au venit aici, nu-i așa?
Jonah zâmbi.
— Este. Dar este păcat că am ratat o călătorie în Edinburgh.
Ador acele moteluri groaznice pe care ni le găsește poliția.
Sperase că el avea să fie cel care îi dă vestea fiicei
supraviețuitoare a familiei Jackson, dar era conștient că fusese
mult prea optimist. Oricum, avea să vorbească cu ei a doua zi,
după conferința de presă. Programul din acea seară îi includea pe
Brett Parker, Daniel Benham și Jojo Magos. Coralie Ribbans se
afla în Londra, deci trebuia să mai aștepte.
Se întrebă dacă Topaz încă mai era apropiată de Coralie. Știa că
relația lor se schimbase în timp. Legătura lor claustrofobă și ușor
manipulatoare avusese de suferit când Topaz și Connor
deveniseră un cuplu.
Jonah fusese surprins când Topaz și Connor se cuplaseră. În
liceu, Connor fusese întotdeauna admiratorul tăcut și plin de
resentimente, iar Topaz fusese conștientă de acest lucru,
bineînțeles. Se juca constant cu sentimentele lui. Îi plăcea să aibă
un admirator care să-i facă toate poftele și care să-i ușureze viața.
Lui Jonah îi fusese greu s-o placă pe Topaz la cincisprezece ani.
Dar pe parcursul anului, după dispariția Aurorei, ceva se
schimbase. Pierderea unei persoane are efecte ciudate asupra
oamenilor, sau poate că Topaz începea să se maturizeze.
— Deci ați fost la aceeași școală cu ei, Topaz Jackson, Daniel
Benham…?
— Da, aprobă Jonah.
— Erați prieteni?
Lui Jonah îi displăcu în mod instinctiv întrebarea. Nu era
pregătit să vorbească despre propriile lui experiențe. Mai ales
despre o anumită experiență.
În plus, ei i s-ar fi părut ciudat dacă i-ar fi spus adevărul, și
anume că fusese fascinat de acel grup, de misterul și
senzualitatea care-i învăluia, de poveștile despre Topaz și Coralie
și de Jojo, care reprezenta capătul opus al adolescenței în rândul
fetelor, cea pe care o urmărise dându-se cu skateboardul în parc,
îmbrăcată într-un top scurt, fără sutien, cu abdomenul gol și cu o
pereche de boxeri Calvin Klein, care-i ieșeau din blugii cu talie
joasă.
Ș i mai era și Aurora, care, după ce împlinise treisprezece ani, se
transformase dintr-o fetiță stângace într-o frumusețe delicată, pe
care nimeni nu mai știa cum s-o abordeze.
Dar nimic din toate acele informații nu era util.
— Nu eram cu adevărat prieteni, zise el în cele din urmă. Eu
eram cu câțiva ani mai mare decât Topaz, Benners și Connor.
Aurora de-abia începea liceul când eu aproape îl terminam și eu
devenisem ofițer de poliție când ea a murit. Aveam câțiva prieteni
care îi știau mai bine, pentru că aveau frați de vârstă cu Topaz
sau Aurora. Și care tânjeau după Topaz și erau fascinați de Aurora,
își spuse în gând.
— Dumneavoastră ați avut frați? întrebă Hanson.
— Nu.
Jonah făcu clar faptul că acea conversație nu avea să se
concentreze asupra lui. Nu era dispus să vorbească despre familia
lui. Nu avea nevoie de simpatia ei sau de curiozitatea ei morbidă.
Hanson pricepu și rămase tăcută, urmând indicațiile GPS-ului
prin Lyndhurst și apoi spre sud. La aproximativ un kilometru
depărtare de Brockenhurst, intrară pe un drum privat, pe care
Jonah încercase dintotdeauna să găsească un motiv să intre. Ș i
nu era singurul. Ș i membrilor din presă le plăcea să meargă acolo,
indiferent dacă erau invitați sau nu. Brett Parker fusese celebru
timp de aproape un deceniu.
Văzură o poartă și o gheretă veche care părea a fi ocupată, dar
nimeni nu veni să-i întrebe cine erau și ce căutau acolo. O plăcuță
gravată indica faptul că trebuiau să apese pe butonul
interfonului, drept pentru care, Hanson se apropie cât mai mult
cu mașina, coborî geamul și apăsă pe buton.
Urmă un moment de liniște, urmat de un pârâit.
— Cu ce vă pot ajuta? Era vocea unei femei. Lui Jonah îi părea
ușor agitată.
— Sunt Ofițer Hanson și sunt aici cu Inspectorul Ș ef. Trebuie să
vorbim cu domnul Parker.
— Sunteți de la… Ah. Făcu o pauză. Desigur, vă deschid acum.
Porțile se deschiseră extrem de încet, iar Hanson bătu cu
unghiile ei scurte în volan.
— Este cam pretențios, nu-i așa? Porțile și interfonul.
— Bănuiesc că sunt obișnuiți să primească musafiri nepoftiți.
— Ce a fost Brett Parker? Scriitor?
— Atlet, răspunse Jonah. Timpul trecea. Jonah crezuse că
toată țara știa numele lui Brett.
Hanson tură ușor motorul înainte ca porțile să se deschidă
complet și trecu cu aproximativ 50 km/h pe lângă semnele cu
limita de viteză de 15 km/h. De o parte și de alta a aleii erau
copaci bătrâni. Drumul urma o pantă ușoară până a ajunge la o
creastă de vreo jumătate de kilometru lungime.
— Să fiu a naibii, zise Hanson, odată ce casa imensă, solidă,
din piatră, dar categoric elegantă li se arătă în fața ochilor.
Privirea flămândă pe care o aruncă acelei case îl făcu pe Jonah să
zâmbească. În mod evident, nu i se mai părea atât de
pretențioasă.
Brett Parker fu cel care le deschise și nu femeia neidentificată
care răspunsese la interfon. Pentru Jonah, acea întâlnire era
stranie. Cumva, se așteptase ca Brett, sportivul ușor placid, să fi
devenit și mai plin de sine. De asemenea, se așteptase ca un fost
atlet să fie puțin supraponderal, permițându-și să mănânce ceva
mai mult.
 În schimb, Brett era subțire, grațios și autocritic. Era îmbrăcat
într-un costum frumos, albastru și o cămașă descheiată în partea
de sus. Părea bronzat și în formă și cu zece ani mai tânăr decât
Jonah.
— Intrați, intrați, zise el, dându-se un pas în spate. Este mult
prea cald pentru a sta afară. Mă bucur că nu vă obligă să purtați
uniforme. Spuse toate acele lucruri cu un zâmbet cald pe față.
Dacă vreți să povestim puțin, putem merge pe terasă. Este umbră
acolo la ora aceasta. O s-o rog pe Anna se ne aducă ceva de băut.
— Mulțumim, spuse Jonah, zâmbind ușor. Privi părul lui Brett,
care era șaten auriu și ciufulit într-un fel elegant. Își dădu seama
că era vopsit și se simți ceva mai bine.
Terasa era luminoasă și câteva modele se reflectau în apa
piscinei perfect dreptunghiulare care se afla câțiva pași mai jos. Ș i
mai jos se afla o peluză străbătută de un pârâu. De asemenea, se
vedeau plante în ghivece și două straturi semicirculare de flori,
care nu aveau nici măcar o frunză sau o petală căzute, nimic care
să le strice frumusețea.
Jonah se întrebă dacă grădina reprezenta spațiul lui Brett sau
al soției lui.
— Este foarte frumos, zise el, arătând spre teren. Ați angajat un
arhitect peisajist?
Brett își afișă dinții albi printr-un zâmbet larg.
— Mă tem că da. Dar totul a fost proiectat de un prieten de-al
meu. Pot să vă dau cartea lui de vizită, dacă sunteți interesat.
Jonah râse ușor în timp ce se așeză.
— Din păcate, grădina mea este formată dintr-o mică terasă și
câteva recipiente. Nu merită efortul. Privi piscina cu o fărâmă de
invidie. Încă mai înotați distanțe de triatlon?
— Da, dar nu în această piscină. Zâmbi ușor ironic. Este prea
mică. Nu suport să trebuiască să fac cincizeci de ture odată. Iar
pentru triatlon trebuie să te antrenezi în sălbăticie, altfel ai un șoc
când te scufunzi pe întuneric. În general, fac câteva ture de
pârâu. Îi aruncă lui Jonah o privire specifică iubitorilor de sport.
O privire care evalua corpul și condiția fizică. Dumneavoastră
concurați?
Jonah clătină din cap.
— Eu prefer ciclismul și alergarea, într-o anumită măsură, dar,
asemenea multora, nu am fost niciodată bun la înot și nici nu
sunt dispus să încerc prea tare. Cu toate acestea, înțeleg atracția
pentru triatlon. Îmi plac sporturile care te scot undeva.
— Sunt perfect de acord. Am urât întotdeauna campionatele
sportive organizate înăuntru. De ce naiba ai vrea să alergi fără să
fii înconjurat de aer curat?
Jonah observă că Brett începea să se simtă în elementul lui.
Era greu să crezi că ai intrat în bucluc, când erai confruntat cu o
conversație prietenoasă.
Jonah era pregătit să-l perturbe, dar mai așteptă puțin.
— Cum merge afacerea?
— Merge bine, din câte știu eu, zise Brett, zâmbind. Anna este
femeia de afaceri. Eu nu fac altceva decât să mă prezint și să
vorbesc frumos.
Jonah dădu din cap. Își dădea seama că replica aceea fusese
bine pregătită.
Auzi un clinchet ușor de gheață pe sticlă și se întoarse. O văzu
pe Anna, care avea părul blond, prins lejer la spate, purta o rochie
înflorată, perle și sandale albe cu toc și avea picioare bronzate și
musculoase.
— Mulțumesc, draga mea. Brett se ridică pentru a o ajuta să
golească tava. Aceasta este soția mea. Anna, aceștia sunt… Îmi cer
scuze, nu cred că am…
— Inspector Ș ef Sheen, zise Jonah, întinzând mâna. Degetele ei
subțiri erau reci ca gheața și ude de la pahare. Și le șterse ușor de
rochie, zâmbind jenată. Și aceasta este Ofițer Hanson.
— Este ceva legat de afacere? întrebă Anna. Pentru că în acest
caz, ar trebui să fiu prezentă și eu.
Semăna cu un fluture ursuz. Se așeză în spatele soțului ei și își
trecu degetele peste umărul lui, după care se mută în dreptul
unui scaun, dar rămase în picioare.
— Nu, nu, n-are nicio legătură cu afacerea, spuse Jonah
zâmbind. Dar puteți să rămâneți. Nu este nimic secret sau jenant.
Anna zâmbi și se așeză pe scaun. Își puse mâna pe piciorul
soțului ei. Brett se lăsă liniștit pe spate.
— Astăzi, mai devreme, s-a descoperit un cadavru în Brinken
Wood, zise Jonah. Avem motive să credem că este vorba despre
Aurora Jackson. Îl privea direct pe Brett. Observă cu vederea
periferică faptul că Anna își întoarse capul spre soțul ei, dar
Jonah se concentra pe bărbatul care o dusese pe Aurora cu
mașina la locul de campare.
 Văzu cum expresia lui Brett se schimbă și apoi simți tensiunea
crescând. Jonah știa să identifice șocul. Indiferent ce crezuse,
Brett nu se așteptase la asta.
— Aurora? Serios? Mereu am… Se opri și își frecă fruntea cu
degetul mare.
— Ce anume?
— Eu, eu am crezut întotdeauna că va fi găsită undeva în viață.
Clătină din cap, cu o privire gânditoare. Dumnezeule, era în
pădure? Cum de n-am găsit-o? Am căutat peste tot.
— Era sub pământ, zise Jonah, pe un ton complet neutru. Era
îngropată împreună cu un stoc de dextroamfetamină într-o
scobitură de sub un copac.
Brett se lăsă în față, mișcare care se asemănă mai mult cu un
colaps al abdomenului său decât cu o întindere.
— La naiba, zise el, înconjurându-și corpul cu brațul, într-un
gest defensiv, instinctiv.
Jonah zâmbi ușor. Indiferent cât de mult îl surprinsese pe Brett
găsirea Aurorei, era clar că știuse despre droguri.
 8. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 19:20

Aurora fu copleșită de neliniște în timp ce ceilalți începură să

prăjească hotdogi, să taie chifle și să desfacă doze de bere. Se
simți departe de ei și simți cum timpul se scurge. Soarele începea
să apună și ea voia să iasă din umbra copacilor pentru a se scălda
în lumina lui.
Topaz și Coralie nu se întorseseră încă. Păreau că lipsesc
intenționat. Aurora se simțea tensionată de perspectiva întoarcerii
surorii ei, dar, în același timp, nu-și găsea locul fără ea. Toți
prietenii lui Topaz erau amabili cu ea, dar nu erau prietenii ei.
Jojo o strigă. Stătea ghemuită deasupra gropii pentru foc pe
care o săpase și peste care aranja un cadru din crengi. Aurora
observase expresia de pe fața ei la vederea aragazelor cu butelie de
gaz, strălucitoare și noi și o văzu întorcându-și spatele la ele.
Aurora se apropie de ea, așteptându-se să i se dea o sarcină. În
schimb, o auzi pe Jojo mormăind o scuză.
— Nu se întâmplă nimic prea interesant aici. Poți merge să te
scalzi dacă vrei. Dacă mergi drept spre râu pe acolo, vei găsi un
banc de nisip și acolo poți vedea fundul râului. Le aruncă o privire
băieților, care băuseră deja câteva doze de bere. Am un costum de
baie în geanta de acolo. Dacă mergi acum și nu le spui, vei reuși
să scapi fără ca ei să te vadă „din greșeală” schimbându-te.
Aurora râse ușor. Nu era sigură dacă Jojo glumea.
— Mersi! Mi-ar plăcea să fac o baie.
Jojo dădu din cap și schiță un zâmbet.
— Mâine vom merge toți să sărim din copaci și să ne dăm pe
leagănele din sfoară, dar uneori este mai plăcut când este liniște.
Aurora se ridică și luă rucsacul negru, zdrențuros al lui Jojo și
se îndepărtă de locul de campare cât de repede putu, fără a atrage
atenția. Benners vorbea – de fapt ținea o prelegere – despre
situația din Pakistan. Niciunul dintre ei nu păru s-o observe
plecând.
Copacii aflați între ea și bancul de nisip păreau arși de soare. La
baza lor erau frunze maro, uscate. Erau fagi, stejari, frasini și
sicomori. Deasupra, era suficient verde pentru a crea umbră, dar
avea și zone uscate. Vara fără de sfârșit își lăsa amprenta asupra
naturii.
 Coborând spre râu, reuși în cele din urmă să găsească lumina
soarelui; o lumină galben-portocalie care încă mai avea
intensitatea necesară să-i încălzească pielea. Malul râului era
abrupt, dar puțin mai sus era o plajă mică, ușor înnoroiată. Își
croi drum spre ea, înainte de a-și da drumul pe pantă spre râu.
Își puse mâna streașină la ochi și privi în jur. Malul opus al
râului era învăluit în umbră. Umbra copacilor făcea apa să pară
neagră și de rău augur. Dar în apropierea ei, stratul de nisip era
galben și strălucea în lumina soarelui, iar apa de deasupra era
aproape perfect limpede.
Dădu drumul rucsacului lui Jojo pe nisip. Deschizându-l,
descoperi nu un costum de baie, ci un tricou de înot și un șort de
înot. O combinație nepotrivită de turcoaz și alb.
Își dădu repede jos chiloții și îi ascunse în rucsac. Își trase
șortul pe sub fustă, gândindu-se la ce-i spusese Jojo despre
băieți.
Își dădu seama că nu avea cum să-și schimbe topul fără a
rămâne goală și decise să o facă foarte rapid. Când își trase tricoul
de înot peste cap observă că pădurea și malul râului erau în
continuare pustii și scufundate în liniște.
În cele din urmă, se descălță și îndesă totul în rucsacul pe care
îl mută puțin mai sus de-a lungul malului, încercând să evite
nisipul și ghindele de fag țepoase căzute ici colo. Fu și mai rău la
întoarcerea spre apă, deoarece călcă pe o piatră ascuțită.
Dar pe fundul râului, nisipul era moale. Pe măsură ce înainta
în apă, răcoarea pe care o simți la tălpi și apoi până la glezne era
divină. Făcu câțiva pași și apoi plonjă în apă, intrând până la gât.
Era mult mai rece decât aerul de afară. Înotă cu sufletul la gură
spre marginea de nisip și apoi de-a lungul ei. Începu să se
relaxeze în apa rece. După ce făcu câteva ture, apa i se păru
aproape caldă.
Se întoarse pe spate pentru a privi cerul azuriu în timp ce făcea
pluta, până când văzu din nou copacii deasupra ei și apa deveni
brusc mult mai rece.
Aurora se îndreptă în apă, realizând că plutise în aval și că
rucsacul cu hainele și papucii dispăruse din câmpul ei vizual.
Era pe punctul de a se întoarce, când auzi voci pe mal. Era un
râs leneș, de flirt, pe care îl cunoștea prea bine. O voce mai groasă
îi răspundea; o voce care o făcu pe Aurora să se blocheze, aproape
incapabilă să mai bată apa.
Dumnezeule, nu el.
 9
Jonah îl lăsă pe Brett în fărâma de liniște pe care o putea găsi
în acea seară. Îi ceruseră să se prezinte la secția de poliție la ora
9, în dimineața zilei următoare.
Jonah se simțea cumva tulburat de aspectul întunecat al
bărbatului. Văzu în ochii lui cum își imagina potențiala distrugere
a reputației sale.
— Vom anunța pe toată lumea care a fost prezentă în acea
seară la locul de campare. Cu toate acestea, vă rog să păstrați
anumite informații confidențiale.
— Înțeleg.
Brett devenise ușor patetic în încercarea lui de a le face pe plac.
Dezvăluise toate informațiile din prima clipă. Îi spusese lui Jonah
cât de mult regreta faptul că luase și el puțină dextroamfetamină
ca să vadă cum este.
— Nu știu ce a fost în capul meu, zise el, cu privirea ațintită
spre limonadă, dar cu ochii goi. Eram un idiot de optsprezece ani
care voia să pară cel mai șmecher din cartier. Droguri ascunse?
Grozav! Pe bune, iau droguri tot timpul, deși am foarte mare grijă
ce mănânc și mă culc devreme ca să mă pot antrena. Se lăsă
nervos pe spate. Ce naiba a fost în mintea mea?
Anna își strecură mâna într-a lui și Brett i-o strânse, fără a o
privi.
— Ați putea să-mi spuneți care era sursa drogurilor? întrebă
Jonah cu voce scăzută.
— Da. Ei bine, nu. Nu sursa. Apoi îi aruncă o privire îndurerată
lui Jonah. Inspectorul Ș ef Sheen avusese parte de multe astfel de
priviri de-a lungul carierei sale. Era expresia unei persoane care
se gândea dacă să dea în gât pe cineva sau nu.
— Ancheta mea se concentrează pe Aurora, îi spuse Jonah.
Proprietarul drogurilor nu are de ce să se teamă de mine. S-a
întâmplat acum treizeci de ani, deci chiar dacă aș vrea, n-aș avea
cum să identific cumpărătorii de la acea vreme.
Fusese suficient pentru a-l convinge. În general, nu era nevoie
de prea multă muncă de convingere.
— Uitați cum stă treaba, zise el pe un ton implorator, după ce
spusese totul. Ș tiu că pare că… Știu că era o cantitate mare, dar
Benners nu intenționa să vândă nimic. Nu este genul acela de om.
Nu voia decât să se distreze și să-i ajute și pe prietenii lui să se
simtă bine. Nu a scos niciun profit din asta. Ș i singurul motiv
pentru care ajunsese să dețină o cantitate atât de mare era faptul
că o cunoștință de-a lui avea probleme cu furnizorul.
— Deci ați luat cu toții decizia de a nu spune nimic despre
asta?
— Da, zise Brett. Nu credeam că avem de ales.
Lui Hanson îi sclipeau ochii și afișa un zâmbet când se urcară
în mașină.
— Acesta pare a fi un motiv suficient de bun pentru ca Daniel
Benham să fi comis crima, nu-i așa? Faptul că era furnizorul de
droguri al prietenilor săi?
— Este, răspunse Jonah, puțin mai reticent. Este un motiv, dar
există multe alte posibile motive.
— Dar se interesase despre durata de încarcerare a
delincvenților tineri, insistă Hanson, în timp ce vira în jurul unui
mic rond cu iarbă din mijlocul aleii și se îndrepta spre porțile de la
intrare. Și dacă își dorea cu adevărat să intre în politică, trebuia
să știe că acel lucru i-ar fi putut distruge cariera de la bun
început. El este următorul pe listă?
— Da, zise Jonah, cu gândul la acea văgăună din pământ și la
drogurile ascunse în ea. Trebuie să vorbim cu Benham. Brett a
spus că era o cantitate mare. Trebuie să verific cu McCullough. În
orice caz, drogurile reprezintă mai mult decât un simplu motiv.
— Cum așa?
— Reprezintă și o oportunitate, spuse Jonah. Câte persoane
știau de existența acelui loc? După calculele mele, doar șase.
— Ei bine, nu putem fi siguri. Hanson ezita. Este posibil ca și
alte persoane să fi descoperit locul, întâmplător.
— Înainte de crimă? întrebă Jonah. Dacă Brett spune adevărul,
drogurile se aflau acolo doar de trei săptămâni. Sunt destul de
sigur că acel loc reprezenta un secret bine păstrat. Și astfel, lista
de suspecți care ar fi putut ascunde cadavrul acolo este foarte
scurtă: Topaz Jackson, Brett Parker, Daniel Benham, Coralie
Ribbans, Connor Dooley și Jojo Magos.
Hanson dădu din cap și Jonah văzu cum îi merge mintea. O
lăsă să-și urmeze propriul șir de idei. Gândul lui se îndreptă spre
Benners, liberalul sentimentalist, care se transformase în
conservator. Nu era pentru prima dată când Jonah se întreba
cum ajunsese socialistul de Benners să se transforme într-un
parlamentar conservator pentru Meon Valley Daniel Benham. Din
câte își dădea seama, nu mai rămăsese nimic din fiul liberal,
umanitar, anarhist și extrem de inteligent al unui milionar din
industria tehnologiei. Cel puțin așa reieșea din articolele pe care le
găsise Hanson despre acest parlamentar. Se întreba dacă avea să
recunoască vreo fărâmă din băiatul de odinioară când aveau să
vorbească pentru prima dată după ani de zile.

Jonah vizitase orașul Bishop’s Waltham doar de câteva ori.

Casa lui Daniel Benham era o veche casă parohială aflată în
capătul opus al drumului plin de căsuțe frumoase, asemenea
celor din vederi, și se afla la o distanță surprinzător de mare față
de biserică.
Porțile erau deschise, iar pe o jumătate crescuse glicină, fapt
care sugera că probabil nu se mai închideau. Drumul era acoperit
cu pietriș și era greu să distingi linia dintre peluză, stratul de flori
și aleea de acces. Pe verandă erau flori sălbatice în ghivece, iar la
ferestre erau panseluțe în jardiniere. Era o grădină tipică de casă
mică la țară.
— Credeți că a plătit pentru toate acestea cu banii făcuți din
droguri? mormăi Hanson. Încă o casă îngrozitor de frumoasă.
Parcară lângă un Range Rover negru strălucitor, care îl făcu pe
Jonah mai gelos decât orice altceva. O mașină de aproape o sută
de mii de lire, pe care Jonah nu avea să și-o permită niciodată.
Cel puțin, când deschise ușa, Daniel Benham îi păru să semene
ceva mai bine cu un bărbat de vârstă mijlocie decât Brett Parker.
Corpul lui lung și subțire dădea semnele unui început de burtă,
iar părul său era subțire și grizonat. Purta haine scumpe: cizme
de vânătoare peste niște pantaloni crem, o cămașă albastru
deschis și o jachetă de tweed.
Doi labradori de culoarea ciocolatei ieșiră pe ușă împreună cu
el, iar Jonah încercă să nu rânjească când o văzu pe Hanson
tresărind. Unul dintre ei chiar sări pe ea.
— Monty! Monty! Dă-te jos! Pentru numele lui Dumnezeu,
Monty! Daniel îl îmbrânci pe câine și acesta se dădu la o parte,
după care sări din nou. Treci înapoi în casă, animal inutil ce ești!
Îi prinse pe câini de zgardă și îi băgă în casă, după care trase
ușa în urma lui.
— Îmi cer scuze, sunt niște creaturi demente. Ah, am crezut că
sunteți avangarda întoarsă de la cor, dar nu sunteți, nu-i așa? Îi
aruncă lui Jonah o privire gânditoare. Haideți, dați-mi un indiciu.
 — Inspector Ș ef Sheen, zise Jonah și Ofițer Hanson. Putem
intra?
— Ah, da. Plănuiam să-mi prepar un gin tonic și să urmăresc
Countryfile8, dar presupun că…
Nu părea să-l recunoască. Purtaseră mai multe conversații la
țigară pe vremea când erau în liceu și chiar discutaseră despre
dorința lui Jonah de a intra în poliție. Dar aparent Parlamentarul
uitase complet de el în cele trei decenii.
Benham crăpă ușa și strigă prin deschizătură.
— Polly! Polly, poți, te rog, să duci câinii în grădină?
— De ce? Vocea care se auzea din casă părea a fi a unei fete, nu
a unei femei. Jonah bănui că era fiica.
— Musafiri! Haide, Polly! Poți să te grăbești puțin, te rog?
Se auzi mișcare înăuntru. Daniel se lăsa de pe un picior pe
altul, în cizmele lui de vânătoare, fără a face conversație. Jonah
era imun la genul acesta de nervozitate a unui suspect constrâns.
Stătea acolo și privea florile. Soarele apunea, iar culorile lor erau
aprinse în lumina albăstruie.
În cele din urmă, se auzi un strigăt din spatele casei și Benham
îi invită să intre în holul scăldat în lumină galbenă. Își dădu jos
jacheta și o agăță într-un cuier supraîncărcat.
— Tocmai am fost să-mi plimb câinii, zise el. De obicei le dau
niște șuncă după plimbare. Vor fi furioși. Dar presupun că le
poate da și Polly.
Își scoase cizmele de vânătoare și își luă în picioare o pereche de
papuci de casă din piele de oaie, după care îi conduse într-o
sufragerie încărcată cu mobilă.
— Mary este în vizită la mama ei, deci puteți să vă luați gândul
de la a vorbi cu ea. Se așeză pe un scaun din piele și făcu semn
nerăbdător înspre cei doi să se așeze pe canapea. Avea atâtea
perne încât era dificil să te așezi pe margine.
— Este în regulă, domnule Benham, spuse Jonah, zâmbind.
Momentan nu trebuie să discutăm cu ea și n-o să vă răpim prea
mult timp nici dumneavoastră.
— Ce frumos din partea dumneavoastră. Benham le aruncă o
privire plină de sarcasm.

8
N. trad.: Countryfile este un program de televiziune britanic care difuzează
săptămânal pe BBC One și raportează problemele rurale, agricole și de mediu din
Regatul Unit.
 Jonah se înveseli puțin, observând că încă mai simțea acel
dispreț înnăscut față de autorități. Cu toate acestea, băiatul pe
care și-l amintea vag din școală nu era atât de important,
exceptând cazul în care acel băiat omorâse o fată de paisprezece
ani și îi ascunsese cadavrul printre noroi și folii de aluminiu.
— Deci, despre ce este vorba?
— Aurora Jackson, zise Jonah. Rămășițele ei au fost găsite nu
departe de locul de campare.
Jonah se întreba dacă Benham avea să afișeze neîncredere și
chiar anticipase un moment lung de tăcere. Dar nu se așteptase
ca acea tăcere să fie întreruptă de un suspin greoi și nici ca
Parlamentarul să izbucnească brusc în lacrimi.
— Ah, Doamne. Biata fată. Dumnezeule, biata fată. Își ștergea
fața cu dosul palmei, dar lacrimile reușeau să-și croiască drum
de-a lungul liniilor de pe pielea sa.
Hanson scoase o batistă curată și împăturită de undeva din
interiorul jachetei sale reiate și Benham o luă fără să scoată vreun
cuvânt. Își șterse fața cu ea.
Se auziră niște pași apăsați de după ușa din spate a camerei și o
fată de douăzeci și ceva de ani, cu păr brunet prins într-o coadă
împletită, îmbrăcată într-un tricou polo albastru deschis apăru în
cameră. Jonah bănui că era Polly.
— Tati, pot să iau mașina?
— Da. Jena pe care o simțea Benham se intensifică vizibil. Se
întoarse cu spatele la fiica lui și ridică mâna într-o încercare de a
o face să plece. Da, nicio problemă. Mergi să te întâlnești cu
Pippa?
— Merg să văd un film cu Greg.
— Bine. Bine.
Polly se opri înainte de a ieși din cameră.
— Te simți bine, tati?
— Da, Polly, sunt bine. Să ai o seară frumoasă!
Polly rămase pe loc pentru o secundă. Îi privi cu îngrijorare pe
Jonah și Hanson.
— În regulă, zise Polly. Ne vedem mai târziu.
Fata plecă. Jonah o auzi tropăind în hol câteva clipe, înainte ca
ușa de la intrare să se trântească.
— Domnule Benham, îmi cer scuze că vă necăjesc, zise Jonah,
aplecându-se în față și lăsându-și brațele pe lângă corp. Îi era greu
să ia o postură profesionistă, căci se temea că avea să alunece de
pe canapea. Dar trebuie să vă punem câteva întrebări.
— Nu sunt… Da. Spuneți. Bănuiesc că ați redeschis cazul, nu-i
așa? Dădu din cap, își încrucișă brațele, dar avea privirea ațintită
în jos. Cel puțin Tom va fi mulțumit.
— Domnul Jackson? întrebă Jonah. Ați păstrat legătura cu el?
— Puțin. Ca să fiu sincer, în ultima vreme, nu prea mult. Tatăl
meu a murit acum doi ani și acum trebuie să ne îngrijim de mama
lui Mary. Dar înainte de toate acestea, pe când aveam mai mult
timp și energie, țineam legătura cu ei. Tom era mereu furios cu
privire la felul în care au decurs lucrurile. Benham oftă. Bănuiesc
că n-ai cum să nu fii furios dacă îți pierzi fiica. Dar el se simțea
dezamăgit de poliție.
Jonah își amintea prea bine. Se aflase la secția din Totton de
mai multe ori când Tom dăduse buzna, cu fața roșie de furie și
supărare și cu părul și barba zburlite.
— În momentul de față investigăm niște piste noi, spuse Jonah
și îi aruncă o privire lui Hanson. Locul în care s-au găsit
rămășițele a ridicat anumite semne de întrebare. Aurora a fost
îngropată lângă râu, împreună cu un număr de pachete de
dextroamfetamină. Avem motive să credem că acele droguri vă
aparțineau.
Jonah îl urmări pe Benham și observă un gol în locul unei
reacții. Stătea complet nemișcat și, preț de câteva secunde, nu-și
mișcă decât ochii. Tăcerea fu întreruptă de un singur sunet:
— Ah.
Jonah privi cutele de pe fața bărbatului, dar rămase tăcut.
— Ne puteți confirma faptul că drogurile vă aparțineau? întrebă
Jonah în cele din urmă.
Expresia de pe fața lui Benham părea îndurerată.
— Nu știu dacă am… Ce relevanță au drogurile? Nu au nicio
legătură cu ancheta, nu? Eu nu… Aurora este cea care contează.
Asta vă interesează, Aurora, nu-i așa?
Hanson îl privi nesigură pe Jonah.
— Drogurile sunt foarte relevante și sunt strâns legate de
ancheta privind moartea ei, spuse Jonah pe un ton neutru.
Complet opusul a ceea ce-i spusese lui Brett cu o oră în urmă. O
simțea pe Hanson privindu-l.
 — Înțeleg. Benham se ridică puțin și își strânse brațele în jurul
corpului, ca și când i-ar fi fost frig. În acest caz, cred că ar fi
indicat să aștept să fie și avocatul meu prezent. Nu credeți?
Vocea lui indica regret, dar și hotărâre.
— Aceasta este decizia dumneavoastră, zise Jonah, ridicându-
se. Vă rog să vă prezentați mâine dimineață, la ora 09:30, la
Secția de Poliție din Centrul Southampton. Nu sunteți plasat în
arest, dar, în cazul în care nu vă prezentați la secție, se va emite
un mandat de arestare pe numele dumneavoastră.

Stând pe locul din stânga șoferului, Jonah simți cum oboseala

îl copleșește. Era conștient că în stadiul acela devenea neglijent.
Încercă să pună în balanță avantajele de a vizita toți suspecții în
acea seară versus capacitatea sa de a fi eficient.
— Îl voi ruga pe O’Malley să telefoneze și să pună familia
Jackson la curent cu noutățile, zise el. Nu este nevoie să mergem
acolo în seara asta. Connor și Topaz sigur au aflat deja cum stau
lucrurile. O’Malley le poate transmite să se prezinte la secție și pot
vorbi cu ei mâine.
— În regulă, spuse Hanson și Jonah auzi ușurarea din vocea ei.
Probabil că și ei îi era gândul la casă și la canapea. Coralie nu mi-
a răspuns când am încercat să dau de ea și se află la sute de
kilometri distanță, deci mai rămâne doar… Jojo Mogos de vizitat
în seara asta.
Jonah dădu din cap și înainte de a-l suna pe O’Malley, spuse:
— Ș i vreau să te ocupi tu de acest interviu, de la cap la coadă.
În regulă?
Hanson zâmbi, afișându-și scurt dinții.
— În regulă. Vă mulțumesc!
 10. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 20:00

Se mișcă încet prin apă, imaginându-și că era un șarpe sau

poate un țipar. Se ascundea în umbră și spera că era la fel de
invizibilă pe cât se simțea.
Încă-i mai putea auzi vocea și aproape reușea să înțeleagă ce
spunea.
— …să te văd aici.
Aurora văzu o curbă largă, care ducea spre o fâșie de mal lângă
un fag. Malul era gol, cu excepția a două siluete.
Aurora simți cum i se strânge stomacul văzându-l acolo cu
Topaz. Nu mai era îmbrăcat în costum sau în echipament de
sport. În schimb, purta o cămașă în carouri albastru deschis,
care-l făcea să pară și mai bronzat, blugi, ghete de drumeție și
ochelari de soare pe cap. În spate avea un rucsac de dimensiuni
medii. Stătea acolo în toată splendoarea lui de bărbat frumos ieșit
în natură.
Topaz râdea. Avea brațele încrucișate și o geantă albă de plajă
pe umăr. Își lăsase greutatea pe un picior, ceea ce făcea să pară
că pe celălalt îl târăște. Era o postură aproape batjocoritoare.
Aurora se prinse de una dintre rădăcinile fagului și se ancoră
de ea pentru a nu fi purtată de curent. Se simțea lipsită de suflu
și amețită.
— Campăm. Facem asta des. Vrei să-mi vezi cortul?
— Foarte drăguț din partea ta, Topaz, dar am propriul meu
cort.
Aurora se întrebă dacă auzea o notă de sarcasm în glasul lui
sau dacă de fapt lăsa mai multe de înțeles. Să fi fost o invitație?
Nu-i putea vedea bine fața. Nu îndrăzni să se apropie sau să dea
drumul rădăcinii, deoarece simțea că avea să fie luată de apă.
— Unde campezi? În apropiere?
El ridică din umeri.
— Câțiva kilometri mai încolo. Ș tiu câteva locuri.
— Se va înnopta în curând, zise Topaz. Ai putea să te rătăcești.
Aurora era convinsă că el zâmbea când spuse:
— Ș tiu unde mă duc, nu-ți face griji.
Se apropie de ea, o ocoli, iar Topaz aproape că nu se clinti.
— Ar trebui să vii să bei o bere cu noi mai târziu, după ce te
instalezi, spuse ea. Nu suntem departe.
 — Voi ține cont de asta.
— La revedere, domnule Mackenzie!
El ridică o mână, dar nu se întoarse. Continuă să avanseze și se
aplecă pe sub crengile fagului. În acel moment, Aurora realiză
despre care fag era vorba. Dinspre râu arăta diferit, iar crengile
lăsate mascau complet trunchiul și ascunzătoarea. Își ținu
respirația pentru o clipă, așteptându-se ca el să se oprească și să
spună ceva. Se aștepta ca stocul de droguri să fie descoperit. Dar
el reapăru în câmpul ei vizual, pe partea cealaltă a copacului și
continuă să înainteze de-a lungul malului, pe sub alt copac cu
crengi lăsate.
Topaz nu se mișcă decât după plecarea lui. Își descrucișă
brațele și aruncă o privire scurtă în geantă. Apoi ridică geanta pe
umăr și porni încet spre locul de campare.
Aurora o privi îndepărtându-se și bătu apa timp de încă un
minut înainte de a-și relua înotul în direcția opusă hainelor sale și
a bancului de nisip, înspre silueta cu cămașă în carouri care se
îndepărta.
 11
Se întunecase complet până parcurseră drumul de 56 de km de
la Bishop’s Waltham până la căsuța frumos colorată a lui Jojo din
Fritham. Jonah își aminti de versiunea mult mai tânără a lui Jojo
Magos și de el, la nouăsprezece ani, în uniformă.
Își aminti de două siluete care apăruseră în fața farurilor
mașinii sale de poliție și de secera și ciocanul și inscripțiile
realizate cu spray-ul cu vopsea de pe peretele lateral al
Cooperativei. Își aminti de modul în care cele două capete
luminate priviseră în jur speriate și cum unul dintre ele își
ridicase mâna pentru a-și feri fața. Johan revedea acum în minte
episodul:
Sergentul oprise brusc mașina, iar Jonah se dădea jos din
mașină când cei doi își aruncară toate lucrurile și o luară la
sănătoasa.
— Eu îl urmăresc pe cel mare! îi strigase Sergentul. Jonah
aprobase. Îl încânta provocarea de a urmări silueta sprintenă.
Aproape că se împiedică de puloverul abandonat pe jos când își
începu urmărirea. Ș ovăi când recunoscu articolul de
îmbrăcăminte cu portretul negru pe alb al lui Che Guevara.
Sergentul lui se afla mai în față, iar el se ghemui pentru a ridica
puloverul. Apoi își fixă privirea asupra siluetei micuțe și alergă
după ea.
— Poliția! strigă Sergentul. Woodman? Oare așa-l chema?
Jonah nu mai era sigur. Opriți-vă!
Niciunul dintre cei doi nu se opri. Cel mare coti pe Romsey
Road, iar Sergentul aproape că-l depăși. Nu era prea agil. Jonah
continuă să alerge înainte, urmărind acea formă rapidă. Silueta se
întoarse și-i aruncă o privire.
Urmează să cotească, gândi el și zâmbi când o văzu făcând
dreapta pe o stradă de care el știa că se înfunda.
Jonah se afla în spatele ei, la o distanță de doar jumătate de
metru. Nu era atât de naiv încât să creadă că avea s-o încolțească,
iar ea nu-l dezamăgi. Silueta sări peste gardul grădinii, aflat în
capătul străzii, ridicându-și brațele pentru a se prinde și patinând
pe lemnul gardului până reuși să-l sară.
Fu de-a dreptul impresionat de ușurința cu care se mișca și de
viteza cu care dispăruse. Era conștient că el avea să fie mai lent,
dar asta nu-l opri. Se antrenase din greu pentru urmăriri, dar nu
prea avea ocazia să pună în practică acele abilități. Zâmbi în sinea
lui când își aruncă puloverul pe umăr și se aruncă peste gard. Își
trecuse un picior peste gard, după care sări într-o grădină plină
de frunze.
Auzi pași alergând după casă și îi urmă în sprint, printr-un
pasaj mic de lângă casă. I se oferi puțină lumină când ajunse în
grădina din față, unde se aprinse un bec.
Silueta ieșise într-o stradă lăturalnică, pe care el o recunoștea
vag, dar nu ar fi putut-o numi. Cu toate acestea, era convins că
acea stradă se intersecta cu o alta puțin mai încolo. Își menținu
ritmul alert, urmărind silueta care luase puțin avans.
Nu rămaseră prea mult pe stradă. După vreo 100 m, silueta
coti din nou, de data aceasta sări cu ușurință peste o poartă și
apoi se strecură printr-o deschizătură din lateralul unei case.
Jonah pierduse deja șirul gardurilor sărite și al grădinilor prin
care alergaseră și nu mai era sigur unde se aflau. Bănuia că la un
moment dat ajunseseră să alerge în cerc.
Începu să obosească. Sprintul și cățăratul îi omorau plămânii.
Transpira din abundență în uniformă și se simțea inconfortabil și
încins. Cu toate acestea, se simțea asemenea unui câine de
vânătoare și nu avea de gând să renunțe.
În cele din urmă, silueta făcu o greșeală: coti pe lângă Hotelul
Stag și dădu de un zid. Jonah fu nevoit să încetinească pentru a
nu intra în ea.
Nu era nevoie ca ea să se întoarcă spre el, cu acea față rebelă și
lucioasă de la transpirație pentru ca el să-i afle identitatea. Ș tiuse
cine era încă de când văzuse puloverul abandonat, iar mișcările și
viteza ei îi confirmaseră identitatea.
Jonah trase puloverul de pe umăr și spuse:
— Puteai să mă iei mai ușor.
Îi aruncă puloverul, în timp ce ea stătea acolo tensionată. Bluza
îi căzu la picioare. Ea se uită în jos și apoi la el, suspicioasă și
pregătită să o ia din nou la fugă. El dădu din cap și începu să se
îndepărteze, gâfâind în continuare.
— Mersi pentru antrenament, Jojo, zise el. Pe curând.
Ea nu spuse nimic până când el nu se întoarse cu spatele și
începu să alerge ușor înapoi de unde venise.
— Ești destul de rapid pentru un copoi, Polițai Sheens!
Sergentul îl aștepta singur și nerăbdător la mașină.
 — L-am pierdut, zise el, în timp ce Jonah încetini. A intrat pe
furiș într-una dintre acele case sociale, dar n-aș putea să-ți spun
în care dintre ele.
Jonah clătină din cap.
— Ș i eu l-am pierdut pe al meu. Al naibii maniac, l-am fugărit
peste jumătate dintre gardurile din sat și apoi a dispărut.
Sergentul clătină din cap și deschise portiera.
— Măcar nu trebuie să redactăm un raport de arestare.
— Da, zise Jonah și privi sloganul inscripționat cu roșu pe
perete: LIBERTATEA NU Ț INE CONT DE BANI SAU Jonah bănui
că ar fi urmat cuvântul „clasă”. Aproape că era păcat să lase
sloganul neterminat, dar oricum avea să dispară în câteva zile.
Peretele avea să fie vopsit.

Jonah ațipise la un moment dat, legănat de șofatul sedativ al

lui Hanson și de întunericul care se lăsa. Se trezi cu gura uscată
și dezorientat, când ofițerul spuse:
— Domnule!
— Scuze. Își aminti unde se aflau. Se îndreptau spre casa
albastru deschis a lui Jojo. Se aflau pe o bucată de drum
întortocheată și de nerecunoscut. Își întinse mâna în spate după
geanta de sport și cotrobăi în ea până găsi sticla de apă și bău cu
poftă din ea. Sper că n-am sforăit.
— Nu, sunteți în regulă, spuse Hanson, zâmbind ușor. Și dacă
cumva ați salivat, ați făcut-o din celălalt colț al gurii.
Jonah clătină din cap, dar se șterse totuși la gură pentru a fi
sigur.
— Deci, Jojo Magos, zise Hanson, iar Johan suspectă pentru o
clipă că ea ar ști despre acea noapte din Lyndhurst, despre
urmărire și despre pulover. Dar bineînțeles că ea nu dorea decât
să afle mai multe informații, deoarece el o rugase să preia
realizarea interviului.
— Spre deosebire de Brett Parker, ea era un membru cheie al
grupului, spuse Jonah. Pe atunci era destul de băiețoasă. De fapt,
din câte știu, cred că este în continuare destul de băiețoasă. În
prezent este arhitect peisagist.
— V-ați interesat despre ea? Știm ce a făcut în acea noapte?
întrebă Hanson. Adică, știu că așteptăm ca O’Malley și Lightman
să termine de citit toate însemnările, dar…
 — În raportul general nu există decât o mențiune scurtă despre
ea. S-a dus la culcare cu puțin înainte de ora unu și a adormit
buștean direct pe sol, acoperită cu o jumătate de sac de dormit.
Spune că a dormit acolo până când a zgâlțâit-o Connor să o
trezească, cândva după ora cinci. El a rugat-o să-l ajute să o
caute pe Aurora și, aparent, asta a și făcut.
Hanson dădu din cap. Încetinise atât de mult încât părea că
mașina se târăște. Fie era pierdută în gânduri, fie încerca să tragă
puțin de timp pentru a rumega informațiile. GPS-ul îi anunță că
mai aveau de parcurs 1,5 km până la destinație.
— V-ați numărat printre ofițerii care au investigat cazul la acea
vreme? întrebă ea dintr-odată.
— În modul cel mai elementar. Jonah îi aruncă o privire. Eram
proaspăt ieșit de pe băncile școlii și eram un simplu ofițer în
uniformă. Am fost trimis să bat la uși, la fel ca restul membrilor
poliției locale și mi-am petrecut nenumărate ore căutând prin
pădure. La două zile după dispariție, zona de pădure în care
căutam fusese mărită la 30 km2. Căutarea a atins proporții uriașe.
Nu am mai văzut în viața mea așa ceva. Cred că nimeni n-a prea
dormit în primele două săptămâni. Și mi se pare de-a dreptul
incredibil că nu am găsit-o.
— Presupun că au făcut tot ce facem și noi acum, nu-i așa? Au
chestionat adolescenții?
— De nenumărate ori, aprobă Jonah, luni la rând. Deja eram
obișnuit să-l văd pe câte unul dintre ei în secția de poliție. Mai
ales pe Connor Dooley.
— De ce el? Frână și mașina se opri complet. Hanson se
întoarse spre el și îl privi cu interes. În lumina chioară, ochii ei
păreau și mari duri decât de obicei.
— Pentru că îl considerau un alb jegos, răspunse Jonah, și
pentru că este de descendență irlandeză. La acea vreme ne
confruntam cu Problema Irlandeză9 și toată lumea era suspicioasă
cu privire la persoanele cu accent. În plus, era plin de tatuaje și
era mereu implicat în bătăi. Drept urmare, era alegerea perfectă.
— Ș i n-au găsit nimic împotriva lui?

9
N. trad.: Problema Irlandeză a fost un conflict etnonaționalist între loialiștii protestanți
care doreau ca Irlanda de Nord să facă parte din Regatul Unit și republicanii catolici
care doreau separarea Irlandei de Nord de Regatul Unit. Conflictul a început spre
sfârșitul anilor ‘60 și s-a încheiat în 1998.
 — Nu. Jonah aruncă o privire în spate și văzu o pereche de
faruri apropiindu-se. Hanson băgă mașina în viteza întâi și porni
din nou la drum, puțin mai grăbită de data aceasta. Nu, din câte
știu eu, n-au găsit nimic, dar asta nu înseamnă că nu exista ceva
de găsit. De asemenea, poate însemna că nu au căutat unde
trebuie.
Casa lui Jojo se ivi din întuneric, chiar în fața lor. Noaptea
părea mai degrabă albă, decât albastru pal, iar plantele
curgătoare din grădina din față care se întindeau peste aproape
jumătate din casă păreau mai degrabă lipsite de culoare, decât
vesele.
Jonah cunoștea destul de bine casa. Un vechi prieten din școală
i-o arătase și de atunci trecuse de multe ori cu mașina pe acolo,
încetinind pentru a admira culorile. O văzuse și pe Jojo o dată,
lucrând în grădina din față, îmbrăcată cu o vestă și plină de noroi
și sudoare pe față. Ea nu-l văzuse, iar el a continuat să conducă,
simțindu-se ușor inconfortabil, asemenea unui voyeur.
— Deci după o vreme au renunțat la anchetă? întrebă Hanson,
în timp ce semnaliză și viră pe aleea din fața casei.
— Au apărut alte lucruri de actualitate, mai importante,
răspunse Jonah. De exemplu, un grup IRA 10 a complotat să
arunce în aer Primăria Southampton la începutul lui ’84. Lumea
se alarmase de cât de aproape fuseseră de a-și îndeplini
obiectivul. Astfel am ajuns să ne concentrăm mai mult pe găsirea
membrilor acelui grup, decât pe găsirea fetei dispărute. Cu toate
acestea, cazul Aurorei a rămas deschis și o dată la ceva vreme,
stârnea din nou interesul.
Jonah omise să menționeze faptul că el se oferise voluntar de
fiecare dată când ancheta fusese redeschisă și că nu încetase
niciodată să o caute pe Aurora.
Hanson opri motorul îngândurată.
— Ș i a trecut foarte multă vreme de atunci. Apoi adăugă: Dar
cel puțin, acum avem un cadavru și o listă clară a suspecților.
— Rămâne de văzut cât de mult ne va ajuta acest lucru, spuse
el, coborând din mașină.

10
N. trad.: IRA este Armata Republicană Irlandeză; o organizație ilegală, care dorește ca
Irlanda de Nord să devină independentă de Regatul Unit și să se unească cu Republica
Irlanda.
 Era cam târziu pentru o vizită. Trecuse de ora zece seara. Era o
oră cam antisocială. El spera ca Jojo să nu se fi culcat, pentru că
altfel ar fi trebuit să bată în retragere și să încerce a doua zi, deși
probabil că atunci ar fi fost ceva mai puțin buimac și i-ar fi fost
mai ușor să facă diferența între persoana care fusese odinioară și
persoana care era ea în prezent.
Trecu pe lângă un Jeep Wrangler roșu închis și vechi, care avea
capota coborâtă și în spatele căruia crescuseră niște bambuși. În
ciuda plantelor, care păreau aproape sălbatice și care dominau
aproape toată aleea, pavajul era imaculat, cu rosturi curate din
ciment între dalele crem.
Pentru a ajunge la ușă, se aplecară pe sub un spalier pe care se
întindea o clematită viguroasă. Ușa era deja întredeschisă, iar în
spatele ei se putea vedea o siluetă slabă și bronzată, care purta o
pereche de pantaloni largi și o vestă.
— Vă pot ajuta cu ceva?
Deborda de neîncredere. Jonah observă că femeii i se
încordaseră mușchii antebrațului și că aceasta avea degetele
înfipte în ușă, pregătită să o închidă în orice moment. Postura ei
era atât de asemănătoare cu cea pe care o avusese în acea noapte
în Totton, încât îl derută.
— Suntem de la Poliția din Southampton, zise Hanson. Eu sunt
Ofițer Hanson, iar acesta este Inspector Șef Sheens. Putem intra?
Jonah era sigur că nu-și imaginase reacția femeii la auzul
numelui său. Aceasta se relaxă ușor și schiță un zâmbet. Spre
deosebire de prietenii ei, Jojo îl recunoscuse.
— În regulă, spuse ea, dacă promiteți că nu am dat de bucluc,
adăugă ea cu viclenie.
Hanson zâmbi, iar Jonah ridică din umeri. Zâmbetul i se
estompă, dar se îndepărtă de ușă pentru a le face loc să intre.
Hanson îi făcu semn lui Jonah să intre primul și acesta o urmă
pe Jojo, păstrând o oarecare distanță. Încă mai mergea ca o
persoană care era obișnuită să facă multă mișcare. Avea un pas
ușor și întins, care acoperea o suprafață mare.
Casa era mai ordonată și mai spațioasă decât se așteptase. Lui
îi dăduse impresia unei case de păpuși, dar holul se deschidea
într-o bucătărie mare, care fusese extinsă într-o parte pentru a
crea o seră, iar în partea cealaltă dădea spre sufragerie. Culorile
erau vesele, specifice litoralului: nuanțe de albastru și de galben
aprins și lemn decolorat.
 Pe o măsuță mică de cafea din stejar se aflau o cană de ceai cu
model albastru cu alb și o carte pusă cu fața în jos. Nu exista
niciun indiciu că ar mai fi locuit cu cineva, ceea ce nu-l surprinse
pe Jonah. Din câte știa, din lanțul de bârfe locale, Jojo nu mai
avusese o relație de ani buni, mai exact de când iubitul ei murise
într-un accident de alpinism.
— Vă deranjează dacă ne așezăm? întrebă Hanson.
Jojo clătină din cap și se cuibări într-un fotoliu aflat de partea
cealaltă a canapelei, de unde îi urmărea întrebătoare.
— Deci, despre ce este vorba?
Venise rândul lui Hanson să exprime în cuvinte faptul că o fată
care dispăruse cu mult timp în urmă era moartă.
— Niște rămășițe umane au fost descoperite în Brinken Wood și
îi aparțin Aurorei Jackson.
Jojo rămase nemișcată și apoi dădu ușor din cap. Își întinse
mâna, care-i tremura ușor, spre cana de ceai.
— Presupun că era de așteptat să fie moartă, nu-i așa? spuse
ea și luă o gură mare de ceai. Dar nu-i deloc plăcut să știi asta cu
siguranță. Ce credeți că s-a întâmplat? A fost omorâtă?
— Încercăm să stabilim ce s-a întâmplat, zise Hanson, fiind cât
mai evazivă posibil, ca un bun interogator. Voiam să vă întrebăm
dacă știți ceva despre locul în care a fost găsită. Este vorba despre
o văgăună de sub un copac.
— Ce?
Rosti acel cuvânt într-un mod extrem de tăios, părea aproape
furioasă.
— Rămășițele umane au fost găsite aproape de râu, într-o
groapă de sub un fag. Ș tiți ceva despre acest lucru?
Jojo râse într-un mod straniu și aspru.
— Bineînțeles că știu acel loc. Era ascunzătoarea noastră
secretă, depozitul nostru de droguri… aveam mai multe decât am
fi putut lua într-o viață. Își întoarse privirea spre Jonah,
imploratoare. Vreți să știți de unde am făcut rost de ele?
Jonah se aplecă ușor în față, spunându-i lui Hanson că avea să
răspundă el la acea întrebare.
— Avem un alt martor care ne-a furnizat această informație,
dar ar fi util să aflăm ce știți dumneavoastră despre asta.
— Este atât de… atât de straniu, zise Jojo și Jonah observă
cum privirea ei se muta de la stânga la dreapta, amintindu-și
ceva, după care se fixă iar asupra lui. A fost pusă acolo?
Intenționat? Pentru că asta ar însemna că… a fost unul dintre
noi.
Jonah o privi fix, la rândul lui, observând că îi dispăruse
culoarea din obraji.
— Este o posibilitate, zise el.
Se lăsă un moment scurt de tăcere, timp în care Jonah simți
privirea ei pătrunzătoare.
— Încă nu știm ce s-a întâmplat, spuse Hanson în final,
urmărind schimbul lor de priviri. Drept urmare, vrem să știm
dacă dețineți informații care ne-ar putea ajuta.
Jojo se foi în fotoliu. O privi pe Hanson și dădu din cap.
— Ceea ce urmează să vă spun nu mă va pune într-o lumină
prea bună. Un prieten de-al fratelui meu se afla într-o
încurcătură. Cumpărase o cantitate mare de dextroamfetamină
pentru un bogătaș cretin din Southampton, după care acel
bogătaș idiot a fost arestat pentru posesie de cocaină chiar înainte
de finalizarea tranzacției și se afla în mare rahat. I-am povestit lui
Benners ce se întâmplase și l-am întrebat dacă ar vrea să
cumpere drogurile. I-am spus că avea să le cumpere la un preț de
nimic… Jojo ridică din umeri. Nu știu dacă asta se pune ca trafic
de droguri sau ceva, dar eu am fost cea care a pus totul la cale.
Eu le-am făcut legătura. Părinții lui Benners erau plini de bani și
părea a fi o oportunitate bună. Ne-am gândit că aveam să
păstrăm drogurile și să folosim treptat cantități mici. Pe atunci
eram mari fani ai dextroamfetaminei. Era drogul nostru preferat,
care ne ținea treji la petreceri și Benners îl folosea uneori și pentru
a-și termina eseurile la timp.
— Despre ce cantitate vorbim? întrebă Jonah, amintindu-și de
spusele lui Brett Parker.
— Cincisprezece kilograme, răspunse Jojo și făcu o grimasă. O
cantitate dementă. Ne-ar fi ajuns ani de zile.
Jonah se abținu de la orice reacție. Își aminti de grămăjoara de
pachețele. Nu erau nici pe departe cincisprezece kilograme acolo,
nici măcar un kilogram.
— Deci, cu cât timp înainte de acea noapte au fost achiziționate
drogurile? continuă Jonah. Simțea tensiunea lui Hanson. Nu o
lăsa să preia conducerea interviului, așa cum îi sugerase inițial.
— Cu câteva săptămâni înainte, nu cu mult, zise Jojo. Încă
eram entuziasmați de asta.
 — Deci presupun că nu apucaserăți să folosiți mai mult de
câteva grame.
— Poate nici atât, zise Jojo. Niciunul dintre noi nu era mare
consumator.
— Ș i după dispariția Aurorei, spuse Jonah, ați decis să lăsați
drogurile acolo?
Jojo afișă un zâmbet gol. Își puse cana la loc pe masă,
producând un sunet înfundat.
— Trebuia să demarăm o căutare și eram conștienți că acel loc
avea să fie plin de polițai. Așa că am convenit să lăsăm drogurile
acolo. Ulterior, dispariția Aurorei a aruncat ca un fel de umbră
asupra lucrurilor. Și niciunul dintre noi n-a mai vrut să se atingă
de acele droguri. Sau cel puțin, așa credeam eu. După noaptea
aceea, n-am mai vorbit despre drogurile ascunse.
— Niciunul dintre voi n-a mai vorbit despre asta? întrebă
Hanson cu curiozitate. Deloc?
Jojo ezită.
— Nu, nu… Cred că Benners era foarte hotărât să ne țină
departe de acel loc. La urma urmei, el era cel care ar fi intrat în
rahat dacă s-ar fi găsit drogurile.
— V-a spus în mod specific să stați departe de acel loc?
— Nu chiar. Jojo ridică din umeri. A spus doar că ar trebui să
ne prefacem că acel loc nu există, cel puțin o vreme.
— Nu a specificat pentru cât timp? insistă Hanson. Nu a spus
dacă intenționa să se întoarcă acolo la un moment dat?
— După cum v-am spus, nu a fost atât de precis. Eu una nu-mi
amintesc să fi spus nimic în genul acesta. Și am presupus că
toată lumea simțea același lucru pe care îl simțeam și eu. Simțeam
că acele droguri sunt pătate de dispariția ei. Oftă. Dumnezeule,
era acolo în tot acest timp, așteptând ca unul dintre noi să se
întoarcă și niciunul n-a făcut-o.
Doar că este posibil ca unul dintre voi să se fi întors, gândi
Jonah.
Se lăsă un moment de tăcere, după care Hanson întrebă
grijulie:
— Aurora știa de droguri?
— Ah, da, știa, zise Jojo. Toți știam, până și Brett. Topaz se
dădea mare în fața lui și din cauză că a vrut să-i arate lui Brett, a
trebuit să-i arate și Aurorei.
— Deci Topaz era interesată de Brett Parker?
 Jojo schiță un zâmbet.
— Da. Connor n-o interesa deloc la acea vreme. Bietul Connor.
Era nevoit să o privească cum se dă la Brett, care era un îngâmfat
la vârsta aceea. Presupun că așa se întâmplă când ești adorat de
toată lumea. Cred că dispariția Aurorei l-a forțat să se maturizeze
puțin.
— Ș i Brett era interesat la rândul lui de Topaz?
— Nu, nu cu adevărat. Cred că pe Topaz o frustra acest lucru.
Nu existau prea mulți oameni care să o refuze.
Jonah se ridică în picioare, lăsând-o pe Hanson să pună
întrebările. O simțea pe Jojo urmărindu-l cum se plimba prin
cameră, căutând indicii despre ultimele decenii.
— Cât de apropiați sunteți în prezent? întrebă Hanson.
— Destul de apropiați. După acea noapte am fost nevoiți să ne
sprijinim reciproc. Brett a fost primul care s-a mutat, pentru că
era cu un an mai mare. S-a mutat în Loughborough, dar de
îndată ce a strâns suficienți bani, și-a cumpărat o casă aici care,
treptat, a devenit centrul tuturor activităților.
— Ați mai vorbit despre Aurora?
— Da, evident. Dar vorbeam și despre multe alte lucruri. Eram
prieteni.
Hoinăreala lui Jonah îl aduse în locul unde camera dădea spre
seră. Descoperi o bibliotecă cu șase fotografii înrămate. Îl
recunoscu pe fratele mai mic al lui Jojo, Kenny, care locuia în
continuare în Lyndhurst și lucra la magazinul pentru amatori de
activități în aer liber.
— Ș i acum, sunteți la fel de apropiați? întrebă Hanson.
— Ne-am distanțat puțin după mutarea lui Topaz și Connor,
răspunse Jojo. Adică, cu Daniel și Brett încă mă mai întâlnesc,
dar Coralie a plecat la Londra și oricum nu a fost niciodată prea
interesată să-și petreacă timpul cu mine, iar sentimentul este
reciproc.
În timp ce asculta, Jonah privi și restul fotografiilor. Erau două
poze cu copii, care bănuia că erau fii și fiicele fratelui mai mare,
Anton. O altă poză îl înfățișa pe tatăl ei în tinerețe, cu pielea
măslinie, îmbrăcat într-o salopetă, reparând un acoperiș.
Jonah luă în mână una dintre cele două fotografii rămase.
Aceasta o înfățișa pe Jojo mai în tinerețe, probabil pe la treizeci de
ani, udă leoarcă într-o zi cu burniță, cu fața lipită de a unui
bărbat. El avea un maxilar puternic, pe care se ivea un început de
barbă. În spatele lor, prin perdeaua de ploaie, se vedeau marea și
stâncile și amândoi rânjeau, în ciuda vremii îngrozitoare.
O auzi pe Jojo ridicându-se și venind lângă umărul lui. Își lăsa
greutatea de pe un picior pe altul, agitată.
— Acela este Aleksy, zise ea. A fost iubitul meu.
Jonah dădu din cap. Îl recunoscuse pe Aleksy Nowak,
renumitul alpinist liber11, care fusese adoptat de comunitatea din
New Forest, din fotografia pe care o văzuse în ziar. În aceeași
ediție era și un panegiric scris de Jojo despre el.
— Am auzit că a murit. Îmi pare rău.
Jojo clătină din cap și își frecă antebrațul.
— El n-a cunoscut-o pe Aurora. L-am cunoscut la mult timp
după.
— Îmi pare rău, zise Jonah și puse fotografia la loc. N-ar trebui
să… Nu am venit aici ca să-mi bag nasul în viața dumneavoastră
personală.
— În regulă.
Hanson se ridică, înainte ca ei să apuce să se așeze.
— Cred că este suficient pentru această seară, zise, aruncându-
i o privire întrebătoare lui Jonah.
El dădu din cap și i se adresă lui Jojo.
— Ne vedem mâine dimineață la ora 11.
— În regulă. Urma să merg la cățărat, dar oricum se pare că va
ploua.
Jonah o privi curios.
— Încă mai faceți alpinism?
Jojo dădu din cap. Ridică din umeri, ușor defensiv.
— Ori asta, ori pierdeam încă un lucru pe care îl iubeam.
Îi conduse până la ușă și îi urmări cu privirea până ajunseră la
mașină. Închise ușa doar după ce-i văzu urcând în mașină.
Jonah ar fi trebuit să meargă să-și recupereze bicicleta din
Godshill și să pedaleze cei 20 km până acasă, în Ashurst. Nu-i
plăcea să o lase nesupravegheată, chiar dacă se afla într-o zonă
cu o rată mică a criminalității, precum Godhill. Dar se făcuse
aproape unsprezece noaptea și mai avea de recitit și raportul

11
N. trad.: Alpinismul liber (în engleză free climbing) se mai numește și cățărare în solo
integral și este o formă de cățărare liberă în care alpinistul renunță la orice sistem de
asigurare (tehnică), atât solo cât și de grup, cum ar fi corzi, hamuri sau alte echipamente
de protecție în timpul ascensiunii și nu urmează trasee prestabilite.
general pentru a se pregăti pentru conferința de presă de a doua
zi.
— Poți să mă lași acasă, îi spuse lui Hanson. Voi rezolva mâine
cu bicicleta.
— Desigur, zise ea. Unde locuiți? întrebă ea, după un scurt
moment de tăcere.
Jonah oftă.
— Scuze, locuiesc în Ashurst.
— Ați putea să…? Gesticulă spre GPS și Jonah își introduse
codul poștal.
— Deci, drogurile… începu Hanson, odată ajunși pe drumul
principal.
— Reprezintă un punct de interes, aprobă Jonah.
— Ce cantitate s-a găsit la locul crimei?
— Foarte puțin, răspunse el.
— Deci, se pare că Daniel Benham s-a întors acolo, zise
Hanson. Ș i dacă a văzut-o și nu a denunțat acest lucru, este foarte
posibil ca el s-o fi omorât.
— La un moment dat, cineva a înlăturat o cantitate mare de
dextroamfetamină din jurul cadavrului Aurorei Jackson, o corectă
Jonah. Și nu a raportat acest lucru. Nu avem certitudinea că a
fost unul dintre ei, cu atât mai puțin că a fost Daniel Benham.
— Dar aceasta este concluzia cea mai probabilă, nu-i așa?
insistă Hanson.
— Nu este suficient să ai o concluzie probabilă, zise Jonah.
O auzi pe Hanson oftând, deși nu mai spuse nimic. În timp ce
mașina avansa, se lăsă tăcerea, iar Jonah reveni în mintea lui
asupra interviului cu Jojo. Conversația despre iubitul ei îi revenea
constant în minte. Îi luă o vreme până își dădu seama că Hanson
îl privea pe ascuns, ori de câte ori avea ocazia.
— Ați fost prieteni, nu-i așa? zise ea. Din acest motiv ați vrut să
preiau eu conducerea interviului.
— Nu tocmai, răspunse el. De fapt, am fost prieten cu fratele ei
mai mare. Mergeam uneori la ei acasă sau îmi petreceam timpul
cu amândoi în spațiul de recreere. Cam asta făceam în copilărie.
— Deci nu sunteți îngrijorat de faptul că ar putea exista un
conflict de interese? Nu sunteți apropiați?
— Nu, nu am fost niciodată apropiați, zise Jonah, simțindu-se
ușor defensiv. Începuse să-și dea seama că Hanson nu lăsa
lucrurile baltă. Cred că m-am întâlnit cu ea întâmplător de vreo
patru sau cinci ori în tot acest timp și nu am făcut nimic altceva
decât să ne salutăm. Ș i oricum, nu m-am întâlnit cu ea recent. Ș i
nu mi-am mai petrecut timpul cu fratele ei după ce am început
pregătirea pentru poliție. A fost o decizie conștientă, într-o
anumită măsură. Avea mulți prieteni care încălcau legea și știu că
și el o făcea, deși cred că a renunțat la toate astea acum.
Hanson dădu din cap.
— Ș i eu am renunțat la câțiva prieteni de genul acela, zise ea.
Jonah fu surprins. Îi citise CV-ul și o crezuse o inocentă,
provenită dintr-un mediu total diferit de al lui. Deși era conștient
că CV-ul nu furniza toate informațiile.
— În orice caz, este bine, adăugă ea, zâmbind. Faptul că sunteți
doar cunoștințe nu va complica lucrurile.
— Așa este, aprobă Jonah.
Ș i încercă să nu se gândească la toate lucrurile pe care omisese
să i le spună.
 12. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 21:25

Tremura de frig când se întoarse spre locul de campare. Se

întunecase aproape complet și părul ei era încă ud. Apa începu să
i se prelingă pe bluză de îndată ce o îmbrăcă, creând urme
transparente. Își menținu privirea ațintită asupra luminii roșiatice
a focului, care se ivea printre copaci. Spera că focul avea s-o
încălzească.
Topaz, Benners și Brett stăteau unul lângă altul lângă foc.
Înainte să iasă dintre copaci, auzi vocea stridentă și agresivă a lui
Topaz.
— Ei bine, n-ar fi trebuit să-i spună să facă asta! Pentru
numele lui Dumnezeu! Probabil că s-a pierdut înotând în râu.
Aurora simți din nou dorința de a se ascunde. De cele mai
multe ori, când sora ei era mânioasă, Aurora se retrăgea în sinea
ei. Dar apoi, într-un moment de rebeliune, se întrebă ce drept
avea Topaz să fie furioasă. Topaz fusese cea care plecase și o
lăsase cu niște oameni pe care de-abia dacă-i cunoștea. Topaz
fusese cea care o invitase și apoi tot ea se comporta de parcă
Aurora n-avea ce căuta acolo.
— Ai verificat dacă și-a lăsat hainele pe mal? strigă Jojo, care
stătea aplecată lângă Connor, încercând să fixeze mai bine unul
dintre corturi.
— Nu, zise Topaz.
— Ar trebui să încercăm să o găsim, spuse Brett, aruncând o
privire spre poteca ce ducea la râu. Poate a pățit ceva în apă.
Aurora nu era pregătită să iasă la iveală, dar nici nu voia ca ei
să plece în căutarea ei.
— Este în regulă. Sunt aici. Aurora ieși în luminiș.
Topaz se repezi la ea. În lumina focului părea aprinsă de furie.
— Unde naiba ai fost?
Aurora se apropie de foc și se ghemui lângă el, lăsând rucsacul
lui Jojo să cadă lângă ea.
— Am fost să înot, zise ea și simți iar acel sentiment de
rebeliune. Nu mai era dispusă să-și ceară scuze și să o împace pe
sora ei. Nu voia decât să se cuibărească lângă foc și să privească
flăcările.
— Timp de o oră și jumătate? întrebă Topaz. Ai petrecut o oră și
jumătate înotând?
 — Da, spuse Aurora. La fel cum tu ai căutat lemne pentru foc
timp de o oră și jumătate.
Se lăsă tăcerea. Nu se auzea decât trosnetul focului. Era extrem
de fierbinte de la distanța aceea. Aurora se delecta. Inhală căldură
și își lăsă fața să se încălzească până deveni aproape dureros.
În cele din urmă, o auzi pe Topaz mormăind:
— Este ridicol.
După care se îndepărtă. Aurora îi distingea silueta printre
flăcări. Topaz se așeză țâfnoasă lângă Coralie, care o luă în brațe
și începu să-o mângâie pe cap.
— Trebuie să mănânci, zise Benners, întrerupând momentul de
liniște. Se îndreptă spre aragazele de camping, care fuseseră
stinse. Îți voi încălzi ceva.
Îl simți pe Brett dându-i târcoale, dar continuă să privească
focul, mai exact o secțiune dintr-un buștean care tocmai se
aprindea.
— Ț i s-a întâmplat ceva cât înotai? întrebă el pe un ton jos.
— Nu, a fost bine. Realiză că răspunsul ei fusese foarte succint,
așa că-i zâmbi. Am înotat mult în amonte și apoi a trebuit să înot
înapoi, atâta tot.
— Bine. Eu am fost… Noi am fost îngrijorați. Deci este bine că
nu ai pățit nimic.
Își puse mâna pe umărul ei și îl strânse ușor, înainte de a merge
să i se alăture lui Benners.
Aurora îl urmări, incertă. Întotdeauna asociase popularitatea
lui lipsită de efort cu egoismul, cu indiferența. Fu surprinsă să
constate că fusese îngrijorat în privința ei, dat fiind faptul că avea
paisprezece ani și se afla în capătul opus al spectrului
popularității.
Odată ce își întoarse privirea de la el, își dădu seama că Topaz
se uita fix la ea, cu o postură rigidă și cu maxilarul încleștat.
Aurora o irita adesea pe Topaz, dar de data aceasta era vorba
despre mai mult decât simplă iritare. Privirea ei era plină de ură,
ceea ce o făcu pe Aurora să simtă iarăși că îi este frig.
 13
Jonah s-ar fi bucurat să meargă în tăcere până acasă, dar
Hanson era vioaie și vorbăreață.
— De cât timp lucrează ceilalți doi pentru dumneavoastră? îl
întrebă ea după câțiva kilometri.
— De cinci ani. Mai exact, Ben de cinci ani, iar Domnall a venit
la un an după. El a fost recrutat mai târziu, pentru că a fost în
armată.
Hanson rânji încântată.
— Serios? Nu pare… genul militar.
— Așa este. N-am mai întâlnit în viața mea un bărbat care să
urască atât de mult să i se spună cum să facă anumite lucruri.
— Poate că acesta este motivul pentru care a părăsit armata,
zise ea.
— Posibil.
Jonah știa adevăratul motiv; știa despre alcool, despre
avertismentele primite și despre bețiile care conduseseră la
eliberarea lui Domnall din serviciul militar. De asemenea, știa prin
ce trecuse Domnall, ce îl adusese în acea stare și câtă muncă
depusese pentru a-și reveni. După părerea lui Jonah, aceea era
povestea lui Domnall și numai el putea decide dacă avea s-o
împărtășească cu noul ofițer. Jonah nu avea de gând să-i
dezvăluie secretul.
— Ș i Ben? întrebă ea. El de unde a venit?
— El era cel mai tipic candidat al Academiei, răspunse Jonah.
El și-a dorit dintotdeauna să facă parte din Departamentul de
Investigații Criminale și și-a luat licența în sociologie pentru că a
considerat că avea să-i fie utilă. L-am angajat de îndată ce a
devenit ofițer, la fel cum am făcut și în cazul tău.
— Ș i unde a făcut pregătirea?
— La Poliția Metropolitană, dacă îți vine să crezi. Nu a fost calea
obișnuită aleasă de majoritatea ofițerilor care își fac pregătirea la
Poliția Metropolitană și, care ulterior, aleg să rămână acolo.
— Uau! Un băiat de oraș.
— Un băiat de oraș adoptat, zise el. A crescut în Morestead,
motiv pentru care s-a și întors aici pentru familie, frați și nepoți.
— Soție? întrebă Hanson.
Jonah încercă să-și ascundă zâmbetul. Femeile tinere mereu
întrebau asta, uneori și bărbații tineri. Nu conta faptul că
Lightman era mai degrabă rezervat și politicos, decât cald.
Aspectul lui fizic era suficient pentru a le trezi interesul.
— Nu, nu are soție și nici iubită, din câte știu eu. Ben este
dedicat jobului său.
Își dădu seama că Hanson analiza informația. Se întrebă dacă
era interesată de Ben. Nu părea visătoare ca restul. În orice caz,
avea să-și piardă interesul odată ce avea să realizeze că acel
caracter distant al sergentului cel frumușel era impenetrabil, în
ciuda flirtului, privirilor cu subînțeles și a machiajului perfect.
Telefonul lui Hanson începu să vibreze din suportul de pahare
în care îl pusese. Văzu cum i se întoarse privirea și nu fu deloc
surprins când ea opri mașina la următoarea intersecție pentru a
răspunde.
— Îmi cer scuze, spuse ea și deblocă telefonul.
— Nicio problemă, răspunse el, întrebându-se dacă nu cumva
din cauza lui ea se afla acum departe de vreun iubit. Indiferent
cine era, ea nu răspunse. Vârî telefonul la locul lui, iar Jonah
observă o tensiune pe care nu o simțise anterior.

Rămase treaz până la ora două noaptea, recitind raportul

primit de la Serviciul de Informații. Se băgă în pat, iritat de faptul
că avea să doarmă doar cinci ore și visă toată noaptea apă
fierbinte și o fată necunoscută aflată în pericol.
Cu puțin înainte de ora 7:00, telefonul sună în mod inoportun.
Mintea lui adormită se îndreptă spre fosta lui iubită. Pentru o
clipă, ochii îi jucară feste și citi numele lui Michelle pe ecran, până
să realizeze că de fapt era mama lui. Oare când avea să înceteze
cu presupunerile instinctive că totul avea legătură Michelle? Poate
când avea să se arunce în următoarea relație sortită eșecului? Sau
poate că Michelle avea să fie persoana la care nu va putea
renunța niciodată, regretul care îl va urmări tot restul vieții?
Răspunse răgușit.
— S-a întâmplat ceva?
— Este cineva… îi recunosc. Avea vocea gâtuită și incoerentă,
ceea ce-l făcu pe Jonah să simtă iar acel sentiment familiar de
depresie. Au stat afară toată noaptea. Sunt prieteni de-ai lui. Vor
să mă omoare.
— Mamă, zise el, pe cât de răbdător putu. Nimeni nu vrea să te
omoare. Trebuie să respiri și să te liniștești. A trecut foarte mult
timp de atunci. Nu le mai pasă de tine sau de noi.
 — Încetează! Mereu încerci să spui… Scoase un sunet gâtuit.
De ce nu ești aici? Ar trebui să mă protejezi!
Fu năpădită de acea furie care conducea întotdeauna la un șiroi
de lacrimi.
— Jonah, unde ești? întrebă ea, în timp ce plângea. Mă simt
atât de singură. Au trecut zile de când n-am mai văzut pe nimeni.
— Voi veni să te vizitez în seara asta sau mâine, zise el. În
ultimii ani reușise să dobândească abilitatea de a o liniști. Ea
plângea aproape de fiecare dată când vorbeau. Nu ești singură. O
ai pe Deborah care trece pe la tine la prânz. Poți vorbi cu ea.
— Nu pot.
Vorbea asemenea unui copil mic, irascibil și cu ochii în lacrimi.
— Dar îți place de ea.
— Nu stă niciodată prea mult. Îmi pregătește prânzul și apoi
pleacă.
Jonah vru s-o contrazică, dar apoi își dădu seama că exista
posibilitatea să fie adevărat. Situația finanțării se schimbase, fapt
care ar fi putut însemna vizite mai scurte. Trebuia să sune la
societatea care îi acorda îngrijire mamei sale pentru a afla mai
multe.
— În regulă. Voi trece eu pe la tine mai târziu. Și o voi ruga și pe
Barb să vină în vizită. Bine? Ei îi face plăcere să te viziteze. O vom
invita să ia prânzul cu noi sau ceva.
Era mereu atent când vorbea despre Barb. Încerca mereu să o
facă să pară o prietenă și nu o femeie pe care o plătise, pentru a
păstra aparența că mama lui încă mai avea prieteni și o viață
normală.
— Ar fi trebuit să vină ieri. Mi-ar fi plăcut să o văd.
Jonah rămase blocat pentru o clipă.
— I-ai spus să vină? Ai sunat-o?
— Nu. Credeam că o vei suna tu. Era bosumflată și își plângea
de milă. Era greu să nu te enervezi. N-am mai rămas decât noi doi
și am nevoie de tine ca să ai grijă de mine.
Jonah oftă. O îngrijea de zeci de ani, mai exact de când fugise
de Tommy Sheens și începuse o viață nouă în Lyndhurst.
Deși avea doar zece ani la acea vreme, se simțise extrem de
ușurat când se mutară în Lyndhurst. Tommy nu era violent fizic,
decât foarte rar și probabil că, tocmai de aceea, mamei lui îi
fusese atât de greu să-l părăsească. Abuzul lui era mai mult
verbal și emoțional. Îi controlase și îi manipulase până când mama
lui începuse să se îndoiască de propriile ei gânduri, iar Jonah
ajunsese să nu mai aibă pic de încredere în sine și să-l creadă pe
tatăl său atunci când acesta îi zicea că a face tot ce ți se spune
este definiția unei familii iubitoare.
— Mamă, îmi pare rău, dar ieri am lucrat toată ziua, zise
Jonah, calm. Dar o voi suna.
— Poate că nici n-ar trebui să o suni. Poate că nici nu mă mai
place.
— Bineînțeles că te place, spuse el. O sun puțin mai târziu. Ne
vedem diseară, bine?
Închise telefonul și rămase întins pentru o clipă, simțind
frustrare în toți mușchii capului și ai brațelor. Ș i-ar fi dorit să
arunce telefonul pe geam. În schimb, se ridică și căută numărul
lui Barb. În loc să o sune, îi trimise un mesaj. Nu voia să o
trezească cu noaptea în cap, dar dacă aștepta până mai târziu,
avea să uite cu desăvârșire.
Luă un prosop de pe calorifer și intră în baie. Stătu în duș mai
mult decât era cazul, fiind consumat de aceleași gânduri despre
mama lui, pe care le avea mereu. Se gândea că era de datoria lui
să o salveze de ea însăși, dar nu știa cum. Se gândea la faptul că
nu din cauza lui ajunsese ea în acea stare, ci din cauza lui
Tommy Sheens, care o abuzase încă din ziua nunții.
Până se îmbrăcă în costumul gri închis și își puse cravata
albastru deschis, care reprezenta ținuta lui standard pentru
întâlnirile cu presa, reușise să-și alunge din minte gândurile
despre familie. Avea 45 minute la dispoziție să se pregătească
pentru conferința de presă.
Deschise ușa pentru a se confrunta cu ceața și burnița de afară,
ceea ce părea nedrept, dată fiind ziua anterioară. Își verifică
telefonul înainte de a se urca în mașina lui, un Mondeo. Nu
primise niciun mesaj sau e-mail de la McCullough. Avea să
vorbească la conferința de presă fără a avea raportul toxicologic,
ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, nu era un lucru tocmai
rău. Măcar așa nu avea nimic de ascuns. Nu trebuia decât să le
spună că este vorba despre Aurora și că investigau piste noi.
Spera ca, până la finalul acelei zile, să aibă cu adevărat noi
piste de investigat.

*
 Topaz ura ideea de a se afla în casa părinților ei. Ura
dezordinea și faptul că nu se schimbase nimic acolo. Simțea că
viața se scurge pe lângă ei, în timp ce ei stau în bucătăria aceea
veche și își beau ceaiul din cănile pătate. Mai mult decât atât, ura
faptul că întoarcerea acasă o făcea să simtă iar copil, o făcea să-și
amintească de persoana care fusese odinioară.
Ș i apoi mai era și camera Aurorei, care rămăsese camera surorii
ei mai mici. Acum era plină de praf și avea un aspect vechi, dar
rămăsese în continuare decorată cu fluturi și flori, de la cuvertura
de pat, până la tavan.
Connor era deja îmbrăcat în echipamentul de alergare și nu
părea deloc deranjat de ploaia constantă și de bălțile noroioase
care deveneau tot mai mari. El își bea cafeaua cu înghițituri mici,
iar ea-l privea, în timp ce mama ei se agita pregătind micul dejun.
Aproape că nu vorbiseră deloc despre Aurora de când plecaseră
din Edinburgh. Pe parcursul zborului au vorbit doar despre
lucruri neînsemnate: despre faptul că trebuiau să se oprească să
le cumpere ceva părinților ei și despre decizia de a dormi sau nu la
un hotel în noaptea următoare.
N-au vorbit nici despre Daniel, Brett, Coralie sau Jojo, deși
Topaz murea de curiozitate să afle ce făceau ceilalți și cum făceau
față situației. În plus, și ea voia să vorbească cu ei. Cu Daniel,
care avea să fie înțelegător, cu Brett, care avea s-o asculte fără a o
judeca și chiar și cu Jojo, care probabil că avea s-o facă să râdă,
în ciuda situației.
Connor își termină cafeaua și îi făcu un semn din cap înainte de
a pleca. În general, o săruta înainte de a pleca, dar, dintr-un
oarecare motiv, nici măcar nu era sigură că voia să fie sărutată.
Nu se putea abține să nu se gândească la Aurora și la propriile ei
frânturi de amintiri legate de noaptea aceea.
Se simți aproape ușurată când Connor plecă, dar în clipa în
care rămase singură cu mama ei, regretă acel lucru. O înfuria
faptul că trebuia să se prefacă interesată de noul câine al
prietenei mamei ei sau de parcarea magazinului. Se simțea extrem
de frustrată de tot.
În cele din urmă, se scuză de la masă sub pretextul unui
telefon în interes de serviciu, deși era încă devreme și anunțase că
avea să-și ia concediu. Urcă scările prost luminate și se îndreptă
spre palier. Observă ușa de la camera Aurorei mișcându-se ușor în
adierea creată de geamul deschis.
 Ș ovăi, amintindu-și brusc de o dimineață, foarte devreme, când
se strecurase în casă după o noapte de petrecere cu Coralie și
câțiva băieți din clasele mai mari.
Fusese o dimineață mohorâtă, asemenea celei de acum, și
Topaz se simțise dintr-odată lipsită de valoare și folosită. În timp
ce urca scările simțise cum se adunau lacrimi de rușine în
interiorul ei.
Apoi ușa Aurorei se deschisese și Topaz tresărise. Sora ei stătea
în cadrul ușii, în cămașa ei de noapte semitransparentă,
vaporoasă, din dantelă mov, care devenise prea scurtă pentru ea
odată ce crescuse. Dar pentru o clipă, în acea lumină slabă, îi
păruse diafană și frumoasă, cu ochi mari și luminoși.
— Mă bucur că ești bine, îi șoptise Aurora. N-am putut închide
un ochi. Vrei un ceai? Pot să-l pregătesc într-un vas, pe plită. Așa
nu voi trezi pe nimeni.
Topaz îi analizase expresia feței, așteptându-se să detecteze o
urmă de judecată la adresa ei, dar nu o găsi. Nu fusese decât o
ofertă călduroasă.
Întreaga ființă a surorii ei și acea ofertă de confort pur și
călduros avură un efect straniu asupra lui Topaz. Simți că ar
putea renunța la acel sentiment de rușine și că ar putea să fie
asemenea Aurorei, cumva.
Nu-și mai dorise niciodată să semene cu sora ei.
— Mersi, răspunsese ea, încercând să-și ascundă emoția din
voce. Mi-ar plăcea să beau un ceai.
În cele din urmă, stătuseră așezate de un capăt și de celălalt al
mesei din bucătărie și vorbiseră despre câțiva dintre profesorii de
la școală și își dăduseră ochii peste cap când veni vorba despre
părinții lor.
Topaz nu-și amintea dacă-i mulțumise vreodată Aurorei pentru
acea zi, dar bănui că nu o făcuse. Până se trezise, dorința de a fi
plăcută dispăruse, iar sora ei mai mică își reluase rolul de a
reprezenta o rușine pentru Topaz.
Era ciudat să realizeze chiar în acel moment că sora ei nu mai
era. Doar știuse acest lucru de ani buni, dar văzând palierul gol,
lipsit de prezența Aurorei și știind că nu era Aurora cea care
deschidea ușa, o făcu să conștientizeze adevărul.
Se apropie încet de ușa camerei și o deschise. Fluturii, florile și
culorile sălbatice nu-i mai creau o senzație de claustrofobie.
Păreau mai degrabă magnifice. Se plimbă prin cameră, trecându-
și degetele peste aripile din voal și modelele pictate pe pereți.
Apoi se urcă în patul Aurorei și se făcu ghem în jurul pernei a
cărei husă nu mai fusese schimbată.

Presa fusese neobișnuit de pașnică în acea dimineață. Cea mai

dificilă întrebare primită fusese dacă acel caz era tratat drept
omucidere. Jonah avea răspunsul pregătit.
— Nu putem exclude nicio posibilitate în acest stadiu al
anchetei, zise el calm. Mai aveți alte întrebări?
Nu i se mai adresară alte întrebări. Reporterii erau mult prea
tineri, nici nu știau cine fusese Aurora. Coborî calm de pe micul
podium și observă cum unii dintre jurnaliști își scoseseră
telefoanele pentru a o căuta pe Aurora Jackson pe Google,
încercând să-și dea seama de proporțiile cazului.
Wilkinson aștepta în spatele încăperii. Era mic și îndesat,
îmbrăcat în haine obișnuite, care-l făceau foarte discret. Îi făcu
semn din cap lui Jonah să-l urmeze.
Jonah se conformă. În general, era bine să ții cont de părerea
Comisarului Șef, chiar dacă acesta nu era implicat direct în
anchetă.
Wilkinson își folosi cartela pentru a deschide ușa
Departamentului de Investigații Criminale și îl așteptă.
— Cum se descurcă noul ofițer? întrebă el încet.
— Bine, cred, răspunse Jonah. Aștept să văd cum se descurcă
într-un caz de crimă.
Wilkinson continuă să avanseze prin biroul pe jumătate plin,
salutând din cap câțiva ofițeri. Ocazional, le mai oferea și câte un
sumbru „Bună dimineața”. Se opri în fața biroului său, cu mâna
pe ușa din sticlă și îl privi pe Jonah cu o ușoară compasiune.
— La cât încep interviurile?
— La nouă.
Wilkinson se uită la ceasul de la mână și ridică din umeri.
— Lightman și noul ofițer sunt aici. Se pot ocupa ei de asta.
Haide să-mi dai mai multe detalii despre ce se întâmplă.
Jonah se lăsă condus înăuntru.
— Este surprinzător, nu-i așa, zise Wilkinson, cum se întorc
împotriva noastră niște lucruri care s-au petrecut cu treizeci de
ani în urmă!?
 — Da, spuse Jonah, întrebându-se dacă trecutul avea același
efect asupra Comisarului Ș ef pe care îl avea asupra lui. Câți ani să
fi avut la acea vreme? Oare era inspector pe atunci? Jonah nu-l
cunoștea chiar atât de bine. Durase destul de mult până ca cei doi
să devină colegi și apoi prieteni. Fusese o prietenie neobișnuită
între fiul unui nomad și băiatul de la școala de stat.
Wilkinson își întoarse scaunul și privi magazinul care se vedea
de pe geamul lui.
— Deci vorbim despre un grup de copii și un stoc de
dextroamfetamină. Credem că fata și drogurile au fost îngropate
împreună?
Jonah se mai confruntase cu această întrebare, dar nu putea
decât să speculeze. Modul în care reacționaseră fiecare dintre ei
dădea multe de înțeles. Poate că unul s-ar fi putut arăta șocat, dar
nu toți.
— Momentan nu vă pot oferi un răspuns sigur la această
întrebare, zise el. Vreau să obțin raportul toxicologic înainte de a
forma o ipoteză. De asemenea, aș vrea să văd evidențele telefonice
pentru membrii grupului.
— Copiii ăștia au fost foarte uniți, continuă Wilkinson pe un ton
grav. Au reprezentat un front unit, ceea ce poate fi considerat
destul de incriminator.
Jonah nu-l contrazise, dar se gândi că puteau exista și alte
lucruri, în afară de crimă, pe care acel grup voia să le ascundă.
Lucruri care le-ar putea cauza probleme chiar și treizeci de ani
mai târziu. Acest gând îl făcu să simtă o ușoară anxietate.
Aproape că-l putea auzi pe Comisarul Șef gândindu-se la
accesarea evidențelor telefonice. Era de datoria lui să se asigure
că departamentul acționa în mod legal și corect și să țină piept
controlului extern. Făcea tot ce-i stătea în putință să-și ajute
anchetatorii, dar era foarte strict în ceea ce privea acțiunile pe
care el le considera necorespunzătoare.
— În regulă. Cred că accesul la evidențele telefonice este
justificat. Nu vei obține nimic din trecut, dar cel puțin, dacă există
complicitate în prezent, vei ști despre asta.
— Vă mulțumesc, zise Jonah.
— Instinctul ce-ți spune? întrebă Comisarul Șef.
— Că este posibil să dureze o vreme până să reușim să
elucidăm misterul, zise Jonah, schițând un zâmbet. Momentan nu
pot fi mai exact.
 — Încerci să rămâi neutru, înțeleg, zise Wilkinson. Ar fi indicat
să suspenzi momentan ancheta din Portul Portsmouth
Internațional. Dacă nu mai apare ceva, cazul Aurorei va
reprezenta o prioritate în viitorul apropiat.
— Da, domnule, răspunse el, gândindu-se la toate săptămânile
în care echipa lui lucrase la acel caz. Dar deja nu mai era
interesat de ancheta aceea. Fusese atras înapoi în misterul
dispariției Aurorei. Ieși din birou, în agitația Departamentului de
Investigații Criminale.

Telefonul lui Topaz sună cât ea se afla încă în patul Aurorei.

Văzu că o suna Coralie și se gândi să ignore apelul. Dar Coralie
era genul insistent, drept pentru care, de cele mai multe ori, era
mai bine să adreseze problema pe moment.
Topaz răspunse.
— Bună, drăguțo, zise Topaz pe un ton cât mai obișnuit.
— Mi-am rezervat bilet de tren spre Southampton, spuse
Coralie, în loc de salut. Vocea ei era mai încordată decât de obicei
și părea nefericită.
— Serios?
— Voi sta la Hotel Regent. Tati stă adesea în apartamentul de
acolo.
Evident că avea să stea acolo. Coralie era genul care voia tot:
tot ce era mai scump, mai extravagant și care-i aducea cel mai
înalt statut. Ș i tatăl ei, care rămăsese tot Tati deși avea 85 ani, îi
oferea tot.
— La ce oră ajungi? Eu și Connor am putea veni pe la tine mai
târziu să bem ceva, dacă vrei, se oferi ea. Cel puțin ar fi avut o
scuză să iasă din casă.
— De ce nu mi-ai spus? întrebă Coralie, ignorând propunerea.
— Ce anume, drăguțo?
— Că au găsit-o pe Aurora. Vocea lui Coralie trăda o notă de
durere.
— Îmi pare rău, răspunse Topaz. Nu era capabilă să pară
sinceră. Nu am putut să mă gândesc la asta…
— Dar aș fi putut veni aseară, zise Coralie. Aș fi putut fi acolo
să-ți ofer sprijin.
— Da, știu. Mi-ar fi plăcut să fii aici. Se lăsă un moment de
tăcere. Ai vorbit cu ceilalți?
 — Da, l-am sunat pe Benners. Coralie oftă. Tot spunea că nu
poate vorbi despre asta. Părea stresat. Cred că poliția îl agasează.
— Dumnezeule, nu iar, spuse Topaz. Probabil că în orice clipă
vor începe iar să-l agaseze și pe Connor.
— Acum este un profesor cu renume. Se vor purta frumos cu
el.
— Dar îl vor judeca pentru persoana care era atunci, nu pentru
persoana care este acum, o contrazise Topaz.
— Ei bine, ar fi trebuit să fie mai puțin agresiv.
— Coralie! o repezi Topaz.
— Ai impresia că sunt răutăcioasă, zise ea, agitată. Dar știi prea
bine cum era la acea vreme. Ș tii foarte bine. Ș i era obsedat de tine.
— Nu, mă iubea, spuse Topaz ferm.
— Cu toții te iubeam! replică Coralie. Ș i pe vremuri eram și noi
importanți pentru tine. Acum nu mai există decât el.
— Sunteți în continuare importanți pentru mine, răspunse
Topaz. Dacă v-am dezamăgit, îmi pare rău. Dar nu este o idee
prea bună să vorbim despre asta acum.
Amorțeala începea să dispară, fiind înlocuită de furie. De ce
spunea Coralie toate acele lucruri fix în acel moment? Parcă ar fi
avut un senzor pentru momentele în care Topaz se simțea
vulnerabilă și alegea să atace tocmai atunci.
— Cu ce te are la mână? întrebă Coralie, ignorându-i
răspunsul. De ce s-a schimbat totul în acea noapte? S-a
întâmplat ceva după ce am mers la culcare?
— Du-te dracului, Coralie, zise Topaz, tremurând de furie. Cum
îți permiți? Tocmai tu! Nu! Știi ceva? Mi-a ajuns.
Încheie convorbirea și aruncă telefonul de perete. Acesta ricoșă
și ateriză pe covorul pastel, aparent intact.
— Du-te dracului! repetă ea, după care izbucni în hohote de
plâns care-i zguduiră tot corpul, simțindu-se plină de furie și
mâhnire.
Auzi pe cineva urcând scările și trecând pe palier spre camera
ei. Sperase că aveau s-o lase în pace.
Dar apoi auzi pași îndreptându-se spre ușă și vocea tatălui ei.
— Topaz, ești acolo?
Probabil că știa că era acolo, dat fiind faptul că plânsul ei era
destul de perceptibil.
Ea nu scoase niciun cuvânt și ușa se deschise încet.
— Pleacă, zise ea și se întoarse cu spatele la el.
 — Îmi pare rău, spuse Tom, dar nu plecă imediat. Făcu câțiva
pași și își puse mâna pe umărul ei. Sunt aici pentru tine, dacă…
dacă vrei să vorbești cu cineva. În regulă?
Topaz nu se întoarse, dar dădu din cap.
Tom plecă după câteva clipe. Îl auzi închizând ușa în urma lui
și doar după aceea își înfundă iar fața în pernă.
Telefonul ei mai vibră o dată, puțin mai târziu. Ș tia că era un
mesaj de la Coralie. Topaz regreta că nu fusese mai aspră cu fosta
ei prietenă, că nu o rănise mai tare. Cel mai probabil, Coralie își
cerea scuze, așa cum făcea mereu. Momentele ei de anxietate nu
durau niciodată prea mult.
Topaz ridică telefonul pentru a citi mesajul, dar nu era o scuză
din partea lui Coralie.
Când ajung, voi merge să vorbesc cu poliția. Cred că sunt o
grămadă de lucruri care li s-ar părea interesante.
Vru să arunce iar telefonul, dar se abținu. Scrise un mesaj cu
mâinile tremurânde.
N-ai decât să le spui ce vrei. Mă doare în cur. Nu va crede nimeni
poveștile tale de psihopată.
Cuvintele erau curajoase și probabil stupide, dar și-ar fi dorit să
fie adevărate.

Înainte ca Jonah să apuce să închidă ușa biroului lui

Wilkinson, se trezi cu Lightman lângă el. Jonah observă carnețelul
și pixul și se întrebă de la ce oră se afla Lightman la birou. Arăta
imaculat, ca întotdeauna.
— Brett Parker a ajuns deja. L-am rugat să aștepte în Camera
de Interogatoriu nr. 4, zise Lightman.
— Mulțumesc!
— Înainte de a intra, am luat câteva notițe din rapoartele
cazului. Am citit interviurile inițiale luate în primele trei zile de la
deschiderea cazului de persoană dispărută. Și am descoperit
câteva lucruri interesante, care au fost scoase în evidență de
anchetatorii de la acea vreme.
— Spune-mi.
— Atât Connor Dooley cât și Jojo Magos au menționat faptul că
Aurora s-a dus să înoate la un moment dat, pe parcursul serii.
Din declarația lui Jojo reiese faptul că fusese ceva obișnuit, dar
ulterior, Connor a declarat că sora Aurorei era „încă furioasă pe
ea pentru că se dusese singură să înoate.” Ceilalți nu au
menționat acest lucru, dar Daniel Benham a declarat că toți își
făceau griji pentru ea și că încercau să o protejeze. Citez: „ne
agitam și dacă nu o mai vedeam. Nu înțeleg cum am putut
permite să se întâmple așa ceva.”
Jonah zâmbi. Era tipic pentru Lightman să analizeze totul în
mod riguros, cu grijă, verificând toate informațiile. Niciunul dintre
colegii lui nu avea nici pe aproape o astfel de capacitate de analiză
detaliată.
— Deci, rezumă el, îndreptându-se spre camera de
interogatoriu, a plecat singură o vreme, ceea ce i-a făcut pe toți să
se îngrijoreze. Nu știm ce a făcut în acel timp sau dacă vreunul
dintre ei a urmărit-o. Ș i nu s-au făcut prea multe demersuri
pentru a investiga această pistă în ’83.
— Cred că merită să-i întrebăm despre asta, spuse Lightman.
— Altceva?
— Ar mai fi câteva chestiuni, precum faptul că Topaz Jackson și
Coralie Ribbans au părăsit locul de campare în urma unui conflict
cu Daniel Benham și Connor Dooley.
— În ce sens?
— Au plecat în pădure o vreme.
Jonah dădu din cap.
— De ce s-au certat? Cunoaștem detaliile?
— Da. Amândouă i-au acuzat pe Connor și Daniel că nu erau
de acord cu prezența lui Brett. Dar în declarația lui, Daniel
Benham a spus că nu fusese mare scofală și că nici măcar nu
fusese cu adevărat o ceartă. Eu unul aș fi interesat să aflu mai
multe despre acea dispută. În plus, Topaz Jackson a rămas
singură. Conform spuselor lui Coralie, aceasta a lăsat-o singură
pe Topaz pentru „a-i oferi puțin spațiu”. Aparent, aceste
evenimente coincid cu perioada de timp în care Aurora înota. Aș
vrea să știu dacă nu cumva s-a întâlnit și s-a certat cu sora ei.
Lightman se opri în dreptul biroului său și Jonah se opri și el.
Încerca să-și organizeze aceste informații în minte. Se întreba ce
ar fi putut păți o fată de paisprezece ani în pădure care să
conducă la moartea ei.
Geanta lui Hanson atârna de spătar, deși scaunul în sine era
gol. O’Malley se afla la biroul următor, înconjurat de hârtiile lui
dezordonate. Își ridică privirea, dădu din cap spre Jonah și se
întoarse la citit cu preocuparea unui om care construia ceva.
 — Mulțumesc, îi spuse Jonah lui Lightman, luând o hârtie din
mâna lui. Cine merge să ia cafea?
Lightman dădu din cap și se întoarse, în timp ce O’Malley
strigă:
— Eu vreau cu zahăr azi, cel puțin două pliculețe.
— N-ai voie zahăr, strigă Lightman spre el, iar O’Malley clătină
din cap.
— Mersi, Mami!
Hanson reapăru în peisaj, entuziasmată.
— Juliette, zise Jonah, mă duc să vorbesc cu Brett Parker.
Domnall mă va asista și vreau ca tu să vii și să urmărești de afară.
Observă ce se întâmplă și spune-mi părerea ta după aceea.
Nu se putu abține să nu zâmbească când îi văzu expresia
nerăbdătoare.
— Da, domnule.
Jonah se învârti o clipă în jurul lui O’Malley.
— Ce faci acolo?
O’Malley îl privi.
— Ah, încă nu sunt sigur dacă este ceva important. Dar pot
veni să-l interogăm pe Brett Parker, desigur.
— În regulă, Ben. Aș vrea să fii și tu prezent în camera de
observație.
Hanson reveni după câteva momente și Jonah îi conduse pe toți
trei înspre camera de interogatoriu. Era conștient de faptul că
Wilkinson ura modul acela de utilizare a resurselor – patru
polițiști pentru un singur interviu. Dar nemulțumirile comisarului
șef nu aveau prea multă însemnătate. La urma urmei, Wilkinson
voia rezultate. În general, îl lăsa pe Jonah să-și vadă de treabă așa
cum considera de cuviință.
— Ești pregătit? îl întrebă Jonah pe O’Malley, aruncând o
privire spre locul în care aștepta Brett Parker. Purta un costum gri
deschis și o cămașă albă, fără cravată. Era suficient de bronzat
pentru a părea sănătos chiar și în lumina artificială din secție.
Expresia lui era plictisită, dar lovea ritmic cu călcâiul în podea.
— V-ați gândit la ce ați vrea să-l întreb? zise Sergentul.
— Orice îți vine în minte, spuse Jonah. Dar haide să nu-l
speriem încă. Îi aruncă o privire lui Hanson. Juliette, vreau să
aștepți zece minute și apoi să intri și să spui că sunt chemat.
Hanson îl privi întrebătoare.
— În regulă, zise ea și dădu din cap. Zece minute.
 Jonah deschise ușa și intră, lăsându-l pe O’Malley să-l urmeze.
Brett Parker păru ușurat să-l vadă. Dădu din cap în semn de
salut și zâmbi ușor.
— Suntem pregătiți, domnule Parker, spuse Jonah. Vă
mulțumesc că ați venit.
Jonah se așeză pe scaunul cel mai apropiat de ușă și îl lăsă pe
O’Malley să se așeze pe celălalt.
— Nu este nicio problemă. Mă bucur să fiu de ajutor.
Jonah îl privi. Observă o urmă de transpirație pe fruntea lui, iar
ochii îi păreau uscați și obosiți.
— Vă deranjează dacă înregistrăm acest interviu? întrebă
Jonah.
— Nu, nu. Este în regulă.
Jonah introduse o casetă nouă și apăsă butonul reportofonului.
— Aici Inspector Ș ef Jonah Sheens, asistat de Sergent Domnall
O’Malley, iar persoana chestionată este domnul Brett Parker.
Domnule Parker, vreau să parcurgem câteva detalii.
— Desigur. Brett se aplecă în față și își puse mâinile pe masă.
— Conform declarațiilor inițiale date de Connor Dooley și Jojo
Magos, Aurora nu a stat toată seara la locul de campare. Cât timp
s-au făcut pregătirile și s-a gătit cina, ea a mers să înoate.
Brett privi în gol, încercând să-și amintească evenimentele
petrecute cu treizeci de ani în urmă.
— Da, nu… nu sunt sigur când a plecat, dar într-adevăr s-a
dus să înoate. Vorbisem despre asta mai devreme în acea zi și
cred că ea începuse să se plictisească.
— Dumneavoastră nu ați mers cu ea? întrebă Jonah.
— Nu. Nu, nici nu am văzut-o când a plecat. A mers singură.
Jonah dădu din cap.
— Vă amintiți cât timp a lipsit?
Se lăsă un moment de tăcere, apoi Brett clătină ușor din cap.
— Chiar nu știu… Este posibil ca atunci să fi știut. Poate ar
trebui să verificați declarația mea originală.
— Nu ați menționat acest lucru în declarația originală.
Jonah așteptă, cu o expresie neutră, în timp ce Brett se gândea.
— Ah… Eu… nu știu de ce nu am spus nimic despre asta. Nu-
mi amintesc. Îmi pare rău.
— Este în regulă, vă mulțumesc. Jonah se uită prin cameră și
apoi reveni asupra lui Brett. Vă amintiți dacă restul membrilor din
grup au fost îngrijorați în privința ei? Dacă era cineva supărat din
cauza dispariției ei?
— Cred… cred că da. Nu-mi amintesc exact, dar… da. Cred că
Topaz era puțin îngrijorată. Da, era. Pentru că îmi amintesc că a
certat-o puțin pe Aurora când s-a întors.
— Ș i sunteți sigur că se dusese să înoate? întrebă O’Malley.
— Da.
— Dacă nu vă supărați că întreb, cum de sunteți atât de sigur?
— Ei bine, avea părul ud, răspunse Brett. Ș i tremura.
— Vă amintiți dacă a plecat cineva în căutarea ei?
Brett clătină din cap.
— Nu. Nu cred. Bănuiesc că toți credeam că avea să se întoarcă
în orice clipă. Ș i apoi, când ești puțin băut, este… greu să-și dai
seama cât de repede trece timpul.
— Cam cât de beat erați? întrebă Jonah.
— Dumnezeule, zise Brett, râzând agitat. Asta-i una dintre cele
mai grele întrebări… Nu cred că eram chiar mort de beat, pentru
că vorbeam, dansam și râdeam și nu am căzut din picioare.
— Ce ați băut?
— În mare parte, votcă.
— Goală?
— Dumnezeule, nu, zise Brett, făcând o grimasă. Combinată cu
apă tonică și suc de portocale.
— Doar atât? întrebă Jonah, aruncând o privire spre notițele
indescifrabile ale lui O’Malley.
— Cred că da, spuse Brett. Cineva adusese rom și cred că am
băut și un pahar de rom cu Cola. Dar este mult prea dulce, nu-i
pe gustul meu.
— Ș i nu beți bere?
— Nu. Mi se pare că are un gust oribil și mai are și o grămadă
de calorii, zise Brett. Faptul că nu beau bere a reprezentat mereu
o problemă, din punct de vedere social.
O’Malley râse.
— Dumnezeule, dacă ați fi crescut în Kilkenny, ați fi fost ars pe
rug pentru asta.
— Dar ceilalți au băut în mare parte bere, nu-i așa? continuă
Jonah.
— Da, așa este, aprobă Brett. Până și Aurora a băut puțină
bere, dar ceva mai târziu. S-a dus ceva muncă de convingere cu
ea.
 — Cine a convins-o? întrebă O’Malley.
— Toți, într-o anumită măsură, zise Brett, ușor jenat. Este… În
general, când ești relaxat și te distrezi, dacă vezi că o persoană din
grup nu se simte bine, acest lucru te irită. Cred că am împins-o
cu toții de la spate. Eram adolescenți, deci consideram că nu avea
cum să se distreze fără să bea alcool.
— Ș i vi s-a părut că după ce a băut s-a distrat?
— Da, eu așa cred, răspunse Brett. După ce s-a întors de la înot
era mai tăcută. Probabil că îi era frig, dar făcuserăm un foc mare
și cred că s-a încălzit.
— Ș i apoi ați convins-o cu toții să bea câteva beri, zise O’Malley,
ceea ce a ajutat.
— Da, eu așa cred, răspunse Brett. Se încruntă ușor. Nu cred
că-i era ușor să se simtă în largul ei. Unii erau cu băutura, alții cu
drogurile.
— Dar nu și dumneavoastră? întrebă O’Malley.
— Nu, eu nu. Am… am încercat puțin. Mi s-a părut că mă face
să arăt ca un idiot. Dar oricum, am luat foarte puțin, spre
deosebire de ceilalți, și nu am tras tot pe nas. Eram mult prea
preocupat de sănătatea mea. Ș i dacă s-ar fi aflat că luasem
droguri… cariera mea s-ar fi încheiat înainte de a începe.
— Deci Aurora ieșea în evidență, continuă Jonah.
— Da. Era clar că nu mai băuse alcool niciodată. Și, instinctiv,
simțea că nu face parte din grup.
— Dar v-ați străduit cu toții să o faceți să se simtă binevenită?
întrebă O’Malley.
— Da. Da, eu așa consider. Brett dădu din cap. Poate cu
excepția lui Coralie, care nu se prea înțelegea cu lumea, în
general. Ș i Topaz, pe care sora ei o cam enerva. Dar în rest, toți
am vorbit cu Aurora. Nu a fost lăsată singură. Nu a fost… Nu a
plecat pentru că am ignorat-o. Grupul acela nu era deloc
răutăcios sau crud. Toți sunt niște oameni de treabă. Avea ochii
ușor strălucitori și Jonah dădu din cap.
— Am discutat ceva mai devreme despre drogurile, care știm
din mai multe surse că îi aparțineau lui Daniel Benham, zise
Jonah, schimbând subiectul. Nu ați discutat niciodată despre
posibilitatea de a merge înapoi după ele, pentru a le recupera?
— Ei bine, nu erau ale noastre, zise Brett. Daniel a spus că
avea să rezolve problema la momentul potrivit, dar bănuiesc că nu
a făcut-o. Ridică ușor din umeri.
 Se auzi un ciocănit la ușă și Hanson intră în încăpere.
— Domnule?
Jonah se ridică.
— Vă rog să mă scuzați un minut.
Părăsi încăperea și închise ușa în urma lui. Hanson era
încruntată, dar Lightman era concentrat pe Camera de
Interogatoriu.
— Suntem de acord cu ce a declarat până acum? întrebă
Jonah.
— Există câteva variațiuni, răspunse Lightman. Topaz, Benners
și Coralie au spus în repetate rânduri că Aurora nu a băut deloc.
Iar Jojo a declarat, la un moment dat, că Aurora s-a dus la
culcare mai repede, pentru că se simțea singură.
— Deci în versiunea lui Brett, toată lumea era foarte drăguță,
dar el își amintește ceva diferit în ceea ce privește alcoolul. Își
întoarse privirea spre Hanson, care urmărise schimbul de replici
cu o ușoară îngrijorare. Juliette, tu ce părere ai?
— Mă întreb… Ei bine, eu nu cred că răspunsurile lui legate de
partea cu înotul sunt foarte convingătoare. Își amintește că avea
părul ud și că tremura, dar nu-și amintește cât timp a fost
plecată. După părerea mea, limbajul corpului lui spune altceva.
Eu cred că știe exact cât a lipsit. Și nu ne-a confirmat că s-a aflat
la locul de campare în acel interval de timp, indiferent dacă a fost
plecat cu ea sau nu. Suntem siguri că s-a aflat la locul de
campare, împreună cu restul grupului, în tot acel timp? Sau
poate că a urmărit-o și au avut un fel de altercație?
— Bune întrebări, aprobă Jonah. Le vom adresa la momentul
potrivit.
— Nu-l veți lua la întrebări acum? întrebă Hanson, uitându-se
ba la el, ba la Lightman.
— Nu, spuse Jonah. Trebuie să ne întâlnim cu Daniel Benham
peste cinci minute. Îi voi acorda lui Brett niște timp de gândire.
Nu pleacă nicăieri.
Hanson dădu din cap și schiță un zâmbet.
— În regulă.
Jonah se întoarse în Camera de Interogatoriu.
— Din păcate va dura o vreme, spuse el cu regret. Îmi cer scuze
că trebuie să așteptați. Vă putem oferi o cafea sau un ceai?
— Da, zise Brett, zâmbind ușor. Da, aș aprecia enorm dacă mi-
ați putea aduce un ceai.
 — Sergent, faci dumneata onorurile? Ș i apoi, voi avea nevoie de
tine câteva minute.
 14. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 22:45

La 22:45, Benners deja trăgea o liniuță pe nas. Topaz se aplecă

deasupra lui, cu o mână pe umărul lui și-i spuse:
— Haide, pregătește-mi și mie una.
Aurora stătea mai departe, lângă o grămăjoară de frunze din
apropierea focului. Se simți ușor dezamăgită de el, deși știuse că
drogurile îi aparțineau. Îi venea greu să creadă că acolo se
ajunsese.
Dintr-odată, se auzi un bum din casetofonul portabil al lui
Connor. Era un sunet neclar de bas, pe care Aurora nu-l
recunoscu. Peste acesta, se auzea un sunet electronic și o voce
schimbătoare, răgușită.
Apoi auzi un zgomot lângă ea, un foșnet în grămăjoara de
frunze. Aurora rămase fără aer și se dădu înapoi.
Jojo se ghemui lângă ea, cu sticla de bere în mână.
— Ce s-a întâmplat?
— Este… Aurora arătă cu degetul spre frunzele care se mișcau
și Jojo se apropie de ele. Luă unul dintre bețele folosite pentru a
ațâța focul și ridică cu grijă câteva frunze, apoi rânji.
— Este un arici, zise ea. Uite!
Forma ciudată, cu spate butucănos ieși la iveală, în timp ce
încerca să se îndepărteze de focul de tabără. Aurora îl urmări
dispărând în întuneric. Inima îi bătea puternic.
— Ești bine? întrebă Jojo.
— Da, scuze, spuse Aurora, încercând să râdă în timp ce își
relua încet locul. Era extrem de recunoscătoare pentru faptul că
muzica și drogurile mascaseră momentul ei penibil. Ce prostuță
sunt.
— Nu-i adevărat. Frica este o reacție normală. Uneori, chiar ai
nevoie de ea pentru a fi pregătită atunci când se întâmplă ceva
rău și este cazul să-ți fie frică. Dacă ar fi fost o viperă, în loc de un
arici? Dacă nu te-ai fi mișcat repede, te-ar fi putut mușca. Jojo se
lăsă pe vine lângă ea. Pentru asta este bună frica.
Nu se mai uita la Aurora. Părea să vorbească despre cu totul
altceva.
— Jojo! strigă Benners. Haide!
Jojo se ridică și înaintă pe lângă foc spre Benners. Se aplecă
peste aragaz și trase din țigara de foi a lui Benners. Brett se afla
fix în spatele ei, râzând în timp ce-i ștergea lui Topaz urmele de
praf de la nas.
Aurora simți un fior de frică. Toți aveau să se drogheze și aveau
să devină persoane complet diferite în următoarele ore. Nu doar
beți, dar și drogați. Diferiți.
Muzica se schimbă, devenind mai alertă și antrenantă.
Benners se ridică, strigând:
— Mișto piesă!
Se lăsă pe călcâie și îi întinse o mână lui Topaz. Aurora o văzu
pe sora ei clătinând din cap, zâmbind cu șiretenie și luând-o pe
Coralie de mână. Corpurile lor erau lipite și se mișcau în tandem,
într-un număr bine exersat. Topaz se întoarse cu spatele și începu
să-și miște șoldurile dintr-o parte în alta. Își îndoi genunchii
pentru a se lăsa mai jos cu fiecare mișcare și apoi se ridică
treptat. Parcă ar fi ascultat altă muzică; o melodie mai lentă și mai
senzuală.
Aurora observă expresia de pe fața lui Brett. Îl privea, în timp ce
el le urmărea pe Topaz și pe Coralie. Își dădu seama că și Connor
rămăsese nemișcat. Deși spectacolul nu îi era dedicat lui, reacția
era aceeași. În cele din urmă, Aurora se sătură de acele priviri
flămânde și merse să cotrobăie după bezele în plasele cu mâncare.
 15
Hanson nu se afla pe coridor când Jonah reveni.
— Domnișoara ofițer s-a plictisit deja de tehnicile mele de
interogare? întrebă el.
— Au ajuns Topaz Jackson și Connor Dooley, îi răspunse
Lightman. A mers să vorbească cu ei. În curând s-ar putea să
întâmpinați o problemă de coordonare. Conform spuselor
sergentului de serviciu, Topaz Jackson vrea să afle ce se întâmplă.
Jonah aruncă o privire spre ceas. Mai erau trei minute până la
ora programată pentru următorul interviu.
— Daniel Benham a ajuns?
— Încă nu.
Jonah ezită înainte de a hotărî să continue interviurile cu
persoanele prezente.
— Mă voi duce să vorbesc cu Topaz și Connor, zise Jonah. S-ar
putea să trebuiască să-i separăm dacă se vor arăta indignați, dar
momentan n-am de gând să-i tratez ca pe niște suspecți. Ai putea
să-l întâmpini tu pe Benham, când ajunge? Eventual oferă-i o
cafea.
— Da, domnule.
— Apoi vino iar în camera de observație pentru a urmări
interviul cu Topaz și Connor. Îi voi băga în Camera de
Interogatoriu nr. 1 dacă este liberă.
Fu cuprins de curiozitate când văzu trei siluete prin peretele
din sticlă al biroului. Nu-i mai văzuse pe Topaz sau Connor de
mai bine de cincisprezece ani. Din câte auzise Jonah, Connor
devenise foarte respectabil, ascunzându-și tatuajele sub cămăși și
robe academice. De asemenea, aflase că Topaz își șocase profesorii
cei frustrați, devenind extrem de dedicată învățăturii. În cele din
urmă, se concentrase pe management și excela în domeniu. Jonah
realiză că toți deveniseră oameni de succes. În cazul lui Brett era
de așteptat, dar și ceilalți reușiseră să devină ceva în viață. Cu
excepția lui Jojo, toți dețineau titluri importante: olimpic, profesor
universitar, politician… Oare Coralie cu ce se ocupa în prezent?
Mass-media? Probabil ceva legat de modă, se gândi el.
Jonah nu era sigur de ce i se părea atât de surprinzător
succesul lor. Poate pentru că pierderea lăsa un fel de amprentă pe
care o purtai cu tine toată viața și cu toate acestea, Topaz și
Benners se transformaseră din elevi leneși în studenți dedicați,
din adolescenți anti-sistem în adulți pro sistem. Acest lucru îl
făcea pe Jonah să se întrebe dacă dorința de a avea un statut
important reprezenta un semn de sănătate sau, mai degrabă,
chiar amprenta pe care o căuta.

— Ce părere ai despre el? întrebă O’Malley.

Hanson îi aruncă o privire lui Brett, care se juca cu telefonul.
— Greu de spus, momentan. Cred că nu ne spune adevărul
sau, cel puțin, nu tot adevărul… Dar, la urma urmei, nimeni nu
spune tot adevărul.
O’Malley râse.
— Mă refeream la șeful nostru.
— Ah! Hanson simți cum roșește ușor. Pare grozav. Și deștept.
Sper că las o impresie bună.
— Ah, te descurci bine. O’Malley dădu din cap. Continuă să fii
atentă și nu vei avea probleme.
Hanson îi zâmbi jenată și se întoarse în birou. Oftă și își porni
calculatorul. Nimeni nu-i dăduse ceva specific de făcut. Drept
urmare, se gândi că era cazul să-și îndrepte atenția spre
hârțogărie.

Lui Jonah îi era greu să-și ia ochii de la Topaz. Pe de o parte,

era un joc de memorie. Jonah nu observa decât niște mici
schimbări față de fata amețitoare de cincisprezece ani care
odinioară juca pe degete jumătate dintre băieții din școală. Părul
ei negru, lung și lucios, ochii mari, albastru deschis, fără aproape
niciun rid și buzele proeminente arătau aproape la fel. În plus,
avea o siluetă de școlăriță. Picioarele ei goale erau în continuare
bronzate și netede și avea abdomenul plat sub rochia albă,
mulată. Doar expresia i se schimbase. Își pierduse privirea aceea
sigură de ea, care flirta constant. Părea mai nestatornică și
nesigură.
În schimb, pe Connor aproape că nu-l recunoscu. Silueta lui
firavă devenise musculoasă, părul tuns zero fusese lăsat să
crească într-o coamă cu cărare pe o parte, iar onduleurile ușoare
erau în mare parte grizonate. În plus, își lăsase o barbă tunsă
scurt și purta un sacou bleumarin. Tot aspectul lui sugera
privilegiu și educație. Nu mai exista nicio urmă a băiatului volatil
și furios, al cărui tată îl bătea ocazional.
Jonah se făcu comod în camera de interogatorii. O clipă mai
târziu intră și O’Malley și își trase un scaun.
 — Îmi pare rău pentru veștile triste despre Aurora, începu
Jonah. Ne-am fi dorit ca această poveste să aibă un alt
deznodământ.
— Am putea să încetăm cu părerile de rău? întrebă Topaz cu
vocea gâtuită. Am avut parte de cincisprezece minute de păreri de
rău. Vreau să știu ce se întâmplă. Ați aflat cum a murit? A fost
ucisă?
Jonah clătină ușor din cap și încercă s-o liniștească.
— Încă nu știm răspunsul la această întrebare. Speram ca voi
doi să ne puteți ajuta în această privință.
Topaz făcu o grimasă.
— Mai mult decât v-am ajutat acum treizeci de ani, când am
fost târâți aici pentru nenumărate interviuri și tot nimic?
— În prezent, deținem ceva mai multe informații, îi spuse
Jonah încet. Aruncă o privire spre reportofon. Vă deranjează dacă
înregistrez acest interviu?
Topaz se încruntă.
— Nu sunt sigură că îmi place ce sugerați.
Connor se aplecă și își puse mâna peste a ei.
— Eu nu am nicio problemă cu asta, zise Connor. Vocea lui
reprezenta cea mai mare surpriză pentru Jonah. Nu mai avea
urmă de accent irlandez din Southampton. Acum avea tonul și
pronunția specifică elitei societății din Edinburgh.
Buzele lui Topaz se mișcară în timp ce se gândea. Își mușcă
buza de jos și oftă ușor.
— În regulă. Puteți înregistra.
Stătu încordată până fu pregătită caseta și se făcură
prezentările. Apoi spuse repede:
— Spuneți-mi ce se întâmplă.
Jonah își privi mâinile și apoi dădu din cap. Hotărî că șocul s-ar
putea să-i ajute.
— Aurora a fost găsită îngropată în ascunzătoarea de droguri
despre care știați cu toții. Cauza decesului nu a fost încă
confirmată.
Se lăsă un moment de tăcere, după care Topaz vorbi tăios.
— Ce căuta acolo? Ce i s-a întâmplat?
Jonah își îndreptă privirea spre Connor. Acest bărbat complet
schimbat îl punea pe gânduri. În timpul școlii, Jonah fusese
precaut în ceea ce-l privea pe Connor din cauza crizelor violente
ale acestuia, dar, în același timp, era conștient de faptul că băiatul
proteja întotdeauna fetele din grup. Aproape că era de modă veche
în privința sistemului de valori. Apăra virtutea, onoarea și
fragilitatea fetelor. Într-un fel și tatăl nenorocit al lui Jonah
împărtășea aceleași principii.
— Încercăm să aflăm ce i s-a întâmplat, spuse Jonah. Dar avem
nevoie de ajutorul vostru. Vreau să știu cum a ajuns Aurora să-și
petreacă timpul cu prietenii dumneavoastră. O invitase cineva
anume? Poate chiar dumneavoastră?
Preț de o clipă, Topaz rămase tăcută. Jonah observă privirea
scurtă pe care i-o aruncă lui Connor și ușoara mișcare a gurii.
— Cu toții am invitat-o, zise Connor.
Topaz oftă ușor.
— Mai mult ceilalți. Eu nu voiam să vină. Ș tiu că… nu-i frumos.
Era sora mea. Dar la acea vreme, consideram că mă făcea de
rușine. Consideram că toată familia mea mă făcea de rușine. Erau
un grup de hipioți care n-aveau habar despre lumea modernă.
Jonah dădu din cap.
— Faptul că nu o voiați pe sora dumneavoastră acolo nu
reprezintă o crimă.
— Ș tiu asta, spuse Topaz, privind fix masa. Dar nu am căutat-
o. Nu m-am asigurat că este bine. Eram prea preocupată să mă
distrez…
Jonah tăcu, apoi întrebă:
— Vă amintiți care a fost prima persoană care a venit cu
propunerea? Era vreunul dintre voi foarte dornic să vină și
Aurora?
Topaz clătină din cap.
— Cred că toți o compătimeau. La școală era destul de
singuratică.
Jonah îl lăsă pe O’Malley să-și noteze ceva și întrebă:
— Nu considerați că vreunul dintre băieți era interesat de ea în
mod special, că pusese ochii pe ea? Îmi cer scuze că vă întreb
acest lucru de față cu soțul dumneavoastră, dar îl includ și pe el
în întrebare.
Expresia lui Topaz se schimbă imediat într-una de revoltă.
— Nu, nu cred asta. Era atât de… atât de caraghioasă și
copilăroasă. N-aveau cum să fie interesați de ea.
Jonah era conștient că Connor o urmărea pe Topaz și nu pe el.
 — Dar sora dumneavoastră era o fată frumoasă, insistă Jonah.
Pentru unii, naivitatea ei n-ar fi reprezentat un impediment. Ba
chiar este posibil să-i fi atras.
— Cum puteți spune așa ceva? Este oribil, zise Topaz.
— Atunci ce părere aveți despre Daniel Benham? continuă
Jonah. El era doar cu doi ani mai mare.
Topaz clătină din cap și râse aspru.
— Uitați cum stă treaba, ea nu era deloc atractivă sau
interesată de sex. Nu avusese niciodată un iubit și nici măcar nu
fusese la o întâlnire. Nu făcea altceva decât să piardă vremea
privind plantele și florile. Asta până pe la începutul anului acela,
când devenise ceva mai puțin stângace și începuse să devină mai
drăguță. Dar nu se afla pe radarul nimănui. Nici măcar puțin. Ș i
oricum, nici atunci nu ai fi putut spune că era sexy. Era drăguță
și aeriană, copilul tipic al unui cuplu de hipioți. Era sora mea mai
mică și nu era vânată de nimeni.
Jonah nu răspunse imediat. Își cobori privirea spre notițe,
simțind o dorință ciudată de a o contrazice, de a-i spune că de
fapt băieții erau fascinați de Aurora, chiar dacă nu știau ce să facă
în acea privință.
Acel moment de tăcere fu suficient pentru a-i distruge
certitudinea lui Topaz.
— Ați găsit ceva? întrebă ea. A fost… a fost…?
Jonah scoase un sunet neutru și atenția i se îndreptă spre
Connor, care își puse brusc mâna în cap. Connor părea să se
simtă complet inconfortabil.
— Încă nu s-a confirmat nimic. Nu am primit încă rezultatele
analizelor realizate asupra locului. Vă mai aduc niște cafea?
întrebă Jonah, uitându-se la cei doi.
— Cred că suntem bine, zise Connor cu vocea sugrumată.
Jonah dădu ușor din cap și îi lăsă puțin singuri. Simți privirile
lor ațintite asupra lui în timp ce părăsea încăperea.

Benham părea agitat. Mai agitat decât restul, cel puțin aceasta
era impresia pe care i-o lăsa lui Jonah. Era palid și ochii îi fugeau
dintr-o parte în alta a camerei. În plus, era transpirat și părea
bolnav.
 Avocata stătea calmă lângă el. Avea maxilarul ridicat și părea
ușor agresivă. Avea în jur de 40 ani, era îndesată și purta un
costum făcut la comandă, o brățară Pandora și un ceas cu
diamante. Părea genul de avocat pe care majoritatea persoanelor
interogate de Jonah nu și l-ar fi permis.
După ce făcu prezentările, Jonah rămase tăcut. Nu se auzea
decât foșnetul foilor pe care O’Malley le răsfoia ocazional.
— Voiați să aflați mai multe informații despre droguri, zise
Benham, în cele din urmă, iar avocata îi aruncă o privire din
colțul ochiului.
Jonah interpretă acea privire drept dezaprobatoare.
— Da, spuse Jonah, printre altele. Credem că vă aparțineau.
Avem câțiva martori care au confirmat că le-ați cumpărat de la o
persoană de contact cu care mai făcuserăți tranzacții în trecut.
Benham deschisese gura să răspundă, când avocata lui zise:
— Acest lucru este relevant pentru ancheta dumneavoastră
curentă?
— Posibil, spuse Jonah. La urma urmei, dacă drogurile erau
vândute, proprietarul lor ar fi avut mult de pierdut în cazul în
care erau descoperite. Chiar dacă era minor la acea vreme, ar fi
putut fi închis într-un centru de corecție, ar fi fost exmatriculat și
ar fi avut cazierul pătat.
Benham clătină din cap.
— Asta nu înseamnă că aș fi fost capabil să fac rău cuiva.
— Domnul Benham s-a prezentat azi aici, în mod voluntar,
pentru a vă furniza informații în calitate de martor, zise avocata,
repede și tăios. Dacă doriți să-l interogați în calitate de suspect,
atunci va trebui să faceți acest lucru în cadrul unui alt interviu.
Jonah schiță un zâmbet, dădu din cap și continuă.
— În momentul de față, nu vă acuz că ați făcut ceva pentru a vă
proteja, dar sunt interesat de acele droguri. Amenințarea că ați fi
putut fi prinși reprezenta un motiv bun pentru toți membrii
grupului. Drept urmare, vă rog să-mi confirmați că drogurile vă
aparțineau și să-mi spuneți de unde le achiziționaserăți și de ce.
Avocata se aplecă să-i șoptească ceva la ureche, iar Benham
dădu din cap.
— Erau ale mele, dar nu voi dezvălui mai mult, spuse el. Le-am
cumpărat de la o persoană care nu avea absolut nicio legătură cu
Aurora.
— Voiați să le vindeți? insistă Jonah.
 Se lăsă un moment de liniște, timp în care avocata clătină din
cap.
— Nu am intenționat niciodată să vând droguri. Erau strict
pentru uz personal și pentru persoanele din jurul meu.
— Ce s-a întâmplat cu dextroamfetamina ulterior?
— Din câte știu eu, nu s-a întâmplat nimic, răspunse Benham.
— Deci ați abandonat ditamai stocul de droguri sub pământ?
întrebă Jonah. Nu v-ați gândit nicio clipă la banii pe care i-ați fi
putut face sau la faptul că ascunzătoarea ar fi putut fi descoperită
și dumneavoastră ați fi intrat în bucluc?
— Iar încercați să-l tratați pe clientul meu ca pe un suspect?
interveni avocata.
— Momentan nu, spuse Jonah calm. Dar vreau să știu dacă ați
încercat vreodată să vă întoarceți acolo?
— Cred că și această întrebare implică același lucru.
— Este în regulă, zise Daniel, ridicând mâna spre ea. Aș prefera
să… Da, intenționam să mă întorc. Își ridică privirea spre Jonah.
Le-am spus celorlalți că aveam să aștept până când Aurora avea
să fie găsită. Nu credeam că va dura prea mult. Apoi, odată cu
trecerea vremii, am decis că ar fi mai bine să aștept până când
lucrurile se mai liniștesc. Dar lucrurile nu s-au liniștit și pe
măsură ce trecea timpul… am început să simt că nu mă puteam
întoarce acolo. Cum să-mi fac griji pentru niște nenorocite de
droguri, când Aurora dispăruse? Și apoi, era o parte din mine care
se învinovățea pentru dispariția ei. Simțeam că am dezamăgit-o.
Dacă aș fi mers să mă asigur că este bine, dacă aș fi dormit mai
aproape…
Jonah tăcu în continuare, dar părea că Benham terminase ce
avea de spus.
— Deci nu v-ați întors niciodată acolo?
— Nu. Benham făcu o grimasă. Nu, nu cred. Le-am spus să
lase totul în grija mea și, odată cu trecerea timpului, mi-a fost
rușine să le spun că am lăsat drogurile acolo. Așa că nu m-am
întors acolo, motiv pentru care nu am găsit-o. Ironic, nu-i așa? Mă
gândeam mereu la ea și ar fi putut fi găsită cu mult timp în urmă
dacă aș fi făcut ce-mi propusesem.
Jonah dădu încet din cap. Nu se putea gândi decât la faptul că
drogurile fuseseră ridicate de acolo, indiferent de spusele lui
Benham. Ori o făcuse chiar Benham și acum suspecta că poliția
nu cunoaște cantitatea inițială, ori nu avea nici cea mai vagă idee
că drogurile dispăruseră.
Jonah decise să nu dezvăluie acea informație deocamdată. Se
lăsă pe spate, gânditor.
— Ați putea să-mi spuneți câte ceva despre prietenia
dumneavoastră cu Aurora? Cât de bine o cunoșteați?
— Nu prea bine, zise Benham. Nu la fel de bine pe cât o
cunoșteam pe sora ei. Iar grupul nostru era format din Topaz,
Connor, Coralie, Jojo și eu. Dar uneori mai mergeam pe la ele pe
acasă și, în general, Topaz și Aurora mergeau cu autobuzul până
în Lyndhurst, la fel ca mine. Vorbisem suficient de mult cu ea
pentru a-mi da seama că era o fată drăguță.
— Hm, deci nu ați avut o relație cu ea?
Benham îl privi șocat. Se uită la avocata lui și apoi spuse:
— Nu, nu am avut. Cred că n-a avut niciodată un iubit. Deși
nu-mi spunea totul despre ea.
— Deci nu s-a întâmplat nimic între voi? întrebă Jonah. Nici
măcar în acea noapte? Adică alcoolul curgea și cu toții luați
droguri. În situații de genul acesta, se pot întâmpla lucruri.
— Nu, chiar nu s-a întâmplat nimic, zise Daniel ferm. N-am fost
niciodată interesat de ea în sensul acela. O plăceam, dar atât.
— Ș i nu vă făceați griji că avea să afle de dextroamfetamină?
întrebă O’Malley, oprindu-se din luat notițe. Acest lucru trebuie
să fi reprezentat o problemă.
— Nu-mi făceam griji în privința ei. Benham își îndreptă spatele
și îl privi țintă pe O’Malley. Îmi făceam griji doar în privința lui
Brett, căruia îi plăcea la nebunie să pretindă că este un băiat mai
rău decât era. Aurora chiar nu reprezenta o problemă.
O’Malley își înclină capul.
— Deci aveați motive să credeți că Aurora putea ține un secret?
Se lăsă un moment lung de tăcere, timp în care, avocata îl privi,
pregătită să-l întrerupă. Apoi Benham spuse:
— Da, aveam motive întemeiate. Ș tia destul de multe despre
mine. Nu pentru că-i spusesem eu, ci pentru că văzuse… nu sunt
100% sigur… Vocea și expresia lui erau tensionate. Am avut
câteva relații cu băieți. Unul dintre ei era mai mare decât noi și
era toboșar în formația de jazz a școlii. Aurora… a dat peste noi,
din greșeală, când hoinărea, așteptând ca Topaz să termine cursul
de dans și ca părinții lor să vină să le ia. Ne aflam în spatele
terenului de sport. În general nu mergea nimeni acolo…
 Jonah fu complet surprins de această confesiune. Ș i-l
imaginase mereu pe Benham drept chitaristul fustangiu, mai ales
că avusese de-a face cu un număr mare de fete.
— Ș i ați discutat despre asta?
— Da. Ei bine, nu chiar. Făcu o grimasă. Ea a dat din cap și a
plecat și nu am mai văzut-o până a doua zi în autobuz. N-am
închis un ochi în noaptea aceea. Tatăl meu… era complet
împotriva acestor lucruri. Îl dezgustau. Îmi spusese odată că,
dacă aveam să recunosc vreodată că sunt homosexual, avea să
mă dea afară din casă și cu asta basta. Ș i evident că mama mea
nu i se împotrivea.
Se aplecă, luă paharul de apă de pe masă și luă o înghițitură
mare.
— Ș i Aurora v-a susținut când ați vorbit despre asta? întrebă
O’Malley. V-a confirmat că avea să țină secretul?
— Da, zise Benham și dădu din cap. În acea dimineață, m-am
așezat lângă ea în autobuz. În general, stătea singură, drept
urmare… era foarte încântată că alesesem să mă așez lângă ea,
ceea ce m-a făcut să mă simt groaznic. Adică, nu vreau să-mi dau
aere, dar până în acel moment nu mă gândisem niciodată la cum
ar fi să nu fii… popular. După acea zi, m-am mai așezat lângă ea
de câteva ori. În orice caz, când am întrebat-o, ea a fost surprinsă.
Nici nu-i trecuse prin cap să spună cuiva sau că altcineva ar
spune ceva despre asta. Și chiar a ținut secretul. Lumea nu a aflat
nici după ce m-am despărțit de toboșar. Aurora era o persoană
bună la suflet.
Ochii îi lăcrimau. Luă paharul de apă și îl bău pe tot. Jonah
așteptă ca ochii martorului să se usuce puțin.
— Îmi pare rău că vă fac să retrăiți multe amintiri neplăcute,
dar aceste întrebări sunt importante.
— Înțeleg.
— Credeți că vreunul dintre ceilalți membri ai grupului era
interesat de Aurora? Sau poate că vreunul dintre ei s-a combinat
cu ea în acea noapte?
— Eu… Daniel clătină din cap, nu cred. Adică, nu prea ar fi
avut când. Am stat împreună și apoi am mers la culcare. Și Aurora
s-a culcat și ea la scurt timp după.
Jonah simți tensiunea care-l cuprinse pe O’Malley.
— Conform celor șase declarații date în ziua dispariției, spuse
Sergentul, Aurora a mers prima la culcare, înaintea celorlalți.
 — Scuze, presupun că… Da, corect. Ei bine, eu… De fapt, nu
au mers la culcare. Mai degrabă… au plecat câte doi.
Jonah îl privi fix.
— Deci au avut loc activități sexuale între membrii grupului
înainte de dispariție.
— Nu știu exact dacă au făcut sex, zise el repede. Trebuie să-i
întrebați pe ei. Din câte am văzut eu, doar se sărutau. Și apoi s-au
retras spre pădure.
— Ați putea vă rog să clarificați la cine vă referiți? insistă
Jonah.
— Ei bine, toți ceilalți. Adică, Topaz, Brett… Connor și Jojo se
țineau în brațe. Sincer să fiu, nu cred că au făcut mai mult de
atât.
Deci jurnaliștii avuseseră dreptate, în mare parte: droguri,
alcool, sex și copii de doar cincisprezece ani. Aceste lucruri îl
făcură pe Jonah să se simtă inconfortabil, deși își amintea prea
bine de vârsta aceea, de petrecerile la care cuplurile dispăreau și
apoi reapăreau cu hainele vraiște și privirile încețoșate.
— Deci, să clarificăm, zise Jonah pe un ton neutru, Topaz a
plecat cu Brett Parker și Jojo cu Connor.
— Da. Da, așa cred.
— Ș i dumneavoastră ați rămas acolo cu Aurora și Coralie, spuse
O’Malley.
— Nu, Coralie… Coralie a mers la culcare în același timp cu
Topaz. Nu era prea interesată să vorbească cu restul lumii. Iar
Aurora a decis să se culce și ea când a realizat ce făceau ceilalți.
Nu era tocmai genul ei. Ș i probabil, cu atât mai puțin, dat fiind
faptul că era implicată și sora ei…
— Deci, de fapt ați rămas singur, spuse O’Malley. Ați rămas
singur lângă focul de tabără, împreună cu Aurora. N-a mai văzut-
o nimeni după aceea.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care fruntea lui Benham
se încreți, apoi zise:
— Ș i totuși, cineva a văzut-o, nu-i așa? Cineva a omorât-o și a
pus-o în acea nenorocită de gaură în pământ.

Lightman își găsise o poziție confortabilă în camera de

observație; își lăsase greutatea pe călcâie și își ținea brațele
încrucișate. Se obișnuise cu acea poziție și nu-l deranja nici ideea
de a fi ochii, urechile și memoria Inspectorului Ș ef.
 În camera de interogatorii se lăsase liniștea, cât timp Topaz se
lăsă pe spate și se așeză picior peste picior. Mai întâi, Connor o
mângâie pe umăr, apoi se ridică în picioare și se întinse.
— Dacă a fost violată? zise Topaz, întrerupând brusc momentul
de liniște. Cum vor trece părinții mei peste asta?
— Poate că ar fi mai bine să nu afle, răspunse Connor, stând
cu mâinile în buzunare și întorcându-și capul pentru a o privi.
— Trebuie să afle, zise Topaz scurt. Eu nu… Dar nu se poate să
fi fost violată, nu-i așa? întrebă și se întoarse spre el. Nu văd cum
s-ar fi putut întâmpla. Care sunt șansele ca un străin să fi trecut
pe acolo și să fi făcut așa ceva? În plus… a stat cu noi. Ș i nu eram
decât noi acolo. Ș i Benners și Brett n-ar fi făcut niciodată așa
ceva.
Connor clătină din cap.
— Nu știu. Nu cred.
— Ei haide, zise ea pe un ton mai aspru, Benners n-ar răni
nicio muscă, iar Brett era mort.
Connor se întoarse brusc cu spatele la ea și își ridică o mână în
dreptul gurii.
— Ș i Benners a fost cel care a condus-o la culcare, nu-i așa?
continuă Topaz. Chiar tu ai spus-o. Și ai zis că nu a durat mult.
— Nu, răspunse Connor scurt.
— Ș i după, tu și Jojo doar ați povestit? întrebă ea, privindu-l
țintă. Asta ai spus, nu-i așa? Nu ai încercat să mergi după ea…
— Topaz! zise el pe un ton tăios și aruncă o privire spre oglinda
din spatele căruia îi urmărea Lightman.
Pentru o clipă, Lightman simți că este privit direct în ochi, deși
era conștient că nu putea fi văzut. Apoi Connor se întoarse cu
spatele și începu să se plimbe nerăbdător prin încăpere.
Topaz îl urmări o vreme, apoi își îndreptă privirea spre mâinile
ei și începu să se joace cu degetele.

— Îi verifica povestea soțului ei, zise Lightman, odată ce Jonah

reveni în camera de observație. Este clar că are niște dubii cu
privire la povestea lui. Nu este convinsă că nu s-a întâmplat nimic
între Connor și Aurora sau că acesta nu a urmărit-o după ce a
părăsit focul de tabără.
— Voi vorbi iar cu ei. Haide și tu cu mine, spuse Jonah.
— Cum vreți să mă comport?
— Fii rece!
 Connor, care încă se plimba încoace și încolo, se întoarse spre
ușă când intrară. Jonah fu întâmpinat de o privire săgetătoare și
fu conștient de faptul că bărbatul căuta semne care să sugereze
că fuseseră urmăriți. Topaz îi privi neutră.
Jonah se așeză repede.
— Îmi cer scuze că v-am făcut să așteptați, spuse el repede. A
fost o dimineață aglomerată.
— Aveți vreun suspect? întrebă Topaz imediat.
— Avem piste. Asta este tot ce pot să vă dezvălui momentan.
Jonah se lăsă pe spate și o privi pentru o clipă pe Topaz. Apoi,
fără să-și întoarcă capul, spuse pe un ton ușor tăios:
— Domnule Dooley, vă rog să luați loc.
Connor se apropie ranchiunos. Își aranjă scaunul un timp
destul de îndelungat până își găsi o poziție confortabilă.
— Aparent, anumite părți din declarațiile dumneavoastră
originale nu au fost tocmai adevărate, zise Jonah, odată ce
Connor se așeză. Amândoi ați declarat că nu au existat niciun fel
de activități de natură sexuală în acea seară. Dar în momentul de
față, deținem dovezi care sugerează că au existat multiple astfel de
situații.
Jonah observă contracția obrazului lui Topaz. Connor îi aruncă
o privire scurtă soției sale, apoi îl privi fix pe Jonah. Niciunul
dintre ei nu vorbi.
— Aparent, în acea noapte, dumneavoastră și Brett Parker v-ați
retras împreună, părăsind focul de tabără, i se adresă Jonah lui
Topaz.
Topaz se înroși. Jonah era conștient de faptul că ea încerca să
evite privirea lui Connor.
— Da. Ce importanță are?
— Cel puțin, zise Jonah, fără menajamente, acest lucru ne
spune unde vă aflați și cu cine. Aceste informații sunt esențiale
într-o investigație privind o persoană dispărută. De ce ați mințit
cu privire la acest lucru în repetate rânduri la acea vreme?
Topaz îi aruncă o privire ușor suspicioasă.
— Trăim într-o comunitate mică și bârfitoare. Credeți că voiam
ca părinții mei să afle ce făceam? Era suficient de rău faptul că nu
avusesem grijă de Aurora. Cum credeți că ar fi reacționat dacă ar
fi știut că eu făceam sex cu atletul școlii, în timp ce ea a dispărut?
Jonah îl privi pe Connor.
 — Ș i se pare că dumneavoastră v-ați culcat cu Jojo Magos în
acea noapte.
Connor își ridică mâna.
— Nici pe departe. Jojo m-a consolat, pentru că eram beat și
emoțional. M-a ținut în brațe cât am dormit, pentru că are un
suflet bun, dar nu a fost vorba despre nimic sexual.
— În legătură cu ce ați devenit emoțional? întrebă Jonah.
— Topaz, zise Connor scurt. Și Brett.
Jonah tăcu o vreme. Connor continua să se uite fix la el, cu
bărbia ușor ridicată și maxilarul încleștat.
— Puteți s-o întrebați pe Jojo, spuse Connor în cele din urmă.
Vă va spune exact același lucru.
Jonah ridică ușor din umeri și se foi pe scaun.
— Deci nu ați întreținut relații sexuale cu nimeni în acea
noapte? Nici cu Coralie? Nici cu Aurora?
— Bineînțeles că nu am făcut sex cu Aurora! zise Connor pe un
ton agresiv. Iar eu și Coralie aproape că ne uram.
— Ș i nu s-a schimbat nimic de atunci, nu-i așa? îl întrerupse
Topaz pe un ton ascuțit și ranchiunos. Ne-am întors exact de
unde am plecat. Noi doi suntem iar făcuți bucăți și poliția nu
caută alte piste. Cum de nimic din toate acestea nu li s-a
întâmplat adulților din viața ei? De exemplu, profesorului ei
ciudat de engleză? Le-am spus tuturor că ar trebui să-l ia la
întrebări. Era chiar acolo!
Pentru moment, Jonah fu complet șocat.
— Ce vreți să spuneți prin „chiar acolo”?
— Pe bune? răspunse Topaz, ridicându-și brațele în aer. Ați citit
totul despre viețile noastre sexuale, dar ați omis singurul lucru
important pe care l-am văzut? Se aplecă și vorbi tare, ca și când i
s-ar fi adresat unui idiot. Domnul Mackenzie. Profesorul ei de
engleză, cel care obișnuia să facă ore suplimentare cu ea. Ș i el
campa în pădure în acea zi. M-am întâlnit și am vorbit cu el pe
malul râului și mi-a spus că mai avea de mers vreo 3 km. Și apoi a
luat-o pe o cărare care trecea fix pe lângă ascunzătoarea în care
pusesem noi drogurile.
Pentru moment, Jonah rămase fără cuvinte. Recunoscu numele
și avea impresia că își amintea și cum arăta bărbatul, dar asta era
tot.
— Dumnezeule, zise Topaz, lăsându-se pe spate. V-ați obosit
măcar să citiți ce am spus la acea vreme?
 — Încercăm să parcurgem toate informațiile, spuse Jonah,
schițând un zâmbet.
— Ar fi putut descoperi foarte ușor unde se aflau drogurile.
Extrem de ușor.
— Această informație ne este de mare ajutor, zise Jonah,
ridicând-se. Vă mulțumesc. Puteți pleca.
După ce părăsi încăperea, se opri pentru a se consulta cu
Lightman.
— Au existat multe mențiuni despre profesor în declarații?
întrebă Jonah peste umăr. Despre domnul Mackenzie, profesorul
ei de engleză?
— Cred că Topaz i-a întrebat pe polițiști dacă au vorbit cu el,
zise Lightman. Dar nu apărea nimic concret în primele interviuri?
Jonah dădu din cap și își aminti de unde știa numele
Mackenzie. Topaz dăduse buzna, aproape isterică, în secția de
poliție, spunând:
— Deja mi-ați pus toate întrebările. Aproape că urla la ofițerul
care o conducea spre Departamentul de Investigații Criminale. M-
ați întrebat aceleași lucruri de nenumărate ori. De ce nu-l luați la
întrebări și pe nenorocitul de Mackenzie, hm? De ce trebuie să
suferim numai noi, în timp ce el își predă liniștit în continuare
lecțiile?
Jonah se gândi că ar fi trebuit să-și amintească de acel
incident, pentru că mersese să-l întrebe și pe Inspectorul Ș ef
despre acel lucru.
— Uite cum stă treaba, îi spusese el, eu nu sunt implicat. Toate
informațiile pe care le primesc sunt de fapt actualizările pe scurt
pe care mi le oferă Comisarul. Aparent, Mackenzie nu reprezintă o
persoană de interes, pentru că are un alibi bun pentru toată
seara.
Cu toate acestea, Topaz fusese de părere că ar fi trebuit
considerat suspect. Trebuie să fi existat un motiv, indiferent cât
de neîntemeiat, exceptând cazul în care voia să-l prezinte drept
suspect alternativ pentru a îndepărta suspiciunea sub care se
aflau prietenii ei.
Jonah intră în birou și privi în jur până dădu cu ochii peste
Hanson, care stătea lângă imprimanta cea mare, care printa cu
viteză niște foi.
— Ai putea să verifici ceva pentru mine, te rog? o întrebă.
 — Desigur, zise ea, aruncând o privire spre ecranul
imprimantei, după care se uită iar la el, zâmbitoare.
— Aurora a avut un profesor pe nume Andrew Mackenzie.
Vreau să știu dacă există mențiuni despre el în rapoartele
originale și ce linii de anchetă a urmat poliția în privința lui.
Hanson dădu din cap.
— Mai am zece pagini de imprimat și apoi mă ocup.
 16. Aurora
Vineri, 22 iulie 1983, 23:30

În ciuda muzicii, a râsetelor și a lingușirilor ocazionale, Aurora

se simțea mai singură ca niciodată. Ei încercau s-o convingă să
danseze, să bea și să se distreze, iar ea știa de ce. Reprezenta o
sursă constantă de iritare, le dădea sentimentul că nu se implică,
că nu se distrează. Dar cu cât o presau mai tare, cu atât simțea
cum se închide mai mult în sine, cum devine mai rigidă și mai
izolată.
Nici la petrecerile organizate de școală nu prea avea cu cine
vorbi. Prietena ei cea mai bună, Becky, nu avea niciodată voie să
meargă la acele petreceri. Mama ei, care o creștea singură și care,
în general, părea să confunde iubirea cu îndoparea, voia ca Becky
să meargă acasă imediat după ore, în ciuda dorinței disperate a
fiicei sale de a participa la activitățile extrașcolare.
La începutul anului părea că problema singurătății Aurorei
fusese soluționată. Zofia cea bună și adorabilă apăruse în viața
Aurorei asemenea unei raze de soare. O acompania pe Aurora
oriunde era abandonată împreună cu Topaz și vorbea cu ea, în
engleza ei ciudată, făcând-o să se simtă plăcută.
Dar la puțin timp după aceea, Zofia îi fu răpită, din cauza unei
nopți stupide.
Acele amintiri erau încă proaspete și dureroase. Aurora își
închise ochii pentru a încerca să-și alunge acele amintiri din
minte și pentru a încerca să nu se mai simtă atât de singură și
departe de prietenii lui Topaz.
Dar când își deschise ochii, totul era la fel. Se afla în continuare
acolo.
Începu s-o urmărească pe Jojo, simțindu-se oarecum liniștită
de diferența dintre aceasta și restul fetelor din grup. Jojo dansa
singură, lăsându-se purtată de ritm, fără a-i păsa pentru o
secundă de părerea celorlalți. Pentru câteva clipe, Aurora simți un
strop de invidie față de ea. Se întrebă dacă ar fi putut fi vreodată
ca Jojo: capabilă și sălbatică. Sălbăticia ei i se părea chiar
frumoasă.
Poate că era singura soluție, având în vedere că nu avea să fie
niciodată ca sora ei și nu avea să emane niciodată acea
sexualitate.
 Până și Benners dansa, cu capul lăsat pe spate, balansându-se
pe călcâie, cu o mână la piept în care ținea plosca. Încetase să mai
semene cu Benners cel pe care-l știa ea.
Dar Benners fu cel care renunță, în cele din urmă, la dans și
veni să-i țină companie. Se prăbuși greoi lângă ea și își folosi mâna
pentru a se stabiliza. Râse și luă o dușcă din ploscă.
Duhnea a alcool. Aurora se întrebă dacă ea mirosea a limonada
pe care o bea.
— Am avut și eu momente în care m-am simțit așa, spuse el,
rânjind.
— Așa cum?
— Că nu aparțin, că sunt complet singur, că nimeni nu mă
vede. Ș i cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai singur
mă simțeam. De fapt, mi se întâmplă destul de des. El dădu din
cap când îi văzu uimirea evidentă. Gândești prea mult. Dacă te
gândești și te tot gândești numai la asta, acest lucru se transformă
într-o barieră între tine și restul lumii. Nu te mai poți bucura de
nimic și te concentrezi numai pe cât de groaznic te simți și pe cât
de mult ți-ai dori să fii altundeva.
— Presupun că ai dreptate, zise Aurora și dădu din cap.
— Dar o să-ți spun un secret, continuă Benners, aplecându-se
spre ea pentru a-i vorbi sincer, pufăind din țigară în fața ei. Și este
important, pentru că ești o fată deșteaptă, care are multe de oferit,
mult mai multe decât restul.
Benners făcu o pauză, așteptând, iar Aurora se conformă și
întrebă:
— Ce anume?
— N-ar trebui să-ți dorești niciodată să fii altundeva, zise el,
luând-o de mână pentru a accentua ce avea de spus. Niciodată.
Indiferent ce faci, trebuie să accepți acel lucru și să te bucuri de
el. Uneori este important să te ascunzi în lumea ta, în mintea ta,
dar în același timp, este important să și trăiești. Trebuie să permiți
vieții reale să se strecoare în experiențele tale. Trebuie să simți
totul și să te lași prinsă în acele experiențe. Ș i pentru a face acest
lucru, trebuie să iei o decizie, și anume decizia de a te bucura de
tot.
Aurora clătină ușor din cap.
— Eu nu sunt așa.
— N-ar trebui să spui asta, zise el pe un ton aproape agresiv. N-
ar trebui să spui asta niciodată, pentru că nici nu ai încercat.
Cum naiba să știi că nu ești așa, dacă nici n-ai încercat? Trebuie
să te convingi că merită să încerci orice. Și dacă vrei să te bucuri
de viață, atunci trebuie să iei parte la tot ce se întâmplă în jurul
tău. Dacă faci asta și… te angajezi să faci asta și să accepți orice,
totul va deveni genul tău. Nu va exista nimic pe lume care să nu
fie potrivit pentru tine. Nu trebuie decât să acorzi lumii o șansă.
Aurora îi studie expresia fermă. Avea senzația stranie că se află
pe marginea unei prăpăstii și că riscă să se prăbușească. Se
întrebă dacă Benners avea dreptate, dacă într-adevăr totul ținea
de alegerea ei, dacă ar fi putut fi mai mult decât își închipuia și
dacă într-adevăr pierdea ceva.
Benners mai luă o dușcă din plosca lui argintie și strălucitoare,
apoi tăcu. Privi plosca și apoi i-o întinse Aurorei.
— Este alegerea ta, zise el, cu o privire neutră.
Aurora luă o gură de aer și își întinse paharul de plastic.
Îl lăsă să-i umple paharul cu ce bea el. Lichidul se scurse în
limonadă, asemenea uleiului în apă.
Benners îi zâmbi călduros și ridică plosca în aer.
— Pentru a acorda o șansă la orice, toastă el și Aurora bău,
apreciind gustul puternic și arzător pe care-l simțea după tot acel
dulce grețos dinainte.
 17
Până ca Jonah să se întoarcă la biroul lui, aprobarea pentru
accesarea evidențelor telefonice fusese acordată de Comisarul Șef.
Jonah o trimise de îndată Departamentului de Informații pentru a
se lua măsurile necesare, mai exact pentru a trimite o solicitare
online fiecărui furnizor de telefonie.
De fapt, era chiar amuzant de ușor să soliciți evidențe
telefonice, pentru că nu existau decât câteva companii de telefonie
care solicitau autorizații oficiale, fapt care îl neliniștise
întotdeauna pe Jonah. Ar fi trebuit să existe mai multe
formalități, nu doar o simplă solicitare online, care să-ți permită
accesul la toate telefoanele și mesajele unei persoane din ultimele
câteva luni.
Lightman îi bătu la ușă înainte ca Jonah să fi apucat să
citească notițele înregistrate de echipa lui în sistem.
— Coralie Ribbans este la intrare, zise el. Spune că trebuie să
vorbească cu dumneavoastră.
Jonah se simți pe cât de curios, pe atât de exasperat. Îi lăsase
numeroase mesaje lui Coralie prin care o ruga să-i contacteze, în
schimb, ea se prezenta acolo, în persoană, fără niciun
avertisment. Cu toate acestea, nu nimerise chiar prost, având în
vedere că Jojo Magos era programată mai târziu și ar fi putut să-i
decaleze puțin interviul.
— Dacă poți, te rog să o conduci într-una dintre camerele de
interogatoriu și să o primești pe Jojo Magos mai pe după-masă.
Eu voi merge să vorbesc cu Coralie Ribbans, zise el și căută
declarațiile date de Coralie în 1983. Cele câteva paragrafe pe care
apucă să le citească erau asemănătoare declarațiilor date de
ceilalți. Declarase vehement că nu se băuse mult alcool, că nu
avuseseră loc certuri, că nu se făcuse sex și că nu se
consumaseră droguri. În concluzie, mințise la fel de mult ca
ceilalți.
Dar aparent, Coralie avea ceva să le spună și Jonah era de
părere că ea ar fi putut reprezenta o sursă utilă de informații în
anchetă. Viața ei fusese diferită de cea a prietenilor ei și nu
rămăsese apropiată de ei. De fapt, nimeni nu o descrisese pe
Coralie drept o prietenă bună, iar Jojo chiar declarase că nu se
înțelegeau.
 Deci exista posibilitatea ca această Coralie, singura londoneză
din grup, să fi fost exclusă din acesta. Drept urmare, poate că nu
mai era atât de loială prietenilor ei pe cât fusese odinioară.
Câteva minute mai târziu, Jonah zări o femeie blondă trecând
prin birou împreună cu Lightman. Jonah o recunoscu imediat.
Poate că n-ar fi recunoscut-o în mulțime, dar când o văzu
înaintând în fața lui Lightman, nu avu niciun dubiu că aceea era
umbra de odinioară a lui Topaz.
Deși Topaz arăta la fel ca în adolescență, Coralie părea să-și
dorească să arate ca o prințesă. Purta diamante strălucitoare,
avea părul prins în coc și era îmbrăcată cu o fustă scurtă, largă,
cu mai multe straturi de plasă combinate cu un material alb, iar
în partea de sus purta un top roz, mulat, fără mâneci.
O urmări până când Lightman o conduse într-una dintre
camerele de interogatoriu, după care se uită la Hanson, care
revenise la biroul ei.
Deschise ușa și strigă:
— Ai vrea să mă asiști la un interviu?
Hanson își ridică privirea, entuziasmată.
— Desigur, zise ea și își închise imediat monitorul.
În clipa în care intră în încăpere, Jonah simți parfumul dulce
ca bomboanele al lui Coralie și i se făcu ușor greață.
— Domnișoară Ribbans, zise el, așezându-se, sunt Inspector Ș ef
Sheens, iar aceasta este Ofițer Hanson. Vă mulțumesc că ați venit.
— Vreau să fac tot ce-mi stă în putere pentru a vă ajuta.
Jonah încercă să-și dea seama dacă sâsâitul ei ascuțit era nou
sau așa vorbise întotdeauna. Era ciudat pentru o persoană de 40
ani care avea riduri cauzate de râs, ascunse sub machiaj.
Jonah își dădu seama că ea nu-l recunoștea. Jojo fusese
singura care realizase că urmase aceeași școală cu el. Pentru
ceilalți, probabil că era total lipsit de importanță și inferior.
— Dacă se poate, vă rugăm să ne povestiți din nou ce s-a
întâmplat în noaptea în care a dispărut Aurora, zise el. Având în
vedere că redeschidem cazul, suntem nevoiți să o luăm de la
capăt. Speranța mea este că dețineți informații care au fost omise
prima dată.
— Da, eu… am spus multe la acea vreme, dar cred că există
totuși câteva lucruri mici. Lucruri pe care nu voiam să le afle
lumea pentru a nu intra în bucluc.
 Exprimarea și comportamentul ei, care erau asemănătoare unui
copil sfios, nu unei femei mature, îl făcură pe Jonah să se simtă
ușor inconfortabil.
— Am aflat câteva lucruri despre asta, spuse Jonah, precaut.
Vreau să recapitulăm ce s-a întâmplat în noaptea aceea și să
clarificăm câteva aspecte.
Trecu repede peste sosirea lor la locul de campare și îndreptă
discuția spre cearta dintre Topaz și Benners.
— Din câte am înțeles, dumneavoastră ați mers cu Topaz, nu-i
așa? întrebă el.
— Da, așa este. Am liniștit-o, după care ea a spus că vrea să fie
lăsată puțin singură lângă râu, așa că m-am întors la locul de
campare.
— L-ați văzut cumva pe Andrew Mackenzie, unul dintre
profesorii de engleză care preda la școala dumneavoastră, lângă
râu?
Expresia ei deveni confuză.
— Domnul Mackenzie? Tipul tânăr? Nu era acolo.
— Vreți să spuneți că nu campa cu voi?
— Nu, vreau să spun că n-avea cum să fie prin zonă sau, cel
puțin, noi nu l-am văzut. Ulterior, am vorbit mult pe această temă
și nimeni nu-l văzuse.
Jonah dădu din cap, aruncând o privire spre notițele sale, ca și
când ar fi trecut la punctul următor, dar, de fapt, se gândea la
Topaz. Ea îl văzuse pe Mackenzie și chiar îl acuzase. Cu toate
acestea, alesese să nu împărtășească acest lucru cu prietenii ei. Și
nici un alt membru al grupului nu-l menționase pe Mackenzie,
ceea ce implica faptul că Topaz nu vorbise decât cu poliția despre
el. Acea omisiune era foarte interesantă.
— Haideți să discutăm despre ce s-a întâmplat mai târziu,
spuse el. În ciuda declarațiilor inițiale, am aflat că Topaz și Brett
Parker s-au retras împreună în acea seară și că au întreținut
relații sexuale. Așa este?
Expresia lui Coralie se transformă într-un tip straniu de
amuzament.
— Asta v-a spus Topaz?
— Mai mulți membri din grup au făcut referire la acest lucru,
răspunse el.
— Foarte interesant, nu de alta, dar nu este tocmai adevărat.
De fapt, toți trei am făcut sex, pentru că așa îi plăcea lui Topaz.
 Hanson inspiră puternic, dar când o privi, nu observă nicio
reacție și fu mulțumit.
— Scopul era de a-l seduce pe Brett, continuă Coralie. Își dădu
părul după ureche și se foi, privind oglinda de pe perete. Oare
credea că avea audiență? Topaz era obsedată de el. Era atractiv,
atletic și practic toate fetele din școală îl doreau. Topaz era
obișnuită să fie centrul atenției, așa că se decisese să-l seducă.
Doar că Brett se dovedi a fi destul de greu de prins în plasă. Era…
interesat de altcineva.
— De cineva din grup? întrebă Jonah, surprins de cât de
ciudată îi părea Coralie acum. Se întrebă dacă existase ceva mai
mult între Coralie și Brett.
— Nu, nu, zise ea repede. Cineva de la școală. Fusesem cu toții
la o petrecere cu vreo săptămână și ceva înainte și Brett… se
sărutase cu altcineva, chiar dacă Topaz era acolo și arăta bestial.
Dar el era interesat de o blondă cu un an mai mică decât noi.
— Cu un an mai mică decât el?
— Nu, cu un an mai mică decât noi, zise Coralie pe un ton jos.
Jonah o privi gânditor.
— Deci era interesat de o fată care avea cât? Cel mult 14 ani?
— Da. Dar nu părea de 14 ani, spuse Coralie. Era înaltă și
slabă și arăta ca un model pentru lenjerie intimă sau așa ceva. Nu
era nici pe departe la fel de sexy ca Topaz, dar tot arăta bine.
— Ș i credeți că Brett nu știa câți ani are? întrebă el.
— Presupun că nu, zise Coralie. Oricum, următoarea dată când
Topaz a vorbit cu el, Brett nu părea deloc interesat de ea. Probabil
că încă tânjea după blondă.
Jonah se gândi că, dacă la optsprezece ani, Brett Parker era
interesat de fete mai tinere, exista posibilitatea să se fi dat la
Aurora în acea noapte, în ciuda spuselor celorlalți.
— Deci ce s-a întâmplat în acea noapte? întrebă el, continuând
discuția.
Coralie își strânse buzele și își roase o bucățică de unghie.
— Topaz voia ca Brett s-o dorească așa că am făcut ce făceam
de obicei: ea m-a sărutat în fața lui și, după ce a devenit excitat,
ni s-a alăturat și el.
Jonah se întrebă de ce Daniel Benham nu menționase nimic
despre asta. Poate considera că nu era locul lui să dezvăluie acel
secret sau poate că această femeie nu era decât o fantezistă. În
orice caz, îi dădea impresia că nu voia decât să spună povești
despre prietenii ei, poate drept răzbunare pentru o jignire pe care
i-o cauzaseră.
— Ș i Aurora știa? întrebă el.
— Ne-a văzut plecând împreună. Coralie dădu din cap.
Lui Jonah îi veni o nouă idee în minte și anume cât de
îngrijorată fusese Topaz de faptul că părinții ei ar fi putut afla
despre ce făcea. Ar fi putut fi suficient de îngrijorată pentru a-și
omorî sora? Ar fi fost o reacție cam exagerată.
— Ș i Aurora nu a fost deloc implicată? Nu a devenit un al
patrulea membru la activitatea voastră?
Grimasa pe care o făcu Coralie fu aproape comică.
— Vorbiți serios? Topaz ar fi fugit în lume. Iar Aurora nici nu s-
ar fi apropiat de așa ceva. Oricum părea că mai avea puțin și
vomita. Mironosița naibii!
Jonah se forță să-și ascundă zâmbetul. I se părea reconfortant
să audă pe cineva vorbind atât de deschis despre viața ei sexuală
exotică. În general, interviurile cu poliția îi făceau pe oameni să se
abțină de la a da prea multe detalii.
— Aurora mai era acolo când v-ați întors?
— Nu ne-am întors la locul de campare, zise Coralie, clătinând
din cap. Eram beți toți și am adormit acolo. După aceea nu am
mai văzut-o.
— Deci ați dormit acolo până dimineață?
Maxilarul lui Coralie se încleștă. După un moment de tăcere,
zise:
— Nu. Eu nu am dormit toată noaptea. M-am trezit la un
moment dat.
Jonah privi în jos, prefăcându-se că verifică declarația originală.
— Acest lucru contrazice declarația dumneavoastră inițială,
spuse el pe un ton neutru.
— Ș tiu, zise ea. Toți m-au sfătuit să nu spun nimic despre asta.
Erau de părere că… erau de părere că poliția va interpreta greșit,
mai ales că puneau deja presiune pe el. Și cred că îl
compătimeam…
Jonah o auzi pe Hanson foindu-se în scaun și își dădu seama
că amândoi știau la cine făcea referire Coralie. Dar de dragul
înregistrării, Coralie trebuia să spună totul cu voce tare.
— Puteți să-mi spuneți la cine vă referiți?
— Connor, zise ea și intensitatea din vocea ei era evidentă.
Jonah îi putea simți antipatia. Connor Dooley. El a declarat că a
dormit lângă Jojo toată noaptea, dar nu este adevărat. S-a trezit
la un moment dat, iar eu l-am găsit stând lângă foc.
— L-ați văzut acolo? întrebă Jonah încet.
— Da. Trebuia să fac pipi. Se foi ușor și privi în jos, făcându-l
pe Jonah să se întrebe dacă spunea adevărul. Oare se trezise să
mai ia niște droguri sau îi era rău?
— Pe la ce oră se întâmpla asta?
— Ah… nu știu sigur. Ridică din umeri. Era târziu. Dormisem
ceva până să mă trezesc.
— Brett și Topaz erau încă acolo când v-ați trezit?
— Da, zise ea ferm. M-am furișat de lângă ei și m-am îndreptat
spre focul de tabără.
— Nu v-ați dus pur și simplu să căutați un tufiș din apropiere?
întrebă Jonah.
— Eu nu… Bănuiesc că eram puțin dezorientată. Nu pot să…
Presupun că focul era luminos și din cauza asta m-am îndreptat
spre el.
— Credeți că focul era încă vizibil la ora aceea?
— Da, așa cred.
— Ș i ați putea să ne spuneți ce ați văzut în timp ce vă apropiați
de foc?
— L-am văzut pe Connor Dooley, spuse ea, cu ceva mai multă
certitudine. Stătea lângă foc cu o doză de bere în mână.
— Ș i el v-a văzut pe dumneavoastră?
— Nu, răspunse Coralie repede. M-am dat în spate. Părea…
nervos.
Jonah o urmări foindu-se în scaun și bătând ușor cu unghia în
masă.
— De ce credeți că era nervos?
Coralie îl privi fix.
— Topaz plecase cu mine și cu Brett și el ura acest lucru. Era
obsedat de ea.
— Credeți că atitudinea lui față de Topaz era nesănătoasă?
— Categoric, zise Coralic. Ea nici nu voia să audă de așa ceva și
îi explicase acest lucru de nenumărate ori. Dar el continua să
alunge băieții interesați de ea și o privea cu așa o… posesivitate.
— Dar, cu toate acestea, au ajuns să se căsătorească. Deci
Topaz trebuie să fi fost măcar puțin interesată de el.
— Eu nu am înțeles niciodată acest lucru, spuse Coralie, brusc
emoționată. Avea ochii umezi, dar se forța să nu plângă, deși
trecuseră treizeci de ani. Totul s-a schimbat în acea noapte și,
dintr-odată, Topaz nu a mai avut ochi decât pentru Connor. M-a
scos complet din viața ei…
— Aveți vreo bănuială cu privire la cauza acelei schimbări?
întrebă el.
— Mi-aș dori să știu, spuse Coralie.
Jonah tăcu, așteptând ca ea să continue, dar aparent, Coralie
încheiase ce avea de spus. Jonah părăsi încăperea, cu imaginea
lui Connor, singur și nervos, întipărită în minte.
 18. Aurora
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 00:15

Se simțea de parcă cineva ar fi apăsat un întrerupător în capul

ei. Nu era nevoie să depună niciun fel de efort. Bea și vorbea lângă
focul de tabără, mai întâi cu Benners, apoi cu Jojo și Connor, pe
măsură ce veneau să facă câte o pauză de la mișcările maniacale
de dans. Topaz și Coralie șușoteau cu Brett, iar Topaz avea mâna
în jurul umerilor lui Coralie. Aurorei nu-i mai păsa ce credea
Topaz. Avea s-o lase pe sora ei să facă ce voia, iar ea avea să facă
la fel.
— Ar trebui să mergem undeva cu bicicletele săptămâna
viitoare, zise Jojo și Aurora realiză că pierduse o parte din
conversația anterioară.
Connor clătină din cap.
— Tocmai ce am venit cu bicicletele până aici.
— Nu, mă refer într-un loc mișto. Să facem un drum mai lung,
apoi să ne oprim să campăm și apoi să mergem mai departe. Și
chiar să avem o destinație. Aurora, tu ai bicicletă?
— Mda, zise ea, gândindu-se la bicicleta ei de oraș, de doi bani,
mov deschis, cu coș de cumpărături. Dar sinceră să fiu, este cam
varză.
— Nu trebuie să pedalăm cu viteză, spuse Jojo, rânjind. Și,
oricum, Benners nu se pricepe deloc când vine vorba de biciclete.
— Deci propui să stăm mai multe nopți? întrebă Connor,
încruntat.
— Da. Să fie ca o vacanță.
Expresia lui Connor părea ușor furioasă.
— Jojo, eu nu pot pleca în vacanță.
— Nu o să te coste nimic, îl contrazise ea.
— N-are importanță. Taică-meu ar lua-o razna. Se așteaptă să
lucrez.
— Dar nu vom lipsi decât câteva zile, spuse Benners. Sunt
sigur că l-ai putea convinge să te lase să pleci câteva zile.
— Tu n-ai nici cea mai vagă idee, nu-i așa? Dintr-odată, Connor
deveni sălbatic. Nici cea mai vagă idee. Niciunul dintre voi. În
marea majoritate a timpului, trebuie să mă cert cu el doar ca să
mă lase să merg la școală, pentru că este de părere că mi-aș putea
petrece timpul făcând ceva util. De exemplu, să fac bani pentru el
din piese de schimb, care, în general, sunt furate, sau să ascund
diverse lucruri pentru el, fiindcă a auzit că poliția face razii. Și,
deși el mă bagă în toate căcaturile, tot eu sunt cel care își ia bătaie
dacă ceva merge prost. Cum naiba credeți voi că îl voi convinge să
mă lase să plec într-o vacanță?
— Hei, hei, zise Jojo, îmi pare rău. Este vina mea. Nu a fost
corect din partea mea. Vom găsi altceva de făcut.
Jojo îl mângâie pe umăr. Connor tremura de furie și mai avea
puțin și izbucnea în lacrimi.
— Vom găsi altceva de făcut, repetă ea și își lipi capul de al lui.
— Nu vreau decât să plec, zise el. Vreau să mă mut, dar atunci
aș fi nevoit să-mi găsesc un job undeva și nu aș mai putea merge
la școală.
— Nu fi pămpălău! spuse Benners. Chiar crezi că familia mea
va sta cu mâinile în sân și te va lăsa să te angajezi, când tu ești
cel mai deștept tip din țară? Gândește-te mai bine. Taică-meu te
place mai mult decât mă place pe mine. Nu ești singur.
— Nu pot face asta, spuse Connor încet. Nu pot accepta banii
altcuiva.
— Ba poți, dacă ei sunt dispuși să ți-i ofere, zise Benners.
— Ș i dacă nu vrei să te muți în lumea bogătașilor, spuse Jojo,
camera fratelui meu se va elibera din luna septembrie. Poți sta
acolo. Îl strânse pe Connor de mână. Aurora observă cum
compasiunea lor scădea furia lui Connor și aducea lacrimile la
suprafață.
— Haide, mai trage o linie cu mine și gândește-te la lucruri
amuzante, adăugă Jojo.
Benners se ridică nesigur.
— Vreau să dansez. Aurora, este rândul tău. Este momentul să
te bucuri de încă un lucru în viață.
Aurora ezită pentru o clipă, apoi îl luă de mână. Îl lăsă să o
ducă puțin mai departe de focul roșu-portocaliu. El o luă de după
gât, iar ea se simți jenată. Muzica devenise ceva mai furioasă. Încă
o melodie pe care nu o știa.
După ce ascultă mai atent, începu să zâmbească. Îi amintea de
Connor, care începea brusc să urle și apoi se liniștea. Ritmul nu
se potrivea cu modul în care o ținea și o învârtea Benners,
asemenea unui dansator de societate inapt. Izbucni în râs.
— Ce este? întrebă el, în timp ce încerca s-o învârtească și se
împiedică de un băț. Rânjea către ea.
— Parcă nu ai avea brațele și picioarele atașate de corp, zise ea.
 — Nu apreciezi deloc arta mea.
Treptat, Aurora nu se mai simți jenată, ci lipsită de griji și
ușoară ca un fulg.
El o luă de ambele mâini și se învârtiră atât de repede, încât ea
se lăsă spate. Apoi țipă, râzând, când se apropie de foc. Benners
își îndoi brațele și o trase spre el. Aproape că se izbi de el și râse în
hohote.
— Scuze, zise Benners, ținând-o în continuare de mâna stângă.
— Benners, pe bune. Connor se afla în spatele ei, vorbind peste
umărul ei. Ești o rușine.
Aurora se întoarse spre el. Lui Connor îi sticleau ochii. Se
întrebă dacă acela era efectul drogurilor. Jojo stătea ghemuită în
spatele lui și-și freca nasul. Oare cât consumaseră?
Connor o luă pe Aurora de cealaltă mână și o trase într-un altfel
de îmbrățișare, una mai apropiată, mai puternică. Fu surprinsă
de cât de puternic era Connor. Nu se așteptase.
Benners îi dădu drumul la mână și ea și-o puse pe umărul lui
Connor. Nu era sigură dacă gestul era menit să o apropie de el
sau să-l țină la o ușoară distanță.
— Încearcă un dans adevărat, zise el.
Connor începu să dea din cap pe ritm, în timp ce se lăsa purtat
de muzică. Pe măsură ce se mișca, o mișca și pe ea și ea îl urma.
Lipsa de griji îi dădu un puseu de adrenalină. Deveni brusc
conștientă de fiecare parte a corpului ei, de modul în care o vedea
el, de părul ei dezordonat și de fusta ieftină din nailon, precum și
de el, de cum arăta el, de faptul că era suficient de aproape
pentru a-i mirosi aftershave-ul cel ieftin și transpirația și de faptul
că băiatul care o dorise dintotdeauna pe sora ei îi zâmbea acum
cu căldură.
Topaz o urmărea, dar, pentru prima dată în viața ei, Aurorei
nu-i păsă. N-avea decât s-o privească. Aurora avea să acorde o
șansă acelei experiențe, așa cum îi sugerase Benners și n-avea s-o
lase pe sora ei s-o oprească.
 19
Connor îi urmări nervos și tăcut pe Jonah și O’Malley, cât timp
aceștia se așezară de partea cealaltă a mesei.
— Vi s-a oferit ceai? întrebă Jonah, hotărându-se să-l lase
câteva minute înainte de a începe interogatoriul.
— Este în regulă, vă mulțumesc, zise Connor calm.
Jonah aproape că zâmbi. Bănuia că profesorul Dooley era
obișnuit să obțină ce vrea atunci când era nervos. Dar pe Jonah
nu-l impresiona.
— Deci, spuse Jonah, odată ce porni reportofonul, pe parcursul
anchetei am descoperit câteva lucruri și am avea nevoie de
ajutorul dumneavoastră în această privință.
— Sunt convins, răspunse Connor, privindu-i aspru din spatele
ochelarilor.
— Conform declarației dumneavoastră, zise Jonah, ați mers la
culcare după ce Topaz a plecat cu Brett Parker. Cu toate acestea,
ni s-a adus la cunoștință faptul că Topaz a plecat împreună cu
Brett și Coralie, nu doar cu Brett.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, apoi Connor ridică din
umeri.
— Nu-mi amintesc prea bine. Ș tiu că se folosise de Coralie
pentru a-l atrage pe Brett. Ce s-a întâmplat după… nu m-a mai
interesat.
— Nu i-ați văzut plecând împreună?
— Nu-mi amintesc exact, zise Connor încet.
— În regulă. Să continuăm, spuse Jonah. Ne-ați confirmat deja
că ați mers la culcare cu Jojo Magos și că ea v-a consolat cu
privire la Topaz și Brett, dar nu ați menționat faptul că v-ați trezit
la un moment dat.
— Pentru că nu m-am trezit, zise Connor pe un ton neutru.
— Din păcate, avem motive să credem că nu este așa, spuse
O’Malley foarte relaxat.
Se lăsă un nou moment de tăcere, timp în care Connor păru
pierdut.
— Sunt sigur… Sunt sigur că nu m-am trezit.
— Atunci cum de ați fost văzut stând singur, lângă foc, după ce
toată lumea se culcase? întrebă Jonah.
Connor clătină din cap, apoi se aplecă în față, devenind mai
hotărât.
 — Uitați cum stau lucrurile, nimeni nu mi-a spus că m-ar fi
văzut. În ’83 ne-am petrecut mult timp discutând despre ce s-a
întâmplat, încercând să punem lucrurile cap la cap. De ce ar
spune cineva asta de-abia acum?
— Martorul a declarat că se punea multă presiune pentru a nu
informa poliția.
Ochii lui Connor se mișcau, fie într-o încercare de a-și aminti,
fie într-o încercare de a găsi un mijloc de apărare.
— Nu, zise el. Chiar nu m-am trezit. Oi fi fost eu beat, dar nici
chiar atât de beat. Mi-aș fi amintit dacă m-aș fi trezit. Nu am aflat
de dispariția Aurorei decât a doua zi de dimineață și, chiar și
atunci, mi-a fost greu să înțeleg ce se petrecea.
— Ș i nu s-a întâmplat nimic cu Aurora în acea seară, mai
devreme, înainte de a merge la culcare, poate înainte ca Jojo să vă
consoleze? întrebă O’Malley.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Connor, lăsându-și
capul în jos și frecându-și fruntea. De câte ori trebuie să vă repet?
Nu s-a întâmplat nimic cu Aurora. Nici cu mine, nici cu restul,
din câte știu.
— În acest caz, zise Jonah pe un ton rece, de ce era soția
dumneavoastră îngrijorată că ați fi putut-o urmări pe Aurora după
plecarea ei?
Connor vru să spună ceva, apoi îl privi pe Jonah cu
incertitudine.
— Eu nu… Topaz nu era nesigură…
— A simțit nevoia să vă întrebe ce s-a întâmplat, zise Jonah.
După treizeci de ani, tot a simțit nevoia să vă întrebe ce s-a
întâmplat cu adevărat. După părerea mea, acest lucru dă dovadă
de nesiguranță.
Connor clătină din cap.
— Dumneavoastră… ați înțeles greșit conversația.
— Cum altfel ați interpreta-o? V-aș fi recunoscător dacă mi-ați
putea explica.
Connor își coborî privirea spre masă și rămase tăcut.
— Deci, ați putea să-mi spuneți ce anume a cauzat îngrijorarea
lui Topaz? întrebă Jonah.
— În regulă, spuse Connor. Nu este mare scofală, dar se poate
interpreta greșit. Am încercat… să o sărut.
— Pe Aurora?
— Da, pe Aurora.
 Jonah ridică din sprâncene.
— Ați încercat să sărutați acea fată de 14 ani, care era, aparent,
total neatractivă?
— Uitați, nu am… Connor oftă și își ridică iar privirea, de
această dată cu o expresie imploratoare. Nu conta dacă era
atractivă sau nu. Eu voiam să o fac pe Topaz geloasă. M-am
gândit că, dacă dansez cu Aurora, acest lucru o va scoate din
sărite pe Topaz. Ș i chiar așa a fost, dar din păcate, reacția ei a fost
să se dea și mai mult la Brett. Ș i, când i-a ieșit și l-a sărutat…
eu… ei bine, am încercat și eu să o sărut pe Aurora.
— Dar ea nu era interesată?
— Ce fată ar fi interesată de un tip care este foarte clar că se
folosește de ea? întrebă el, clătinând din cap. Nu, nu era
interesată. Și mi-a zis să-i dau drumul și așa am făcut. După care
a părăsit locul de campare, iar eu m-am dus și am plâns în brațele
lui Jojo.
— Ați spune că erați furios? întrebă Jonah pe un ton
intenționat aspru. Acest lucru trebuie să vă fi rănit orgoliul.
— A fost umilitor, zise Connor pe un ton neutru. M-am simțit
ca un idiot și ca un nenorocit, pentru că o supărasem și pe
Aurora. Dar nu eram furios decât pe mine.
— Nu pe Brett Parker? întrebă Jonah. La urma urmei, plecase
să și-o tragă cu viitoarea dumneavoastră soție.
— Nu.
— Ș i nici pe cea de-a doua fată care vă refuza în acea seară?
insistă el.
— Bineînțeles că nu, protestă Connor. Nu era vina ei.
— Eu mi vă pot imagina furios din cauza aceasta, continuă
Jonah. Mi vă pot imagina trezindu-vă, clocotind de furie, mergând
la focul de tabără, cugetând și hotărând că Aurora avea să
plătească.
— Dumnezeule, zise Connor. N-am făcut așa ceva.
— Adică ați încercat să o sărutați de față cu toată lumea. Poate
că v-ați excitat puțin în timp ce dansați cu ea, spuse Jonah, ca și
când nu vorbise până atunci. Erați o persoană extrem de volatilă
și orgoliul reprezenta un lucru important pentru dumneavoastră.
Probabil că vă simțeați îndreptățit să vă alegeți cu ceva, după cât
avuseserăți de suferit din cauza lui Topaz.
— Încetați! strigă Connor și Jonah observă că tremura ușor.
Inspiră adânc. Tot ceea ce spuneți este oribil. Nu m-am mai atins
de biata copilă după acea tentativă de sărut. Am lăsat-o să
doarmă. Și apoi, de dimineață dispăruse.
Jonah tăcu o vreme, după care opri reportofonul și sugeră o
scurtă pauză. Când ajunseseră în dreptul ușii, Connor încă
tremura.

După o jumătate de oră de citit, Hanson se forță să-și ia ochii

de la dosarele lui Connor Dooley. Bărbatul se afla deja de zece
minute în camera de interogatorii și ea simțea că, dacă s-ar fi
concentrat pe orice altceva, nu ar fi făcut decât să irosească
timpul.
Dar trebuia să-și facă treaba, chiar dacă asta implica umplerea
timpului cu lucruri inutile. Ieși din fișierul despre Connor și se
hotărî să-l caute pe Andrew Mackenzie, așa cum o rugase
Inspectorul Șef. Acesta din urmă insistase ferm că, deși Connor
reprezenta o prioritate, aveau motive întemeiate să investigheze și
alte persoane, precum profesorul.
Evidențele poliției cu privire la Mackenzie conțineau foarte
puține informații. Nu i se luase decât un interviu, în care
declarase că își petrecuse toată noaptea cu iubita lui, campând la
câțiva kilometri distanță. Dar din câte observă Hanson, alibiul nu-
i fusese verificat, fapt care se clasă pe primul loc în lista ei de
activități care nu se desfășuraseră în mod corespunzător pe
durata anchetei originale.
După ce citi raportul, se hotărî să-l caute pe Google, deși, cu un
nume ca al lui, nu avea să fie deloc ușor de găsit. Se gândi să
adauge „profesor Southampton” la căutare și găsi o persoană care
se potrivea descrierii. Existau câteva articole pentru care fusese
intervievat cu privire la elevii eminenți. Poza înfățișă un bărbat
îndesat, cu față lată, care părea foarte rafinat în pantalonii lui
kaki cu buzunare mari și cămașă. Mai exista un articol despre o
drumeție în scop caritabil, în Corsica, și o pagină de internet
creată de Mackenzie, care era dedicată lecturii poeziilor lui Yeats
în locații dramatice, care o făcu să chicotească.
Apoi mai exista și un articol despre petrecerea de pensionare a
unui anume Roald Mackenzie, care fusese Comisar Ș ef în cadrul
Poliției Metropolitane. Curioasă, Hanson dădu clic pe articol
pentru a căuta referințe la Andrew. Identifică un scurt interviu cu
nepotul lui Roald, profesor Andrew Mackenzie.
 — Dumnezeule, zise ea în șoaptă. Deci Mackenzie avusese o
legătură strânsă cu poliția. Nici nu era de mirare că fusese omis
în mod voit din anchetă.
Hanson se abținu cu greu să nu sară de pe scaun și să-i spună
de îndată lui Lightman ce descoperise, dar observă că acesta era
foarte concentrat și se uita încruntat la ecran. În plus, Sheens era
cel căruia trebuia de fapt să-i împărtășească informația. Așa că
rămase pe scaun și reciti articolul, dând nerăbdătoare din picior,
așteptând întoarcerea șefului ei.

Jonah părăsi camera de interogatoriu simțindu-se plin de acea

exaltare inconfortabilă care îl cuprindea când punea întrebările
dificile. Era un sentiment asemănător excesului de cafea, o
agitație iritabilă precum căutarea următoarei ținte.
În acele momente – și doar în acele momente – simțea că-l
putea înțelege pe tatăl său. Se simțea plin de o furie îndreptățită
față de minciunile suspecților și simțea nevoia să-i rupă în bătaie
până spuneau adevărul.
Ceea ce-i spusese lui Connor nici nu fusese atât de rău, ar fi
putut merge mult mai departe, dar nu-i plăcea persoana care
devenea în acele momente, ceea ce era dificil, dat fiind faptul că
era unul dintre lucrurile care-l făceau atât de bun la meseria lui.
Aproape că-i fusese de ajutor faptul că bărbatul nu-și amintea
cu exactitate ce făcuse. Era ca un ecou inconfortabil din trecutul
lui Jonah. Probabil că voia să-l atace pe Connor, pentru că nu
mai era capabil să se atace pe sine.
— Nu sunt sigur dacă să-l cred, zise O’Malley, prinzându-l din
urmă. O parte din mine spune că și eu aș reacționa la fel în locul
lui, dar o altă parte din mine spune că așa ar reacționa un om
vinovat.
— Este greu de spus, aprobă Jonah. Vreau să-l las în pace o
vreme, ca să-i dau motive de îngrijorare. În plus, trebuie să mai
găsim dovezi. Aceasta este prioritatea. Dacă s-a trezit și a violat-o,
trebuie să existe o modalitate prin care să dovedim acest lucru, pe
lângă declarația lui Coralie.
Observă mișcarea rapidă din cap și încercarea de a se ridica ale
lui Hanson, când intră din nou în birou.
— Ce ai găsit? o întrebă.
— Andrew Mackenzie, zise ea, aproape zâmbind. I s-a luat un
singur interviu în cadrul căruia a furnizat un alibi. Le-a explicat
polițiștilor că a campat peste noapte împreună cu iubita lui și că
nu a plecat nicio clipă de lângă ea.
— Ș i ea a confirmat povestea?
— Poliția nu a verificat niciodată alibiul lui, zise Hanson
triumfătoare. Acest lucru poate indica o anchetă delăsătoare dar,
de fapt, este posibil să fie chiar mai rău de atât. Unchiul lui
Mackenzie era Comisar Ș ef la Poliția Metropolitană la acea vreme.
— Vorbești serios?
— Da. Hanson zâmbi cu gura până la urechi. Noroc că a
acordat un interviu la petrecerea de pensionare a Comisarului Șef,
altfel s-ar fi putut să nu descopăr această legătură.
Jonah nu-i putea împărtăși entuziasmul. Pe lângă furia care
încă-i mai pulsa în vene, văzuse suficientă corupție în anchete cât
să-i ajungă pentru tot restul vieții. Corupția distrusese nu doar
ofițeri de sine stătători, ci și reputația poliției. Dacă se dovedea că
poliția fusese responsabilă pentru faptul că un criminal rămăsese
în libertate timp de 30 de ani, Jonah nu voia să fie implicat.
Dar, din nefericire, dorințele lui nu contau. Era clar că trebuiau
să-l interogheze pe Mackenzie.
— Ai aflat și unde se află în prezent?
— Da, este șef de departament la o școală privată din Bristol.
— Sună la școală și informează-i că trebuie să discutăm cu el
azi, spuse Jonah.
Aruncă o privire la ceas și văzu că era aproape ora 14:00. Ora
prânzului dispăruse undeva în ciclul nesfârșit al interviurilor.
— Ș i roag-o pe Jojo Magos să ne scuze. Întreab-o dacă aș putea
discuta cu ea în seara aceasta sau mâine? Ben poate să mă
acompanieze pentru a vorbi cu acest profesor.
Lightman își ridică privirea și dădu din cap.
— În acest caz, amânăm ședința? Sergentul își deconectă
tableta de la calculator și se ridică.
— Mda, o mutăm mai târziu. Dat fiind faptul că trebuie să
ajungem în Bristol, aș prefera să plecăm acum. Vă voi pune la
curent cu câteva aspecte descoperite în această dimineață, iar pe
ceilalți îi voi informa mai târziu. Ah, și trebuie să-l anunțăm pe
Connor Dooley că poate pleca.
— Mă ocup eu, se oferi O’Malley.
— Bine.
— De ce doriți să mă ocup după ce vorbesc cu școala? întrebă
Hanson. Jonah îi simți dezamăgirea din voce. Era nerăbdătoare să
interogheze un nou suspect, dar în general, când venea vorba de
școlile de copii bogați, Jonah prefera să se folosească de rang.
— Ia legătura cu McCullough și vezi dacă au descoperit probe
noi și informează-ne de îndată ce afli. Vreau dovezi împotriva lui
Connor Dooley, dacă există. Vom vorbi cu Mackenzie. Sunt curios
dacă va fugi.
Hanson rămase tăcută la biroul ei.
— Ai făcut treabă bună descoperind conexiunea dintre el și
Comisarul Șef, spuse Jonah. Fusese o încercare ușor stângace de
a o consola.
Hanson dădu din cap și se concentră la ecran.

Începu să plouă de îndată ce părăsiră secția de poliție și, până

să ajungă pe șoseaua M3, ploaia se transformă într-o adevărată
furtună, un perete de apă care lovea plafonul mașinii. Jonah își
luase un sandviș de la cantină, pentru a-l mânca în mașină, dar îi
era greu să conducă și să mănânce în același timp, așa că renunță
și-l lăsă pe mai târziu.
Se gândi să discute cu Lightman despre stadiul actual al
anchetei, dar își dădu seama că lucrurile erau foarte încurcate.
Existau atât de multe contradicții între declarații, încât nici nu
știa de unde să înceapă.
Nu știau cu certitudine decât că aveau de a face cu un grup de
adolescenți drogați și beți, cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani și o
fată inocentă de 14 ani, care mersese la culcare mai departe de
restul grupului. În plus, mai era profesorul, care campase
împreună cu iubita lui la câțiva kilometri distanță și cantitatea
mare de dextroamfetamină.
Nu știau sigur dacă Aurora fusese beată sau nu. Exista
posibilitatea ca toți să fi fost drogați, iar drogurile fuseseră
înlăturate ulterior, fie de comun acord, fie individual.
De asemenea, suspecții spuneau multe minciuni, aparent
inocente, într-o încercare de a se apăra reciproc. Dar în același
timp, exista posibilitatea ca aceste minciuni să mascheze
adevărul. În primul rând, era foarte posibil să nu fi aflat tot ce era
de aflat despre Connor. Coralie așteptase treizeci de ani pentru a
spune poliției că îl văzuse lângă foc. Trebuiau să demonteze toate
aceste minciuni, una câte una.
Își aminti de faptul că Topaz își ascunsese întâlnirea cu
Mackenzie și de eșecul anchetei originale în ceea ce-l privea pe
acesta din urmă, lucruri care constituiau motive întemeiate
pentru a-l ancheta pe bărbat.
— Ce știi despre acest profesor? îl întrebă pe Lightman.
— Ofițer Hanson mi-a trimis declarația originală a lui Topaz. Ea
a menționat faptul că l-a văzut pe Andrew Mackenzie, zise
Lightman, privindu-și tableta. Dar a făcut doar o mențiune scurtă
privind acest lucru și a subliniat faptul că se întâlnise cu el mult
mai devreme în acea zi. Cu toate acestea, Topaz considera că
merita anchetat. Apoi nu a mai făcut nicio referire la el în
următoarele zile.
Jonah încercă să-și scotocească prin minte în căutarea
propriilor sale amintiri legate de Mackenzie. Profesorul de engleză
începuse să predea doar cu un semestru înainte ca Jonah să
termine școala. Își amintea că era foarte tânăr, că nu părea mai în
vârstă decât băieții din anii terminali, că avea fața lată și un corp
atletic, dar ușor îndesat. Părea mai degrabă genul de alergător de
sprint, decât de maraton.
Dintr-odată se întrebă dacă oare Mackenzie era cel după care
erau înnebunite toate fetele de vârsta lui? Sau oare să fi fost
profesorul de sport? În orice caz, era unul dintre ei. Ș i dacă toate
colegele lui fuseseră înnebunite după el, poate că și Aurora fusese
fermecată de el.
Intersecția cu șoseaua M4 apăru la stânga. Jonah realiză că
oprise sonorul GPS-ului, motiv pentru care, aproape ratase
drumul. Semnaliza stânga și se încadra pe prima bandă. Fu nevoit
să frâneze și să vireze brusc, când o Astra care mersese în spatele
lui, acceleră dintr-odată și îl depăși prin stânga.
— Dumnezeule, zise el, frânând tare. Scuze.
— Nicio problemă, spuse Lightman, descleștându-și mâna de pe
bord. Nici nu-și ridicase privirea de la tabletă.
— Nu ți se face rău? întrebă Jonah curios.
Lightman îl privi.
— De la ce?
— De la cititul în mașină. Eu pot face asta vreo cinci minute,
după care mi se face rău.
— Nu, zise Lightman, gânditor. N-am avut niciodată problema
asta.
Lucrurile de genul acela îi făceau adesea pe oameni să se
întrebe dacă Lightman era om sau robot.
 Ș coala Harforth era formată dintr-o serie de clădiri din piatră
gri, care datau de la începutul secolului XX. În ciuda semnului
primitor verde închis, scris cu un font frumos, atmosfera generală
era neelegantă și deprimantă, deși poate că acest lucru se datora
vremii sau griului dominant.
Pentru a ajunge la recepție, fură nevoiți să treacă cu mașina
peste câteva limitatoare de viteză micuțe, dar agresive. Terenul de
sport din partea dreaptă era acoperit cu iarbă subțire, care părea
arsă de soare și avea un mic teren de crichet în mijloc.
— Doamne, ce mă bucur că nu am învățat niciodată la o școală
din asta, zise Jonah, în timp ce urcau treptele puțin înalte care
duceau spre o ușă pe care scria „Intrare pentru Vizitatori”.
— Arată mai bine în zilele însorite, spuse Lightman pe un ton
neutru.
Jonah îl privi și își aminti că citise în CV-ul lui că absolvise o
școală pe numele St. Paul sau ceva asemănător. Se întrebă dacă
Lightman era un băiat de internat. La asta nu se mai gândise
până acum.
Pe culoarul pătrat de la intrare se afla recepția, care era
formată dintr-un birou înconjurat de pereți din sticlă. O femeie de
vreo 30 de ani, cu o expresie aspră și cu un ecuson pe care scria
mare „Secretara Directorului” stătea la birou. Comparativ cu
funcția, numele ei era scris atât de mic dedesubt, încât Jonah
aproape că nu reuși să-l citească. Bănui că aceea era prioritatea.
— Cu ce v-aș putea ajuta?
Jonah nu simți în tonul ei o dorință prea mare de a ajuta.
— Da, mulțumesc. Eu sunt Inspector Șef Sheens și acesta este
Sergent Lightman. Cred că ați fost contactați de subalterna mea
puțin mai devreme. Suntem aici să-l intervievăm pe Andrew
Mackenzie.
— Îmi cer scuze, dar din câte am înțeles eu din acea
conversație, interviul va trebui programat în weekend, spuse
secretara.
Jonah se forță să nu-i imite tonul rece și pedant.
— Din păcate, aceasta este o anchetă a poliției, zise el, zâmbind
la fel de rece ca și secretara. Dacă este nevoie, suntem dispuși să
emitem un mandat de arestare pentru a discuta cu el, dar cred că
acest lucru ar afecta și mai tare imaginea școlii.

*
 Mackenzie găsi o clasă goală în apropierea celei în care predase.
Ș coala era învăluită într-o liniște sinistră. Era evident că școala de
vară nu-și folosea toate facilitățile.
Mackenzie ieșise din clasa plină de elevi americani plictisiți
împreună cu o femeie tânără, care era probabil tot profesoară.
Mackenzie părea pregătit să vorbească cu ei.
Jonah îl măsură din cap până în picioare, în timp ce Mackenzie
se apropia de ei. Juca bine rolul de profesor de școală de stat, cu
pantalonii lui crem deschis, pantofii maro lustruiți și vesta maro
închis peste cămașa albastră. Era destul de corpolent, cu
antebrațe groase care-i ieșeau de sub mânecile suflecate, dar
părea puternic.
— Deci, despre ce doriți să discutați cu mine? întrebă el, în cele
din urmă, după ce ușa clasei se trânti în urma lor.
Totul părea ușor vechi în acea clădire. Tot ceea ce fusese
odinioară foarte scump, acum era uzat.
Mackenzie se așeză cu fundul pe catedră, lăsându-i pe Jonah și
Lightman să-și tragă niște scaune ceva mai joase din dreptul
băncilor. Jonah se întrebă dacă postura de profesor pe care o
adoptase Mackenzie era un gest făcut din obișnuință sau
reprezenta o demonstrație intenționată a autorității sale. Modul în
care profesorul își încrucișă brațele și inspiră nu dădea deloc
dovadă de autoritate, ci de anxietate, poate chiar frică.
— Vă deranjează dacă înregistrăm această conversație? întrebă
Jonah, scoțând reportofonul portabil. Ne este mult mai ușor să
verificăm informațiile dacă înregistrăm totul.
— Nu mă deranjează. Este în regulă, zise Mackenzie.
Jonah porni reportofonul, se prezentă și apoi începu interviul.
— Este vorba despre Aurora Jackson, spuse el. Rămășițele ei au
fost găsite ieri dimineață, nu departe de locul de unde a dispărut.
Reacția lui Mackenzie se citea atât pe corp, cât și în expresia
feței. Se cocoșă și un braț îi alunecă până să reușească să-și reia
poziția.
Jonah așteptă ca el să vorbească, dar Mackenzie nu spuse
decât:
— Ah, da. Aurora. Inspiră greoi și expiră de câteva ori, apoi se
întoarse și privi pe geam.
— Îmi dau seama că această veste este șocantă, continuă
Jonah. Dar trebuie să vă întrebăm ce vă amintiți despre Aurora și
despre acea seară. Mackenzie ridică din umeri. Știu că ați avut
mulți elevi, deci nu mă aștept să ne puteți oferi o descriere foarte
detaliată.
— Era complet diferită de ceilalți elevi, zise Mackenzie pe un ton
aspru, care îl surprinse pe Jonah. Bărbatul îl privi fix pe Jonah și
pentru prima dată, își arătă vârsta. Jonah observă ridurile și
oboseala. Era complet diferită de ei. Ș i nu spun asta pentru că a
dispărut, ci pentru că eu eram de părere că avea să devină
următoarea Marquez sau Woolf sau Faulkner. Mare pierdere. Cea
mai îngrozitoare pierdere.
Jonah îl simțea pe Lightman stând lângă el complet nemișcat.
Își dădea seama că intensitatea reacției lui Mackenzie îl
surprinsese și pe el.
— Deci niciunul dintre ceilalți elevi ai dumneavoastră nu au
egalat-o?
Mackenzie clătină din cap, apoi ridică un umăr.
— O dată la ceva vreme mai întâlnesc câte un elev remarcant și
sunt mulți despre care am fost convins că vor deveni oameni de
succes și așa a fost. Dar am avut parte doar de câțiva scriitori,
eseiști și jurnaliști de-a lungul carierei și niciunul dintre ei… Nu
știu. Niciunul nu a fost la fel de original ca ea și nu părea să
prindă ideile la fel de repede. Dar poate că am o imagine idealizată
a ei și din cauza a tot ceea ce s-a întâmplat…
Lightman îl întrebă, pe un ton neutru, dacă o cunoscuse
personal pe Aurora.
Mackenzie pufni.
— În măsura în care poți cunoaște un elev personal. Îmi era
extrem de frică de faptul că vreuna dintre fete ar putea interpreta
greșit încurajările mele. Nu avusesem decât două iubite serioase și
n-aveam nici cea mai vagă idee despre cum să resping atenția
nedorită. Îmi amintesc de o fată din anii terminali care a venit la
mine în clasă într-o vineri seara, când rămăsesem peste program
să corectez lucrări și aproape că am țipat la ea să plece. Biata fată
probabil că nu voia decât să-mi ceară ajutorul cu privire la o
temă, dar eram atât de panicat de a rămâne singur cu ea în clasă,
încât nici n-am ascultat ce avea de zis.
— Deci nu ați depășit niciodată relația elev-profesor? continuă
Lightman.
— Evident că nu, zise el și păru complet dezamăgit de
Lightman. Devii entuziasmat de elevi, de abilitățile lor, de ce vor
face în viață și de ce ai putea face tu ca să-i ajuți. Este posibil să-ți
placă sau să-ți displacă ei ca oameni, dar încerci să nu te lași
influențat de acest lucru. Am avut parte de elevi deștepți, pe care-i
considerasem niște căcați de oameni înainte, dar tot am făcut tot
ce mi-a stat în putință pentru a-i ajuta.
— Vă mulțumesc, spuse Jonah. De asemenea, ne interesează
să aflăm câte ceva despre acea noapte. Despre noaptea în care a
dispărut Aurora. Credem că v-ați întâlnit cu cel puțin o persoană
din acel grup la locul de campare. Ș tiați că erau mai mulți acolo?
— M-am întâlnit cu Topaz, zise el, dând din cap. Sora Aurorei.
Sincer să fiu, nu mi-a trecut niciodată prin minte că Aurora ar
putea fi acolo. La școală nu prea petreceau timp împreună. Topaz
era complet diferită de Aurora. Ș i ea era deșteaptă, dar era de-a
dreptul obsedată de propria-i imagine. Am presupus că Topaz se
afla acolo cu grupul ei obișnuit: Benners și… nu mai… ah, da,
Connor și Jojo. Ș i umbra lui Topaz… Oare cum o chema?
— Coralie? Nu era cu Topaz când v-ați întâlnit? întrebă Jonah.
— Nu, Topaz se plimba singură pe malul râului. Eu mergeam
pe cărare și cred că am speriat-o.
— Ce făcea? întrebă Lightman.
Mackenzie îi aruncă o privire goală și scoase un sunet gânditor.
— Ei bine, avea o geantă cu ea și mergea în direcția opusă.
Probabil că voia să meargă să înoate.
— Nu ați văzut de unde venea? întrebă Jonah.
— Nu, răspunse Mackenzie, clătinând din cap și privindu-i pe
cei doi. Uitați… Știu că Topaz se purta ca o vacă cu sora ei, dar nu
cred că a avut nimic de-a face cu moartea ei. A fost devastată
după dispariția Aurorei.
— Această informație ne este foarte utilă. Vă mulțumesc, zise
Jonah. Ș i n-ați mai văzut nimic relevant în acea seară?
Mackenzie clătină din cap.
— Am campat la vreo 3 km distanță.
— Cu iubita dumneavoastră, zise Jonah, așa este?
— Da. Fosta iubită, adăugă el. Vreau să zic că au trecut treizeci
de ani de atunci… între timp m-am însurat, dar nu cu ea.
— La ce oră v-ați întâlnit cu iubita dumneavoastră? întrebă
Jonah.
— Ahhh… Sincer, nu-mi amintesc. Dar cred că am dat o
declarație la acea vreme. Își frecă fruntea cu degetul mare și se
încruntă.
 — Sunt sigur că putem verifica. Vă mulțumesc, zise Jonah. Ș i,
odată ajuns la locul de campare, nu ați mai părăsit locul? Și nu ați
auzit nimic sau nu ați văzut alți excursioniști?
Mackenzie clătină din cap.
— Nu ne aflam prea aproape de drum, spuse el. Ș i am făcut
această alegere în mod conștient. Locurile de campare oficiale pot
fi aglomerate în acea perioadă a anului; în plus, vremea era
superbă. Cu toate acestea, alegerea mea a enervat-o la culme pe
Di, pentru că nu-i convenea să meargă pe jos 1,5 km și să coboare
jumătate din drum pe întuneric, așa că a trebuit să merg după ea.
Schiță un zâmbet. Probabil că ar fi trebuit să-mi dau seama că
acela era un semn al incompatibilității noastre.
— Ați băut ceva în acea seară? întrebă Jonah. Am impresia că
ați declarat că ați băut vin amândoi.
— Da, cred că am băut vreo două pahare fiecare.
— Deci este posibil să nu fi fost trezit de anumite sunete, zise
Jonah.
— Ah, da, este posibil. În plus, eu în general dorm neîntors.
Ridică ușor din umeri și schiță un zâmbet.
— Vă mulțumesc. Aș mai avea o singură rugăminte: ați putea
să-mi spuneți numele fostei dumneavoastră iubite?
— Ah. Diana… Diana Pitman. Râse scurt. Mi-a luat ceva să-mi
amintesc.
— Mai dețineți vreo informație care ne-ar putea fi utilă? Vă mai
amintiți ceva?
Mackenzie rămase pe gânduri.
— Nu, nu cred. Eu… Nu sunt sigur cât de mult îmi mai
amintesc de atunci sau cât de multe lucruri mi le amintesc diferit.
Probabil că am rescris în mintea mea multe din cele întâmplate
într-o încercare de a-mi aminti și reproșându-mi că nu am campat
mai aproape și că nu am auzit nimic.
Jonah dădu din cap.
— Aceasta este cartea mea de vizită. Vă rog să mă contactați
dacă vă amintiți ceva. De asemenea, ne-ar fi de mare ajutor dacă
ați avea ceva consemnări cu privire la lucrările Aurorei.
Mackenzie luă cartea de vizită, se holbă la ea și dădu din cap.
Când profesorul luă cartea de vizită, Jonah îi simți degetele ușor
umede. Mackenzie transpira.
Profesorul îi urmări în tăcere până părăsiră clasa.
 20. Aurora
Sâmbătă, 23 iulie, 00:35

Totul devenise fragmentat și confuz. Aurora era amețită de

alcool, de contactul direct cu Connor și de mirosul lui intens.
— Mă simt puțin… ciudat.
Se îndepărtă de el. Pielea îi lucea de transpirație. Se
dezechilibră și Connor o prinse.
— Ești bine?
— Nu știu.
Auzi un hohot de râs și Connor deveni brusc rigid. Se uita peste
umărul ei la Topaz. Bineînțeles că ea era cea care râdea.
Aurora se întoarse. Topaz stătea foarte aproape de Brett și-i
șoptea la ureche. Își ținea mâna pe umărul lui, mângâindu-i
brațul cu părul ei lung, ceea ce o făcu pe Aurora să se simtă
extrem de inconfortabil.
Brett zâmbea, dar privirea lui se îndreptă spre Aurora. Ea nu
avu timp să se prefacă fericită de faptul că sora ei îi făcea
avansuri.
Lui Brett i se șterse zâmbetul de pe față și se îndepărtă puțin de
Topaz.
— Hei, ar trebui să dansăm! strigă el și își lăsă paharul și se
apropie de Connor și Aurora. Haide! Brett începu să-și miște capul
și să se legene ușor.
Topaz nu se apropie de el, în schimb se îndreptă spre Coralie și
o luă de mâini. Își trase prietena aproape de ea, își puse brațele în
jurul ei și cele două începură să danseze, lipite una de alta.
Aurora tresări când Connor începu să se miște din nou,
încercând s-o facă să danseze cu el.
— Scuze, nu mai am chef să dansez, zise ea încet.
— Nu fi prostuță, spuse Connor și o trase și mai aproape de el.
Aurora nu mai voia să fie atinsă și nu avea de gând să-l lase s-o
forțeze să danseze cu el. Nu-și mai simțea brațele, iar picioarele îi
erau grele și stângace.
O văzu pe Topaz învârtind-o pe Coralie, în timp ce îi privea pe
rând pe Brett și Connor. Ambii o urmăreau, iar Aurora nu se putu
abține să nu privească și ea spectacolul.
Topaz o întoarse pe Coralie și o trase spre ea, înclinându-și
capul până li se întâlniră buzele. Coralie nu opuse rezistență și își
puse brațele în jurul lui Topaz, trăgând-o și mai aproape, pentru a
o săruta.
Aurora se holba. Era la fel de fascinată ca și Brett și Connor,
dar din motive complet diferite.
Se întrebă dacă lui Topaz îi plăceau cu adevărat fetele și nu
băieții, și dacă cumva îi scăpase acest lucru în comportamentul ei.
Dar își amintea de prea mulți iubiți, de prea multe întâlniri
romantice pe holul sălii de sport sau în spatele stației de autobuz,
de prea mult flirt și prea multe atingeri, pentru ca acest lucru să
fie adevărat.
Brett râse.
— Uau, fetelor!
Topaz se opri pentru o clipă. Îl privi rânjind, după care o prinse
pe Coralie de păr și îi trase capul pe spate. Topaz își apropie
buzele de gâtul prietenei sale și începu s-o lingă și s-o sărute
deasupra claviculei.
Brett se apropie încet de ele, ținându-și o mână pe ceafă în timp
ce le privea. Apoi se apropie și mai mult și Topaz îi făcu loc să li se
alăture. Îl lăsă să o sărute, în timp ce mâna lui se mișca pe
spatele lui Coralie și ajunse în cele din urmă sub fusta ei.
Aurorei îi era tot mai greață. Încercă să se îndepărteze de
Connor, dar el nu-i dădu drumul.
— Vreau să plec, zise ea și se smuci din prinsoarea lui.
— Nu pleca, spuse Connor. Tonul lui era ușor disperat, dar
Aurora se săturase de ei toți.
Se întoarse și părăsi locul de campare, îndreptându-se spre
întunericul pădurii.
 21
De îndată ce se puseră iar în mișcare, Jonah îi sună pe
O’Malley și Hanson prin Bluetooth. Hanson răspunse imediat,
plină de entuziasm.
— Poți să-mi faci legătura cu Domnall, te rog? întrebă Jonah.
— Nu știu unde este, răspunse Hanson. Nu l-am văzut de când
ați plecat.
Acel lucru nu era deloc surprinzător. În general, dacă Sergentul
avea o pistă, acesta o urma, indiferent de direcția în care-l ducea,
fără a-și pierde vremea informând restul echipei.
— În regulă. Îl voi suna pe mobil puțin mai târziu. Spune-mi ce-
ai aflat.
— Bine. Am aflat ceva de la Departamentul de Medicină Legală.
Linda McCullough vrea s-o sunați. Au analizat o doză de bere
găsită în ascunzătoare, lângă cadavru și era pe jumătate plină cu
dextroamfetamină.
— Pe jumătate plină? întrebă Jonah.
— Da, conveni Hanson. Este ceva ciudat la mijloc, zise ea. Doar
o cantitate mică de pe fundul dozei era dizolvată, restul era
complet uscată.
Jonah procesă informația.
— Deci praful a fost introdus în doză după ce berea a fost
băută, zise el.
— Asta crede și ea.
Pentru Jonah, acest lucru era tulburător. Nu putea explica
acest lucru decât în trei moduri: fie fusese o tentativă eșuată de a
pune droguri în băutura cuiva, după ce acea persoană terminase
de băut, fie cineva încercase în grabă să se descotorosească de
droguri, fie fusese o tentativă de a induce în eroare poliția. Tindea
să excludă cea de-a doua posibilitate, deoarece existau modalități
mult mai ușoare de a scăpa de droguri, decât să le torni printr-o
gaură îngustă într-o doză de bere și apoi să o îngropi. Dacă fusese
vorba despre o tentativă eșuată de a pune droguri în băutură,
atunci de ce murise Aurora? De ce fusese acea doză îngropată
împreună cu ea?
Jonah avea un sentiment tulburător că era vorba despre a treia
variantă și că cineva lăsase intenționat doza acolo, în cazul în care
cadavrul ar fi fost găsit. Să fi fost Connor? Oare o violase și o
omorâse și încercase să-l incrimineze pe Daniel Benham, lăsând
acolo o doză plină de droguri?
 Jonah era conștient că Hanson îi vorbea.
— Domnule?
— Scuze, ce ai spus?
— Mackenzie. Am găsit-o pe iubita lui, Diana Pitman, cea cu
care a campat în acea seară.
— Bine lucrat, zise Jonah, amintindu-și că de-abia ce obținuse
numele. Unde se află?
— Predă la o școală din York. Doriți să o contactez?
Jonah oftă la gândul unui alt drum lung.
— Da. Vezi ce reușești s-o convingi. Dacă vom fi nevoiți să
mergem până în York, vom merge.
— În regulă, o s-o sun. De asemenea, n-am reușit să găsesc
nimic incriminator până acum în ceea ce-l privește pe Andrew
Mackenzie. Nici pe Google nu am găsit mare lucru. Dar am trimis
o solicitare la Serviciul de Informații pentru a afla mai multe.
— Ai putea începe să iei legătura cu toate școlile la care a
predat pentru a afla mai multe informații despre el, zise Jonah.
Dacă are CV-ul pe LinkedIn, poți începe de acolo, dar verifică
toate datele. Cea mai ușoară modalitate de a ascunde problemele
întâmpinate de-a lungul carierei este să te prefaci că n-ai lucrat
niciodată în acele locuri.
— În regulă.
— Dar mai întâi verifică-l pe Connor, adăugă el. Momentan, nu
avem motive să-l considerăm pe Mackenzie suspectul principal.
— Desigur.
Își dădu seama din tonul vocii ei că nu era prea încântată. Era
evident că fusese entuziasmată de ideea că Mackenzie ar fi putut
reprezenta un suspect omis de poliție și și-ar fi dorit să
urmărească această pistă. Jonah era conștient de faptul că,
pentru a fi un polițist bun, trebuia să ai instinct, dar în același
timp, trebuia să știi când era timpul să faci munca de jos.
— Ai vorbit cu Jojo Magos? întrebă el.
— Da. A spus că va fi la Peretele de Alpinism din Southampton
toată ziua și că va putea fi contactată telefonic în jurul orei 20:00.
Jonah aruncă o privire spre ceasul de pe bord, care indica ora
16:52. Chiar și cu traficul de la ora aceea, tot aveau să se întoarcă
până atunci.
— Vreți să încerc să iau legătura cu ea? întrebă Hanson.
— Nu, zise Jonah. Poate că ar fi mai productiv să vorbească cu
ea la Peretele de Alpinism. Văd eu cum fac. Dacă iei legătura cu
fosta iubită și continui să-l cercetezi pe Mackenzie, îi vom verifica
noi pe ceilalți.
Închise telefonul și se gândi la Hanson și la cum avea să se
integreze în echipa lui. Pentru el, modul în care lucraseră
întotdeauna împreună contase foarte mult. Fiecare contribuise cu
propriile abilități și el se folosea de ei atunci când era nevoie.
Juliette Hanson era foarte diferită de ofițerul impulsiv și arogant
de care reușise să scape recent. Nu părea genul care să urmeze o
linie de investigație în mod agresiv, în stilul unui polițist corupt, și
nici genul care să compromită complet o anchetă.
Cu toate acestea, Jonah încerca să-și dea seama ce rol urma ea
să joace în echipă. Era categoric proactivă, asemenea lui O’Malley
și mai mult intuitivă, decât logică, spre deosebire de Lightman. De
asemenea, Hanson părea genul care avea nevoie de lăudă și
recunoaștere, lucru care ar fi putut fi util sau dificil de controlat,
în funcție de cum aveau să decurgă lucrurile.
Pentru moment, hotărî să nu se mai gândească la acel lucru și
să se concentreze pe interviul cu Mackenzie, cât îi era încă
proaspăt în minte. Reacția profesorului la veștile lor și mândria
feroce pe care o simțea față de Aurora reprezentaseră un semn de
avertizare. Jonah nu era sigur dacă reacția lui se datora doar
regretului de a nu fi fost acolo pentru ea. La urma urmei, nu
predase ore la clasa ei decât de câteva ori pe săptămână.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care ploaia continua să
se reverse asupra parbrizului, deși se mai domolise puțin. Traficul
se aglomera, devenind un labirint de stopuri roșii.
— Odată ce luăm legătura cu fost iubită, ar trebui să vedem ce
au de spus colegii lui Mackenzie despre el, spuse Jonah după o
vreme.
— Vreți să aflați dacă a avut relații neadecvate cu eleve? întrebă
Lightman.
— Vreau să aflu tot ce se poate afla despre el, zise Jonah. Dar
dacă are o problemă legată de fetele tinere, acest lucru ar spune
multe.
— Vreți să mă ocup eu?
— Nu. Mai bine să se ocupe Hanson, răspunse Jonah. Las-o să
se simtă silitoare și utilă. Va deveni dependentă înainte de a
realiza cât de a naibii de plictisitoare este de fapt această muncă.
 Hanson îl văzu pe Lightman intrând în Departamentul de
Investigații Criminale și își ridică privirea spre el. Zâmbetul lui
călduros era ușor stânjenitor, așa că își lăsă capul în jos, pentru a
privi monitorul.
Încă nu era sigură dacă putea avea încredere în el, dar în
același timp, în mod frustrant, se surprindea încercând să se facă
plăcută de el. Se simțea de parcă versiunea ei adolescentină se
afla încă în interiorul ei, încercând să-i facă pe băieții populari să
vorbească cu ea.
Lightman se îndreptă spre ea și își lăsă haina pe spătarul
scaunului său. Îi era greu să-l ignore, dat fiind faptul că avea
biroul chiar în fața ei. Nu-i despărțeau decât două monitoare
subțiri.
— Cum merge treaba? întrebă el.
— Binișor, zise ea. Două dintre școlile cu care am luat legătura
mi-au vorbit despre Mackenzie și acum aștept să fiu sunată înapoi
de directorul celei de-a doua școli la care a predat în
Bournemouth.
— Ai aflat ceva suspect? Stătea încă în picioare cu o expresie
plină de interes.
— Nimic semnificativ. Hanson ridică din umeri. La școala la
care a lucrat înainte, a participat la un protest împotriva
războiului în timpul programului școlar. L-a văzut un elev care
chiulea de la ore și părinții lui au raportat acest lucru, dar școala
nu a făcut mai nimic în această privință, deoarece elevii lui aveau
note bune și el era foarte popular. Au ajuns la concluzia că nu era
treaba lor, atâta timp cât nu a lipsit de la ore.
— În concluzie, nimic relevant, comentă Lightman.
Hanson aruncă o privire spre ușă, realizând că Inspectorul Ș ef
nu îl urmase pe Lightman.
— Ș eful este pe drum?
— Nu, a mers să o intervieveze pe Jojo Magos.
Hanson îl privi în ochi.
— La Peretele de Alpinism?
— Da.
— Nu este un loc inadecvat pentru un interviu?
— Există avantaje și dezavantaje când vine vorba de a merge la
locația suspectului, zise Lightman, schițând un zâmbet. Ș i, în
general, sunt de părere că Inspectorul Șef știe cum să controleze
astfel de situații.
 Lightman se așeză la biroul său, iar Hanson își făcu de lucru cu
cea de-a doua pagină de rezultate Google privitoare la Andrew
Mackenzie. Dădu clic pe toate linkurile plictisitoare, chiar dacă
majoritatea se refereau la alți Andrew Mackenzie și continuă să
verifice și restul paginilor.
La ora 18:00 îi sună telefonul de pe birou. Spera să fie școala,
nu șeful, pentru că voia să aibă mai multe informații pe care să i
le comunice.
— Ofițer Hanson, se prezentă ea.
— Ah, bună ziua! Vă sun din partea Ș colii Bournemouth East.
Era o voce blândă, de femeie, cu un ușor accent nordic. Sunt unul
dintre Directorii Adjuncți de aici și, din câte am înțeles, doreați să
aflați informații cu privire la Andrew Mackenzie. Îmi cer scuze că
mi-a luat atât de mult să vă sun înapoi, dar a trebuit să discut cu
mai multe persoane.
— Nicio problemă, răspunse Hanson. Apreciez că v-ați făcut
timp să mă sunați.
— Este în regulă. Nu am avut probleme cu domnul Mackenzie,
dar cred că ar trebui să știți ceva: a început o relație cu una dintre
fetele din anii terminali după ce ea a părăsit școala noastră. Nu
era nimic ilegal la mijloc dat fiind faptul că fata era deja majoră și
nu mai era înscrisă la școala noastră, dar, având în vedere că a
cunoscut-o aici, în calitate de profesor, părinții nu au fost tocmai
încântați.
— Da, acest lucru ar putea fi de interes. Vă mulțumesc, zise
Hanson, dând jos capacul de la pix pentru a-și lua notițe pe un
caiet A4. Sunteți sigură că relația a început după ce a părăsit fata
școala și că nu aveau o relație pe ascuns cât timp ea era încă
acolo?
— Din câte am înțeles de la personalul școlii, nu. Dar este greu
de spus cu certitudine. La vremea aceea, au făcut tot ce le-a stat
în putință pentru a afla adevărul și pentru a căuta semne de
ademenire din partea lui, dar n-au găsit nimic. Fata a declarat cu
certitudine că se întâmplase la câteva luni după plecarea ei de la
școală, când se întâlniseră întâmplător într-un bar, dar că, până
atunci, nici nu le trecuse prin minte așa ceva. Date fiind
circumstanțele, cred că școala a procedat corespunzător.
— Da, vă mulțumesc, zise Hanson. Puteți să-mi spuneți, vă rog,
numele fetei?
 — Bănuiesc că aceste informații nu vor fi făcute publice, zise
profesoara, ușor îngrijorată.
— Nu, nu, spuse Hanson. Vom folosi aceste informații strict în
scop investigativ. Este posibil să nici nu fie ceva important.
— În regulă. Conform spuselor avocatului nostru, nu încalc
politica de confidențialitate dacă vă împărtășesc această
informație, dat fiind faptul că deja nu mai era eleva noastră când
s-a întâmplat. Numele ei este Pria Anand.
— Grozav, zise Hanson. Vă supărați dacă vă mai contactez în
cazul în care avem nevoie de informații suplimentare?
— Desigur, nu este nicio problemă, zise directoarea adjunctă.
Atâta doar că voi pleca în concediu săptămâna viitoare. Dar vă voi
da numărul meu de mobil, în cazul în care aveți nevoie să luați
legătura cu mine.
Hanson notă numărul și închise. Observă expresia curioasă de
pe fața lui Lightman.
— Relație inadecvată? întrebă el.
— Posibil, răspunse Hanson. Aparent a început doar după ce
fata a părăsit școala, dar este vorba despre o perioadă de doar
câteva luni după plecarea ei. Mie una mi se pare suspect.
O’Malley își anunță întoarcerea, trântind ușa de la intrare. Se
apropie de ei cu o expresie ușor distantă.
— Ați avut o după-amiază productivă? întrebă Hanson.
— Posibil, răspunse O’Malley. Vă voi pune la curent când
ajungem la bar.

Jonah parcurse pe jos cei 1,5 km până la Peretele de Alpinism

din Southamptom într-un timp mult mai scurt decât i-ar fi luat cu
mașina prin traficul de după-amiază. Până să ajungă la destinație,
avea pantalonii uzi și grei, dar jacheta pentru activități în aer liber
îi menținuse restul corpului uscat. Ș i-ar fi dorit ca ploaia de vară
să fie mai caldă, să fie fierbinte și tropicală, nu mizerabilă, rece și
gri cum era.
Biroul de recepție al centrului era complet eclipsat de peretele
proeminent de alpinism, care arăta ca o umflătură imensă de un
albastru închis, acoperită cu mânere fluorescente. Jonah îi arătă
legitimația băiatului tinerel și subțire de la intrare.
— Ah… Vreți să discutați cu managerul?
 — Nu vreau decât să-i pun câteva întrebări unuia dintre
membrii dumneavoastră care a fost de acord să ne întâlnim aici,
răspunse el.
Bărbatul ezită și privi în jur după o persoană căreia i-ar putea
cere sfatul în acea privință, după care ridică din umeri.
— În regulă. Dar… vă rog să nu-i deranjați prea tare pe ceilalți
membri care fac alpinism. Și nu stați sub persoanele aflate pe
peretele de alpinism, da?
Jonah îi zâmbi ușor.
— Mă voi strădui.
Lui Jonah îi luă aproape 15 minute s-o găsească pe Jojo. Locul
acela era mult mai complex decât își imaginase, cu nenumărate
încăperi înșiruite una după alta, fiecare oferind o altă provocare:
cățărare la înălțimi mari cu corzi și surplombe, pereți de alpinism
înalți și joși, și chiar pereți de alpinism care includeau doar o serie
de prize de picioare.
În fiecare încăpere existau câțiva alpiniști care se cățărau, iar
aceștia erau la fel de diferiți precum încăperile. Unii dintre ei se
mișcau pe perete asemenea păianjenilor, pe când alții se chinuiau
să nu cadă. Aerul era uscat de talcul scuturat de pe zecile de
perechi de mâini ale alpiniștilor, dar avea un miros plăcut.
Jojo se afla într-una dintre încăperile cu două nivele și corzi,
într-un grup de patru persoane. Aproape ajunsese în vârf când
intră Jonah. Era înconjurată de sfori, dar avea părul scurt
descoperit. El o urmări în timp ce traversă în partea cealaltă a
peretelui, mișcându-se constant, dar cu grijă, folosindu-și brațele
și picioarele subțiri. Modul în care mâinile și picioarele ei găseau
în permanență prizele mici și mov, fără a se atinge de restul era
elegant și ușor hipnotizant.
Jojo făcu o scurtă pauză, timp în care atârnă în aer, ținându-se
cu o singură mână, în timp ce își băgă cealaltă mână în săculețul
cu talc.
— Cred că va trebui să sari, strigă unul dintre bărbații de la
baza peretelui. Brațele tale nu sunt suficient de lungi.
Jonah bănui de ce se oprise. Exista o ultimă priză mov, mult
deasupra mâinii ei stângi.
— Să sar? strigă Jojo, clătinând din cap. Dai vreodată sfaturi
mai puțin de căcat?
În schimb, ea se înclină treptat spre stânga, se balansă,
aparent pe un singur deget de la picior, centrul de greutate
mutându-i-se deasupra genunchiului, apoi își ridică piciorul drept
și își sprijini degetul de la picior pe o priză aflată undeva în
dreptul taliei. Avea mâna stângă încă liberă și toată greutatea ei
se distribuia între brațul drept și piciorul stâng, până reuși să-și
fixeze bine degetul mare de la picior. Din acea poziție, se întoarse,
mutându-și greutatea de pe piciorul stâng, se întinse în sus,
împingându-se cu grijă în piciorul și brațul drept.
Cu mâna stângă apucă priza pe care ceilalți o consideraseră
prea sus pentru ea. Se legănă puțin agățată doar în brațul stâng și
își dădu drumul, strigând:
— Cobor!
Coarda se strânse și bărbatul care o asigura – Jonah își
amintea suficiente lucruri despre alpinism pentru a nimeri măcar
câțiva termeni – o lăsă în jos.
— N-a fost rău deloc, zise bărbatul responsabil cu asigurarea,
care avea conformație de alpinist: înalt și sprinten, cu umeri
suficient de lați pentru a-i face corpul să pară triunghiular. Avea
picioare slabe, dar cu mușchi atât de bine definiți, încât Jonah îi
putea vedea chiar și când bărbatul stătea relaxat.
— Oricum, mai bine decât să fac o săritură, zise Jojo, rânjind și
începu să-și desfacă corzile de pe ham.
Jonah înaintă și Jojo își ridică privirea spre el. Făcu o
strâmbătură ciudată când îl recunoscu, afișând o expresie între
zâmbet și grimasă.
— Când am spus că merg la cățărat, strigă ea, voiam să spun
că sunt ocupată.
Jonah ridică din umeri și-i zâmbi.
— Mi s-a părut o idee mult mai bună decât să stăm într-o
încăpere fără ferestre. Ai putea să-mi acorzi doar câteva minute?
Îi simțea pe ceilalți trei membri ai grupului urmărindu-l,
așteptând o explicație.
Jojo își întoarse lent privirea spre el, zâmbind.
— În regulă. Câteva minute. Haide!
Ea îl conduse prin trei încăperi și apoi pe sub o boltă prăfuită,
într-o zonă de relaxare, slab iluminată, cu mai multe automate
pentru diverse produse. Nu era nimeni acolo.
Jojo se îndreptă spre o masă din colț, își trase un scaun din
plastic și se așeză pe el cu un picior ridicat pe marginea
scaunului.
 — Este cafea de căcat la automate, dacă vrei să te servești, zise
ea.
— Este în regulă. Am suficientă cafea de căcat la secție.
Jonah se așeză de partea cealaltă a mesei, conștient de faptul
că ea îl urmărea.
— Ce vrei să știi?
— Câteva lucruri, răspunse Jonah încet. În primul rând, mi s-a
părut că te frământă ceva, nu doar moartea Aurorei. Poate ceva
legat de moartea ei.
Jonah observă că privirea ei îi coborî spre mâini și că începu să-
și facă de lucru cu plasturele pe care-l avea lipit în jurul degetelor
mijlocii. Jojo nu spuse nimic.
— Voiai să ne spui ceva? Ceva despre care îți este greu să
vorbești?
Ș tia că avea dreptate. Îi citea pe față faptul că se lupta cu
dorința de a vorbi și cu frica legată de consecințele acelui lucru.
— Eu doar… Jojo respira neregulat. V-am spus că niciunul
dintre noi nu s-a mai atins de drogurile ascunse după acea
noapte. Dar, de fapt, lucrurile nu au decurs atât de simplu. Odată
ce am realizat că Aurora dispăruse și că trebuia să chemăm
poliția, am intrat în panică.
Jonah dădu din cap.
— Având în vedere că existau 15 kg de substanțe ilegale
ascunse la 1,5 km de locul de campare, sunt convins că și eu m-
aș fi panicat.
Jojo schiță un zâmbet, dar privea în continuare plasturele de la
mână.
— Deci am… discutat despre asta și, în toată panica aceea, am
realizat că trebuie să ascundem dextroamfetamina. Așa că eu și
cu Brett am mers la ascunzătoare și am astupat intrarea. Nu ne-
am uitat înăuntru… nu voiam decât să nu se mai vadă. Am lovit
pământul de deasupra, până s-a prăbușit și nu se mai vedea
nimic. În cele din urmă Jojo își ridică privirea spre el. Jonah îi
putea citi oboseala, teroarea și frica stranie din ochi. Am îngropat-
o acolo fără să știm.
— Tu și Brett Parker? întrebă Jonah încet.
— Da. Jojo dădu din cap. Brett Parker.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Jonah și-i imagină
pe cei doi chinuindu-se să ascundă drogurile.
 Încercă să-și imagineze adrenalina și decizia lor de a astupa
ascunzișul fără a se uita înăuntru.
— Când veți afla cum a murit? întrebă Jojo cu o voce ușor
răgușită.
— Sincer să fiu, nu știu, zise Jonah.
— Mă tot întreb dacă Aurora dormea acolo sau… sau era rănită
și… Dacă am omorât-o fără să știm?
— Nu pot să-ți spun decât că vom face tot ce ne va sta în
putință pentru a afla ce i s-a întâmplat, răspunse el. Se aplecă
ușor în față și realiză că era atât de aproape de ea, încât îi putea
simți mirosul de talc combinat cu cel de transpirație. Oricum, este
puțin probabil ca cineva s-o fi băgat în acea gaură cât era încă în
viață.
— Da, zise Jojo, presupun că aveți dreptate. Continuă să se
joace cu plasturele, trăgând de el până se dezlipi.
— Va trebui să vii să dai o declarație cu privire la astuparea
intrării, spuse Jonah, după ce Jojo renunță la plasture. Este greu
de spus cu voce tare, dar dacă nu ai știut că se afla acolo, nu ai
comis nicio infracțiune.
— Oricum, am fost niște idioți, zise Jojo. Și niște lași. Ar fi
trebuit să ne asumăm răspunderea pentru ce făceam. Ar fi trebuit
să ne asumăm cu toții vina. Jojo oftă și își întinse gâtul într-o
parte, masându-l.
— Dar a fost o decizie luată de comun acord?
Jojo încuviință din cap.
— Ș i nimeni nu s-a opus?
— Cred că ne era tuturor la fel de frică. Imaginați-vă ce ar fi zis
părinții noștri… și școala.
Jonah dădu din cap și rămase tăcut o vreme.
— Cât mai stai aici? întrebă el, făcând un semn din cap spre
cealaltă cameră, unde doi alpiniști se cățărau în apropierea ușii.
— Vreo două ore, spuse ea. Până îmi tremură corpul atât de
tare, încât nu mai merită efortul.
— De câte ori pe săptămână vii aici?
— De patru-cinci ori, deși uneori ne întâlnim la cineva acasă.
Sunt multe persoane care și-au construit pereți de alpinism în
șopron.
— Dumnezeule… Jonah clătină din cap. Și pe lângă asta mai ai
și un job. Mă faci să mă simt extrem de leneș.
 Jojo schiță un zâmbet.
— Asta este joacă de copii în comparație cu ce făcea Aleksy:
minimum două sesiuni pe zi și doar o zi liberă o dată la
paisprezece zile.
Jonah dădu din cap gânditor, apoi spuse:
— A căzut de la o înălțime mare când a murit?
Jojo deveni brusc tensionată și își întoarse privirea.
— Îmi cer scuze, zise el repede. Nu mă prea pricep la…
— Este în regulă, spuse ea. Era un traseu pe care-l parcursese
de nenumărate ori. Era ca un fel de încălzire pentru un traseu
mai greu. N-ar fi trebuit să pățească nimic, dar asta este problema
cu cățărarea liberă: nu este nevoie decât o clipă de neatenție. Jojo
făcu o scurtă pauză, apoi continuă pe un ton jos și intens. Mare
idiot!
— Îmi pare rău, spuse Jonah încet.
Jojo își frecă iar gâtul și Jonah se întrebă dacă făcuse cumva o
întindere musculară în timpul cățărării.
— Mai este ceva ce nu v-am spus când ați venit la mine acasă.
Nu a fost… Jojo făcu o pauză. Problema este că a trecut atât de
mult timp de atunci, încât nici nu sunt sigură dacă este real. De
fapt este o amintire parțială și eu eram beată și… drogată. Îmi
amintesc că la acea vreme nici nu eram sigură dacă s-a întâmplat
sau nu.
— Poți să-mi spui, chiar dacă nu ești sigură. Prefer să am zece
piste false, decât să-mi scape cea reală, doar pentru că o persoană
nu era sigură.
— În regulă. Ei bine, nu sunt sigură dacă este tocmai o pistă…
Jojo zâmbi ușor. Cred că am derulat această amintire de atâtea
ori în mintea mea, încât nu mai sunt sigură de nimic. Doar că am
impresia că m-am întors acolo la un moment dat, pentru că mi-o
amintesc pe Aurora stând lângă foc și vorbind cu cineva, doar că
nu am văzut cu cine, pentru că se aflau în afara luminii focului.
Cunoști sentimentul acela când nu știi sigur dacă te-ai convins
singur de ceva sau nu? Ei bine, când a dispărut, nu am spus
nimic despre asta, pentru că nu eram deloc sigură.
— Interesant, zise Jonah. Nu-ți amintești ce spunea?
— Singura amintire vagă pe care o am este că ar fi spus că îi
este sete, dar este foarte posibil să-mi fi imaginat asta, spuse Jojo,
clătinând din cap.
 — Oricum, este bine de știut, zise Jonah, gândindu-se la ceea
ce-i spusese Coralie despre Connor. Dacă era adevărat faptul că
se trezise la un moment dat, atunci exista posibilitatea ca Aurora
să se fi trezit și ea la un moment dat și să fi avut vreun fel de
altercație cu Connor.
— Trebuie să vin chiar acum la secția de poliție să dau
declarația? întrebă Jojo.
— Dumnezeule, nu, zise el și îi zâmbi ușor. Vreau să merg
acasă. Poți veni mâine.
Jojo îi aruncă o privire sceptică și amuzată în același timp, apoi
ridică din umeri și zâmbi.
— Cum spuneți dumneavoastră, Polițai Sheens.
— La ora 9 este bine?
Jojo ezită.
— Nu este o oră potrivită pentru tine? întrebă el.
— Sunt destul de irascibilă înainte de ora 10, zise ea, rânjind.
— În acest caz, merge și ora 10, spuse Jonah. Orice pentru a-
mi face viața mai ușoară…
— Grozav, ne vedem atunci.
Jonah își băgă mâna în buzunar și scoase o carte de vizită care
era ușor îndoită, dar ea o luă și dădu din cap solemn.
— Asta în cazul în care vrei să mai vorbești cu mine despre ceva
înainte de întâlnirea de mâine. Distracție plăcută la cățărat!
În ciuda faptului că era pierdut în gânduri, simți că este
urmărit și se întoarse brusc la dreapta. Nu întrezări decât o
siluetă îmbrăcată într-o haină largă, care purta pălărie, înainte ca
aceasta să dispară după o clădire. Jonah alergă în acea direcție,
dar persoana respectivă dispăruse. Drumul strălucea de la
umezeală și era gol.

O’Malley insistase să meargă la un bar „adevărat”, în loc de

barul renovat și bine luminat de peste drum de secția de poliție.
— Dacă nu este slab iluminat și cu scaune tapițate, nu este un
bar adevărat, le explică el.
Așa că ajunseseră să meargă pe jos aproape un kilometru, până
la un local care nu arăta deloc promițător și care se numea
„Hangarul pentru Bărci”. La intrare avea o plăcuță neagră și
murdară și în fața clădirii se afla o tablă pe care era inscripționat,
cu greșeli de ortografie, un citat despre băut.
Hanson fu de părere că pe interior arăta ceva mai bine decât pe
exterior. Mobilierul părea mai degrabă confortabil decât jerpelit și
localul era învăluit într-o lumină caldă. Dat fiind faptul că avea
costumul ud leoarcă de la ploaie, Hanson fu încântată și de focul
care era complet neobișnuit pentru acel sezon. Se îndreptă spre
masa din fața șemineului și își atârnă geanta de spătarul
scaunului.
— Plătesc eu prima rundă, zise ea.
— Ah, nu, nu este cazul, îi răspunse O’Malley. A fost ideea mea,
deci eu plătesc. Ce vreți să beți?
— Hmm… Staropramen. Dar trebuie să conduc, deci nu voi bea
decât una.
— Pentru mine un Pale Ale 12, zise Lightman. Nu contează de
care.
În timp ce O’Malley se îndrepta spre bar, Hanson întrebă, mai
mult pentru a face conversație:
— Cum era Mackenzie când l-ați vizitat? A spus ceva
interesant?
— Ș efului i s-a părut puțin ciudat, răspunse Lightman. Părea
foarte emoțional în legătură cu toate astea.
— Cine, Mackenzie sau șeful? întrebă Hanson, zâmbind.
Lightman râse.
— Mackenzie. Inspector Ș ef Sheens nu este genul care să aibă
căderi emoționale în timpul interviurilor.
— Ș i dumneavoastră? întrebă ea, curioasă. Dumneavoastră vi
se întâmplă să fiți afectat emoțional de unele cazuri?
Se lăsă un moment scurt de tăcere, apoi Lightman zise:
— Încerc din răsputeri să nu mă las afectat, dar nu cred că-mi
este de prea mult folos. Ș i eu nu folosesc niciodată tactica
emoțională în interviuri pentru că nu mă prea pricep la a face
oamenii să se simtă apropiați de mine. Lightman mai făcu o
pauză. Dar asta nu înseamnă că nu simt nimic, mai ales când
vine vorba de omucideri. Unele cazuri… Vreau să zic, când
intervievezi o mamă în legătură cu partenerul ei care tocmai i-a
omorât fiica într-un acces de furie, este greu să nu te lași afectat.

12
N. trad.: Pale Ale este un tip de bere cu fermentație înaltă, făcută în mare parte din
malț pal.
 Hanson dădu încet din cap. Își aminti de propria ei experiență
când fusese trimisă să investigheze o casă, pentru că vecinii
sunaseră poliția să raporteze un bebeluș care plângea neîncetat de
câteva ore. Pe atunci, Hanson era un simplu ofițer și își amintea
de sergentul ei, care o intervieva pe acea mamă extenuată și în
lacrimi și de modul în care el își făcea de lucru cu articolele de
bebeluș din casă. În cele din urmă, el luă copilul în brațe și se uită
în gura lui, apoi îi spuse încet mamei că trebuiau să meargă la
secția de poliție. Mama îi turna copilului apă fiartă în biberon și
gura lui era plină de bășici.
După acea experiență, Hanson nu mai putut dormi timp de o
săptămână. Nu se putea gândi decât la copilul lipsit de apărare, la
modul în care mama lui dăduse din cap, știind că a fost prinsă și
la cum întrebase, plină de speranță, dacă bebelușul avea să fie
plasat în grija altcuiva. Acest lucru o făcuse pe Hanson să se
teamă de faptul că nimeni nu mai putea fi demn de încredere
dacă era împins prea departe. De asemenea, realizase că oamenii
erau capabili să descopere în permanență mijloace inovatoare de
a-și face rău unii altora.
Hanson hotărî să schimbe subiectul, înainte să se lase copleșită
de acele gânduri întunecate.
— Deci, dați-mi un pont. Cum aș putea să-l impresionez pe șef?
— În principiu, trebuie să-ți pui în evidență abilitățile, zise
Lightman. Este foarte interesat de psihologia echipelor și vrea ca
echipa să funcționeze în mod autonom. El își cunoaște punctele
slabe și atunci se folosește de noi ca să le compenseze.
— Deci… dumneavoastră sunteți mai meticulos decât el?
— Am o memorie mai bună, o corectă Lightman și sunt mai
exact. Dar el este mult mai deștept, zise el, zâmbind.
— Ș i Domnall? întrebă ea încet.
— El se pricepe la a scoate informații de la suspecți, îi merge
mintea repede și este intuitiv. Poate face salturi în gândire și poate
acționa rapid, ceea ce Inspectorului Ș ef i se pare dificil, dacă nu
este pregătit pentru asta. Șeful folosește o abordare holistică și
asta îl încetinește.
Conversația o făcu pe Hanson să se întrebe ce avea ea de oferit.
Era deșteaptă și avea ochi ageri. În general, acelea erau calitățile
pe care le observau colegii ei, inclusiv inspectorul cu care lucrase
anterior și care îi umpluse evaluările cu expresii de tipul
„comunicare bună” și „susținerea echipei”, crezând că aveau să-i
fie pe plac.
— Ț ine astea, zise O’Malley, apropiindu-se de ea și înmânându-i
două halbe, după care se întoarse la bar.
Se întoarse cu un pahar înalt, plin cu un lichid limpede și
acidulat și o felie de lime. Aparent O’Malley ignorase berea și
alesese ginul tonic, fapt care trăda o pasiune pentru alcool. În
timp ce restul lumii se mulțumea cu câte o halbă, el era capabil
să dea pe gât de trei ori mai mult alcool.
— Deci, zise ea, în timp ce O’Malley se așeza pe un scaun
mititel care-l făcea să arate extrem de comic cu silueta lui masivă,
cum v-ați petrecut după-amiaza?
— Am vorbit cu câțiva furnizori de droguri, încercând să aflu
dacă a încercat cineva să scape de o cantitate mare de
dextroamfetamină după moartea Aurorei. Vreau să zic că mă
îndoiesc că au dezgropat toate acele droguri, doar ca să le
păstreze, nu credeți?
— Ș i ați avut noroc?
— Posibil să fi găsit ceva interesant. Adică, nu este ca și când ar
ține evidențe oficiale, drept urmare, este greu de verificat, dar
unul dintre ei a spus că la vreun an după eveniment, piața a fost
brusc împânzită de dextroamfetamină, ceea ce i-a scăzut mult
prețul dar, din păcate, el nu a cumpărat, deci nu știe de unde a
apărut.
— 15 kg sunt suficiente pentru a împânzi piața? întrebă
Hanson.
— Mda, asta dacă vinzi o cantitate mare la mai mulți furnizori
mici, în același timp.
— Își mai aminteau și de alte tranzacții? întrebă ea.
— Nu prea. Unul dintre ei își amintea de o tranzacție mică cu o
fată pe care nu o mai văzuse până atunci, dar era vorba despre
cinci sau zece grame și nu era sigur dacă nu cumva se întâmplase
mai înainte. Un altul își amintea de câteva tranzacții cu un tip pe
care-l văzuse doar de câteva ori dar, din nou, era vorba de
cantități mult mai mici. Niciunul dintre ei nu este de părere că
adunate, drogurile ar fi însumat 15 kg.
O’Malley dădu paharul pe gât și apoi zise:
— Dumnezeule, sunt atât de însetat. Prea multă vorbărie. Mai
vrea cineva ceva de băut?
 Hanson realiză că de-abia ce-și începuse berea și clătină din
cap. Bău repede câteva guri.
— Lăsați-mă pe mine, spuse ea, dar el era deja în picioare.
— Nu, nu, stai liniștită.
— O să mă desconsidere dacă nu pot bea cot la cot cu el? îl
întrebă Hanson pe Lightman, în timp ce O’Malley se îndrepta spre
bar.
— Domnall? răspunse Lightman și clătină din cap. Nu trebuie
să-ți bați capul încercând să-l impresionezi. El nu bea alcool. Are
apă tonică în pahar.
— Vreți să punem vreun pariu timpuriu cu privire la identitatea
criminalului? strigă O’Malley de la bar.
Remarca o făcu pe Hanson să tresară ușor, dar barmanul nu
păru interesat.
— Eu aș vrea să-mi extind miza, răspunse Lightman. Aș vrea să
pariez în mod egal pe cei patru masculi.
— Nu așa funcționează pariurile, zise O’Malley. Ai tupeu și
pariază pe ce-ți spune instinctul.
O’Malley plăti și se întoarse la masă.
— Juliette, tu ce părere ai? întrebă el.
— Ah, nu știu ce să zic. Mai întâi, aș vrea să aflu ceva mai
multe informații.
Lui Hanson îi vibră telefonul și îl scoase pentru a verifica cine
era. Avu un sentiment neplăcut când văzu că era tot Damian. Ura
efectul pe care îl aveau mesajele lui asupra ei.
Ori de câte ori credea că scăpase, el mai trimitea câte un mesaj.
Pe ecran era afișat primul rând al mesajului, care începea cu
„Îmi pare rău…”. Nu era primul mesaj de genul acela pe care i-l
trimisese. De asemenea, mai erau și mesajele pline de furie, în
care îi spunea că este o mare idioată, că se înșelase cu privire la
tot, că îl părăsise pe baza unei bănuieli și că ar fi trebuit să stea
să-l ajute să depășească o perioadă dificilă, nu să-l părăsească.
Ș i mai erau și celelalte mesaje în care o acuza că-l înșelase și că
acela fusese motivul real pentru care-l părăsise. Aceea era logica
lui pervertită pe baza căreia funcționa mintea lui.
Se simți iar stoarsă de puteri, așa cum se simțea de fiecare dată
când primea câte un mesaj de la el.
— Ești bine? întrebă O’Malley.
Hanson își ridică privirea spre el, apoi spre Lightman, care o
privea cu o expresie imposibil de descifrat.
 — Da, zise ea, uitându-se la telefon și blocându-l. Este în
regulă. Nu este decât pacostea mea de fost iubit.
Hanson nu mai avea chef să stea cu ei la taclale. Își termină
berea și se ridică.
— Ar fi cazul să plec, spuse ea. Mai am de dat niște telefoane…
— Te conduc eu, zise Lightman și se ridică, după care dădu pe
gât restul de bere.
— Noroc că nu mă deranjează să beau singur, spuse O’Malley
pe un ton mucalit.
— Ah, scuze. Hanson se simți vinovată. Nici nu se gândise la el
sau la faptul că și-ar putea dori companie. Sunt sigură că pot să…
— Este în regulă, zise el, râzând. Oricum trebuie să mă întorc
la treabă. Mai am oameni de văzut și furnizori de droguri de găsit.
Mă voi întoarce și eu la secție în curând.
Lightman ținu ușa deschisă pentru Hanson și apoi, odată ajunși
pe stradă, în loc să încerce să facă conversație, merse împreună
cu ea, în liniște. Ei îi zbură gândul direct la Damian și la fata care-
i trimisese cele două mesaje pasionale, pe care le găsise ea pe
telefonul lui.
Hanson nu o cunoștea. Aparent, fata se afla într-o relație cu
unul dintre colegii lui Damian. Oricum, nu fusese prima dată
când suspectase că el o înșela, dar el o atacase de atâtea ori și o
făcuse să se simtă vinovată pentru simplul fapt că zâmbea unui
bărbat, încât el nu se aflase niciodată în centrul atenției. Ea era
prinsă mereu pe picior greșit.
Ajunsese să realizeze faptul că Damian ascunsese multe
sentimente în spatele atacurilor sale de gelozie. Ea nu avea nici
cea mai vagă idee cât durase acea aventură, iar el continuase să
nege că ar fi existat ceva mai mult între ei și că fata nu era decât o
simplă fată nefericită în relația în care se afla, asta până când
Hanson descoperise pe calculatorul lui o poză cu ei doi, făcută cu
câteva săptămâni înainte.
Exista o parte din ea care încă își mai dorea să-l interogheze
până avea să recunoască adevărul. Dar era timpul să accepte
faptul că nu avea să afle niciodată ce se întâmplase de fapt și că
nu putea face nimic altceva decât să renunțe la el.
— Ar trebui să mai mergem la bar și cu altă ocazie, zise
Lightman dintr-odată. Când nu ne aflăm în stadiile frenetice ale
vreunui caz și nu există alte lucruri care să ne distragă atenția.
 Ea se aștepta ca Lightman să fie zâmbitor, dar expresia lui era
destul de serioasă.
— Mda, spuse ea, fără prea multă convingere. Ar trebui.
Lightman schiță un zâmbet.
— În regulă, bănuiesc că ai și lucruri mai bune de făcut, dar eu
și Domnall nu avem. Deci, atâta timp cât ne faci pe plac o dată la
ceva vreme…
Dintr-un oarecare motiv, Hanson simți nevoia să-l facă să se
simtă mai bine.
— Nu, chiar nu am, zise ea. Este plăcut să ies cu voi în afara
programului de lucru. Îmi pare rău că sunt tristă și inutilă. Jur că
nu sunt așa în mod normal.
— Ești în regulă, spuse Lightman și apoi, după o scurtă pauză,
adăugă: în comparație cu alții.
Hanson zâmbi.

Jonah se îndreptă încet, prin ploaie, spre secția de poliție.

Încercă să se gândească din nou la caz și nu la silueta care-l
urmărise din umbră.
Principala lui ipoteză era că Aurora fusese convinsă să meargă
la rezerva de droguri împreună cu cineva și apoi, acea persoană a
omorât-o, fie prin strangulare, fie prin supradoză, fie printr-o altă
metodă, încă nu era clar cum. Dacă Jojo și Coralie aveau
dreptate, acest lucru însemna că Aurora și Connor se treziseră
amândoi la un moment dat, ceea ce era foarte suspect.
Se gândi apoi la toate celelalte lucruri pe care i le împărtășise
Jojo și își aminti de ea în adolescență. Ș i pe atunci avea aceeași
expresie sarcastică, competitivă și sălbatică. Jonah se întrebă care
erau limitele acelei sălbăticii și ale disponibilității ei de a încerca
orice.
Gândurile lui deveniră circulare. Erau atât de multe lucruri de
luat în considerare, încât nu putea rămâne blocat asupra unui
singur aspect. Drept urmare, făcu ce făcea întotdeauna, și anume,
își puse gândurile deoparte, undeva în fundal, pentru a le accesa
mai târziu.
Când ajunse Jonah, Hanson se afla tot la biroul ei. El o salută
din cap și apoi se așeză pe unul dintre scaunele din apropierea ei.
— Sunt sigur că v-am spus să vă cărați, n-ați înțeles mesajul?
 — Îmi cer scuze, zise Hanson, cu o umbră de zâmbet pe față.
Ben a început și am simțit nevoia să concurez cu el, dar apoi el a
terminat, iar eu am rămas ușor încurcată în…
— Ce cercetezi?
— Câteva lucruri, zise ea, apoi adăugă: este ceva ce nu-mi dă
pace. De fapt, sunt mai multe lucruri.
Jonah era pregătit să meargă acasă. Era ud, obosit și
morocănos. Dar se aflase și el în locul ei cândva, pe când lucra
plin de entuziasm, la primul lui caz de omucidere și era extrem de
încântat când găsea discrepanțe în caz.
— Ia să auzim.
— Căutarea a început pe jos, zise ea. Nimeni nu a găsit
drogurile, ceea ce are noimă dacă se aflau ascunse sub rădăcinile
fagului. În mod normal, nu ai face mai mult decât să te apleci
puțin, să te uiți sub ramuri și să mergi mai departe, nu-i așa?
— Da, spuse Jonah. Sunt de acord cu asta.
— Dar la ora 17:00 au adus câini de poliție din Southampton,
zise ea, înmânându-i un raport vechi emis de ofițerul responsabil
din Lyndhurst. Câinii aceia căutau mirosul Aurorei și fuseseră
dresați să recunoască substanțe dubioase, deci cum de au ratat
locul acela, în care știm că ea fusese și mai devreme și care trebuie
să fi mirosit puternic a dextroamfetamină?
Jonah se încruntă. Luă raportul și-l citi. Nu avea decât o
amintire vagă legată de câini, dar în acea primă zi de anchetă
fusese trimis împreună cu sergentul său să bată din ușă în ușă.
Își petrecuseră toată seara bătând la uși și punând întrebări
oamenilor.
— Ai dreptate. Eu nu…
Se gândi la confesiunea lui Jojo despre cum acoperiseră
intrarea ascunzișului.
— Jojo Magos vine mâine la secție, zise el încet. Vrea să dea o
declarație despre cum ea și Brett Parker au acoperit intrarea
ascunzișului, lucru care ar putea explica motivul pentru care
câinii nu au simțit mirosul. Cu toate acestea, dacă ea fusese acolo
și mai devreme, ar fi trebuit să lase o urmă pe care câinii să o
simtă și care să-i conducă direct la ascunzătoare.
Hanson dădu din cap și se îmbujoră ușor de entuziasm.
— Dacă au acoperit intrarea, asta ar explica multe din
declarațiile contradictorii din ziua următoare. Mai exact, încercau
să acopere faptul că doi membri ai grupului ascunseseră
drogurile… Da, uitați!
Hanson lipise etichete fluorescente pe câteva dintre paginile
declarațiilor și îi arătă una dintre ele.
— Topaz a spus că Brett a mers spre drumul principal să o
caute pe Aurora și că Jojo a rămas la locul de campare. Connor a
declarat că Brett a intrat în râu s-o caute și că Jojo a mers spre
drumul principal, iar Brett a confirmat acest lucru, dar în timpul
interviului a fost întrebat de ce nu era ud la sosirea poliției.
Conform înregistrării, el a declarat că s-a dezbrăcat înainte de a
intra în râu. Cu toate acestea, în transcrierea interviului, polițiștii
au indicat faptul că a făcut o pauză înainte de a răspunde. Aici.
Jonah nu se putu abține să nu zâmbească, constatând cât de
sârguincioasă fusese. Era plăcut să observe acea caracteristică la
un recrut nou. În general, Lightman era singurul care aplica
abordarea meticuloasă.
Jonah aruncă o privire peste declarații și dădu din cap.
— Bine lucrat, Juliette.
— Deci suntem convinși că doar atât încercau să ascundă?
întrebă ea. Oare au mers doar să ascundă drogurile sau mai era
ceva? Oare unii dintre ei au încercat în mod intenționat să
deruteze câinii doar pentru a ascunde drogurile sau pentru că
știau că ea se afla acolo? Și, dacă este așa, de unde au știut cum
să facă acest lucru? Din câte mi-a spus tipul de la Brigada de
Moravuri, este extrem de dificil să induci în eroare câinii de
poliție.
— Ai dreptate, zise Jonah, gânditor. Și eu am discutat cu ei pe
tema aceasta și mi-au spus că mirosul câinilor este asemenea
văzului nostru: simt toate mirosurile deodată, nu pe rând. Deci
persoana responsabilă trebuie să fi avut cunoștințe despre
narcotice, aprobă Hanson.
— Dap. Benners.
— Sau Jojo Magos, prin intermediul fratelui ei.
Jonah dădu din cap. Se gândi iar la Jojo și la cum ascunsese
rezerva de droguri.
— Juliette, chiar ar fi cazul să mergi acasă, spuse el. Eu plec în
următoarele treizeci de secunde. Ș i mulțumesc, chiar ai găsit niște
informații importante. Porni spre ieșire, dar apoi se întoarse. În
rest, ai mai găsit ceva? Ceva legat de Connor?
 — Ah, nu, zise Hanson, ușor agitată. Verificam informațiile
despre Connor când mi-am dat seama de treaba cu câinii.
Jonah dădu din cap.
— Atunci, te rog să te ocupi de dimineață. Ș i, în cazul în care te
împotmolești, poți să apelezi oricând la Facebook și LinkedIn.
Hanson dădu din cap.
— Desigur. Era ușor roz la față și dădea din cap puțin prea
înflăcărată.
Jonah o compătimi. Era cu adevărat încântat de munca pe care
o depusese dar, în același timp, era conștient de faptul că lucrurile
mărunte erau la fel de importante într-o anchetă precum pistele și
analiza. Și voia ca și ordinele să fie respectate, nu doar instinctele.
Învățase pe propria-i piele ce putea cauza un ofițer nesupus.
 22. Aurora
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 00:50

Imaginile care-i rulau în minte erau la fel de confuze precum

imaginea copacilor care-i rula în fața ochilor: Topaz sărutând-o pe
Coralie, strânsoarea lui Connor și Brett urmărindu-le hipnotizat.
Ș i printre toate acele imagini, mai era și amintirea mult mai
dureroasă de la apus, când simțise un junghi în inimă după ce-l
urmărise pe domnul Mackenzie. Se ascunsese pe după copaci,
udă leoarcă doar pentru a-l vedea pe domnul Mackenzie, Andrew
al ei, punându-și brațele în jurul unei femei brunete și sărutând-o.
Avea atâtea întrebări pe care ar fi vrut să i le adreseze, atâtea
lucruri pe care ar fi vrut ca el să i le explice. Cum putea să-i facă
așa ceva? Cum putea să-i ascundă așa ceva? Cum putea să-și
întoarcă spatele la tot ce împărtășiseră?
O voce din mintea ei îi spunea: Poate că el nu considera că ați
împărtășit ceva adevărat. Poate că nu i-a păsat niciodată de tine.
Poate că totul a fost doar în mintea ta.
Nu reușea nicicum să-și alunge aceste gânduri din minte și asta
o făcea să se simtă rău, încinsă și amețită. Greața o luă pe
nepregătite și se aplecă pentru a vomita. Lichidul îi ieșea pe gură
și nas și nu se mai oprea. Nu se mai putea ține pe picioare și se
temea că ar putea cădea în propria-i vomă, așa că se dădu într-o
parte și se prăbuși pe șold, cu picioarele printre crengi și pietre.
Nu se mai simțise atât de singură în viața ei.
 23
Jonah dormise foarte prost. Își petrecuse prea mult timp citind
dosarele cazului și timpul trecuse fără să-și dea seama, până când
îi vibră telefonul la 00:52 și îl sperie.
Era un mesaj de un rând de la un număr pe care nu-l știa.
Joi mergem iar la peretele de alpinism. Ar trebui să-ți iei niște
încălțări adecvate și să vii cu noi.
După câteva secunde, Jonah izbucni în râs și răspunse la
mesaj.
Mulțumesc pentru ofertă, dar bănuiesc că știi că nu ți-am dat
cartea mea de vizită pentru a primi invitații la activități sportive.
Blocă ecranul telefonului, dar primi imediat un nou mesaj.
Asta nu înseamnă că nu-i o idee bună, Polițai Sheens. Noapte
bună.
Jonah decise să nu răspundă, deși era tentat să se implice într-
un joc de tachinare atunci când se simțea apăsat de trecut. Cu
toate acestea, dacă lista lui de apeluri și mesaje ar fi fost
prezentate în cadrul unui viitor proces, nu voia să fie acuzat că nu
și-a îndeplinit sarcinile în mod corespunzător.
Odată ce se băgă în pat și adormi, avu o serie de vise
tulburătoare în care mergea să campeze cu Jojo, Benners, Topaz
și Connor și uneori doar cu Jojo. În fiecare vis realiza la un
moment dat că Aurora dispăruse și că i se întâmplase ceva
îngrozitor. Dar în niciun vis nu reușea să-i facă pe ceilalți să se
îngrijoreze. Ei continuau să bea, să danseze și să râdă, în timp ce
el alerga disperat printre copaci, încercând s-o găsească. La un
moment dat, ajunsese să caute un bebeluș și era și Michelle acolo
cu el. Fusese o noapte îngrozitoare și nu reușise să se odihnească
deloc.
Treaz fiind, începu să repete conversația pe care avea s-o poarte
cu Wilkinson despre Andrew Mackenzie. Nu era deloc încântat de
faptul că trebuia să-i spună Comisarului Ș ef despre un potențial
caz de corupție în cadrul poliției.
La ora 06:30 făcu un duș, după care plecă spre secția de poliție.
Drumul era liber, dar încă mai ploua și roțile Mondeo-ului său
derapau pe asfalt.
Se așteptase să ajungă primul, dar, când Jonah intră în
Departamentul de Investigații Criminale, putu văzu frizura lui
Lightman ițindu-se din spatele monitorului.
 Jonah se îndreptă spre biroul lui, gândindu-se că avea să-l lase
pe Lightman să-și vadă de treabă. Dar apropiindu-se, auzi niște
sunete asemănătoare unui meci de fotbal ieșind din difuzoarele
calculatorului și își dădu seama că Lightman îl urmărea pe Brett
Parker în acțiune.
— Jocurile Olimpice de la Barcelona din ’92, comentă
Lightman. Proba de 400 m.
Vocea comentatorului se precipită și Jonah observă cum Brett
își accelera alergarea, depășindu-l pe atletul din față din trei pași
și trecând linia de sosire.
— Până acum nu realizasem că este o legendă în lumea
sportului, constată Lightman după ce înregistrarea se termină.
— Da, chiar este, aprobă Jonah. Timp de câțiva ani a fost de
neegalat.
— Dar n-am mai găsit mare lucru după sfârșitul anilor ’90,
comentă Lightman, în timp ce verifica videoclipurile recomandate,
deși există câțiva fani înfocați care au postat o grămadă de
filmulețe pe YouTube.
— Asta pentru că a trecut la triatlon în momentul în care a
realizat că nu mai este capabil să câștige medalii la sprint,
răspunse Jonah.
— Credeți că mai face parte din vreun club sportiv? întrebă
Lightman. Ei ar trebui să-l cunoască cel mai bine.
— Merită să ne interesăm, aprobă Jonah.
— Mai putem vorbi cu prietenii lui și ai Aurorei din școală,
continuă Lightman. Mai ales ai Aurorei. Aș putea cere ajutorul
familiei Jackson în această privință.
Jonah simți cum i se strânge stomacul. Aceea era o parte
inevitabilă a anchetei, dar el sperase că nu avea să se întâmple.
— Mă voi ocupa eu de asta, zise el. Oricum trebuie să-i pun la
curent cu stadiul anchetei, dar aștept mai întâi să se facă o oră
umană înainte de a-i deranja. Vezi dacă ai cum să afli care erau
prietenii lui Brett din școală, fără a-l întreba pe el.
— În regulă. Voi vedea ce reușesc să aflu.
— Anunță-mă când ajung și restul, spuse Jonah, în timp ce se
îndrepta spre biroul lui. Vom face un raport al situației.
Jonah nu era sigur ce fusese în mintea lui când alesese să
vorbească el cu familia Jackson, dar ideea ca unul dintre membrii
echipei sale să discute cu ei îl panică. Cu toate acestea, dacă
familia Jackson avea să-i dea unul dintre numele la care se
aștepta, tot nu avea ce să facă în acea privință. Nu putea ascunde
un potențial martor de restul echipei.
Se așeză la birou și apoi se ridică iar, prea neliniștit pentru a sta
locului. Îl sună pe Wilkinson la birou, sperând că acesta să fi
ajuns deja acolo, dar nu fu deloc surprins când nu-i răspunse
nimeni.
Începu să se gândească la ședința pe care avea s-o țină cu
echipa, dar nu se putu concentra nici la acest lucru. Apoi, la
07:40, deși laboratorul criminalistic avea program doar de la
09:00, îl sună McCullough.
— Au venit rezultatele analizei digitale, zise ea, fără a-l saluta.
Avem două oase metacarpiene fracturate și încă o fractură pe
partea sacrală a articulației sacroiliace stângi. Această articulație
se află la nivelul pelvisului și este extrem de dificil de fracturat.
Analizate împreună, toate aceste informații indică viol, deși
fracturile sacrale sunt neobișnuite.
Jonah fu trecut de un fior straniu, rece. Adevărul era că
descoperirea făcută de McCullough nu era deloc surprinzătoare.
Aurora avea paisprezece ani și era frumoasă și, cel mai probabil,
fusese ucisă. Cu toate acestea, Jonah își amintea și de fetița
stângace de doisprezece ani, care stătea cu capul aplecat
deasupra unei cărți și care lovea cu picioarele peretele școlii,
așteptându-și sora pentru a lua autobuzul.
— Ce sugerează acest lucru?
— Că unul din picioarele ei a fost presat extrem de tare în
timpul atacului de o persoană mult mai puternică decât ea, zise
McCullough. Este posibil ca fracturile de la nivelul mâinilor să fi
fost rezultatul încercării ei de a se apăra.
— Există șanse să puteți recupera urme de ADN?
— Ș ansele sunt foarte mici, spuse ea. Voi preleva țesutul pe
care-l avem și voi analiza în detaliu pământul și țesăturile
colectate, dar, după 30 de ani, cu siguranță s-au pierdut multe
informații.
— În regulă. Îți mulțumesc. Poți exclude interferența animalelor
în ceea ce privește înlăturarea drogurilor? Se pare că stocul inițial
de dextroamfetamină era de fapt mult mai mare.
— Cât de mare, mai exact?
— 15 kg.
— Cu siguranță animalele nu au înlăturat 15 kg de
dextroamfetamină de sub pământ, spuse McCullough cu
certitudine. Trebuie să fi fost mâna omului la mijloc. Voi verifica
dacă există urme de lopată sau alte semne care să indice acest
lucru. Locul este în continuare acoperit.
— Mersi. Ai vreo veste cu privire la raportul toxicologic?
McCullough oftă.
— Permite-mi să clarific comentariile făcute anterior. Nu avem
la dispoziție păr, unghii sau globuri oculare, drept urmare, nu
avem cum să le testăm.
Jonah își dădu seama că McCullough nu-și terminase ideea.
— Dar…?
— Nu există un „dar”. Am fost foarte meticuloasă și am trimis
probe de pământ colectate din jurul cadavrului pentru
cromatografie pe coloană și de gaz și, dacă vom avea extrem de
mult noroc, există posibilitatea să putem separa
dextroamfetamina nemetabolizată de alți compuși din sol și să
confirmăm prezența unei cantități suficient de mari pentru a
indica faptul că victima a ingerat substanța. Dar dacă s-au
înregistrat temperaturi suficient de mari în acea groapă, șansele
de a găsi ceva sunt egale cu zero și să nu uităm că a fost o vară
călduroasă.
— Evident, spuse Jonah. Este o problemă cu care ne
confruntăm adesea…
— Du-te naibii, Sheens, spuse McCullough.
— Mulțumesc, răspunse Jonah, râzând. Sincer. Ș tiu că ești
foarte ocupată în momentul de față.
— Sunt mereu ocupată, zise ea. Voi începe să spun „nu” mai
des și să plec acasă la ora 17 și voi n-aveți decât să vă plângeți
robotului telefonic.
— Dar ce vei face cu atâta timp liber? întrebă Jonah.
— Poate că voi avea o viață?
— Mda, din câte am auzit eu treaba asta este supraevaluată…
Închise telefonul și încercă să se gândească la atacul violent
într-un mod cât mai detașat posibil. Din punct de vedere
investigativ, acest lucru clarifica multe.
În principiu, era improbabil ca una dintre fete să o fi omorât și
chiar și mai improbabil ca Aurora să fi fost atacată de un bărbat și
apoi omorâtă de o femeie.
Dar asta nu însemna că una dintre fete nu putea fi implicată
sau că niciunul dintre ei nu știa nimic despre cele întâmplate.
Dacă unul dintre ei încercase să-l protejeze pe unul dintre băieți,
cu siguranță nu ar fi fost pentru prima dată când se întâmplase
asta.
De asemenea, acest lucru mai însemna și că Jonah avea de
purtat o conversație dificilă cu familia Jackson la un moment dat.
Ca om, și-a fi dorit să le poată împărtăși informațiile într-un mod
sensibil, fără a le cauza prea multă suferință, dar în calitate de
persoană responsabilă cu aflarea adevărului despre ce i se
întâmplase Aurorei, avea șansa de a folosi informațiile pentru a
surprinde.

O’Malley se trezise cu cinci minute înainte să pornească alarma

ceasului. Se simțea optimist cu privire la ziua care începea.
Făcuse treabă bună cu o zi înainte vorbind cu furnizorii de
droguri și obținuse informații care le-ar fi putut fi de ajutor. De
asemenea, îl vizitase pe fratele mai mare al lui Jojo Magos, Anton,
imediat după ce plecase de la bar.
Anton nu fusese tocmai surprins de vizită. Era un om ciudat,
pe care nu-l deranja să primească un detectiv în casă seara, deși
avea privirea reticentă și precaută specifică persoanelor care
considerau toți polițiștii răi. Din modul în care Anton îl analizase
din cap până-n picioare, O’Malley își dăduse seama că în trecut
bărbatul nu fusese tratat cu respect de către poliție. Avea
dreaduri grizonate, prinse la spate și purta un pulover de lână
uzat, care avea un ușor miros de animale.
Dar O’Malley lăsa mereu o impresie bună, de om cumsecade,
nu de polițist și, de multe ori, accentul îl ajuta în această privință,
pentru că-l făcea să pară neamenințător. Drept urmare, Anton îl
invitase înăuntru și, în cele din urmă, recunoscuse că el fusese cel
care aranjase tranzacția prin care Daniel Benham cumpărase cele
15 kg de dextroamfetamină. Persoana lui de contact fusese un
bărbat pe nume Matt Stavely, care locuia în suburbia Thornhill.
O’Malley oftase la auzul acelei informații. Suburbia Thornhill
nu era un loc bun în care să te plimbi după lăsarea întunericului.
Dar cel puțin nu avea o mașină scumpă și nu era îmbrăcat în
uniforma de poliție.
Se urcă în Fiesta lui și se îndreptă spre suburbia Thornhill. Nu
avea prea mult de mers, dat fiind traficul redus de la acea oră.
Ajunse în Spring Terrace, unde văzu mai multe blocuri de mici
dimensiuni care arătau groaznic și un bloc-turn în capăt, cu o
zonă de recreere.
 Stavely locuia în ultimul bloc de mici dimensiuni, care avea o
parcare mică în față și nici urmă de copaci sau straturi de flori.
O’Malley parcă chiar sub stâlpul de iluminat stradal, deși nu-și
făcea prea mari speranțe că acel lucru avea să descurajeze pe
cineva de la a-i distruge mașina. Infracționalitatea și benzile de
infractori din Thornhill crescuseră mult în ultima vreme. Cu toate
acestea, având în vedere că fusese nevoit să meargă acolo și să
discute cu numeroși locuitori de-a lungul carierei sale, O’Malley
reușise să creeze o relație rezonabilă cu o parte dintre membrii
benzilor și înțelesese că acolo era o cultură fondată mai mult pe
frică, decât pe agresiune.
Urcă pe scările exterioare ale blocului, hotărât să plece cât mai
repede. Stavely locuia la apartamentul 36, la etajul 2. Ușa nu era
numerotată, dar avea niște urme vechi, de pe vremea când cifrele
3 și 6 fuseseră prinse pe ea și încă mai avea găurile de la
șuruburi.
O’Malley auzea un televizor pornit undeva, pe care rula ceva cu
împușcături și țipete. Imediat după ce ciocăni la ușă, sunetul
televizorului se opri. I se păru că aude pași apropiindu-se. Apoi
urmă un moment de liniște, ceea ce nu era deloc surprinzător, dat
fiind faptul că nimeni nu ar fi deschis ușa în acea zonă fără a se
uita mai întâi pe vizor.
Apoi se auzi un clic și ușa se deschise puțin, cu lanțul pus. Prin
deschizătură O’Malley văzu o față bărboasă și slabă.
— Matt? întrebă el, încercând să pară cât mai puțin
amenințător posibil. Am nevoie de ajutorul tău. Pot intra un
minut?
— Ce fel de ajutor?
O’Malley privi mai întâi în jur, apoi își scoase portofelul, îl
deschise și îi arătă bărbatului câteva bancnote de 10 și 20 lire.
Stavely îl privi încruntat, apoi închise ușa pentru a îndepărta
lanțul. Deschise ușa complet și O’Malley îi văzu de această dată
tot corpul. Era extrem de slab și purta un pulover larg cu glugă gri
și un fes negru peste părul aproape complet grizonat, iar pielea lui
părea să nu mai fi văzut de mult lumina soarelui.
— Pe aici, zise Stavely, conducându-l pe un hol mic și gol, care
nu avea decât două uși. Trecură de dormitorul care era învăluit în
întuneric și în care nu se vedea decât o saltea și un dulap. Tot
apartamentul mirosea a fum de țigară, deși era mult mai curat
decât se așteptase O’Malley. Nu mirosea deloc a mâncare
mucegăită și Stavely însuși era curat.
Intrară într-o cameră de tip open space, unde se aflau
bucătăria și sufrageria. Încăperea era dominată de un televizor
mare și un PlayStation. Pe ecran era imaginea înghețată a unui
schimb de focuri violent. După clădirile din fundal și după arme,
părea a fi Rusia. Lui O’Malley i se păru că scena arăta tulburător
de reală.
Stavely se așeză în apropierea telecomenzilor, unde-l aștepta o
doză de bere.
— Ce te interesează? întrebă Stavely pe un ton neutru.
— În niciun caz ceva pentru starea mea de spirit, răspunse
O’Malley, sprijinindu-se de blatul din bucătărie. De fapt, vreau să
aflu niște informații. Ș i nu este vorba despre informații care ți-ar
putea crea probleme.
Stavely rămase nemișcat. Îl privi pe O’Malley și apoi se întinse
să-și ia o țigară dintr-un pachet îndesat între perna și brațul
canapelei. Se lăsă pe o parte pentru a ajunge la buzunarul în care
avea bricheta și își aprinse țigara fără a spune nimic.
— Este vorba despre niște informații vechi de 30 de ani,
continuă O’Malley, deci nu mai sunt tocmai relevante. Vreau să
aflu despre o tranzacție mare de dextroamfetamină pe care ai
încheiat-o cu un băiat pe nume Daniel Benham.
Stavely făcu o grimasă, dar rămase tăcut.
— Probabil că-ți amintești de Aurora Jackson, fata dispărută.
O’Malley așteptă o reacție și, în cele din urmă, Stavely dădu din
cap. I-am găsit rămășițele. Problema cu care ne confruntăm este
că fata a fost îngropată împreună cu o rezervă mare de
dextroamfetamină și trebuie să eliminăm posibilitatea ca acele
droguri să fi avut vreo legătură cu moartea ei. Îți dau cuvântul
meu că nu suntem interesați să anchetăm pe nimeni în ceea ce
privește furnizarea sau distribuirea acelor droguri.
Se lăsă un nou moment de tăcere.
— Cu ce vă ajută să descoperiți sursa drogurilor?
— Dacă provin dintr-o sursă relativ obișnuită, putem dovedi că
acest lucru nu a avut nicio legătură cu uciderea Aurorei. Ș i da, a
fost omorâtă.
O’Malley așteptă, în timp ce Stavely se gândea ce să facă. Era
un om precaut și posibil să nu fi fost nici prost. În general,
O’Malley nu avea așteptări prea mari de la furnizorii mici de
droguri.
— Deci vreți să dovediți că nu era nimic periculos în a ști de
existența stocului de dextroamfetamină, spuse Stavely.
O’Malley dădu din cap.
— Eu unul nu consider că moartea ei a avut vreo legătură cu
acele droguri, dar am un Inspector Ș ef care este meticulos ca
naiba și care nu va renunța la pista drogurilor până nu o
eliminăm, iar eu asta vreau.
Stavely trase lung din țigară, după care scrumă.
— Omule, nu știu ce să zic despre asta, spuse el rar. Mie-mi
miroase a belea.
Stavely era închis în sine, asemenea oamenilor care
supraviețuiau ținând multe secrete.
— La un moment dat tot va trebui să ne ajuți, zise O’Malley pe
un ton jos. Ș eful nu va renunța la această pistă. Dacă l-ai
cunoaște, ai înțelege. Îți dau cuvântul meu de onoare că cea mai
bună opțiune pentru tine este să ne ajuți acum, cât încă mai este
alegerea ta și, astfel, să-l determini să-și piardă interesul față de
tine.
Stavely își sprijini țigara pe marginea scrumierei și o urmări
pentru o vreme.
— Ce vrei să fac?
— Nu trebuie decât să răspunzi la câteva întrebări despre
droguri și Daniel Benham.
Stavely oftă din greu și clătină din cap.
— Te -am invitat înăuntru pentru o tranzacție.
— Consideră că asta este o tranzacție, zise O’Malley, scoțându-
și iar portofelul.
Scoase două bancnote de 20 lire și observă instantaneu că
Stavely devenise atent.
— Poftim, spuse O’Malley și puse cele două bancnote pe masa
furnizorului de droguri.
Stavely îl urmări și își frecă ușor mâinile. O’Malley se gândi că
era de ajuns pentru a continua.
— Ai ajuns în posesia dextroamfetaminei în urma unei
tranzacții eșuate. Așa este?
Se lăsă un moment de tăcere, dar, spre ușurarea lui O’Malley,
Stavely zise:
 — Era un tip cu care mai făcusem tranzacții în trecut. Un tip
exclusivist care voia să vândă marfa mai departe. Drept urmare,
am făcut rost de droguri de la furnizorul meu.
— Ș i cumpărătorul s-a răzgândit?
Stavely clătină din cap.
— A fost prins. Vindea droguri la petreceri exclusiviste și o fată
a murit. Iubitul ei l-a identificat pe cumpărătorul meu.
— Ș i tu n-ai putut să returnezi marfa furnizorului tău?
Stavely îl privi neîncrezător.
— N-ai cum. Nu poți face așa ceva. Niciodată. Ș i dacă ai încerca,
nu ți-ar mai vinde nimic niciodată. Nu e ca la magazin.
— Dar tot trebuia să-i dai banii pentru droguri, spuse O’Malley,
încercând să-l liniștească.
— Mda. Eram cam îngrijorat în privința asta, dar… cineva m-a
pus în legătură cu Daniel Benham.
— Anton Magos?
Stavely tăcu, după care ridică din umeri.
— N-are importanță, spuse O’Malley imediat. Povestește-mi
despre Daniel Benham. Voia să cumpere drogurile?
— Mda. Ei bine… Nu părea foarte hotărât.
— Nu era încântat?
Stavely clătină din cap.
— Nu, el… M-a întrebat cum ajunsesem în posesia mărfii și eu
i-am explicat. Apoi m-a întrebat ce mi s-ar întâmpla dacă n-aș
plăti și eu i-am spus că mi-ar tăia naibii picioarele, ceea ce era
adevărat.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Stavely își făcu de
lucru cu țigara.
— Ș i te-a mai întrebat și altceva?
Stavely clătină din cap.
— Nu. S-a hotărât pe loc și… ei bine, n-aș vrea să-i creez
probleme. Ș tiu că este un politician de căcat în prezent, dar mie
mi-a făcut un favor atunci. Ș i sincer să fiu, cred că a cumpărat
drogurile doar ca să mă ajute pe mine.
O’Malley dădu din cap și se întrebă dacă Stavely avea dreptate
sau dacă Benham nu se gândea decât la petrecerile pe care le-ar fi
putut organiza și în care ar fi putut oferi droguri tuturor.
— Ulterior, a mai cumpărat ceva de la tine?
Stavely ezită, ceea ce-l făcu pe O’Malley curios.
 — Nu vrem decât să aflăm mai multe despre el ca persoană,
spuse O’Malley.
— Nu-mi amintesc, zise Stavely, cu o expresie încăpățânată.
— În regulă. Ș i pe ceilalți îi cunoșteați? întrebă O’Malley, dându-
și seama că Stavely nu avea de gând să dea mai multe detalii.
Connor Dooley, Topaz Jackson…
Stavely clătină din cap și își ridică din nou țigara pentru a mai
trage un fum.
— O știam pe Jojo, pentru că mai umblam cu fratele ei, Anton.
În general, era și ea în parc când mergeam noi acolo. Pe ceilalți nu
i-am cunoscut.
O’Malley tăcu și dădu din cap.
— Îți mulțumesc. Este în regulă. S-ar putea să te chem să dai o
declarație oficială la un moment dat.
— La naiba, zise Stavely încet.
— Va fi în beneficiul tău, spuse O’Malley, fixându-l cu privirea.
Stavely îl privi în ochi și apoi ridică din umeri. Nici nu se obosi
să se ridice când O’Malley plecă. Odată ce închise ușa în urma lui,
O’Malley să dădu într-o parte, pentru a evita vizorul. Se aștepta să
audă din nou sunetul jocului de PlayStation, dar, după un
moment de liniște, auzi vocea lui Stavely.
Nu se auzea nici o altă voce. După o clipă, Stavely vorbi din
nou, dar O’Malley nu reuși să audă ce spunea. Era cu siguranță o
conversație telefonică și, dat fiind faptul că nu se auzise niciun
telefon sunând, era clar că Stavely sunase pe cineva ca urmare a
vizitei pe care i-o făcuse O’Malley, ceea ce era foarte interesant.

La ora 07:50, Jonah ajunse acasă la familia Jackson. Se

gândise să telefoneze pentru a evita drumul până acolo, dar era
conștient că astfel de vești trebuiau comunicate în persoană.
De data aceasta, Tom fu cel care deschise ușa. Se ștergea la
gură, deci probabil că-i întrerupsese micul dejun.
— Bună dimineața, domnule Jackson, zise Jonah. Îmi cer scuze
că vă deranjez la ora aceasta, dar voiam să vă pun la curent cu
stadiul anchetei.
— După cum le-am spus de nenumărate ori polițiștilor, de-a
lungul timpului, prefer să fiu informat, indiferent de oră, spuse
Tom, cu o ușoară aroganță.
Se dădu la o parte și Jonah se strecură în spațiul mic de pe hol.
I se păru chiar mai ordine decât înainte. Existau câteva teancuri
și chiar și câteva spații libere printre toate lucrurile. Posibil să fi
fost mâna lui Topaz și a lui Connor la mijloc.
Stăteau cu toții în bucătărie. Joy se afla într-un capăt al mesei,
de unde îi aruncă o privire de bufniță, cu ochii mari și îngrijorați.
Topaz, care se afla în colțul mesei, se lăsă pe spate pentru a-l
vedea. Connor fu singurul care continuă să-și mănânce încet
ovăzul fiert, cu capul aplecat, până când Jonah începu să
vorbească.
— Îmi cer scuze că vă întrerup micul dejun, zise el încă o dată.
— Este în regulă, spuse Topaz repede. Ce se întâmplă?
— Avem niște noutăți, zise Jonah și Joy se ridică brusc de la
masă și trase un scaun pentru el.
Tom își reluă locul, în fața unei farfurii cu ochiuri și se așeză
picior peste picior.
— Am primit rezultatele analizei digitale, care indică faptul că
Aurora ar fi fost victima unei agresiuni sexuale înainte de a muri.
Topaz tresări și Connor se opri în sfârșit din mâncat. Își lăsă
încet lingura pe marginea bolului, dar nu încercă în niciun fel să-
și liniștească soția. Joy și Tom rămaseră lipsiți de reacție și
neclintiți.
— Această descoperire este foarte tulburătoare, continuă
Jonah, dar ne ajută să ne formăm o imagine mai clară a
vinovatului.
— Deci, pe cine căutați mai exact? întrebă Tom, pe un ton mai
jos.
— Un bărbat, posibil chiar un membru al grupului cu care
campa Aurora, spuse el cu grijă. Încercăm să aflăm dacă mai
existau persoane care cunoșteau acel loc. Nu putem confirma
nimic momentan, dar știm că persoanele din grup cunoșteau bine
locul acela. De asemenea, investigăm și posibilitatea consumului
de droguri la acea petrecere.
Jonah se simți vinovat că trebuia să le împărtășească atâtea
informații tulburătoare dintr-odată. Dar era conștient de faptul că
era mai bine să le spună, decât să amâne. Cu cât trecea mai mult
timp și descopereau mai multe dovezi, informațiile ar fi devenit
mai greu de asimilat.
Topaz se albi la față și întinse mâna tremurândă spre un pahar
cu apă. Tom îi aruncă o privire și Jonah bănui că avea să urmeze
o conversație dificilă.
 — Credeți că cele două lucruri au legătură între ele? întrebă
Tom, în cele din urmă.
— Este posibil, răspunse Jonah. Dar, pentru moment, prefer să
nu fac presupuneri. Făcu o scurtă pauză, apoi continuă. Mă
întrebam dacă ne-ați putea ajuta cu ceva.
— Cu ce?
— Am vrea să luăm legătura cu ceilalți prieteni ai Aurorei, zise
Jonah. O persoană apropiată, căreia să-i fi făcut anumite
confesiuni.
— Ei bine, eu nu vă pot… Bănuiesc că Topaz și Joy v-ar putea fi
de ajutor, spuse el, făcând semn spre soția lui. Eu nu am o
memorie prea bună când vine vorba de nume.
— Nu, așa este, aprobă Joy, pe nerăsuflate. Ai o memorie foarte
scurtă, nu-i așa, Tom?
— Este în regulă, îl asigură Jonah. Puteți discuta despre asta și
să mă anunțați în cursul zilei de azi. În cazul în care nu voi fi
disponibil, puteți furniza numele unuia dintre membrii echipei
mele.
— Echipa dumneavoastră, zise Tom, gânditor. Din câte
persoane este formată echipa dumneavoastră?
— Trei persoane, în afară de mine, răspunse el. Ați cunoscut-o
deja pe Ofițer Hanson și mai sunt doi sergenți, O’Malley și
Lightman. De asemenea, primim sprijin și din partea Comisarului
Ș ef, al echipei de criminalistică și al altor echipe, după caz.
— Deci sunteți patru persoane implicate direct în acest caz,
spuse Tom. Dădu din cap, aprobator, deși avea în continuare
vocea neregulată. Este bine de știut.
Jonah se ridică și plecă, regretând faptul că nu putea asista la
discuția dintre Tom și Topaz legată de acele droguri. Ar fi fost
extrem de interesant.

O’Malley ajunse ultimul, la ora 09:20. Deși era devreme, lui

Jonah i se părea că deja trecuse jumătate de zi.
Jonah îi chemă într-una dintre sălile de ședință, pentru a le
împărtăși ideile lui Hanson legate de câinii de poliție care fuseseră
induși în eroare și pentru a le confirma faptul că Aurora fusese
violată.
Cu toții dădură serios din cap la auzul veștilor.
— Deci, cel mai important lucru este să aflăm dacă a fost
violată de Connor Dooley, zise Jonah. Ce ați mai aflat despre el?
 — Nu mare lucru, răspunse Lightman. Coralie a fost singura
care l-a văzut treaz în acea noapte și nimeni nu a mai spus nimic
despre faptul că ar fi încercat să o sărute pe Aurora.
— Va trebui să-i presăm pe ceilalți, pentru a afla mai multe
detalii, spuse Jonah.
— Am verificat declarația lui cu privire la cele întâmplate de
dimineață, după ce a realizat că Aurora dispăruse și nu există
contradicții. Și-a descris corect acțiunile și nu există decât câteva
lucruri mărunte pe care fie le-a adăugat, fie le-a omis, dar este
ceva normal pentru o persoană care încearcă să-și amintească
cele întâmplate. În plus, părea dornic să o găsească.
— Sau se prefăcea bine, interveni Hanson.
— El a fost primul care s-a trezit, zise Jonah. Putea foarte ușor
să-și ascundă urmele, înainte de a-i trezi pe ceilalți. Aș vrea să
verific declarațiile în detaliu cu privire la cele întâmplate în acea
dimineață. Poate că cineva a văzut totuși ceva și a uitat ulterior.
Hanson și Lightman dădură din cap, iar O’Malley ridică o mână.
— Eu l-am identificat pe furnizorul de droguri care i-a vândut
dextroamfetamina lui Daniel Benham, zise Sergentul. Am purtat o
discuție cu el și este posibil să-l putem convinge să vină să dea o
declarație.
Jonah clipi, ușor șocat de cât de repede se mișcase O’Malley.
— Când ai apucat să faci asta?
— Aseară, spuse O’Malley, cu o urmă de rânjet pe față. Este un
tip interesant. Mi-a confirmat faptul că a fost pus în legătură cu
Benham prin intermediul lui Jojo și al fratelui ei. Este de părere
că Daniel Benham a acceptat să cumpere drogurile mai mult
pentru a-l ajuta, dar a negat orice implicare din partea celorlalți.
Voi scrie azi raportul.
— Mulțumesc, Domnall. Ai făcut… o treabă excelentă. Ați mai
aflat altceva?
— Iubita lui Mackenzie va ajunge la secție la ora 12:30, zise
Hanson.
— Grozav! Înapoi la treabă.

Coralie își verifică din nou telefonul, dar nu primise niciun

mesaj de la niciunul dintre ei. Dintr-odată se simți extrem de
singură și faptul că lua micul dejun izolată, în restaurantul
hotelului, nu o ajuta deloc.
 Nu se așteptase ca Topaz sau Connor să o contacteze, deși se
gândise că aveau să-și verse nervii asupra ei din cauză că-i
trădase și le dezvăluise secretele. Aproape că era nerăbdătoare ca
ei să o sune, în ciuda vinovăției pe care o simțea. Și bineînțeles că
Jojo nu avea să-i dea niciun mesaj, dat fiind faptul că nu se
deranjase să o contacteze niciodată în toți anii de când se
cunoșteau.
Cu toate acestea, faptul că Brett și Daniel nu dădură niciun
semn fu dureros. Le dăduse câte două mesaje fiecăruia cu o seară
înainte și primise confirmare de primire. Cu toate acestea, ei nu-i
răspunseră. După toate lucrurile prin care trecuseră împreună,
era dureros. Se simțea exclusă și înspăimântată. Oare vorbeau cu
poliția despre ea? Oare se întorseseră împotriva ei?
Brusc, se decise că așteptase suficient. Își luă telefonul și
cartela de la cameră și își lăsă micul dejun neterminat.
Până să ajungă pe hol, îl suna deja pe Brett.

Comisarul Ș ef apăru în ușa lui Jonah, la puțin timp după

ședință, ceea ce putea însemna că se întâmplase ceva rău. Jonah
îl salută din cap și îl invită în birou, gândindu-se că problemele
aveau să se agraveze odată ce-i spunea despre Mackenzie.
— Nu știu dacă ai citit ziarele, zise Comisarul Ș ef, închizând ușa
în urma lui, dar se fac o grămadă de speculații cu privire la o
Poveste Secretă legată de un grup de adolescenți care desfășurau
activități perverse. Aș vrea să dau o declarație azi cu privire la
stadiul anchetei, pentru a calma spiritele.
— Dar este doar a treia zi de anchetă, protestă Jonah.
— Dar bănuiesc că ați făcut ceva progrese, nu-i așa?
— Da, dar deocamdată nu vreau să dezvălui presei nimic.
Wilkinson oftă greoi.
— Este de înțeles.
Jonah își dădu seama că era dezamăgit, dar îl cunoștea de
suficientă vreme pe Jonah pentru a avea încredere în el.
— Cu toate acestea, aș vrea să vă împărtășesc câteva lucruri.
— Spune-mi, zise Wilkinson și își trase scaunul din fața
biroului.
Jonah îi povesti pe scurt despre faptul că poliția nu-l
investigase pe Mackenzie în mod corespunzător și despre
atitudinea stranie a profesorului față de Aurora. Apoi îi povesti
despre Connor și despre faptul că, după părerea lui, el era
principalul suspect.
— Vreau să verific cu atenție toate informațiile legate de el,
concluzionă Jonah. Și, cel mai important, vreau să aflu dacă a fost
chemat de atâtea ori la secție pentru că era ceva suspect la
declarațiile lui sau a fost vorba strict de bigotism.
Wilkinson se trăgea gânditor de buză.
— Înțeleg nevoia de a-l verifica, dar trebuie să-l facem pe
Mackenzie suspectul principal.
— Nu credeți că există mai multe probe împotriva lui Connor
Dooley? protestă Jonah.
— Deocamdată, nu mi-e clar, zise Comisarul Ș ef. În orice caz,
Mackenzie a scăpat fără a fi investigat aproape deloc.
— Nu pare să cunoască locul în care a fost ascuns cadavrul.
— Cum putem fi siguri de acest lucru, dacă nu verificăm unde
a fost? ripostă Wilkinson. Cu toate acestea, sunt conștient de
faptul că nu trebuie să ignorăm pista legată de Connor Dooley.
Drept urmare, pune-l pe unul dintre membrii echipei să-l
investigheze în continuare, iar restul se pot concentra pe
Mackenzie. Trebuie să procedăm corect de această dată, adăugă
el, pe un ton scăzut. Dacă a existat corupție acum 30 de ani,
acum trebuie să avem mâinile curate.
Jonah se simți resemnat. Ș tia că șeful său avea dreptate, chiar
dacă i se părea greșit planul de acțiune.
— În regulă, spuse el. Așa vom proceda.
Wilkinson se ridică și cu scopul de a ameliora lucrurile, spuse:
— Le voi transmite scuzele tale participanților de la ședința
pentru coeziunea comunității.
— Vă mulțumesc, domnule, zise Jonah, încercând să pretindă
că nu uitase complet de acea ședință.
 24. Aurora
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 01:00

Aurora nu se putea gândi decât la vomă. Totul se redusese la

senzația de vomă pe care o simțea și la modul în care i se
deschidea gâtul în timp ce vomita.
Stătea în fund, cu corpul și capul întoarse într-o parte și cu o
mână își ținea părul.
Îi era teamă de acea senzație de rău, de faptul că își făcuse rău
singură bând alcool.
— Hei!
Dintr-odată simți o mână în jurul ei și o alta care o mângâia
ușor pe spate, dar nu era capabilă să se întoarcă pentru a vedea
cine era. Avea convulsii și vomita în continuare, deși lichidul
începea să semene mai mult cu apa.
— Mă duc să-ți aduc niște suc de portocale.
Aurora își dădu seama că era Benners și nu voia ca el să o lase
acolo singură, chiar dacă intenționa să-i aducă ceva care i-ar fi
făcut bine. Era prea speriată și se simțea mult prea rău.
Dar începuse să nu mai vomite atât de mult și reuși să dea din
cap.
De asemenea, nu voia ca el să o considere patetică.
În cele din urmă, chiar înainte ca el să se întoarcă, Aurora simți
că nu-i mai venea să vomite. Privi în sus și văzu o versiune
distorsionată a lui. Ochii ei păreau să nu se poată concentra. Cu
toate acestea, distingea zâmbetul lui înțelegător, în timp ce se
așeza lângă ea și rupea cutia de suc de portocale.
— Poftim.
Îi era greu să bea din orificiul zdrențuit. Sucul îi curse pe bărbie
într-un val călduț.
Se opri din băut pentru a-și șterge bărbia.
— Dumnezeule, cred că arăt îngrozitor.
Benners râse.
— Nimeni nu arată bine în astfel de situații. Dar este în regulă.
Nu te judec. El ridică iar cutia de suc și mâna ei lipsită de putere
și coordonare o urmă. Haide, mai bea puțin. Trebuie să mai bagi și
altceva în stomac.
Aurora mai încercă o dată și reuși să ia o înghițitură. Apoi încă
una.
 Dar în clipa următoare i se făcu iar greață. Se întoarse într-o
parte și dădu afară tot sucul.
Benners o lăsă să vomite, mângâind-o pe umăr și scoțând niște
sunete liniștitoare. O șuviță de păr îi scăpă și el i-o prinse.
— Este oribil, nu-i așa? Dar de descurci bine. Și mie mi se mai
întâmplă o dată la câteva luni. Mereu am impresia că sunt bine și
apoi beau câteva pahare și devin încrezut. Asta-i problema cu
alcoolul. Este ca o metodă de reproducere. Odată ce începi să bei,
este ca și când ai auzi o voce care-ți șoptește să nu te mai oprești.
De îndată ce se opri din vomitat, Benners ridică din nou cutia
de suc.
— În curând, ți se va liniști stomacul și ai nevoie de apă și
zahăr.
Aurora nu voia să bea, dar acceptă pentru a-i face pe plac. De
această dată reuși să bea mai mult și se simți imediat mai bine.
— N-ar fi trebuit să beau deloc, spuse ea, după ce se asigură că
nu avea să mai vomite.
— Nu-i adevărat, o contrazise Benners. Nu poți evita să faci
lucruri din cauză că se poate întâmpla așa ceva. Și aceste
momente fac parte din viață. Sunt câteva clipe de mister, urmate,
în general, de o mahmureală groaznică a doua zi. Dar această
suferință pe care o simți acum, face libertatea și bucuria simțite
mai devreme mult mai intense. Cum să te poți bucura de euforie,
dacă nu suferi pentru a o obține?
Aurora tot nu-i putea distinge bine fața. Benners părea că
alunecă într-o parte.
— Dar cum poți să o numești euforie, când știi ce urmează, îl
întrebă ea, când simți un moment de fericire și apoi, dintr-odată,
ajungi să te simți în halul acesta?
— Tocmai din acest motiv se numește euforie, zise el și se
apropie de ea, spunându-și punctul de vedere atât de onest, încât
era greu să-l contrazici. Dacă nu ar fi ceva temporar, atunci s-ar
considera ceva obișnuit, nu-i așa? Ar fi ceva normal și imediat ar
deveni plictisitor și dezamăgitor. Un nimic.
Brusc, Aurora deveni conștientă de faptul că ar putea mirosi a
vomă și se trase de lângă el.
— Scuze. Am ajuns să te terorizez, zise el, rânjind.
— Nu, spuse ea. Ai dreptate. Doar că… am văzut-o pe Zofia în
starea asta de câteva ori și atunci am decis că eu nu voi face
niciodată asta.
 — Zofia… fata blondă, cea care mergea uneori cu autobuzul?
Aurora dădu din cap.
— Părinții ei au transferat-o la o altă școală, pentru că se
împrietenise cu niște fete din anii terminali cărora le plăcea să bea
și Zofia a ajuns la spital după una dintre petreceri.
Drept urmare, părinții ei au decis că școala noastră nu este
bună pentru ea.
Benners dădu din cap și ridică din umeri.
— Dar noi nu vom permite să ți se întâmple așa ceva, zise el.
Poți să te distrezi fără să pățești așa ceva.
— Presupun, spuse ea și schiță un zâmbet. Cu toate acestea, aș
prefera să nu mai vomit.
— Putem să ne distrăm fără alcool pentru restul serii, zise
Benners și se chinui să se ridice. Haide! Încă este cald lângă foc și
i-am lăsat singuri pe Jojo și pe Connor, care se certau pe tema
muzicii sintetice.
Benners o ajută să se ridice și să se echilibreze. Apoi o lăsă să
se sprijine de el, cât parcurseră drumul înapoi. Ocazional, el era
nevoit să pășească în lateral pentru a-i evita picioarele, dar ea tot
reuși să-l calce de vreo două ori.
— Nu mă integrez aici, zise ea, oprindu-se brusc. Nu sunt de-a
voastră. Nu sunt nici ca voi și nici ca nimeni.
— Nu, nu ești ca nimeni, spuse el. Când stătea așa aproape,
părea mai înalt și feroce. Ești ca tine. Ești unică și asta este mai
important decât orice altceva.
Dintr-odată, Benners deveni distras și își întoarse repede capul.
Se aflau aproape de foc și flăcările luminau fiecare trunchi de
copac. Acest lucru îi aminti Aurorei de Noaptea Focurilor de
Tabără13 și, imediat după aceea, de un film horror, în care se
deschiseseră porțile Iadului.
Benners o luă de mână și o trase după el. Îi era în continuare
greu să se țină pe picioare, drept pentru care se izbi de un copac
și își zgârie umărul.
El se opri pentru o clipă, după care o trase iar după el, până
ajunseră în luminiș, unde focul de tabără transforma totul într-un
portocaliu puternic și senzual.

13
N. Trad.: „Noaptea Focurilor de Tabără” este numele dat mai multor sărbători anuale
caracterizate de focuri de tabără și artificii.
 Se auzi un strigăt, aparent de durere și Aurora îl depăși pe
Benners pentru a vedea ce se întâmplase, simțindu-și inima
bătând cu putere și răsuflarea tăiată.
Văzu două siluete ghemuite lângă foc și una dintre ele scotea
niște sunete ciudate. Continuă să se apropie, incapabilă să
distingă cine erau cele două persoane.
Brusc, nu mai văzu dublu ca până atunci și realiză că cel care
plângea era Connor. Întregul corp i se zbuciuma în timp ce
plângea, iar Jojo îl ținea în brațe și încerca să-l liniștească.
— Este în regulă, zise ea. Este în regulă.
— Îl urăsc, spuse Connor. Îl urăsc.
Era aproape la fel de rău ca și când i-ar fi găsit dezbrăcați. Își
simți obrajii arzând în clipa în care Connor își ridică privirea și o
văzu. În clipa aceea, părea că o urăște și pe ea.
— Scuze, zise ea încet.
Aurora și Benners se aflau în apropierea cortului, a sacilor de
dormit și a proviziilor. Aurora se trase din strânsoarea lui Benners
și se lăsă pe vine. Fu nevoită să pună mâna jos de trei ori pentru a
se echilibra, cât timp trase o saltea din grămadă și își alese un sac
de dormit.
Benners îi aruncă o privire ciudată când se ridică iar. Era o
combinație de jenă și dezamăgire.
O urmă în timp ce ea mergea înapoi spre întunericul pădurii,
departe de Connor și Jojo, departe de acel moment intim de
suferință și departe de Topaz, Coralie și Brett. Nu se opri din mers
decât în clipa în care nu-i mai putu auzi. Aruncă salteaua pe o
bucățică de pământ destul de netedă.
— O să fii bine aici, așa departe? întrebă Benners.
— Da, spuse ea. Mulțumesc!
Se lăsă un moment de tăcere, cât ea se luptă cu despachetarea
sacului de dormit și apoi cu așezarea lui. Îl simțea pe Benners
dând târcoale în spatele ei.
— Vrei să mai stau cu tine, să vorbim?
Aurora clătină din cap.
— Vreau să mă culc.
Așteptă ca el să se opună sau să aprobe, dar el rămase tăcut,
cât timp ea desfăcu sacul de dormit și se băgă în el. În cele din
urmă, își dădu seama că pleca, căci îi auzi pașii îndepărtându-se,
călcând încet pe frunzele și crengile de pe jos.
 25
Jojo repetă solemn în dreptul reportofonului tot ce-i spusese lui
Jonah la Peretele de Alpinism. Ea povesti în detaliu cum se
chinuise să facă pământul de deasupra intrării în ascunzătoare să
se prăbușească, în timp ce Brett se afla la baza intrării și cât de
mult regreta faptul că nu se uitase înăuntru mai întâi.
După ce termină, Jonah o întrebă:
— Din câte știți dumneavoastră, mai exista vreo persoană din
afara grupului care să știe de ascunzătoare, indiferent dacă a aflat
de ea înainte sau după acea noapte?
Jojo se uită la el preț de o clipă, după care își întoarse privirea.
— Nu cred.
— Nu ați mai văzut pe nimeni altcineva în apropierea locului de
campare în acea noapte? Nu a menționat nimeni faptul că ar fi
văzut pe cineva în apropiere care să fi putut urmări mișcările
grupului?
Jojo clătină din cap. Jonah îi observă mușchii bine definiți ai
brațelor.
— V-ați întors vreodată acolo?
Din felul în care îl privi, Jonah își dădu seama că Jojo era
tulburată. Lightman, care se afla lângă el, nu avu niciun fel de
reacție, ceea ce reprezenta una dintre principalele calități ale
Sergentului.
— Eu… da. Fac alpinism de la 8 ani. Fratele meu mai mare,
Anton, a fost cel care m-a introdus în lumea asta pe când lucra în
weekenduri la centrul de activități în aer liber de lângă Ashurst.
M-a lăsat să încerc. Oricum, și înainte eram toată ziua cățărată
prin copaci.
— Deci v-au plăcut dintotdeauna activitățile în aer liber? Și ați
fost mereu puternică?
— Presupun, zise ea, ezitând.
Jonah se gândi la osul fracturat de la mâna Aurorei și se
întrebă dacă era posibil ca cineva s-o fi ținut, cât timp altcineva o
viola. Apoi gândul îi zbură iar la Connor și Jojo, îmbrățișați în acea
noapte.
Cu toate acestea, era convins că avea să obțină mult mai multe
informații de la Jojo, dacă părea a fi de partea ei și se purta ca și
când i-ar fi prieten, așa cum se întâmplase și la Peretele de
Alpinism. Jonah îi zâmbi.
 — Mă gândeam la faptul că mi se pare ciudat cum o persoană
ca dumneavoastră a ajuns să fie prietenă cu o persoană cum este
Coralie. Ea nu este tocmai… genul puternic și sportiv.
— Ah, zise Jojo, zâmbind ironic. Ei bine, eu și Coralie nu am
fost niciodată foarte apropiate. Ea nu era interesată decât de
Topaz. Mereu am fost de părere că simțea ceva mai mult pentru
ea decât simplă prietenie și, având în vedere că a avut și iubiți și
iubite de atunci, probabil că aveam dreptate. De fapt, îi plăcea și
de Benners foarte mult. El era foarte protector cu ea, chiar dacă o
considera ușor naivă. Presupun că am fost cu toții atrași cumva în
acel grup.
— Ș i cum au decurs lucrurile ulterior? întrebă Jonah. Mă refer
la relația voastră de prietenie.
— Dispariția Aurorei ne-a apropiat și mai mult, pentru o vreme,
spuse Jojo. Cred că… cred că ne era greu să vorbim cu alte
persoane. Nimeni nu mai suferise o astfel de pierdere și toți ceilalți
erau mereu înfiorător de interesați să afle detalii despre
dispariție… În plus, Brett a devenit o parte importantă a grupului
și, dat fiind faptul că-l consideram ușor tont, a ajuns să-mi placă
de el.
— Dar Topaz și Connor s-au mutat la un moment dat.
— Da, asta s-a întâmplat… acum vreo șapte ani, cred. N-a
trecut chiar așa de mult timp. În plus, mai vin în vizită ocazional.
Atâta doar că este mai greu să te vezi cu ei.
— Le-ai simțit lipsa? întrebă Jonah.
Jojo păru surprinsă de întrebare.
— Presupun, zise ea, în cele din urmă. La acea vreme… cred că
încercam să nu mă mai las afectată de nimic. Trecuse doar un an
de la moartea lui Aleksy.
Jonah dădu din cap.
— Ș i el cum s-a integrat în grup?
— Destul de ușor, răspunse ea, zâmbind ușor. Deși părea foarte
cizelat și dur, era de fapt un prostănac. Îi plăcea să glumească și
să joace feste oamenilor, iar grupului nostru îi lipsea asta. A lăsat
o gaură mare în urma lui.
— Era vreo persoană din grup de care era mai apropiat?
Jojo își strânse buzele pentru o clipă, de parcă ar fi vrut să nu
răspundă la întrebare. Jonah se aștepta ca ea să-i spună că
Aleksy nu avea nicio legătură cu ancheta. Dar ulterior, păru să se
răzgândească.
 — Daniel, Brett… și Topaz. De Connor nu s-a simțit niciodată
prea apropiat, probabil din cauză că el este mereu extrem de
serios. Iar pe Coralie o deruta comportamentul lui, deși se lăsa
tachinată.
— Ați mai discutat între voi de atunci? Jonah observă că Jojo
se înroșise puțin.
— Ei bine… Ș tiu că mi-ați spus să nu fac asta, dar… simțeam
nevoia să recapitulez cele întâmplate cu cineva. Nu am… am
vorbit doar cu Daniel și Brett la telefon, separat.
— Cu Topaz nu? întrebă Jonah, interesat. Dat fiind faptul că
este vorba despre sora ei, m-aș fi gândit că…
— Nu, zise Jojo, ușor jenată. Nu mi s-ar fi părut la fel de ușor
să discut cu ea despre asta.
— Dar ați fost mereu apropiată de Connor, nu-i așa? întrebă el.
— Da… Presupun. Jojo dădu din cap. Ne-a fost întotdeauna
ușor să ne înțelegem unul pe celălalt.
— Ș i s-a întâmplat vreodată mai mult de atât?
Jojo făcu o grimasă nostimă.
— Doar v-am spus cât de obsedat era de Topaz.
— Deci nu s-a întâmplat nimic… fizic între voi în acea noapte?
Jojo era categoric stânjenită.
— Ei bine… sinceră să fiu, nu știu sigur. Ne-am îmbrățișat. Și
eu… M-am trezit cu impresia că exista posibilitatea să ne fi
sărutat și eram extrem de jenată de acest lucru. Adică, eram
prieteni. Nu exista nimic mai mult între noi decât sprijin reciproc
și o tonă de alcool.
— Ș i n-ați vorbit despre asta?
— Nici nu mai conta, zise ea, pe un ton aspru. Odată ce ne-am
trezit de dimineață și nu am găsit-o… Cui naiba îi păsa dacă ne
sărutasem sau nu?
Jojo se lăsă pe spate și își încrucișă brațele.
— Ș i nu vă amintiți dacă Connor s-a trezit pe timpul nopții?
întrebă el. Nu vă amintiți să vă fi trezit la un moment dat și el să
nu fie acolo…?
— Am fost întrebată despre asta și la acea vreme, spuse ea,
oftând. Nu cred. Nu-mi amintesc să-l fi simțit mișcându-se,
venind sau plecând. Dar memoria mea era oricum încețoșată de
mahmureală, iar acum, după atâta vreme, îmi este și mai greu să-
mi amintesc.
 — Ați putea vă rog să repetați ce mi-ați spus anterior despre
acea amintire parțială? Ș i cu asta am terminat.
Jojo se conformă, deși părea și mai incertă decât fusese
anterior. Termină de vorbit și oftă. Jonah se aplecă pentru a opri
reportofonul și îi zâmbi.
— Vă mulțumesc! Era important să înregistrăm aceste lucruri.
Jojo dădu din cap și îi zâmbi ușor derutată.
— Oricând, Polițai Sheens.

Odată ce o conduseră pe Jojo, Lightman îl întrebă pe Jonah

despre întrebările legate de fostul iubit al ei.
— Reprezintă o persoană de interes? întrebă el.
— Da și nu, răspunse Jonah. Nu există niciun motiv să-l
considerăm o persoană de interes, dar dat fiind faptul că a făcut
parte din grup pentru o vreme și este a doua persoană decedată în
mod neașteptat, cred că este indicat să punem întrebări despre
asta.
Lightman dădu din cap.
— Voi verifica rapoartele cazului.
— Foarte bine.

În timp ce stătea la biroul său, Jonah se gândi iar la trecut, la

frumusețea Aurorei, la ce ar fi putut realiza ea în viață și la cum
ar fi putut fi sedusă anterior acelei nopți.
În afară de asta, se pregătea psihic pentru telefonul lui Tom,
pentru numele pe care spera să nu-l audă. Ori de câte ori se
gândea la acel lucru, se simțea de parcă s-ar fi aflat pe marginea
unei prăpăstii. Nu se putea lăsa acaparat de amintiri care l-ar fi
putut distruge.
Jonah oftă și se hotărî că era timpul să citească notițele făcute
de membrii echipei sale cu privire la interviurile originale. Fu
surprins de numărul complet diferit de interviuri luate
suspecților. Coralie fusese intervievată doar de două ori, în timp
ce Jojo fusese intervievată de patru ori, Brett de cinci ori și Topaz
de șapte ori.
Ș i apoi mai era și numărul mare de interviuri luate lui Daniel
Benham, care se apropia foarte mult de numărul lui Connor
Dooley, având doar cu trei interviuri mai puțin decât acesta.
Daniel fusese chemat de paisprezece ori pentru a i se verifica
declarațiile. Poliția era interesată să afle de ce alesese tocmai el să
meargă să ceară ajutor și nu rămăsese să o caute. De asemenea,
voiau să știe la ce oră o văzuse ultima dată, deoarece declarațiile
lui erau diferite de ale celorlalți, chiar dacă celelalte declarații se
dovediseră a fi false și nu se asemănau deloc între ele.
Cu toate acestea, poliția continuase să-l chestioneze pe Daniel,
care era fiul unui om de afaceri local bine cunoscut și bogat, genul
de băiat care scăpa basma curată din orice și care trecea prin
viață fără probleme.
Jonah nu înțelegea motivul acelei neîncrederi. Nu exista nicio
declarație sau mențiune legată de Benham care să-i determine pe
polițiști să se concentreze asupra lui mai mult decât asupra
celorlalți. Oare să fi fost de vină atitudinea lui? Ceva care nu era
vizibil în transcrieri? Sau oare să fi fost vorba despre modul în
care îi plăcea lui Benham să se contrazică și despre faptul că era
cunoscut drept un anarhist consumator de iarbă?
Jonah încercă să-și imagineze din nou viața lui Daniel Benham
și modul în care ar fi putut fi influențată de o crimă.
La vârsta de 15 ani, acesta era un socialist guraliv, nerăbdător
să devină major pentru a putea vota și pentru a putea deveni
membru al Partidului Muncitoresc. Voia să lupte împotriva Prim-
ministrului pe care el îl considera vinovat că omora oameni prin
decizia sa de a-și retrage susținerea. Benham era un filantrop și,
chiar dacă fusese un socialist de tip șampanie14, acțiunile lui
fuseseră sincere. Toată ideologia aceea îl determinase să participe
la adunări politice și să fondeze un grup socialist în cadrul școlii.
Cu toate acestea, la un moment dat, a renunțat la acele
principii. Socialismul lui s-a transformat treptat în centrism, care,
odată cu înaintarea în vârstă, s-a transformat în conservatorism.
Oare schimbarea fusese cauzată de faptul că devenise un criminal
sau fusese o reacție la dispariția fetei pe care o plăcea?
Cumva, îi venea greu să și-l imagineze pe Benham în rol de
criminal și acest lucru era valabil pentru toți membrii grupului.
Tom Jackson îl sună imediat după ora 12:00 pentru a-i
comunica lista prietenilor Aurorei.
— Nu sunt decât două persoane, zise Tom.

14
N. trad.: Socialismul de tip șampanie este o expresie englezească folosită pentru a
descrie socialiștii ale căror stiluri de viață luxoase, de clasă superioară, contrazic
convingerile lor politice.
 Acest lucru îl făcu pe Jonah să tresară de teamă și îi dădu un
sentiment de tristețe.
— Topaz spune că singura persoană cu care Aurora vorbea ceva
mai mult era Becky Morris, zise tatăl Aurorei. A fost pe la noi pe
acasă de câteva ori. Era o fată foarte tăcută.
— Topaz știe cumva unde am putea s-o găsim?
— Da, zice că a găsit-o pe Facebook și că i-a acceptat prietenia.
Dacă-i comunicați adresa dumneavoastră de e-mail, vă va trimite
linkul.
— Ne-ar fi de mare ajutor, vă mulțumesc. Jonah îi comunică
adresa de e-mail și Tom i-o comunică mai departe lui Topaz, cel
mai probabil.
— Ș i mai era Zofia Wierzbowski. Tom spuse numele rar, pe
litere și Jonah simți cum începe să transpire. Topaz zice că
mergeau împreună după ore la cursul de dramaturgie și uneori
așteptau autobuzul împreună. Cred că trebuia să vină și pe la noi
pe acasă într-o zi, dar n-a mai venit. Topaz nu știe nici dacă se
mai află în țară. Părinții ei au transferat-o la o altă școală cu ceva
timp înainte… înainte de Aurora. Se împrietenise cu niște
persoane nepotrivite și îmi amintesc că Aurora începuse să se
distanțeze de ea după aceea.
Jonah se întrebă dacă Tom își dădea seama de cât de tare îi
bătea inima.
— Vă mulțumesc, spuse el și închise telefonul.
Rămase nemișcat, holbându-se la acel nume. Îi venea să
distrugă bucata de hârtie. Dacă ar fi notat doar numele primei
persoane, exista posibilitatea ca nimeni să nu afle de faptul că
numele Zofiei fusese menționat. Tom Jackson nu avea să verifice
acest lucru, nu-i așa?
Dar cum rămânea cu Topaz? Dacă se hotăra chiar ea să ia
legătura cu ele? Dacă avea să existe un proces și decizia lui de a
ascunde această informație avea să distrugă toată ancheta?
Jonah putea să o contacteze direct, pentru a limita pagubele.
Dar ar fi fost cea mai proastă alegere posibilă, pentru că ea avea
să-i recunoască numele și avea să reacționeze, ceea ce-l va obliga
să prezinte mesajele ei drept dovezi.
Singura lui șansă era să-și lase echipa să vorbească cu ea și să
se roage să nu pomenească nimeni numele lui, inclusiv ea sau, și
mai bine, să se roage ca ea să fi uitat complet de el.
 În timp ce ieșea din birou, Jonah se simți amețit. Lightman și
Hanson se aflau în spatele monitoarelor lor și erau atât de
concentrați, încât nu-l observară până nu începu să vorbească.
— Familia Jackson mi-a furnizat numele a două dintre
prietenele Aurorei, zise el, cât putu de calm. Lightman se întinse
și apucă hârtia. Lui Jonah îi luă o fracțiune de secundă în plus
să-i dea drumul, dar Lightman nu păru să observe. Știu că
amândoi aveți mult de lucru, dar am nevoie ca unul dintre voi să
o găsească pe cea de-a doua fată. Pentru Becky îmi va trimite
Topaz detaliile de pe Facebook, deci voi lua eu legătura cu ea.
— În regulă. Mă voi ocupa eu, spuse Lightman. De asemenea,
fosta iubită a lui Mackenzie ne-a sunat înapoi și a zis că ne va
anunța la ce oră poate veni la secție, după ce rezolvă cu copiii.
— Bine. Ați mai obținut vreo informație relevantă despre
Mackenzie de la Serviciul de Informații?
Lightman râse scurt.
— Aparent suntem foarte optimiști dacă avem impresia că vom
obține ceva de la ei în cursul zilei de azi. Amir spune că sunt
extrem de aglomerați în momentul de față.
Jonah oftă. Serviciul de Informații era întotdeauna extrem de
aglomerat. Aceea era starea constantă a serviciului sau cel puțin
așa le plăcea lor să spună.
— Îmi pare rău pentru ei, dar te rog să le comunici că însuși
Comisarul Ș ef consideră aceasta o prioritate și că ar fi bine să se
conformeze.
— Așa voi face.
— Tu ai aflat ceva nou? o întrebă pe Hanson.
— Nu prea multe, zise ea. Mi-ar plăcea să am acces la unele
dintre dosarele analizate de O’Malley, dar…
Hanson își îndreptă privirea spre haosul de pe biroul lui
O’Malley și făcu o grimasă. Jonah izbucni în râs.
— În locul tău aș aștepta să se întoarcă.
Jonah se întoarse înapoi în biroul său și își porni laptopul.
Inima încă-i mai bătea cu putere, dar încercă să se calmeze.
Trebuia să-și alunge gândurile legate de Zofia din minte și să nu
mai aștepte momentul în care echipa lui avea să descopere ceva.
Primise e-mail de la Topaz cu linkul către profilul de Facebook
al lui Becky Morris. Poza de profil fusese făcută în cadrul unei
ședințe foto profesioniste. Era machiată și avea o postură prefăcut
timidă. Părea să se simtă inconfortabil, iar fața ei rotundă avea o
expresie incertă.
Odată ce-i analiză profilul, Jonah descoperi că Becky era
bijutier și că avea propriul ei magazin online, numit Bells and
Whistles, precum și un mic magazin aflat la doar 1,5 km distanță,
care era deschis la acea oră.
Jonah își luă jacheta și le zise în fugă membrilor echipei:
— Mă duc să vorbesc cu Becky, prietena Aurorei. N-ar trebui să
dureze mai mult de o oră. Sunați-mă dacă apare ceva urgent.
Se simți ușurat să iasă din secție, departe de căutarea femeii
poloneze pe care o cunoscuse odinioară. Era atât de absorbit de
acel sentiment, încât își uită propriul sfat de a fi atent, până
ajunse la jumătatea scărilor și auzi sunetul unui motor turat,
care-l făcu să tresară.
Se întoarse și văzu partea din spate a unei mașini
îndepărtându-se, mai exact ceea că părea a fi o Fiesta veche. Dar
din cauză că cele două benzi erau extrem de aglomerate, nu putu
să vadă nimic altceva.
Inima lui porni iar să bată nebunește în timp ce cobora atent pe
scări până la parter, unde coti spre parcarea din față, unde-l
aștepta Mondeo-ul lui. Se opri preț de o clipă înainte de a folosi
telecomanda și, deși se simțea ridicol, se aplecă pentru a vedea
dacă exista vreun dispozitiv ciudat sub mașină. Deși nu găsi
nimic, sentimentul acela de pericol îl urmări până la magazinul
lui Becky.

Hanson se chinuia să se concentreze și nu era sigură de ce.

Gândurile-i zburau la Inspectorul Ș ef și la Jojo și la tensiunea pe
care o observa uneori la el atunci când vorbea despre Aurora și
prietenii ei. Înainte să plece, fusese extrem de agitat și Hanson se
întreba dacă oare el o cunoștea pe acea Becky Morris.
Lightman, care stătea în fața ei, era absorbit de fișierele de pe
monitor. Pe de o parte, Hanson simțea nevoia să vorbească cu el,
pe de altă parte, îi era teamă să spună ceva. În cele din urmă, se
aplecă pe după monitorul ei și spuse:
— Ce părere aveți despre faptul că șeful este implicat într-un
caz în care cunoștea victima? Nu vi se pare puțin… problematic?
Lightman o privi fix și dădu încet din cap.
 — Dacă ar fi cunoscut-o bine, aș fi zis că este o idee proastă,
dar faptul că au fost la aceeași școală, unde doar a văzut-o de
câteva ori… nu mi se pare problematic.
— Ș i nu credeți că știa mai multe despre ea? insistă ea. Adică,
cu siguranță au vorbit de câteva ori.
— Din câte știu eu, nu.
— Ș i Jojo? întrebă ea, simțindu-se plină de anxietate. Este clar
că pe ea a cunoscut-o destul de bine.
Lightman rămase o clipă pe gânduri.
— Nu cred că acest lucru va împiedica în vreun fel ancheta.
După cum am mai spus, nu este genul emoțional.
Hanson dădu din cap, încercând să-i asimileze încrederea.
Poate că trebuia să ajungă să-l cunoască mai bine, înainte de a-și
forma o părere. Cu toate acestea, avea sentimentul că era ceva în
neregulă cu Jonah Sheens și și-ar fi dorit foarte mult să afle
despre ce era vorba.

Magazinul Bells and Whistles se afla la parterul unei clădiri

frumoase din secolul XIX. Din nefericire, de o parte și de alta a
magazinului se aflau un magazin cu cartofi prăjiți și un magazin
de pariuri sportive, ambele dărăpănate și ponosite, ale căror firme
dominau întreaga clădire.
Magazinul era învăluit în roz și sclipici, genul de loc care
atrăgea toate fetițele. Cu toate acestea, nu era nimeni înăuntru.
Jonah văzu o singură persoană care citea ziarul în spatele
tejghelei.
În ciuda faptului că nu era machiată sau coafată, Jonah își
dădu seama de îndată ce intră că aceea era Becky. Avea aceeași
față rotundă și același aer de incertitudine.
— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea, ridicându-se în picioare, în
timp ce el se apropia. Avea un accent specific clasei muncitoare
din Southampton și o ușoară urmă de răgușeală în voce.
— Sunt Inspector Ș ef Sheens, zise el, pe cât putu de încet. Aș
vrea să vorbesc cu Becky Morris. Dumneavoastră sunteți?
— Mda, spuse ea, părând ușor intimidată. Scuze, ați spus că
sunteți… de la poliție?
— Da. Vă rog să nu vă îngrijorați. Eu conduc ancheta privind
decesul Aurorei Jackson și voiam doar să vă pun câteva întrebări.
— Aurora? întrebă ea. Da, în regulă. Vreau să zic… Nu cred că
vă pot fi de prea mare ajutor.
 — Este în regulă, zise Jonah. Mă gândeam că poate dețineți
anumite informații care ne-ar putea fi de folos.
— Desigur. Din păcate nu are cine să-mi țină locul azi, deci va
trebui să vorbim aici. Vreți să… vă aduc un scaun?
— Nu, este în regulă, zise el, zâmbind.
Becky se cocoță înapoi pe scaunul ei înalt din spatele tejghelei.
— În regulă. Ce vreți să știți? întrebă ea.
— Aș vrea să știu dacă Aurora vi s-a părut fericită în zilele de
dinaintea dispariției ei?
— Așa cred. Vreau să zic… în măsura în care părea fericită și în
restul timpului.
— Vreți să spuneți că nu era o persoană tocmai fericită de fel?
— Nu… nu tocmai. Nu era nefericită, dar nici foarte voioasă.
Amândurora ne era greu la școală.
Era ciudat s-o urmărească. Pe măsură ce vorbea, părea să
devină tot mai mică, de parcă ar fi fost copleșită de amintirile pe
care le evoca.
— A fost vreuna dintre voi hărțuită în școală? întrebă el.
— Mda, puțin.
Becky părea plină de resentimente și jenată, ceea ce era specific
victimelor care au fost hărțuite. Pe parcursul carierei sale, Jonah
întâlnise multe astfel de persoane, care, deși erau adulte și
teoretic ar fi trebuit să treacă peste și să uite de acele traume, nu
reușiseră, pentru că acel tip de traumă marca oamenii pe viață.
— Îmi pare rău să aud asta. A fost o persoană anume care v-a
hărțuit? întrebă el.
— În general, erau două dintre fetele din anii terminali, zise
Becky. Lisa și Emma. Erau gemene și se purtau oribil cu toată
lumea.
— Ați spune că Aurora și-a pierdut speranța din această cauză?
— La ce vă referiți?
— Credeți că era pe cale să facă o prostie?
— Nu, nimic de genul acesta, spuse ea și râse ușor. De fapt,
lucrurile se mai amelioraseră, după ce s-a luat Topaz de acele
fete.
Jonah fu șocat. Nu-și amintea de nicio situație în care Topaz să-
i fi luat partea surorii ei.
— Ce le-a spus Topaz, mai exact? întrebă el.
— Le-a surprins îmbrâncindu-ne pe mine și pe Aurora în curtea
școlii și s-a repezit asupra lor, spuse Becky, și Jonah sesiză o
urmă de devotament în vocea ei, deși trecuseră mai mult de 30 de
ani de la acel eveniment. Le-a spus să-și ia naibii mâinile de pe
noi și că, dacă aveau să se mai atingă vreodată de noi, Connor
avea să le omoare în bătaie.
Jonah zâmbi. Era tipic pentru Topaz să-și folosească lacheul în
avantajul său. Cu toate acestea, era surprinzător că sărise în
apărarea surorii ei, la nevoie, în ciuda faptului că se simțea jenată
de sora ei cea aeriană. Jonah se întrebă dacă Topaz ar fi procedat
la fel și dacă ar fi fost beată sau drogată și dacă persoana care-i
amenința sora era cineva de care Topaz era atrasă.
— Îmi cer scuze, nu cred că este foarte… Probabil că nu dețin
informații foarte utile, spuse Becky incertă, netezindu-și fusta cu
mâinile.
— Toate aceste informații mă ajută s-o cunosc mai bine pe
Aurora, o asigură Jonah. Puteți să-mi spuneți ceva despre iubiții
ei?
— Cine? Aurora?
— Da.
— Nu, niciuna dintre noi nu era… nu avea pe nimeni.
Jonah observă ceva în privirea ei. Era pentru prima dată când o
persoană nu glumea pe seama ideii că Aurora ar fi putut avea un
iubit.
— Dar a avut pe cineva mai înainte?
— Nu… Nu tocmai. Se lăsă un moment de tăcere, după care
Becky continuă. Mă scuzați, trebuie să-mi iau inhalatorul.
Becky se lăsă pe vine, în spatele tejghelei și se ridică, ținând în
mână un inhalator Ventolin albastru.
— Suferiți de astm? întrebă Jonah. Este groaznic.
Becky inhală, își ținu respirația și dădu din cap.
— Sufăr de astm de când eram mică, zise ea, odată ce expiră.
Vocea ei era ușor lipsită de suflare. Jonah știa că trebuie să aibă
răbdare, deși era nerăbdător să afle mai multe.
— Deci a fost vorba despre o situație mai complicată? Poate o
persoană care o urmărea?
— Nu… Nu era… era o persoană de care-i plăcea.
Jonah așteptă, începând să bănuiască ce urma să zică Becky.
— Era îndrăgostită până peste cap de profesorul nostru de
engleză, domnul Mackenzie. Bine, toate eram puțin îndrăgostite
de el, dar Aurora vorbea încontinuu despre el. Ș i mereu mergea
să-l întrebe diverse lucruri și făcea ore suplimentare cu el…
 — Făcea ore suplimentare cu ea? întrebă Jonah. În afara
programului școlar?
— Mda. O ajuta să se pregătească pentru un concurs la care
urma să participe și la cartea pe care o scrisese și pe care ea îl
rugase s-o citească.
— Deci, ați spune că… este posibil ca el să fi încurajat acel
comportament?
Se lăsă un scurt moment de tăcere.
— Nu știu. Posibil. Aurora îmi povestea mereu cum o privea și
că exista ceva între ei. Bănuiesc că o parte din mine o credea, în
timp ce cealaltă parte din mine credea că este totul în mintea ei.
— Nu v-a spus niciodată că el ar fi atins-o sau ar fi sărutat-o?
— Nu. Becky părea foarte sigură. Și cred că mi-ar fi spus. Dacă
era atât de entuziasmată și îmi spunea și de cel mai mic
comentariu pe care-l făcea legat de lucrările ei, cu siguranță mi-ar
fi povestit dacă s-ar fi întâmplat ceva între ei, nu-i așa?
Jonah scoase un sunet aprobator, deși se gândea că era posibil
să nu fie adevărat, mai ales dacă profesorul o avertizase pe Aurora
să nu povestească nimănui despre ei.
— Ce-mi puteți spune legat de săptămâna de dinaintea
dispariției? continuă Jonah. Nu vă amintiți să se fi întâmplat
nimic între ei nici atunci?
— Nu, zise Becky, ezitând. Dar eram cumva nervoasă pe el,
pentru că Aurora acceptase să meargă să campeze doar pentru a-l
impresiona pe el. Era genul de lucru despre care vorbea el mereu:
drumeții lungi și campare în sălbăticie… Aurorei nu-i plăceau de
fapt acele lucruri. Ei îi plăcea să stea în camera ei și să citească.
Jonah se simți ușor tulburat.
— Aurora i-a spus și lui că avea să meargă să campeze?
— Mda. Da, așa cred. Îmi amintesc că era îngrozită de faptul că
se apropia vacanța de vară și că n-avea să-l mai vadă timp de șase
săptămâni. În plus, nu se pricepea deloc să ascundă astfel de
lucruri… Mda, dacă stau bine să mă gândesc, cred că a spus-o de
față cu toată clasa.
Jonah realiză că inima îi bătea foarte puternic. Încheie
conversația și-i mulțumi lui Becky pentru ajutor. Ea își ceru scuze
pentru că nu-i putea furniza mai multe informații, dar Jonah era
de părere că aflase multe informații importante de la ea.
 Odată întors la secția de poliție, Jonah îi găsi pe toți membrii
echipei sale la birou. O’Malley își ridică privirea și zise imediat:
— Ooo, iată cine are ceva de spus…
Jonah nu se putu abține să nu rânjească, în ciuda senzației de
rău pe care o simțise toată ziua.
— Trebuie să-l chemăm pe Mackenzie pentru un interviu, zise
el.
— Haideți șefu’, spuneți-ne și nouă detaliile picante, zise
O’Malley, învârtindu-se pe scaunul de birou și întinzându-și
picioarele.
Hanson îl privea fix pe Jonah.
— Arătați de parcă ați fi pe cale să explodați, deci spuneți-ne ce
ați aflat, insistă O’Malley.
— Cea mai bună prietenă a Aurorei mi-a împărtășit faptul că
Aurora era îndrăgostită de profesorul ei de engleză. Ea susține că
Aurora a decis să meargă să campeze, doar pentru a-l impresiona
și este aproape sigură că Aurora i-a spus și lui și tuturor colegilor
din clasă despre excursie.
Expresia lui Hanson se transformă într-un zâmbet.
— Deci știa că este acolo.
— Foarte interesant, spuse Lightman, pe un ton neutru ca
întotdeauna. Mai ales dacă analizăm această informație împreună
cu faptul că a avut o relație cu una dintre fostele lui eleve.
— Ei bine, am aflat mai multe despre acest subiect, spuse
O’Malley. Aparent, Mackenzie este căsătorit cu acea fostă elevă și
au trei copii împreună. Deci, în prezent, numele ei este Pria
Mackenzie.
Jonah nu știa ce să creadă.
— Uau, în regulă. Ar trebui să discutăm cu ea puțin mai târziu,
dar, deocamdată, să-l chemăm pe Mackenzie la secție. Și pe
Topaz, care sunt convins că va avea mai multe de spus despre el.
Topaz se prezentă imediat la secție, susținând că se afla în
centru la cumpărături. Odată ce Jonah intră în încăpere, Topaz
atacă direct, fără a aștepta să i se pună vreo întrebare.
— Ați început să-l investigați pe domnul Mackenzie?
— Nu vă pot da detalii despre acest lucru, dar da, răspunse
Jonah. Aceasta este una dintre principalele noastre linii de
investigație.
— Ș i bănuiesc că eu reprezint cea de-a doua persoană de
interes, nu-i așa? întrebă ea.
 — Toți cei șase membri ai grupului, care erau prezenți când
Aurora a dispărut sunt considerați persoane de interes, răspunse
Jonah. Cu toții ne puteți furniza informații despre ce s-a
întâmplat și mi-aș dori să ne ajutați în acest sens.
— Deja vă ajut, spuse ea.
— Apreciez ajutorul furnizat în legătură cu prietenele Aurorei,
zise el. Cu toate acestea, mai avem câteva întrebări să vă punem.
Să începem mai întâi cu domnul Mackenzie.
— Dați-i drumul, spuse Topaz, ridicându-și bărbia.
— Când v-ați întâlnit cu el pe malul râului, vă aflați în
apropierea locului unde erau ascunse drogurile, nu-i așa?
— Da, v-am spus deja acest lucru.
— Dar nu le-ați spus și prietenilor dumneavoastră, zise el. Ceea
ce mi se pare ciudat, având în vedere că ați discutat în detaliu
despre cele întâmplate, de nenumărate ori.
Obrajii lui Topaz se înroșiră puțin, dar ea nu făcu mai mult
decât să ridice din umeri.
— Stabiliserăți împreună cu el să vă întâlniți?
— Nu! răspunse Topaz tăios. Bineînțeles că nu. N-aveam nici
cea mai vagă idee că avea să fie acolo și oricum nu eram
interesată de el.
— Nu-i vindeați droguri?
— Ce? Nu fiți naiv, zise Topaz, dar se înroși și mai tare. Jonah
își dădu seama că fie nimerise la fix, fie era pe aproape.
— Nu suntem interesați de vânzarea drogurilor, doar de Aurora,
spuse el, cu grijă.
— Ș tiu și chiar nu făceam asta. Topaz clătină repede din cap.
Faptul că mă aflam acolo a fost o simplă coincidență. Important
este că el era acolo și că în timp ce se îndepărta, ar fi putut vedea
drogurile.
— În regulă, spuse Jonah, în timp ce-și nota în minte să-l
preseze pe Mackenzie în legătură cu acel subiect.
— Ce fel de psihopat nenorocit ar fi violat-o? întrebă Topaz
dintr-odată. Era doar un copil.
— Dacă nu vă supărați, ați putea să-mi spuneți dacă
dumneavoastră erați activă sexual la vârsta ei? întrebă Jonah.
Topaz își ridică privirea sclipitoare și furioasă.
— Este cu totul altceva! Eu eram complet diferită de ea. Știam
ce fac. Înțelegeam și… nu eram copilăroasă, ca ea.
 — Cu toate acestea, cineva a considerat-o atractivă din punct
de vedere sexual, insistă Jonah. Dumneavoastră voiați să aruncați
vina pe Andrew Mackenzie, dar de fapt, cred că aveți dubii în
legătură cu soțul dumneavoastră, nu-i așa? V-a spus că l-am
intervievat în legătură cu Aurora?
Topaz își încrucișă brațele într-o poziție aparent defensivă, dar
apoi respiră adânc și zise:
— Da, mi-a spus că v-a explicat faptul că a încercat să o sărute
pentru că era gelos și știam asta. Voia să-mi demonstreze că mai
existau și alte fete care-l plăceau, dar ea l-a refuzat și a plecat.
— A încercat… să o forțeze?
— Nu cred, spuse Topaz. Vreau să zic… cred că s-a enervat că
Aurora l-a făcut să arate prost în fața celorlalți, dar atât.
— Ș i nu a mers după ea?
— Din câte am văzut eu, nu, răspunse ea, încet. Eu am plecat
cu Brett. Deja devenise interesat și eu eram entuziasmată. El era
tipul pe care și-l doreau toate fetele, așa că… presupun că din
cauza asta mi se părea atât de interesant. Topaz oftă exasperată.
De ce insistați să vă concentrați asupra adolescenților, în loc de
profesor?
— Îl vom interoga și pe el, o asigură Jonah. Știu că îl suspectați.
— Ș i dumneavoastră l-ați suspecta dacă ați fi văzut cum o
privea, zise ea, făcând o grimasă. Era suficient ca Aurora să
deschidă gura și el deja zâmbea și-i spunea cât de minunată era.
Era foarte greșit totul.

Jonah se consultă pentru câteva clipe cu Lightman și Hanson.

Se simțea obosit și cu mintea supraîncărcată. Avea nevoie ca ei
să-l mențină concentrat și să se asigure că nu uita nimic.
Cu toate acestea, nu fu prea încântat când Hanson îi spuse
veselă:
— Am găsit-o pe Zofia Wierzbowski. Are profil de Facebook și își
spune Zofia Wier. Sunt sigură că este ea. Colegiul Southampton
apare în secțiunea de educație a profilului ei.
— În regulă, spuse Jonah, încercând să nu trădeze nicio
reacție. Locuiește în apropiere?
— Nu, locuiește în Wroclaw sau cum s-o pronunța. Dar i-am
trimis un mesaj și, în cazul în care nu-mi răspunde, voi încerca să
obțin numărul ei de telefon.
 — Grozav, zise el, deși simțea fix opusul. Mai aveți ceva să-mi
comunicați?
— Deocamdată nu, spuse Lightman și Hanson clătină din cap.
— Hanson, este posibil să am nevoie de tine în camera de
interogatoriu.
Jonah se îndreptă spre biroul lui, dar se răzgândi și merse să-și
mai facă o cafea. Băuse deja prea multă, dar spera că în cele din
urmă avea să-și facă efectul și că avea să-i scoată mintea din
ceață.

Fosta iubită a lui Mackenzie ajunse la secție înaintea lui

Mackenzie. Jonah o urmări în timp ce era condusă înăuntru.
Purta un cardigan moale peste un top larg, tip tunică. Avea o
siluetă rotunjoară și păr șaten gri, tuns scurt și ușor ondulat.
Când se întoarse spre Hanson, care o conducea înăuntru, îi zâmbi
călduros. Era învăluită într-o aură copleșitoare de dragoste
maternă.
Brusc, Jonah simți vinovăție față de propria-i mamă, care nu
avusese niciodată acel spirit matern. Sentimentul de vinovăție se
datora și faptului că nu fusese să o viziteze cu o seară înainte și
nu apucase nici să o sune. Era cazul să facă ceva în acea privință,
drept urmare luă un marker și notă cuvântul „Mama” pe
carnețelul de pe birou înainte de a se îndrepta spre Hanson și
fosta iubită a lui Mackenzie.
În timp ce se apropia de ele, realiză că uitase numele femeii.
Vru să o întrebe pe Hanson, când ea se opri în fața ușii, privindu-l
întrebătoare, dar, dat fiind faptul că ușa era deschisă, se gândi că
femeia avea să-l audă.
— Participă și tu la acest interviu, îi spuse lui Hanson și
intrară.
Jonah îi mulțumi femeii pentru că se prezentase și își petrecu o
vreme notându-și data și ora în carnețel, dar tot nu reuși să-și
amintească numele ei.
Făcu o altă notiță și înclină carnețelul spre Hanson.
Nu-mi amintesc numele ei. Poți să începi tu interviul te rog?
Hanson clătină ușor din cap, schițând un zâmbet.
— Diana, te deranjează dacă înregistrăm acest interviu?
— Nicio problemă, zise ea, afișând din nou acel zâmbet
călduros, în timp ce ochii i se îngustau în spatele ochelarilor cu
ramă groasă.
 Hanson întinse mâna spre reportofon, ezitând, și Jonah îi făcu
semn cu mâna.
— Chiar te rog, zise Jonah.
— Aici Ofițer Hanson și Inspector Șef Jonah Sheens. Persoana
intervievată este Diana Pitman-Wells.
Jonah își notă numele, după care se lăsă pe spate, ascultând în
timp ce Hanson îi adresa femeii primele întrebări.
Diana vorbea deschis și era încântată să le povestească cele
întâmplate în noaptea dispariției Aurorei. Declarația ei confirma
spusele lui Mackenzie și anume faptul că au campat, că au
adormit înainte de miezul nopții și că s-au trezit la ora 07:00.
Fiind mulțumit de cele aflate, Jonah o rugă să le povestească
despre relația ei cu Andrew Mackenzie, mai exact despre cum
decurseseră lucrurile cu o lună și jumătate înainte de acea noapte
și ce se întâmplase cu relația lor ulterior.
Destrămarea treptată a relației lor reprezenta cel mai interesant
aspect al poveștii pentru Jonah.
— Practic, după acea noapte, lucrurile au început să meargă tot
mai prost. Îi dispăruse eleva. Asta am înțeles, dar restul nu. Am
aflat amândoi veștile când ne-am întors la el acasă duminică
seara. Pornisem televizorul pentru a ne uita la ceva. Nu-mi mai
amintesc la ce, dar probabil la vreo dramă, pentru că erau
preferatele lui. Oricum, înainte să înceapă filmul, am prins
știrile… Cred că din clipa aceea a încetat să mai fie iubitul meu.
— Cum așa?
Femeia respiră adânc și înghiți.
— Mă scuzați. Este de-a dreptul ridicol. Am o căsnicie fericită și
lucrurile acestea s-au întâmplat acum 30 de ani, dar vorbind
despre asta… Presupun că nu uiți niciodată de orgoliul rănit.
Schiță un zâmbet. Încă îmi amintesc cum… stăteam pe canapea,
aproape cățărați unul peste celălalt, obosiți și puțin mahmuri. Ș i,
dintr-odată, el s-a ridicat și m-a dat la o parte. Se holba pur și
simplu la televizor și nu voia să-mi spună ce se întâmplase. A
trebuit să-mi dau seama singură din reportajul care spunea că
era vorba despre o elevă de la școala lui.
— Părea supărat? întrebă Hanson.
— Mai mult decât supărat, zise ea. Tremura. Apoi l-a sunat pe
directorul școlii pe numărul de acasă, pentru a afla ce știa el și ce
avea de gând să facă în acea privință. Apoi l-a întrebat ce ar trebui
să facă el și nu cred că a primit un răspuns prea clar. După ce a
închis telefonul, l-am întrebat ce spusese directorul, dar nu mi-a
răspuns. Stătea acolo și privea în gol. Nu părea să mă audă. Apoi,
brusc, a ieșit din casă.
Jonah așteptă ca femeia să continue, dar ea nu mai spuse
nimic.
— A ieșit din casă?
— Da. Femeia păru să-și revină. Nu mi-a dat nicio explicație…
până am mers după el la mașină. Parcă aș fi vorbit cu un drogat.
L-am întrebat de trei ori unde se ducea și, în cele din urmă, păru
să mă audă. Mi-a spus că avea să se alăture echipei de căutare și
că puteam să-l acompaniez dacă voiam. Dar, sinceră să fiu, nu
cred că-i păsa ce făceam.
— O reacție cam ciudată, nu credeți? întrebă Hanson.
— Așa mi s-a părut și mie, aprobă femeia. Dar presupun că…
mi-am dat seama că și eu aș fi fost supărată dacă mi-ar fi dispărut
un elev. În plus, nu-i fusese profesor de prea mult timp. Probabil
că se simțea cumva responsabil.
— L-ați mai auzit menționând-o pe Aurora și înainte de acea
noapte? întrebă Jonah.
— Hm… Din câte îmi amintesc eu, nu. Diana ridică din umeri.
Vorbeam despre elevi la modul general și eram oricum mult prea
preocupați să ne plângem de conducere și de hârțogărie. Dar…
după acea noapte, ajunsese să vorbească numai despre ea.
— Vi s-a părut un comportament nesănătos? întrebă Hanson.
Jonah își notă în minte faptul că trebuia să discute cu Hanson
despre genul de întrebări care influențau răspunsul, întrebarea ei
nu fusese foarte greșită, dar nu-și permiteau să facă nicio greșeală
în acea anchetă. Dacă se dovedea faptul că Mackenzie fusese
implicat în moartea Aurorei, poliția și practicile lor aveau să fie
supuse unei cercetări amănunțite.
— Nu știu, spuse Diana, tulburată.
— Ați putea să ne descrieți comportamentul lui după acea
noapte? întrebă Jonah.
Expresia femeii își pierduse acel șarm matern și părea
îndurerată.
— Îmi amintesc că… a încetat să mai facă altceva, zise ea. În
următoarele săptămâni, tot ce făcea era să o caute, să citească
ziarele și să lipească afișe cu ea. Lipise o hartă pe peretele din
bucătărie și prinsese bolduri de ea pentru a marca locul în care
campase Aurora și locul în care domniserăm noi. Îmi amintesc
perfect acest lucru. Relația noastră se redusese la niște bolduri și
nici măcar nu vorbea despre noi. Nu vorbea decât despre cât de
mult regreta faptul că nu auzise nimic în acea noapte, că nu se
oprise mai devreme din mers pentru a fi mai aproape de ea.
— V-a lăsat impresia că voia s-o găsească? întrebă Jonah,
încet.
— Da, spuse ea. Era disperat să o găsească el însuși. Se și
împrietenise cu inspectorul șef de la acea vreme. Îl suna ca să-i
sugereze diverse piste și chiar s-a oferit și să vorbească cu
prietenii ei de la școală.
— Presupun că toate aceste lucruri v-au afectat relația, zise
Jonah.
— Mai exact, au pus capăt relației noastre, îl corectă ea. După
trei luni în care fusesem complet invizibilă pentru el și în care îmi
petreceam timpul ascultându-l bombănind despre unde ar putea
fi ea, m-am săturat. Nu mai conta cât de mult îl compătimeam
sau cât de rău îmi părea pentru acea fată. Nu puteam accepta să
fiu invizibilă pentru bărbatul pe care-l iubeam.
Jonah dădu din cap. Povestea ei era extrem de interesantă. De-
a lungul carierei sale mai întâlnise criminali care încercaseră să
inițieze căutări ale victimelor. Întâlnise iubiți, tați, soții și chiar o
fiică care reprezentaseră imaginea implicării publice în anchete,
până ca poliția să descopere adevărul. Dar în acele cazuri,
comportamentul respectiv era rezervat strict pentru aparițiile
publice, pentru momentele în care puteau juca rolul de membri
îndurerați ai familiei. Ei nu fuseseră obsedați de vânătoare, fapt
care-i și dăduse de gol. În plus, obsesia lui Mackenzie de a o găsi
pe Aurora îi amintea lui Jonah de propria-i obsesie. Oare și în
cazul lui Mackenzie acea obsesie se estompase în timp, fără a
dispărea vreodată complet?
— În ceea ce privește excursia cu cortul, zise el, gândindu-se la
ce-i spusese Becky Morrison. Vă amintiți cu cât timp înainte ați
planificat-o?
— Ah, da, cred că… I-a luat câteva săptămâni să mă convingă,
deci am planificat-o cu mult timp înainte.
— Ș i stabiliserăți și locul în care aveați să mergeți?
Diana se încruntă.
— Din câte îmi amintesc, am vorbit mult despre asta. El voia să
facă o drumeție lungă, în timp ce eu voiam una scurtă pentru a
avea timp să mă văd și cu sora mea în ziua aceea. Deci nu știu
sigur. Probabil că am stabilit locația cu câteva zile înainte.
Jonah dădu din cap.
— Vă mai amintiți cumva care dintre dumneavoastră a sugerat
locația?
— Îmi pare rău, dar chiar nu-mi mai amintesc, răspunse
Diana. Oricum trebuie să fi fost încântată de locație, pentru că se
afla în apropiere.
Jonah dădu iar din cap, gândindu-se la posibilitatea
premeditării. Oare Mackenzie chiar intenționase să o îmbete pe
iubita lui, ca apoi să se furișeze de lângă ea? Și care chiar își
organizase tot weekendul în așa fel încât să o vadă pe Aurora?
Doar știa că avea să fie acolo cu niște prieteni, nu singură. Sau
oare să fi plănuit totul împreună cu Aurora? Să fi reprezentat oare
vorbele ei un mesaj codat pentru el, pe care restul clasei să nu-l fi
înțeles?
— Aș putea să vă mai adresez o ultimă întrebare? continuă el,
conștient de liniștea care se lăsase în încăpere.
— Desigur.
— În opinia dumneavoastră, de persoană care l-a cunoscut
bine, ați descrie comportamentul lui drept suspect? V-ați gândit
vreodată că ar fi putut exista ceva… nepotrivit între el și eleva lui?
Jonah observă cum fața ei se înăspri.
— Nu am crezut niciodată asta. L-am considerat întotdeauna
un om bun și cred că a rămas la fel, dar presupun că… a trecut
mult de atunci… Ea clătină din cap. Este atât de greu să fii sigur
de ceva! Încep să mă întreb dacă mi-l amintesc cum era de fapt
sau dacă imaginea mea despre el s-a schimbat în timp.
— Nu puteți spune nimic sigur?
— Ce-aș putea spune? întrebă Diana, părând tristă. Nu vreau
să cred că a fost implicat în vreun fel și nici nu am crezut vreodată
că ar fi fost implicat. Nu știu mai mult de atât.
— Vă mulțumesc, zise el. Ne-ați fost de mare ajutor.
Jonah opri reportofonul și se ridică, lăsând-o pe Hanson s-o
conducă pe Diana spre ieșire, în timp ce el se retrase în biroul
său.
Aproape că ajunsese în sanctuarul său, când ușa
Departamentului de Investigații Criminale se deschise și Jonah îl
văzu pe O’Malley făcându-i loc lui Andrew Mackenzie să intre.
 Hanson și Diana se aflau la doar câțiva metri distanță. Fosta
iubită se opri brusc și își duse mâna la gură.
Mackenzie o observă imediat după și îi aruncă o privire
speriată.
 26. Aurora
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 02:50

Frigul o trezise pe Aurora sau poate tremuratul. Întregul ei corp

era cuprins de convulsii, de un tremurat care-i făcea dinții să-i
clănțăne în gură.
Avea gura atât de uscată încât îi era greu să respire. Nu voia să
iasă din căldura sacului de dormit, nu voia să se miște, dar setea
nu-i dădea pace. După ce se ghemui și încercă s-o ignore o vreme,
desfăcu fermoarul sacului de dormit și ieși cu greu din el.
Pentru o clipă, dându-și seama că era înconjurată de întuneric,
se simți dezorientată. Lumina puternică a focului de tabără
dispăruse și nu se vedea nici luna pe cer.
Încă tremura și își ținea brațele încrucișate. Încercă să-și dea
seama în ce direcție trebuia să meargă. Încercă să-și amintească
din ce direcție venise.
Își aranjase intenționat sacul de dormit în așa fel încât să nu-i
vadă pe restul, drept urmare, pentru a-i găsi, trebuia să meargă
în direcția în care dormise cu picioarele.
Aurora făcu pași mici, ezitând. Nu vedea nimic. Oare de ce
lăsaseră focul să se stingă?
În cele din urmă, începu să vadă, printre trunchiurile copacilor,
o lumină roșie, la nivelul solului, asemenea reflectoarelor de la
baza unei scene.
Ieși în luminiș, dar nu găsi pe nimeni acolo. Nu mai rămăsese
mai nimic din focul de tabără, doar cenușă și tăciuni roșu-
portocalii. Nu mai plângea nimeni, nu mai era muzică și nu se mai
vorbea. În afară de vântul care susura printre frunzele copacilor,
nu se auzea nimic.
Ș i ei îi era în continuare frig, chiar foarte frig.
Aurora se apropie de rămășițele focului și se lăsă pe vine lângă
el. Încercă să sufle, pentru a-l ațâța, după care privi în jur,
căutând lemne de foc. Găsi o legătură de crengi, nu departe de
cele câteva doze de bere rămase.
Decise să deschidă o doză de bere și bău trei guri din ea, dar se
simți la fel de însetată ca înainte.
Încă mai tremura când lăsă doza jos. Încercă să desfacă
legătura de crengi, dar degetele ei erau greoaie și stângace și îi
alunecară de patru ori, până își pierdu răbdarea. Trase de o
creangă lungă și groasă, până ieși din legătură, apoi repetă
acțiunea până reuși să scoată trei crengi pe care să le pună peste
tăciunii aprinși.
Dacă n-ar fi tremurat atât de tare, probabil că nici nu s-ar fi
obosit. Ar fi lăsat albeața luminoasă și frumoasă a focului
neatinsă, pentru a o putea privi.
Dar simțea frigul până în măduva oaselor, așa că aruncă pe
rând crengile peste tăciuni. Pe ultima o recuperă, amintindu-și că
avea nevoie de ceva cu care să ațâțe focul.
Stătea aplecată, folosindu-se de bățul lung pentru a întoarce
crengile, când auzi un sunet. Semăna cu scârțâitul unor pași pe
pământul uscat.
Privi repede în spate, simțindu-și inima bătând puternic în
piept.
Scrută speriată copacii, dar vedea pete albastru deschis din
cauza focului și nu putea distinge nimic. Pentru o clipă se întrebă
dacă nu cumva i se păruse, dar observă ceva mișcându-se. Cu
siguranță era cineva acolo.
 27
Jonah nu îl abordă pe profesor ca pe o persoană pe care
intenționa s-o preseze până își pierdea controlul, deoarece
Mackenzie părea și așa destul de fragil și răspundea la presiune
cu disperare, în loc de furie sau panică.
Avocatul cel tânăr și rece al lui Mackenzie apăru la puțin timp
după el. Jonah îl consideră dificil, mai ales din cauza faptului că
ochelarii lui cei bine lustruiți reflectau lumina ori de câte ori își
întorcea capul și făcea asta des. Acea lumină supărătoare îl
enervă pe Jonah de la bun început.
Se hotărî să menționeze comentariile făcute de Becky Morris
încă de la început, deoarece nu voia să-i permită lui Mackenzie să
rămână în siguranța stării sale de șoc.
— Una dintre prietenele Aurorei ne-a sugerat faptul că Aurora
v-ar fi spus despre excursia cu cortul din acea noapte și despre
locul în care avea să campeze, zise el. De fapt, această persoană
susține că Aurora ar fi spus aceste lucruri de față cu toți colegii ei,
dar că mesajul vă era adresat dumneavoastră.
Mackenzie păru uluit.
— Nu-mi amintesc să fi spus așa ceva, zise el. Chiar deloc. Iar
eu și Diana stabilisem cu câteva săptămâni înainte să mergem în
acea excursie.
— Dar nu ați stabilit și traseul, nu-i așa?
— Noi… Ba eu cred că da. Privirea lui trecea de la Hanson la
Jonah și invers. Diana v-a spus ceva diferit? Eu nu… nu cred că
aș fi lăsat acest detaliu pentru ultima clipă. Și așa era destul de
complicat, pentru că trebuia să ne întâlnim undeva, ca ea să nu
trebuiască să meargă prea mult pe jos și ca eu să pot merge mai
mult. El clătină din cap. Sunt sigur că aș fi planificat aceste
lucruri din timp.
— Nu puteți confirma acest lucru?
— Clientul meu v-a spus deja tot ce-și amintește, interveni
avocatul.
— În acest caz, zise Jonah, schițând un zâmbet spre
Mackenzie, vă rog să-mi descrieți relația dumneavoastră cu
Aurora. Jonah se așeză mai bine în scaun, pentru a semnala
faptul că mai aveau multe de discutat.
— Eram profesorul ei, zise Mackenzie, ușor disperat. V-am spus
și ieri cât de mult îi admiram inteligența.
— Ce părere credeți că avea ea despre dumneavoastră?
 Mackenzie ridică din umeri, ușor jenat.
— Probabil că era încântată de faptul că-mi plăceau lucrările ei.
Ș i se simțea singură. Cred că… cred că mă număram printre
puținele persoane care discutau cu ea despre literatură.
— Ce fel de literatură?
— Clasicii și autorii consacrați ai literaturii moderne americane,
răspunse el imediat.
— Pare că vă amintiți foarte bine…
— Pentru că acelea erau lucrurile care contau pentru mine, zise
Mackenzie, aplecându-se în față și vorbind precipitat și cu
certitudine. Eram profesorul ei și îmi plăcea să predau. Încă îmi
place.
Acel puseu de energie păru să se evapore și Mackenzie se lăsă
iar pe spătarul scaunului.
— Cu toate acestea, aveți antecedente în ceea ce privește
incapacitatea de a impune limite clare între dumneavoastră și
elevi, zise Jonah. Un părinte îngrijorat a depus o plângere
împotriva dumneavoastră, mai târziu în cariera dumneavoastră.
Ați început o relație cu o elevă, care ulterior v-a devenit soție.
— Nu era eleva mea, spuse Mackenzie imediat. Ceea ce s-a
întâmplat între noi a avut loc doar după ce a absolvit școala. Ș i
aveți cuvântul meu că nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva până
să mă întâlnesc cu ea într-un bar, în octombrie. Nu am făcut
nimic greșit și acea mamă care a depus plângere nu a făcut decât
să reacționeze la faptul că fiul ei fusese suspendat.
— Deci când v-ați reîntâlnit, câți ani avea? Optsprezece sau
nouăsprezece? întrebă Jonah.
— Optsprezece, dar la scurt timp după aceea a împlinit
nouăsprezece.
— Ș i dumneavoastră câți ani aveați?
— Douăzeci și șase.
Jonah dădu încet din cap.
— Ș i când v-ați întâlnit cu ea întâmplător, ați fost imediat
interesat?
— Nu, nu am fost, răspunse Mackenzie. Eram doar bucuros să
aflu ce făcea. Pri era acolo cu prietenii ei de la universitate, ceea
ce m-a bucurat, mai ales că am știut întotdeauna că avea să
reușească în viață. Fusese acceptată la Oxford și acela era exact
locul perfect pentru ea. Am vorbit despre muncă și despre ce-i
plăcea și ce-i displăcea ei și, în cele din urmă, am stabilit să ne
întâlnim cu o altă ocazie.
— Ș i nici ea nu păruse interesată mai înainte? întrebă Jonah.
Nu ați simțit că ar fi fost îndrăgostită de dumneavoastră pe
vremea când vă era elevă?
Mackenzie deschise gura, dar ezită. Avea o expresie mai mult
decât îndurerată. Jonah o simți pe Hanson foindu-se în scaun.
— Posibil, zise Mackenzie. Eu eram profesorul tânăr din școală,
motiv pentru care probabil că am fost mai idolatrizat decât ar fi
fost cazul.
— Credeți că acest lucru este valabil și în cazul Aurorei?
Mackenzie făcu o grimasă.
— Nu știu. Probabil.
— Probabil?
Mackenzie lovi masa cu degetul.
— Nu știți cum este să fii singurul bărbat tânăr pe care-l
cunosc majoritatea dintre acele fete într-o perioadă a vieții lor
când romantismul reprezintă cel mai important lucru pentru ele?
În primul an, am primit opt trandafiri de Valentine’s Day. Adică,
pentru numele lui Dumnezeu, erau înconjurate de băieți fără
minte, iar eu eram puțin mai mare și nu eram complet cretin din
punct de vedere emoțional. În plus, erau nevoite să se concentreze
asupra mea timp de o oră încontinuu. Evident că toate credeau că
sunt îndrăgostite de mine.
Jonah îi aruncă o privire lui Hanson, care părea foarte
îngândurată.
— Credeți că și sora Aurorei era interesată de dumneavoastră?
întrebă ea.
Mackenzie zâmbi ironic.
— Topaz era complet diferită. Ea nu voia decât să mă facă pe
mine să fiu interesat de ea. Ea voia ca toată lumea, toți bărbații,
toți băieții, inclusiv umbra ei, Coralie, să o dorească.
Hanson se încruntă.
— Credeți că exista ceva mai mult între ea și Coralie, decât
simplă prietenie?
— Nu în adevăratul sens al cuvântului, răspunse Mackenzie.
Nu cred că au format niciodată un cuplu sau ceva, dar sunt sigur
că interesul lui Coralie față de Topaz era sexual. Toate cadrele
didactice din școală considerau că este bisexuală.
 Jonah consideră acea informație extrem de interesantă. Dacă
Coralie o voia pe Topaz numai pentru ea, ar fi avut un motiv
întemeiat să-l urască pe Connor și chiar să-l acuze în fața poliției.
— Deci, când ați văzut-o pe Topaz în acea noapte, lângă râu, nu
s-a întâmplat nimic între voi? întrebă Jonah.
Mackenzie râse zgomotos.
— Bineînțeles că nu. Oi fi fost eu tânăr, dar chiar și atunci
eram conștient de faptul că fetele ca ea nu creează decât
probleme.
— Deci nu planificaserăți să vă întâlniți?
— Nu! zise Mackenzie. După cum am spus, nu aveam nici cea
mai vagă idee că se aflau acolo și, sincer să fiu, nici nu m-a prea
încântat acest lucru.
— Nu v-ați întâlnit cu ea ca să achiziționați droguri?
Mackenzie păru cu adevărat șocat. Se lăsă un scurt moment de
tăcere.
— De ce aș fi făcut una ca asta? Eu nu eram consumator, iar
Topaz nu era furnizor. Mackenzie tăcu câteva clipe, după care
întrebă, părând curios: Era furnizor?
— Să o spun altfel, zise Jonah. Topaz v-a văzut pe malul râului
și nu le-a zis nimic despre asta prietenilor ei, chiar dacă au
discutat de nenumărate ori despre cele întâmplate în acea noapte.
Mie, acest lucru îmi sugerează că există ceva suspect legat de
acea întâlnire. Dumneavoastră nu?
Profesorul îl privi și râse ușor. În opinia lui Jonah, Mackenzie
nu râdea de amuzament, ci de absurditatea situației.
— Nu este… Mackenzie clătină din cap. Nu a fost nimic suspect
sau planificat la acea întâlnire.
— Deci nu v-a arătat niciun loc interesant când v-ați întâlnit?
— Ce loc interesant? Nu era decât un loc de campare.
Mackenzie părea confuz și Jonah decise să nu mai insiste
pentru moment, pentru a-și acorda niște timp de gândire.

Lui Jonah nu-i plăcu expresia lui O’Malley. De îndată ce intră

în Departamentul de Investigații Criminale, Sergentul se îndreptă
spre el ținând telefonul în mână. Avea aura unui mesager de vești
rele.
— Tocmai s-a împuțit situația pe Twitter, anunță O’Malley și
Jonah îi luă stresat iPhone-ul din mână.
 Pe ecranul telefonului apărea contul de Twitter al canalului de
știri BBC News. ȘTIRI DE ULTIMĂ ORĂ: Profesorul Aurorei
Jackson a fost chemat la secția de poliție pentru a fi interogat.
Linkul atașat postării conducea la o poză clară, făcută de peste
drum, care-l înfățișa pe Andrew Mackenzie în timp ce era condus
în secția de poliție.
— La dracu’!
— Asta am spus și eu, comentă O’Malley.
— Asta este o poză făcută de jurnaliști, spuse Jonah.
— Nu sunt eu vinovatul, dar mă ofer să merg să-l întreb pe
ofițerul care l-a adus pe Mackenzie la secție dacă este complet
idiot sau dacă are o altă explicație mai bună.
— Chiar te rog, zise Jonah, supărat, mai degrabă decât furios.
Acest gen de publicitate punea presiune asupra anchetei, iar el nu
era sigur în legătură cu Mackenzie. Nu era pregătit nici să-l
aresteze, nici să-l elibereze. Îl avertizase pe profesor să se aștepte
la o ședere peste noapte. Jonah avea la dispoziție 48 ore pentru a-l
interoga, după care trebuia să-l aresteze sau să-l elibereze și,
aparent, era nevoit să profite la maxim de timpul rămas.
Jonah încercă să se pregătească psihic pentru conversația cu
Comisarul Șef. Mai mult ca sigur că Wilkinson avea să fie furios.

Wilkinson aflase deja despre furtuna iscată pe mediile de

socializare. Era clar nemulțumit, dar nu credea că vreunul dintre
membrii echipei lui Jonah ar fi putut fi responsabil, lucru care îl
liniști pe Jonah, deoarece ar fi fost foarte ușor pentru Comisarul
Ș ef să o acuze pe Hanson, ea fiind cea mai nouă membră a
echipei, despre care nu știau încă prea multe.
— Privind partea plină a paharului, operatorii centralei m-au
anunțat că a sunat o fată care crede că a fost abuzată sexual de
Mackenzie, continuă Wilkinson. Iar mama unei alte fete a sunat
să-l acuze de același lucru în numele fiicei sale. Iată beneficiile
mijloacelor de socializare, adăugă Wilkinson sec.
— În regulă. Vom verifica aceste afirmații, răspunse Jonah.
— Așa să faceți și să faceți totul ca la carte. Și folosește cât mai
multe resurse pentru a-l investiga pe Mackenzie.
— Da, domnule.
Jonah părăsi biroul lui Wilkinson și se îndreptă gânditor spre
echipa lui. Toți trei subordonații săi erau așezați la birourile lor și
își ridicară privirea spre el, nerăbdători.
 — După cum probabil că ați văzut deja, suntem în atenția
mass-mediei. Dat fiind acest lucru și faptul că avem doar 48 de
ore la dispoziție să-l interogăm pe Mackenzie fără a fi nevoiți să-l
punem sub acuzare, înseamnă că trebuie să ne concentrăm
asupra lui, chiar dacă există în continuare motive să-l suspectăm
pe Connor. Ben, te rog să te ocupi de șederea peste noapte a lui
Mackenzie și să iei legătura cu soția lui pentru a stabili un
interviu cu ea. De asemenea, trebuie să contactăm din nou toate
școlile la care a profesat. Presează-i pentru a vedea dacă au omis
să ne spună ceva pentru a-și proteja imaginea.
— Desigur.
— Mi-a venit o idee în ceea ce privește toată povestea asta cu
Topaz care i-ar fi vândut droguri lui Mackenzie, zise O’Malley.
Când am vorbit cu furnizorii de droguri cu privire la vânzarea de
dextroamfetamină, unul dintre tipi a menționat o fată brunetă, pe
care nu o mai văzuse până atunci și care i-a vândut o cantitate
mică. Cred că Topaz a luat niște dextroamfetamină din stocul
ascuns și acesta este motivul pentru care nu le-a spus prietenilor
ei că s-a întâlnit cu Mackenzie.
Jonah procesă informația.
— Deci ea era fata brunetă, zise el.
— Ea era fata brunetă, aprobă O’Malley.
— Genială idee. Sun-o și vezi dacă reușești să o determini să
recunoască acest lucru.
O’Malley rânji.
— În regulă. Sunt sigur că voi găsi o cale.
— Domnule, eu de ce ați vrea să mă ocup? întrebă Hanson.
— Momentan, te rog să contactezi familia Jackson și să-i pui la
curent cu privire la profesorul pe care îl interogăm și căruia nu-i
putem dezvălui încă numele. Explică-le că există motive
întemeiate pentru care l-am adus la secție să-l intervievăm, dar că
în momentul de față nu avem nicio certitudine, motiv pentru care
nu l-am arestat încă și așa mai departe. Sunt convins că știi ce să
le spui.
— Da, domnule.
— După ce rezolvi asta, aș vrea să te concentrezi din nou pe
Connor.
— Da, domnule. Urmă o mică pauză, după care Hanson
întrebă:
 — Vreți să vă acompaniez mâine în timpul interviului cu
Mackenzie?
— Asta depinde de ce va descoperi Ben, răspunse Jonah.
Lightman se ridică, probabil pentru a merge să rezolve
problema șederii lui Mackenzie peste noapte. Jonah o privi pe
Hanson, care părea tulburată.
— Crezi că ar fi trebuit să-l mai întrebăm ceva?
— Sunt de părere că el este cel mai promițător suspect. Se afla
în apropiere, știa că Aurora este acolo și are o predilecție pentru
fete tinere, altfel nu s-ar fi cuplat cu o fată de optsprezece ani.
Jonah se sprijini de biroul aflat în fața ei.
— Cu toate acestea, nu putem fi siguri, zise el, încet. Există trei
posibilități. Pe de o parte, poate fi vorba despre un profesor de 26
ani, care este conștient de faptul că majoritatea elevelor sale din
anii terminali îl plac, dar el nu o place decât pe una dintre ele.
Totuși, nu face nimic în această privință, deoarece știe că este
interzis. Ulterior, se întâlnesc din întâmplare într-un bar și el
realizează că împărtășesc aceleași sentimente și că relația lor este
posibilă acum. Ș i, deși știau dintotdeauna că se potrivesc, viața le
confirmă acest lucru. Și așa ajung să se căsătorească și să aibă
copii.
— În regulă, spuse Hanson.
— Pe de altă parte, poate fi vorba despre un profesor de 26 ani,
care, deși este conștient că nu ar trebui să-i placă de o elevă, nu
se poate abține. Cei doi flirtează, deși el știe că este greșit. Posibil
să se și sărute odată, când sunt singuri, promițându-și reciproc să
nu împărtășească nimănui despre cele întâmplate, iar ei nu-i este
permis să spună că formează un cuplu decât după mai multe
luni.
— Hm, da.
— Ș i apoi mai există o ultimă posibilitate… Poate fi vorba
despre un profesor care a convins mai multe fete tinere că sunt
îndrăgostite de el și că el simte același lucru pentru ele. Le-a
sedus și apoi le-a manipulat să țină totul secret. Ș i pentru că și-a
ales bine victimele, tactica lui funcționează. Ș i apoi, una dintre
acele fete crește și, fiind în continuare interesată de el, Mackenzie
decide să o ia de nevastă, pentru că cine ar suspecta vreodată un
bărbat fericit, căsătorit cu o femeie tânără și frumoasă?
Se lăsă un scurt moment de tăcere și Hanson dădu din cap.
 — Deci trebuie să aflăm care dintre aceste variante reprezintă
povestea adevărată, nu-i așa?
— Da, aprobă Jonah. Dar ține cont de faptul că o persoană
poate avea mai multe fețe. Pe atunci, Mackenzie putea fi atât
bărbatul care-și dorea o familie și o carieră de succes, cât și
bărbatul desfrânat de douăzeci și ceva de ani, care nu putea
rezista tentației de a se cupla cu eleve. Circumstanțele
influențează acest lucru, deci partea cea mai dificilă este să
identificăm care dintre versiunile lui Mackenzie și ale celorlalte
persoane erau prezente acolo, în acea noapte. Oare Connor Dooley
care se afla acolo era academicianul stăpân pe sine sau
adolescentul furios, care era adesea implicat în bătăi și care era
abuzat de tatăl său? Oare Brett Parker din acea noapte era atletul
conștiincios sau sportivul libidinos care își făcea de cap cu fete
foarte tinere?
Hanson începu să se joace cu buza, gânditoare.
— Într-o anumită măsură, oricare dintre ei ar fi putut fi oricine,
zise ea. Dar nu văd cum am putea afla ce s-a întâmplat cu
adevărat dacă nu punem presiune pe ei.
— Posibil să ai dreptate, spuse Jonah, dar trebuie să găsim
momentul potrivit pentru asta. În regulă. Ar fi cazul să merg să-
mi iau bicicleta și să joc rolul fiului devotat. Nu stați prea mult
peste program, altfel o să mă faceți să mă simt prost.
 28. Connor
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 05:20

Simți mahmureala de dinainte să se trezească complet. Capul îi

bubuia, simțea că, dacă se mișcă, va vomita, și era încins.
Rămase întins pentru o vreme, simțindu-se pe moarte, dar
nevoia de a urina deveni prea puternică pentru a mai putea fi
ignorată. Deschise ochii și își întoarse capul, pentru a evita
lumina. Era devreme, probabil că de-abia ce răsărise soarele. Jojo
dormea lângă el, pe o parte, cu un braț întins sub cap și celălalt
îndoit, cu încheietura peste față.
Pentru o clipă se sperie că se întâmplase ceva între ei. Din câte
își amintea, plânsese și ea îl liniștise. El pălăvrăgise și se înfuriase
în legătură cu Topaz.
Se simțea deplorabil. În el se ducea o bătălie între umilință și
greață, dar încercă să nu se gândească la asta. Nu-și dorea decât
să urineze și să bea orice altceva în afară de bere.
Privi pământul, în timp ce se îndrepta stângaci în direcția
opusă focului. Păși cu grijă peste un sac de dormit când acesta îi
apăru în câmpul vizual. Probabil că unul dintre ceilalți era treaz.
Îi luă o eternitate să se ușureze și statul în picioare îl făcu să se
simtă și mai rău și mai încins. Aproape vomită când se întoarse la
foc și la rucsacul său. Scormoni în rucsac, scoțând toate lucrurile
inutile pe care le luase cu el: o lanternă, un pachet de bomboane
mentolate, o busolă. Dar unde era aspirina?
În cele din urmă, o găsi într-unul dintre buzunarele laterale. Își
aminti că o pusese acolo tocmai pentru a avea acces ușor la ea.
Luă o sticlă de apă pe jumătate goală și se așeză pe un buștean de
lângă foc. Stătu acolo, holbându-se la singura bucățică de pământ
luminată de razele soarelui, așteptând ca pastilele să-și facă
efectul.
Dintr-odată își aminti de Topaz și Brett și fu cuprins de groază.
Probabil că încă dormeau împreună, cu tot cu Coralie, toți trei
îmbrățișați.
Greața și furia îl făcură să se ridice în picioare și să plece. Nu
voia să se afle în apropierea lor.
În drum spre parcare, Connor îl văzu pe Benners tolănit pe
spate pe un petic de iarbă care părea uscat. Era acoperit pe
jumătate cu sacul de dormit și dormea cu gura deschisă.
 Aproape ajunse în dreptul bicicletelor, când își aminti de sacul
său de dormit, care rămăsese lângă Jojo. Se gândi să se întoarcă
după el, dar i se păru mult prea greu. În afară de a avansa, totul i
se părea extrem de dificil. Se concentră asupra solului din fața lui
și continuă să înainteze.
Dintr-odată își aminti de sacul de dormit peste care trecuse mai
devreme și se opri.
Aurora. Trebuia să fi fost al Aurorei. Benners dormea cu al lui,
iar al lui Jojo se afla în continuare lângă lucrurile ei. Nu știa cu ce
se acoperiseră Topaz, Brett și Coralie, dar cu siguranță n-ar fi
lăsat un singur sac de dormit atât de departe de locul de campare.
Connor continuă să înainteze nesigur, gândindu-se că probabil
Aurorei i se făcuse frig și se dusese să doarmă în mașină. Odată
ajuns în parcare, se chiorî prin geamurile prăfuite ale mașinii, dar
nu era nimeni înăuntru.
Deși drumul până la locul de campare și apoi până la sacul
acela de dormit i se părea extrem de lung, se întoarse. Tot drumul
purtă un monolog intern, plin de furie, în care își spunea că
probabil că Aurora se întorsese între timp în sacul de dormit.
Dar când ajunse acolo, nimic nu se schimbase. Sacul de dormit
era în continuare pe jos, deschis și gol.
Connor se opri și se lăsă pe vine. Îi veni să vomite. Trebuia să
mănânce ceva, dar mai întâi trebuia să se asigure că Aurora era
bine.
Își băgă o mână în sacul de dormit și constată că era rece ca
gheața. Simți că ceva era în neregulă.
Se gândi la râu, dat fiind faptul că Aurora se dusese să înoate și
mai devreme. Dar odată ce parcurse drumul întortocheat până la
râu, descoperi că micuța plajă era goală, iar apa sclipea
nemișcată.
Connor simți cum îl apuca panica, pe de o parte din cauza
alcoolului, pe de altă parte din cauza îngrijorării. În timp ce
străbătea drumul înapoi spre locul de campare, se gândi că mai
avea un singur loc de verificat. Ar fi preferat să moară decât să
urmeze poteca dintre copaci pe care o luase Topaz, împreună cu
Brett și Coralie, dar hotărî că nu avea de ales.
Primul lucru pe care-l văzu fu un morman de corpuri goale și
palide, vizibile chiar și de la distanță. Nu crezuse că senzația de
vomă s-ar fi putut accentua, dar iată că se întâmpla. Cu toate
acestea, pe măsură ce se apropie, reuși cumva să se abțină.
 Pielea era a lui Coralie. Fusta ei scurtă fusese trasă în sus
pentru a-i expune fundul. Nu purta chiloți și avea pieptul dezgolit.
Își întoarse privirea de la ea cu hotărârea specifică unui om
mahmur.
Brett se afla la mică distanță de ea, dormind cu fața afundată
într-un sac de dormit. El era îmbrăcat, ceea ce reprezenta o mică
ușurare pentru Connor.
Topaz se afla dincolo de Coralie și Connor se îndreptă spre ea,
încercând să nu-i privească pe ceilalți. Topaz era și ea îmbrăcată
și chiar se băgase într-un sac de dormit. Arăta de parcă n-ar fi
fost atinsă sau implicată. Singurul lucru care trădase faptul că
luase și ea parte la distracție fusese gâfâitul ei, pe care Connor îl
auzise pe când se afla lângă foc.
Dar bineînțeles că Aurora nu era acolo. Topaz nu și-ar fi lăsat
sora să se apropie de acea scenă.
Connor se lăsă pe vine, deasupra lui Topaz, privindu-i chipul
încruntat, părul și pielea bronzată. Era conștient de faptul că ea
avea să se înfurie dacă o trezea, dar știa că n-are încotro.
— Topaz, zise el încet și o clătină ușor de umăr. Topaz, repetă
el. Nu o găsesc pe Aurora.
 29
Jojo își ridică picioarele pe canapea și își lăsă capul pe o pernă,
recunoscătoare că, în ciuda designului interior meticulos din
locuința lui Brett, acesta reușise să includă și o cameră
confortabilă.
Îi luase mult timp să se simtă bine acolo. Dimensiunile mari ale
casei, cu tavane înalte și pereți distanțați, i se păruseră o
exagerare. Se simțise mult mai confortabil în casa ușor ponosită a
lui Benners, unde se întâlniseră de-a lungul anilor, cu acordul
tatălui său.
Evident că toți fuseseră impresionați de măreția casei, dar ea
nu avea acel caracter intim, familiar. Când vizitaseră pentru
prima dată casa, cu ocazia uneia dintre petrecerile lui Brett, se
strânseseră cu toții în grup și vorbiseră încet.
Dar, cu timpul, ajunseseră să se obișnuiască, pe de o parte
datorită lui Brett, care-i ademenea acolo, zâmbind și încercând
din răsputeri să-i facă să se simtă confortabil, pe de altă parte,
datorită Annei, care era o gazdă minunată, care le umplea grațios
paharele, înainte ca ei să realizeze că se terminaseră și care le
oferea mâncăruri rafinate.
În anul următor, Jojo își petrecuse cinci zile pe săptămână,
timp de șase luni, transformându-le grădinile într-o creație
perfectă sau relativ perfectă. Bunătatea de care dăduse dovadă
Brett când îi oferise acel job fusese estompată de conflictul dintre
ei cu privire la modul în care voiau să arate grădina. Așa că
făcuseră un compromis. Jojo acceptase faptul că el își dorea un
gazon perfect, cu margini drepte, dar insistase să adauge culoare,
vegetație și viață grădinilor. În cele din urmă, recunoscusem unul
față de celălalt că rezultatul era spectaculos.
Cumva, pe durata acelor luni, casa lui Brett se transformase
dintr-un loc care părea rece și neprimitor, într-un fel de refugiu.
Chiar și după ce finalizase proiectul cu grădinile, Jojo continuase
să-i viziteze pe Brett și Anna, afundându-se în canapeaua lor și
lăsându-i pe ei să pălăvrăgească, pentru ca ea să nu fie nevoită să
participe la conversație. Jojo considera că n-ar fi putut face față
lunilor ce au urmat morții lui Aleksy dacă nu ar fi existat acel loc
și gazdele sale.
Acum, simțind că nu se mai putea opri din a retrăi modul în
care prăbușise intrarea în ascunziș, mersese instinctiv la acea
casă. Brett o pofti înăuntru, cu o expresie înțelegătoare, iar ea
observă în ochii lui aceeași umbră pe care o vedea și în ai ei.
— Haide să bei un ceai, zise el încet.
Își puse brațul în jurul umerilor ei și o strânse ușor, apoi o luă
înaintea ei, spre sufragerie, fără a scoate un cuvânt, îi era la fel de
recunoscătoare pentru tăcere, pe cât îi era pentru acel gest scurt
de consolare.
— Te poți așeza în locul tău obișnuit, spuse el. Anna pregătește
deja cafeaua și fursecurile. Îi aruncă o privire îngrijorată. Te
deranjează dacă vine și Daniel? A sunat puțin mai devreme.
Jojo zâmbi forțat și se cuibări în colțul canapelei.
— Este în regulă, dar nu pot să-ți promit că nu vom sări cu
gura pe tine, zise ea.
— Ar fi ciudat să nu o faceți, răspunse Brett, ironic. Mă duc să-
ți aduc o ceașcă de ceai.
Jojo îl urmări îndepărtându-se și simți brusc un junghi de
incertitudine. Devenise conștientă de faptul că lucrurile nu aveau
să se mai întoarcă la normal. Cum ar fi putut să mai aibă
încredere unul în celălalt, când exista o posibilitate atât de mare
ca unul dintre ei s-o fi omorât pe Aurora Jackson?
Deși locul ei de pe canapea era la fel de confortabil ca
întotdeauna, nu mai simțea aceeași siguranță și nu credea că avea
s-o mai simtă vreodată.

Odată ajuns în bucătărie, Brett o mângâie pe Anna pe spate. Ea

stătea, ușor anxioasă, în fața cuptorului, urmărind cronometrul.
— Cum merge?
— Cred că sunt aproape gata.
Brett o dădu la o parte cu grijă și deschise ușa cuptorului,
pentru a privi fursecurile ușor aurii.
— Trebuie scoase, zise el și trase prosopul de bucătărie de pe
mânerul cuptorului.
— Scuze, spuse Anna. Așteptam să sune cronometrul.
— Trebuie să verifici culoarea lor, zise Brett. Nimănui nu-i plac
fursecurile arse.
Brett scoase tava, folosind prosopul ca să nu se ardă și o puse
pe aragaz. Cele douăsprezece fursecuri perfect rotunde miroseau
bine a ciocolată.
— Ar fi trebuit să fac două tăvi, mormăi el. S-ar putea să apară
și ceilalți și Connor sigur va mânca vreo patru…
 — Mai avem și biscuiți, dacă se termină fursecurile, zise Anna,
îndreptându-se spre ibricul de cafea și zâmbindu-i încurajator
peste umăr.
Dar Brett nu avea nevoie de încurajări. Simțea că trebuie să-i
iasă totul perfect, altfel ar fi fost un semn că se apropia un
dezastru. Așa funcționa mintea lui. Faptul că nu putea controla
un lucru mic, însemna că avea să piardă controlul asupra tuturor
celorlalte lucruri.
Încercase să ascundă acea parte a lui de prietenii săi. Anna era
singura care știa câtă anxietate simțea în timpul evenimentelor
sociale și că el era cel care se ocupa de toate cumpărăturile și
pregătirile.
Dar nu era vorba doar de control. Așa funcționa grupul lor în
prezent. Cumva, pe măsură ce Benners se transformase în
Benham, un tată devotat și un individ distins, Brett devenise
liantul care ținea grupul unit. Nu era sigur că ceilalți își dădeau
seama, dar el era conștient de presiunea sub care se afla, chiar
dacă îi plăcea la nebunie poziția pe care o deținea. Simțea
instinctiv faptul că, fără disponibilitatea sa de a calma, de a
asculta și de a convinge, grupul s-ar destrăma.
Folosi o spatulă pentru a muta fursecurile din tavă pe un
platou și se gândi că măcar arătau bine. Se întrebă dacă s-o
servească pe Jojo sau să aștepte până ajungea și Benners. De
asemenea, se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i invite și pe ceilalți
trei.
Deși Jojo și Daniel nu fuseseră invitați, Brett se simțea ca un fel
de complice la ceva, ceea îi făcu stomacul să se strângă. Ura ideea
că, după 30 de ani, găsirea Aurorei avea să-i întoarcă unul
împotriva celuilalt.
Brett auzi un zornăit în spatele lui și se întoarse cu inima
bătându-i puternic. Anna dărâmase sticla de lapte înainte de a
apuca să o toarne în oală.
— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă el imediat, după care
regretă instantaneu modul în care reacționase.
— Doamne, zise Anna, luând repede o cârpă. Îmi pare atât de
rău.
— A fost un accident, spuse el imediat. N-are importanță.
Se apropie de ea și îi înconjură talia cu un braț, în timp ce cu
celălalt luă cârpa.
 — Curăț eu, zise el încet și îți ținu mâna în jurul ei cât șterse
laptele. Vezi? Este totul în regulă.
El o sărută pe gât, iar ea își puse o mână pe obrazul lui, și se
sprijini de el.
— Sunt un nenorocit irascibil azi, nu-i așa? mormăi el.
Anna râse, deși părea ușor tensionată.
— Ai motive întemeiate.
— Nu există niciun motiv suficient de bun pentru a mă purta
aspru cu tine, o contrazise el. Și arăți fabulos în rochia asta,
adăugă el. O sărută și se retrase. I-am promis lui Jojo ceai.
— Acum fierbe apa, zise Anna, făcând un semn spre ceainic.
— Ești minunată.
Brett luă cana mare, albastră, cu margini drepte, care era
preferata lui Jojo, și turnă puțin lapte, după care adăugă ceaiul.
Se temu că ar putea fi puțin prea tare, dar decise să-l lase așa.
Anna încercase să-l ajute.
Brett simți telefonul vibrând în buzunar în timp ce îi ducea
ceaiul lui Jojo. Apoi telefonul vibră din nou. Era un apel, nu un
mesaj.
Își dădu seama că era Coralie, fără a verifica ecranul. Simți iar
cum i se strânge stomacul. Ar fi trebuit să-i spună că Benners
venea la el. Coralie era extrem de agitată și faptul că Topaz o
respinsese o făcea să fie furioasă și devastată în același timp.
Brett își scoase telefonul din buzunar și îi văzu numele pe
ecran, precum și începutul unui mesaj în care îi spunea că
trebuia să vorbească cu el. Brett oftă ușor și puse cana de ceai în
fața lui Jojo, care părea pierdută în gânduri.
— Este Coralie. Scuze, nu va dura mult.

Connor se săturase de drumul cu mașina cu mult înainte de a

ajunge la destinație sau, mai degrabă, se săturase de acea tăcere.
Faptul că se afla în mașină lângă soția lui amplifica acel
sentiment. Tăcerea contrasta cu felul lor obișnuit de a fi și modul
în care le plăcea să-și împărtășească toate gândurile.
Pe de o parte, își dorea să o consoleze pe Topaz, dar pe de altă
parte, era plin de resentimente față de ea. Cum ajunseseră în acel
punct după mai bine de 30 de ani? Cum ajunsese să existe atâta
neîncredere și îndoială între ei?
 Toate sentimente acelea se reflectau chiar și în modul în care
conducea. Deși, în general, ei îi plăcea să conducă haotic, în acea
seară conducea foarte controlat. Accelera ușor, se oprea la fiecare
intersecție și respecta limitele de viteză. Avansau exasperant de
încet și Connor se întreba dacă Topaz o făcea intenționat.
— Ce facem dacă nu-l găsim acolo? întrebă Connor în cele din
urmă, într-o încercare de a scoate un răspuns de la ea.
Topaz ridică din umeri.
— Mergem acasă, răspunse ea.
Era pentru prima dată când Connor simțea dorința de a-și
zgudui soția.
Din fericire, nu fu nevoie să se întoarcă acasă. Brett răspunse
la interfon cu o voce care părea mai posomorâtă decât de obicei.
— Bună, Brett, zise Topaz, ușor nesigură. Sunt aici cu Connor.
Scuze că nu am sunat înainte…
— Este în regulă, spuse Brett. Sunteți întotdeauna bineveniți.
Haideți înăuntru.
Topaz continuă să conducă încet de-a lungul aleii. Connor fu
ușor tulburat la vederea Mitsubishi-ului lui Jojo care era parcat în
partea din dreaptă.
— Aparent nu suntem singurii, mormăi el.
Topaz nu scoase niciun cuvânt, dar Connor îi observă
căutătura încruntată.
Nu era sigur de ce îl deranja faptul că Jojo se afla deja acolo.
Probabil din cauză că nu mai erau cu toții uniți împotriva poliției,
acum că știau ce i se întâmplase Aurorei.
Dar mai era ceva care-l supăra. Se simțise întotdeauna foarte
apropiat de Jojo și, în afară de Benners, ea fusese cea mai bună
prietenă a lui. Acum simțea un fel de gelozie la gândul că ea ar
putea fi mai apropiată de Brett, deși bănuia că așa se întâmpla
când te căsătoreai și te mutai în alt oraș: oamenii te uitau.
Sentimentul se intensifică odată ce Brett îi conduse în
sufragerie, unde o văzu pe Jojo așezată confortabil pe canapea, cu
o cană de ceai în mână și o expresie distantă pe față. Îi luă ceva
timp până să le zâmbească forțat și să se ridice să-i întâmpine.
— Mă bucur atât de mult să vă văd, zise ea cu o voce răgușită,
în timp ce-i îmbrățișă pe rând. Cu toate acestea, îmbrățișarea ei
era puternică și călduroasă.
Brett ezită în spatele lor, apoi spuse, cu părere de rău:
 — Aparent, ne strângem toți. Daniel trebuie să ajungă în orice
clipă și Coralie este pe drum.
— Ah, zise Topaz, frecându-și brațul. Ar fi indicat să o anunți că
suntem aici. Nu cred că vrea să mă vadă momentan.
Jojo îi zâmbi strâmb.
— Pe mine nu cred că vrea să mă vadă niciodată.
— Mie-mi spui? zise Connor.
Dintr-un motiv oarecare, acea replică păru s-o supere pe Topaz.
Îi aruncă o privire tăioasă lui Connor și trecu pe lângă el pentru a
se așeza la celălalt capăt al canapelei.
— Oricum, cred că este mai bine să fim cu toții aici, spuse Jojo,
oftând ușor. Nimeni n-ar trebui să se simtă exclus.
Connor nu era convins că era de acord. Existau multe lucruri
despre care nu mai voia să vorbească niciodată.

În timp ce conducea, Coralie își derula în minte lucruri auzite

sau citite, pe care le auzea de parcă i-ar fi fost adresate cu voce
tare de către prietenii ei.
Pe Daniel îl auzise spunând precaut: Nu în seara asta. Nu vreau
decât să stau acasă și să procesez lucrurile…
Pe Brett îl auzise spunând pe un ton vinovat: Ar trebui să vii și
tu. Toată lumea este aici… Nu, drăguțo, nu-ți face griji. Nimeni nu
va sări cu gura pe tine. Dacă aș fi știut de dinainte, te-aș fi invitat
mai devreme.
Ș i auzea încontinuu vorbele veninoase ale lui Topaz: Du-te
dracului, Coralie.
Toate acele lucruri fuseseră spuse de niște oameni care se
presupunea că-i sunt prieteni, oameni cărora încercase să le facă
pe plac toată viața, oameni care ar fi trebuit să-i fie alături.
Doar că ei nu mai păreau să-i fie alături, mai ales de când
Topaz îl alesese pe Connor în locul ei.
Aceea era o rană care nu se vindecase niciodată. Poate că ar fi
putut să treacă peste asta dacă ar fi fost vorba despre altcineva,
oricine în afară de Connor.
Faptul că Topaz îl alesese pe el le otrăvise prietenia. Observase
acest lucru încă din primele luni și, o vreme, acea relație îi
apropiase pe ceilalți, în cele din urmă otrăvise tot.
În timp ce cobora din mașină, Coralie se simți rău și amețită.
Oare ce spuseseră despre ea? Oare se hotărâseră să se unească
împotriva ei? Oare erau capabili de așa ceva?
 Inima îi bătea cu putere și avea palmele transpirate când apăsă
pe sonerie. Ar fi putut să intre direct, dar în seara aceea se simțea
ca un intrus.
Brett fu cel care-i deschise ușa și-i zâmbi călduros și liniștitor.
— Mă bucur că ai venit, zise el, cu ton scăzut și o îmbrățișă
scurt și ferm. Haide să contribui cu puțină rațiune la discuții,
adăugă el, în timp ce o eliberă din îmbrățișare.
Panica pe care o simțea se diminua, deși și-ar fi dorit ca el să-și
pună un braț în jurul ei în timp ce intrau în sufragerie. Atmosfera
părea ușor ostilă când întră pe ușă. Se lăsă liniștea, fapt care
sugera că vorbiseră despre ea.
Daniel îi zâmbi, dar apoi își întoarse repede privirea și Coralie se
întrebă dacă nu cumva fusese chiar el cel care vorbise despre ea.
Brett se așeză pe un braț al canapelei, părând că se distanțează de
ea.
— Bună, Coralie, spuse Jojo și se ridică de pe canapea. Scuze,
este atât de confortabilă.
Jojo se apropie de ea și o îmbrățișă, dar Coralie nu reuși să se
relaxeze în brațele ei. În general, ea și Jojo nu se îmbrățișau.
Odată ce Jojo se așeză la loc pe canapea, se lăsă iar tăcerea.
Topaz și Connor nici nu o priveau. Topaz avea privirea ațintită în
podea și stătea cu brațele încrucișate. Se vedea că este nervoasă.
Coralie se simți iar cuprinsă de panică. Ei nu o voiau acolo. Ar
fi trebuit să plece.
Dar apoi auzi niște pași în spatele ei și Anna apăru în ușă cu o
tavă plină de cești de cafea și un platou cu fursecuri.
— Coralie, draga mea, zise ea și lăsă imediat tava pe măsuța de
cafea pentru a veni să o îmbrățișeze călduros. Ah, ne-a fost atât de
dor de tine! Anna reuși să o copleșească cu îmbrățișarea ei și
Coralie se simți ceva mai liniștită, ba chiar simți cum i se
umezeau ochii. În trecut, fusese adesea nemiloasă cu Anna cea
sfioasă și neinteresantă; cu toate acestea, ea fusese singura care o
făcuse să se simtă cu adevărat binevenită și chiar iubită.
— Scuze, spuse ea, în timp ce Anna o elibera din îmbrățișare.
Londra are prostul obicei de a te prinde în capcana nimicurilor
care se petrec acolo.
— Stai liniștită, și Brett face la fel, zise Anna, adresându-i un
zâmbet soțului său. Odată ajuns acolo, de-abia ce-și amintește să-
mi mai trimită câte un mesaj.
Brett râse.
 — Îmi amintesc, dar aleg să nu-ți trimit mesaje. Mă bucur și eu
de momentele de liniște și pace…
— Nenorocitule! exclamă Jojo. Tu vorbești cât patru persoane la
un loc!
În ciuda tăcerii lui Topaz, Coralie începu să se simtă ca pe
vremuri. Reveniseră la obiceiul de a se tachina reciproc și Benners
stătea liniștit, cu un rânjet pe față, urmărindu-i, probabil
așteptând momentul propice pentru a se lansa într-o prelegere
despre economie.
— Ia un loc, spuse Anna și o conduse pe Coralie spre
canapeaua cea mică, pe care se așezară amândouă. Ah, cafeaua.
Anna sări iar în picioare și începu să împartă cănile. Lui Coralie
îi făcuse un cappuccino, amintindu-și ce-i plăcea. Apoi îi servi pe
toți cu fursecuri, deși doar Jojo și Connor acceptară.
— Uite cum stă treaba, zise Topaz dintr-odată, acoperind
pălăvrăgeala din jur. Știu că am venit neinvitați și că poate voi nu
vreți să vorbiți despre asta, dar… eu simt că o iau razna și… vreau
să știu ce se întâmplă.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care Daniel spuse
grijuliu:
— Te referi la ce face poliția?
— Da, răspunse Topaz. L-au chemat pe domnul Mackenzie,
profesorul ei de engleză, la secție pentru a-l interoga. Le-am spus
și acum 30 de ani să-l investigheze. Sper că asta înseamnă că nu
este prea târziu și că au găsit ceva… Pe voi ce v-au întrebat? Și ce
le-ați spus?
— Nu cred… că este o idee prea bună, spuse Brett, pe un ton
de scuză. Mie mi s-a spus în mod specific…
— Cui îi pasă? zise Jojo și își trânti cana de cafea pe masă.
Ceea ce este foarte clar este că toți am ascuns câte ceva unul față
de celălalt timp de trei nenorocite de decenii. Am păstrat secrete
mici și… asta trebuie să înceteze. Este extrem de important. Cu
toate rahaturile astea am ajuns să ascundem o crimă, indiferent
dacă vinovatul este profesorul sau altcineva. Deci trebuie să
încetăm cu prostiile astea.
— Dar n-am știut, spuse Daniel încet.
— Nu, nu am știut, continuă Jojo, dar nu ne-am gândit decât la
noi și mă includ și pe mine aici. La urma urmei, cui i-ar fi păsat
dacă dădeam de belea din cauza drogurilor? Măcar am fi găsit-o
pe Aurora și poate că ar fi fost încă în viață.
 Se lăsă tăcerea. Apoi Connor spuse:
— Ești sigură că-ți amintești totul cu exactitate? Pentru că eu
nu sunt atât de sigur. Sunt anumite lucruri la care m-am gândit
de atâtea ori încât mai mult ca sigur că nu mai reprezintă niște
amintiri reale.
— Asta nu înseamnă că nu trebuie să le împărtășești, zise Jojo.
Până la urmă totul se află.
— Eu vreau să aflu tot, spuse Topaz și își privi soțul în ochi.
Nu-mi pasă dacă este o amintire parțială. Vreau să știu ce s-a
întâmplat și cum a ajuns el sau altcineva să-mi violeze și să-mi
omoare sora când ne aflam cu toții acolo.
Coralie simți un nod în stomac. Era imposibil să nu-ți pară rău
pentru Topaz.
Daniel se aplecă în față, ca și când s-ar fi pregătit să se ridice
din fotoliu, dar apoi se opri. Coralie se întrebă dacă oare el
intenționase să o liniștească pe Topaz sau era vorba despre
altceva.
— Ești sigură… că ea a fost… spuse Brett, întrerupând
momentul de tăcere.
— Poliția este sigură, răspunse Topaz sec.
Brett oftă adânc, privind în gol. Coralie se aștepta ca el să fie cel
care găsea soluția, dar Daniel fu cel care vorbi.
— Mie mi s-a părut că majoritatea întrebărilor pe care mi le-au
adresat au fost legate de noi, zise el. Nu au insistat să obțină
răspunsuri în legătură cu alte persoane care ar fi putut fi
interesate de Aurora sau care ar fi putut ști că ne aflam acolo.
— Motivul pentru acest lucru este locul în care a fost găsită,
spuse Jojo, părând extenuată. Cine mai știa de drogurile ascunse
în afară de noi, pentru a-i putea ascunde cadavrul acolo? Eu una,
n-am nicio idee. Și m-au întrebat asta.
— Există posibilitatea să fi fost urmăriți, zise Brett, de
Mackenzie sau de altcineva.
— Ai văzut tu pe cineva? întrebă Topaz repede.
Brett clătină din cap, cu un zâmbet ușor ironic.
— Mi-aș dori să fi văzut pe cineva. Nu vreau să cred că a fost
domnul Mackenzie, pe care de-abia dacă-l cunoșteam și, cu atât
mai puțin, unul dintre noi.
— Bineînțeles că n-a fost unul dintre noi, spuse Connor, pe un
ton iritat. Ș tim asta cu siguranță pentru că niciunul dintre noi nu
este un nenorocit de violator.
 — Sper ca niciunul dintre voi să nu fie, zise Topaz pe un ton jos
și intens.
Connor deschise gura pregătindu-se să spună ceva, dar Brett
interveni.
— Topaz, sunt sigur că toate aceste lucruri sunt groaznice
pentru tine și că te afectează mult mai mult decât pe restul.
Aurora a fost sora ta și ai iubit-o, dar trebuie să rămânem uniți.
Acum 30 de ani, acest lucru aproape că ne-a destrămat prietenia
și n-am de gând să permit așa ceva acum. Eu unul am încredere
în voi toți și cred că, împreună, putem elucida acest mister. Cu
siguranță știm ceva care ne va ajuta să găsim vinovatul. Deci, în
cazul în care cineva din această cameră a spus unui prieten unde
mergem sau s-a lăudat cu drogurile sau orice altceva, acum este
timpul să dezvăluie acest lucru. Nu învinovățim pe nimeni, pentru
că nimeni nu se putea aștepta ca Aurora să fie ucisă. Deci, orice
credeți că este posibil să fi împărtășit cuiva sau orice credeți că
este posibil ca cineva să fi știut…
Se lăsă un lung moment de tăcere.
— La dracu’, zise Jojo. Eu chiar nu știu. Vă pot spune despre
acea noapte sau despre dimineața de după. Lucrurile pe care mi
le mai amintesc de când nu eram încă mangă, dar… Jojo clătină
din cap.
— Putem încerca să ne gândim puțin mai bine la asta? zise
Brett încet. Pentru că n-am de gând să permit poliției să-mi
închidă unul dintre cei mai buni prieteni doar pentru că nu au
alte piste.
— Normal că o să ne gândim, spuse Coralie pe un ton cât mai
optimist posibil.
Jojo îi aruncă o privire răzvrătită lui Brett.
— Da, așa voi face. Dar în ceea ce mă privește, nu mă voi gândi
doar la asta. Este timpul ca adevărul să iasă naibii la suprafață.
Coralie îl urmări pe Connor îndepărtându-se puțin de canapea
și dând din cap.
— Probabil că ai dreptate, zise Connor.
Coralie își întoarse privirea de la el, simțind că i se face din nou
rău.
 30. Topaz
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 06:15

— Deci nu te-ai gândit să verifici dacă e bine? întrebă Brett,

furios. Hoinărise prin pădure timp de aproape o oră, strigându-i
numele din ce în ce mai disperat. Nu se întorsese decât când își
dădu seama că absența unui răspuns însemna ceva groaznic.
După ce ai lăsat-o să doarmă singură, în mijlocul nenorocitei
ăsteia de păduri, la kilometri distanță de toți ceilalți?
Topaz era agitată. Pășea dezorientată, cuprinsă de frică.
— Nu m-am gândit, răspunse Benners.
Odată ce reuși să-l privească, i se păru că Benners era de
nerecunoscut, așa palid și înspăimântat.
— Ei bine, ar fi trebuit să te gândești! zise Brett.
— Cine te crezi să ne critici pe noi? interveni Connor, pe un ton
jos și agresiv. Stătea ghemuit, sprijinindu-se de trunchiul unui
copac, scobindu-i scoarța cu o mână. Tu erai prea preocupat să te
fuți ca să-ți pese.
Brett clătină din cap, apoi spuse:
— Ș tiu, știu. Eu… ar fi trebuit să… îmi pare rău. Nu ajută la
nimic să dăm vina unul pe celălalt. Uite, unul dintre noi trebuie
să meargă să ceară ajutor. Și nu pot fi eu acela, pentru că nu pot
conduce în starea asta.
— Merg eu, zise Benners. Pot merge cu bicicleta. Voi ar trebui
să rămâneți aici și să o căutați în continuare.
— La dracu’, spuse brusc Topaz, nemaiputând să se abțină. Ce
vom face? Dacă cineva…
— O vom găsi, zise Brett încet. Va fi bine.
— Plec chiar acum, spuse Benners.
Dar înainte de a pleca, Connor întrebă încet:
— Ce facem cu drogurile?
Pentru prima dată în ultima oră, Topaz se opri brusc.
— Dumnezeule, vom intra într-un mare căcat, nu-i așa?
— Nu, răspunse Jojo. Nu trebuie decât să le ascundem. Le
putem acoperi.
— Ascunzătoarea nu este tocmai vizibilă, zise Brett, gânditor. În
regulă, haide să o facem acum și apoi vom continua căutarea.
Benners, care le urmărise discuția, zise:
— Cred că eu ar trebui să fac asta.
 — Nu fi prost, spuse Jojo. Nu va intra niciunul dintre noi în
căcat pentru niște droguri din care am consumat toți. Ne ocupăm
noi de asta. Mergi după ajutor!
Benners ezită pentru o clipă, după care se îndepărtă repede pe
potecă spre parcare și bicicleta lui.
— Haide să mergem, îi spuse Jojo lui Brett. În timp ce traversa
locul de campare, mergând spre râu, strigă peste umăr:
— Ar fi cazul să curățați puțin și locul de campare. Trebuie să
fie un pachet de dextroamfetamină pe jumătate gol, pe undeva.
Connor se ridică încet și Topaz îl fixă cu privirea.
— Ce se va întâmpla acum? îl întrebă ea.
— Nu știu, zise el, dar cu siguranță nu o s-o abandonăm în
pădurea asta.
 31
Odată ajuns pe șosea, Jonah se întrebă dacă nu cumva mergea
degeaba în Godhill la acea oră târzie. Existau șanse mari ca
bicicleta sa Cannondale să fi dispărut deja. Era atât de elegantă și
părea atât de scumpă, încât până și un hoț fără cunoștințe despre
biciclete ar fi furat-o. Încercă să nu se gândească la asta, drept
pentru care se concentră pe Andrew Mackenzie. În ciuda
avertizărilor pe care i le dăduse lui Hanson, îi dădea dreptate.
Mackenzie era cel mai promițător suspect. Cu toate acestea,
profesorul nu părea să aibă nici cea mai vagă idee despre groapa
în care fusese ascunsă Aurora.
Instinctul îi spunea lui Jonah că trebuia să se concentreze în
continuare pe Connor, Daniel și Brett, care se aflaseră acolo, cu
Aurora în acea noapte și care știau foarte bine locul în care fusese
ascunsă.
În timp ce trecea prin Brook și văzu indicatoarele spre Fritham,
gândul îi zbură la căsuța lui Jojo Magos și apoi din nou la
dimineața de după dispariția Aurorei, când Jojo și Brett, cuprinși
de panică, acoperiseră intrarea în ascunzătoarea unde se afla
Aurora. Trebuia să vorbească în detaliu cu Brett despre acel
lucru. O parte din el încă considera acea reacție extrem de rece și
asta îl tulbura.
Jonah încetini când ajunse la intersecția cu Furzley Lane,
drumul care trecea pe lângă căsuța lui Jojo și privi în acea
direcție. Încetini și mai mult când văzu un nimb roșu-portocaliu,
care contrasta cu albastrul închis al cerului. Semăna cu
strălucirea de tip sodiu a luminilor stradale, deși nu existau stâlpi
de iluminat pe acea stradă, iar lumina venea de undeva din
apropierea casei lui Jojo.
Simți un junghi în piept și opri mașina, după care făcu o
întoarcere la 180 de grade. Noroc că nu avea nicio mașină în
spate, pentru că nu se asigurase înainte. Sistemul de control al
tracțiunii se activă în timp ce Jonah viră pe Furzley Lane, dar el îl
ignoră și continuă să accelereze. Trecu în viteză pe lângă două
case, privind încontinuu lumina care se afla în dreapta lui. Acum
vedea și fumul. O coloană de un negru murdar care se ridica din
lumina strălucitoare. Ieșea din casa lui Jojo.

Hanson își opri monitorul la ora 20:00, simțindu-se ușor

nemulțumită. Nu știa exact ce căuta în acele rapoarte și, oricum,
nimic din ce analizase nu părea a indica o contradicție sau o
minciună.
Lightman încă mai lucra. El îi zâmbi distras când ea își luă la
revedere.
Nu apucase să conducă mai mult de 100 m, când radioul se
întrerupse anunțând un apel. O clipă mai târziu, numele lui
Damian apăru pe ecranul de pe bord.
I se strânse stomacul. Se gândi să respingă apelul, dar știa că el
o va suna din nou. Drept urmare, dădu volumul la minim și lăsă
telefonul să sune. Sună de nouă ori, după care se opri și radioul
reporni.
Câteva clipe mai târziu, radioul se întrerupse din nou pentru a
anunța primirea unui mesaj. Hanson continuă să conducă și își
impuse să ignore mesajul. Cu toate acestea, odată ce fu nevoită să
oprească la lumina roșie a semaforului de pe Midway Road, nu
mai rezistă tentației și opri motorul pentru a cotrobăi în geantă
după telefon. Deblocă telefonul și văzu mesajul lui Damian
apărând pe ecran.
Trebuie să te văd. Sunt la tine acasă.
Nodul din stomac se transformă într-un val de anxietate. Ce
naiba căuta în Southampton? Crezuse că reușise să scape de el
când se mutase din Birmingham.
Culoarea semaforului se schimbă. Hanson aruncă telefonul pe
scaunul pasagerului, porni în grabă motorul și puse mașina în
mișcare. Se afla la doar 3 km distanță de casă și traficul era lejer.
Ar fi ajuns în doar câteva minute.
În timp ce continua să conducă, se simți deconectată de corpul
ei și mintea îi zbârnâia. Oare despre ce voia să vorbească cu ea?
Oare era nervos? Oare avea să se roage de ea?
La următorul semafor, Hanson luă telefonul și îi scrise un
mesaj.
Nu sunt acasă. Lucrez până târziu. Poate te sun mâine.
Răspunsul lui veni imediat, iar Hanson aruncă o privire spre
ecran pentru a-l citi.
Nu plec nicăieri. La ce oră ajungi acasă?
Hanson simți cum bătăile inimii i se intensificară. Se apropia
tot mai mult de casă. Ș i-l imagina așteptând lângă mașină. Poate
că zâmbea sau poate că era furios.
Telefonul vibră și primi un nou mesaj, dar de această dată văzu
că era de la șeful ei. Ezită o clipă, dar hotărî să nu-l citească. Se
gândi că era prea târziu să o contacteze pentru ceva legat de
muncă și, dacă era vorba despre ceva urgent, era convinsă că
Sheens ar fi sunat-o. Dar, de fapt, încerca să găsească o scuză
pentru faptul că nu se putea concentra la nimic altceva în acel
moment.
După jumătate de kilometru, viră brusc la stânga, spre centură.
Acceleră și intră în viteză pe șoseaua M27, așteptând ca telefonul
să vibreze din nou.
Timp de 10 minute, cât îi luă să ajungă la Hotelul Holiday Inn,
telefonul nu mai scoase niciun sunet.
Picioarele îi tremurau în timp ce cobora din mașină. Se gândi să
lase telefonul acolo, dar cumva se simțea și mai rău neștiind ce-i
scria.
Se aplecă să ia telefonul și luă și geanta de dormit peste noapte
de pe bancheta din spate. Odată ce-l părăsise, se gândise să
renunțe la acea geantă deoarece o ținuse doar pentru situații
neașteptate în care nu voia să doarmă acasă, dar încă nu apucase
să o scoată din mașină.
Când ajunse pe la jumătatea parcării, telefonul vibră din nou.
Nu voia să-i citească mesajele; cu toate acestea, deblocă telefonul.
Deci nu vii acasă? Stai cu un bărbat?
Hanson se gândi să-l ignore, dar știa că nu va avea niciun efect.
Nu. Sunt la muncă. Scuze.
Până trimise ea mesajul, el deja îi scrisese un altul.
Deci, dacă aș veni chiar acum la secție, te-aș găsi acolo? Atunci
asta voi face.
Ea îi răspunse repede.
Știi prea bine că nu este adecvat.
El răspunse instantaneu.
Ha, ha! Ești o mincinoasă nenorocită. Ești cu un bărbat, nu-i așa?
Știam eu că m-ai părăsit pentru altcineva. Mă înșelai, nu-i așa?
Curva dracului.
Hanson nici nu realiză când intrase în Hotelul Holiday Inn.
Spre norocul ei, nu era coadă, pentru că nu se credea în stare să
mai stea mult în picioare. Rezervă o cameră pentru acea noapte și
nici nu auzi cât avea s-o coste. Apoi urcă încet pe scări și, odată
ajunsă în cameră, puse telefonul pe noptieră, așteptând
numeroasele mesaje pe care știa că avea să le primească.
 Jonah bătu cu pumnii în ușa de la intrare și apoi, pe
nerăsuflate, încercă clanța. Ușa se deschise spre holul care nu se
afla încă în flăcări, dar care era învăluit într-un nor subțire de
fum. Jonah văzu prin ferestrele serei o lumină puternică venind
din spatele casei.
Realiză că o anexă a casei luase foc, dar aceasta se afla
periculos de aproape de casă și se îndoia că ar mai fi durat mult
până lua foc și casa în sine.
Jonah făcu câțiva pași în interior. Niciuna dintre luminile de la
parter nu era aprinsă, ceea ce însemna că Jojo mersese la
culcare.
— Jojo! strigă el și începu să urce scările din lemn, sărind câte
două. Nu avea timp să se gândească la faptul că încălca
proprietatea. Fumul avea să se intensifice pe măsură ce focul se
întețea și, dacă ea dormea, se afla în mare pericol.
Jonah dădu colțul pe scări, urcă ultimele trepte și ajunse pe
palier. Văzu trei uși, dintre care una era de la baie. O strigă din
nou și se lăsă pe vine în dreptul ușii din stânga.
Era o cameră austeră, cu pat dublu și multe perne. Jonah era
sigur că aceea era camera de oaspeți, așa că se întoarse pe hol.
În continuare nu se auzea nicio mișcare. Jonah deschise ușa
celeilalte camere, care era mare, spațioasă, cu parchet din lemn și
lucarne pe tavan. Deși era întuneric, reuși să deslușească
plapuma și pernele de pe pat, toate frumos aranjate. Patul era gol.
Patul acela gol, faptul că luminile erau stinse și că mașina ei era
parcată afară îl neliniștiră pe Jonah. Jojo trebuia să fie acolo.
Dacă nu cumva era acolo unde era și focul…
Jonah ieși din acea încăpere cât de repede putu, simțindu-și
deja gâtul iritat de la fum.
— Jojo! urlă el și coborî în fugă scările. Trecu prin hol,
sufragerie și seră și văzu focul prin ferestre. Flăcările înfometate
distrugeau anexele casei. Jonah văzu o siluetă cu părul scurt,
stând în fața focului.
Se îndreptă spre ușa care dădea spre grădină, simțindu-se
ușurat. Jojo se întoarse spre el, cu ochii mari și brațele
încrucișate, de parcă i-ar fi fost frig, în ciuda căldurii generate de
flăcări.
Jonah analiză rapid scena: Jojo era complet îmbrăcată și
nemișcată și avea lângă ea o canistră din plastic. În secunda
următoare auzi sirenele apropiindu-se.
 32. Jojo
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 06:40

Mintea nu-i mergea prea repede în acea dimineață. Venise cu o

idee evidentă la o problemă foarte mare, dar cel puțin găsise o
soluție.
— Unde te duci? strigă Brett după ea. Este în direcția asta.
— Te poți apuca de ascuns marfa, dar faptul că nu va mai fi
vizibilă nu va fi de ajuns, îi strigă Jojo. Mergea încoace și încolo,
scrutând pământul. Fusese pe acolo pe undeva.
Simți mirosul pătrunzător, dulce-acrișor înainte de a vedea ceea
ce căuta. Chiar și la ora aceea auzea ciripitul păsărilor.
Jojo urmări mirosul, care o conduse în afara potecii și se
strădui să nu vomite. Odată ajunsă aproape de rămășițele
nevăstuicii, mirosul deveni aproape insuportabil.
Își acoperi nasul și gura cu brațul și se lăsă pe vine pentru a lua
animalul mort de picioarele care erau încă întregi. Apoi se ridică
repede în picioare, ținând cadavrul cât mai departe de corpul ei.
Aproape că alergă până la râu. Brett o aștepta în soare, la mică
distanță de copac. Era clar că nu luase inițiativa de a se apuca
singur de treabă.
— Ce naiba faci? întrebă el, în timp ce Jojo se apropia.
Probabil că mirosul îl afecta tare, deoarece i se schimbă
culoarea feței. Brett se îndepărtă de ea, spre mal, dar Jojo îl urmă,
până ajunse chiar lângă apă. Lăsă nevăstuica în jos, până când
capul ei umflat și spatele pe jumătate descompus se aflau pe
pământ, apoi trase cadavrul repede spre copacul sub care se aflau
ascunse drogurile.
Îl auzi pe Brett scoțând niște sunete, după care îl văzu
vomitând în râu. Sunetele erau revoltătoare, dar Jojo îl înțelegea.
Nevăstuica puțea îngrozitor.
Jojo continuă să se miște până trecu de copac, după care îi
dădu drumul nevăstuicii. Nările și gura i se strânseră instinctiv.
Brett se oprise din vomitat și se apropia de ea, ștergându-și gura
cu dosul mâinii. Avea ochii injectați și umezi.
— De ce naiba…?
— Pentru câini, zise ea. Dacă nu o găsesc, vor aduce câini de
poliție și ne trebuie un motiv pentru care ei să fie interesați de
această zonă, dar să fie concentrați pe altceva decât pe droguri.
Brett își ridică tricoul pentru a-și acoperi nasul.
 — Ai fi putut aștepta până ascundeam drogurile, spuse el. Dacă
voi vomita în ascunzătoare, nu va arata prea bine.
Jojo îi ignoră remarca și se cățără pe una dintre rădăcinile
copacului, până ajunse deasupra ascunzătorii, pe o bucată
instabilă de pământ. Intrarea nu era vizibilă de acolo. Nu vedea
decât vârful vlăstarului care crescuse din una dintre rădăcinile
fagului. Jojo se gândi că, în curând, ascunzătoarea nu avea să
mai fie vizibilă de nicăieri.
Se apucă să lovească cu piciorul pământul de sub ea. Era uscat
și începu să se prăbușească în straturi.
Brett se afla jos, lângă intrare, încercând în continuare să-și
protejeze fața de duhoare.
— Haide, strigă Jojo. Trebuie să împingi pământul peste gaură
ca să nu se mai vadă.
Brett încă protesta, în timp ce dădea la o parte vlăstarul. Trase
o parte din pământ folosindu-și mâinile, după care îl bătători cu
picioarele.
— Mi-ai dat pe față!
— Este suficient? întrebă ea. Intrarea e acoperită?
— Mda, zise el, dându-se în spate și dând drumul vlăstarului.
Nu cred că-și va da nimeni seama.
Jojo sări jos și privi critic locul în care se aflase înainte intrarea.
Aveau noroc că gaura era bine ascunsă în spatele vlăstarului,
încă de dinainte. Dacă priveai atent, chiar și printre frunzele
vlăstarului îți puteai da seama că pământul fusese mișcat recent.
Erau zone unde pământul era mai închis la culoare și mai umed,
dar era deja cald afară, deci avea timp să se usuce înainte de a
ajunge cineva acolo.
— În regulă, zise ea. Sper să fie de ajuns.
Brett dădu din cap și în cele din urmă, își lăsă tricoul în jos,
deși părea să-i fie în continuare rău. În alte circumstanțe, Jojo l-ar
fi tachinat, mai ales că se dăduse mare că putea bea mai mult ca
ea.
— Mersi pentru… că ai venit cu ideea, spuse el, un minut mai
târziu. Eu nu sunt bun de nimic azi și sunt conștient că eu am cel
mai mult de pierdut.
Jojo îl privi lung.
— Este în regulă, zise ea, în cele din urmă, pe un ton jos. Sunt
obișnuită să ascund diverse lucruri pentru cei din grup. Și acum
ești și tu unul de-al nostru.
 33
La ora 05:00, Hanson renunță la a mai încerca să doarmă. Se
trezise din jumătate în jumătate de oră și de două ori se trezise
atât de transpirată, încât tot așternutul era ud.
Era furioasă pe propria-i persoană. Nu era sigură de ce anume
se temea de fapt. Cum putea Damian să-i facă rău? Dacă s-ar fi
dus acasă, ce ar fi putut face el, mai mult decât să repete acele
lucruri groaznice pe care i le spusese? De asemenea, era furioasă
că-i citise toate mesajele, până când acestea se opriră, cândva
după miezul nopții și că apoi își verificase telefonul ori de câte ori
se trezise. Era conștientă de faptul că trebuia să-l ignore, dar nu
putea.
Se spălă și își luă pe ea bluza și chiloții curați din geanta în care
ținea lucruri dormit peste noapte în altă parte decât acasă. Își
făcu o cafea, folosind ibricul din cameră. Era mult prea devreme
pentru micul dejun, dar oricum nu se simțea în stare să mănânce
din cauza stomacului care i se strângea o dată la câteva secunde
ca urmare a anxietății pe care o simțea. Bău o parte din cafea
până eliberă camera și luă restul cu ea în mașină.
Drumul era liber și luminat de soare. Ajunse imediat la secția
de poliție și parcă mașina. La ora 05:45, se afla deja la biroul ei,
bându-și cafeaua. Era singură în birou și liniștea o calmă.
Își porni calculatorul și își petrecu o vreme căutând cazierele
suspecților în baza de date. Începu cu Brett Parker. Parcurse
interviurile din 1983, dar nu găsi nimic altceva.
Încercă apoi cu Connor Dooley și descoperi că numele lui fusese
menționat într-o plângere din 1982.
Când deschise raportul, se simți tulburată de faptul că
subiectul plângerii fusese de fapt tatăl lui Connor. Vecinii
făcuseră plângere la poliție împotriva lui pentru că își bătea fiul.
Doi polițiști merseseră în vizită a doua zi și constataseră că băiatul
avea vânătăi pe antebrațe. Dar tatăl negase tot și Connor insistase
că se lovise în timp ce se cățăra într-un copac. Spusese aceeași
poveste și când fusese intervievat separat. Polițiștii îl rugaseră să-i
contacteze în cazul în care se mai întâmpla ceva ulterior.
Nu mai exista nici o altă informație legată de acea plângere și
toate celelalte înregistrări privitoare la Connor erau legate de
interviurile privind dispariția Aurorei. Nimic altceva. Hanson se
întrebă dacă tatăl lui Connor continuase să-l abuzeze și cât de
mult îl afectase acest lucru pe Connor. Oare îl afectase atât de
mult încât și el, la rândul lui, să trateze oamenii din jur cu aceeași
violență?
Făcu o notă privind acest aspect, după care o căută pe Jojo
Magos în baza de date.
Nu găsi nimic recent, dar cu opt ani în urmă avusese loc un
incendiu pe proprietatea ei. Hanson citi raportul plină de interes.
Pe lângă incendiu, se găsiseră urme de vandalism, ceea ce sugera
faptul că Jojo supărase foarte tare oamenii nepotriviți. Cu toate
acestea, Hanson citi că firma de asigurări refuzase să acopere
pagubele deoarece incendiul fusese provocat de benzina de la
mașina de tuns iarba care-i aparținea lui Jojo, iar ea nu fusese
capabilă să dovedească faptul că o altă persoană se aflase pe
proprietate la acel moment.
Hanson își luă notițe și, când era pe punctul de a ieși, un nou
fișier îi apăru pe ecran. Îl deschise și, preț de o clipă, fu
dezamăgită, crezând că era un duplicat. Dar apoi văzu numele
Inspectorului Ș ef Sheens și data. Dezamăgirea pe care o simțise se
transformă brusc în anxietate.
Ce naiba căutase el acasă la Jojo Magos cu o seară înainte, la
acea oră?

În ciuda anxietății pe care o simțise cu o seară înainte, Jonah

se trezi greu în acea dimineață. Se culcase după ora 03:00, pentru
că așteptase ca pompierii să reușească să țină flăcările sub
control. În cele câteva minute cât durase ca echipajul să ajungă și
să se pună pe treabă, flăcările cuprinseseră și casa lui Jojo.
Înainte ca pompierii să apuce să-și pregătească furtunurile,
Jojo fugise pe lângă el și intrase în casă. Jonah strigase după ea și
se îndreptase spre ușă, dar unul dintre pompieri îi ordonase să se
îndepărteze.
— Odată ce oamenii mei se echipează, unul dintre ei poate
intra, zise el.
Dar o clipă mai târziu, Jojo ieșise din casă, ținând strâns la
piept o cutie și mai multe fotografii. Jonah realiză că se întorsese
pentru a salva ce-i mai rămăsese din lucrurile lui Aleksy.
Jonah sună la secția de poliție din Southampton, după care
trimise un mesaj membrilor echipei sale, prin care îi informa că
aparent criminalul încerca să amenințe martorii și că trebuiau să
aibă mare grijă. Decise să le dea restul detaliilor a doua zi.
 Când ajunse poliția, ofițerii îi adresară câteva întrebări lui Jojo
și făcură fotografii, cât timp pompierii se luptau cu focul.
Constatară că focul fusese aprins folosind uneltele și produsele lui
Jojo, care fuseseră puse la grămadă în interiorul anexei și
îmbibate cu benzină. Poliția cercetă zona și îl chemă și pe Jonah
să observe faptul că ferestrele serelor fuseseră sparte.
Jojo îi urmă tăcută. Expresia ei nu era deloc surprinsă. Jonah
se concentrase atât pe pagube, cât și pe ea. Încerca să înțeleagă
acea acceptare confuză, dar nu reușea.
Noaptea aceea îi păru nesfârșită și, în același timp, dubios de
scurtă. Nu se putea abține să nu privească flăcările care avansau
și apoi modul în care erau stinse.
În cele din urmă, el și ceilalți ofițeri de poliție îi sugeraseră lui
Jojo să găsească un hotel unde să se cazeze. Ea dădu din cap, cu
aceeași expresie perplexă, și începu să-și caute telefonul. Înainte
de a pleca, Jonah privi în jos la cutia cu lucrurile lui Aleksy pe
care ea le salvase.
— Mai ai telefonul lui Aleksy? întrebă el.
Jojo îl privi confuză.
— De ce…?
— Casa ta a fost incendiată și partenerul tău a murit
neașteptat. Este posibil ca cele două evenimente să nu aibă nicio
legătură, dar ar fi o prostie să anchetezi o omucidere, fără să iei în
calcul și aceste lucruri. Cred că ar trebui să discutăm mai în
detaliu despre Aleksy și despre accidentul lui, doar pentru a ne
asigura că nu am omis nimic.
Jojo privi cutia.
— Promiți să ai grijă de el?
— Desigur, zise Jonah încet.
Jojo ridică jenată cutia și deschise puțin capacul. Jonah
observă că era o cutie de încălțăminte care conținuse cândva o
pereche de ghete de drumeție.
Jojo cotrobăi până scoase un telefon vechi, marca Motorola, pe
care i-l înmână lui Jonah. Nu mai scoase niciun cuvânt. Închise
cutia și se îndreptă spre Mitsubishiul ei.
Odată ce ea plecă, Jonah se consultă cu ofițerii de poliție și
conveniră că el avea să discute cu ea despre incendiul de
dimineață. În cele din urmă ajunse și el acasă, dar tot fără
bicicletă.
 În ciuda oboselii pe care o simțea, adormi greu. Chiar și după
ce părăsise casa lui Jojo, nu reuși să scape de senzația de pericol
și se simțise tensionat ori de câte ori văzuse faruri în spatele
mașinii lui. Mintea lui obosită îi spunea că nu așa funcționau
cazurile nerezolvate și că anchetele crimelor vechi nu aveau
niciodată un caracter atât de prezent și urgent.
Intenționase să ajungă la birou la ora 07:00, înaintea celorlalți,
pentru a-și acorda puțin timp de gândire, dar planul lui se duse
pe apa sâmbetei, căci își amână alarma de șase ori.
În cele din urmă, reuși să se dea jos din pat la 07:40 și să-și
facă o cafea. Dintr-un motiv necunoscut lui, scoase două căni din
dulap, în loc de una. Conștientizarea faptului că era singur de
câteva luni bune nu era tocmai plăcută. Puse cănile la loc și își
turnă cafeaua într-un termos.

Jonah înmână telefonul lui Aleksy echipei tehnice și îi rugă să

identifice toate mesajele și apelurile de pe acel telefon, apoi se
îndreptă încet spre Departamentul de Investigații Criminale și
intră în birou. De îndată ce își făcu apariția, Hanson se roti pe
scaun spre el. Părea să se afle de mult la biroul ei. Avea un pahar
de cafea aproape gol pe masă și jacheta aruncată pe spătarul
scaunului. Era doar 08:15. Mai erau câțiva ofițeri și sergenți în
secție, dar nici urmă de Lightman sau O’Malley.
— Domnule, zise ea. Am văzut un raport nou privitor la Jojo
Magos în sistem.
Jonah schiță un zâmbet.
— Veștile bune circulă repede.
Hanson se foi în scaun. Era clar că nu se simțea în largul ei.
— Vă aflați la locul faptei. Raportul spune că…
— Da, spuse el. A fost noroc chior. Am plecat să-mi recuperez
bicicleta din Godhill și am văzut flăcările în timp ce conduceam. A
fost un ditamai incendiul.
— Da, zise Hanson, dând din cap. Ei bine… acela nu a fost
singurul raport pe care l-am găsit.
El îi zâmbi.
— Spune-mi mai multe.
— Nu este prima dată când se întâmplă, zise ea cu înțeles.
Acum opt ani Jojo a mai trecut printr-un incendiu care a ars
anexele casei. Focul a ajuns până în grădină și Jojo a pierdut
multe unelte, inclusiv câteva lucruri scumpe, precum mașini de
tuns iarba și generatoare. De asemenea, incendiul a afectat și o
parte din bucătărie.
Jonah o privi fix pe Hanson, încercând să proceseze
informațiile. Cele două incendii erau identice.
— Nu prea mai sună a accident, spuse el încet.
Hanson clătină din cap.
— Firma de asigurări a suspectat un act criminal, drept urmare
au angajat un anchetator. Părea că ea ar fi provocat incendiul. S-
a găsit o canistră cu benzină pentru mașina de tuns iarba, care
era deschisă și fusese utilizată pentru a aprinde focul. De
asemenea, una dintre salopetele lui Jojo a fost găsită în spatele
serelor, mototolită și duhnind a benzină. După numeroase
ciondăneli, în cele din urmă, firma de asigurări a plătit. Cred că
asta s-a datorat avocatului ei.
— Foarte interesant, spuse Jonah și dădu din cap. Ai făcut
treabă bună!
Jonah se simți ușor tulburat, amintindu-și de canistra pe care o
văzuse lângă Jojo. Mai mult decât atât, Jojo era complet
îmbrăcată, patul ei era neatins și ea nu făcea absolut nimic
pentru a împiedica extinderea focului.
— Mi se pare mult prea convenabil faptul că s-a întâmplat din
nou, fix când Jojo este investigată pentru omucidere, adăugă ea.
Joacă rolul victimei, în timp ce noi căutăm un criminal. Și aș fi
curioasă să aflu și ce anume a ars în incendiu.
— De acord, spuse el, încercând să zâmbească. Vom analiza
totul în amănunt, cu condiția ca tu să fii pregătită să accepți
faptul că ar putea fi o simplă coincidență.
Odată ajuns în biroul său, Jonah se lăsă încet pe scaun. Se
gândea la lipsa de reacție a lui Jojo, dar și la cât de mult iubea
acea grădină. Se întrebă dacă Jojo ar fi fost capabilă să-și distrugă
grădina doar pentru a le distrage lor atenția sau dacă nu cumva
înfuriase pe cineva care acum își lua revanșa. Brusc simți iar acea
senzație de pericol. Trebui să se forțeze să nu o avertizeze pe
Hanson să aibă grijă. Atâta timp cât se afla în secție era în
siguranță. Cu toate acestea, se hotărî că era cazul să-și informeze
echipa de faptul că acel caz vechi de 30 de ani începea să implice
activități curente.

Hanson se simți tulburată. Era puțin probabil să fie o

coincidență faptul că Jojo fusese victima vandalismului de două
ori, iar prezența benzinei făcea pagubele actuale extrem de
suspecte. Cu toate acestea, Inspectorul Ș ef nu părea prea
entuziasmat de acea ipoteză. Fie voia să fie precaut, fie era vorba
despre altceva.
Inspectorul Șef Jonah Sheens se aflase la locul faptei…
Hanson nu se putea abține să nu se gândească la interacțiunea
lui cu Jojo și la drumul pe care îl făcuse până la Peretele de
Alpinism pentru a o intervieva singur acolo. Și-ar fi dorit să se
simtă entuziasmată de rezolvarea cazului, dar, în realitate, se
simțea tot mai îngrijorată.
Își dădea seama că durerea de cap ușoară pe care o simțea avea
să se transforme într-o migrenă. Deschise rapoartele privind
incendierile și le imprimă, după care își masă tâmplele o vreme.
Se afla în aceeași poziție, când auzi o voce voioasă venind din
spatele ei și realiză că era O’Malley.
— Ofițer, te simți bine?
Hanson își ridică privirea, ușor dezorientată și încercă să-i
zâmbească.
— Sunt bine, dar este clar că am nevoie de niște analgezice.
Aveți așa ceva?
— Oho! Deci ai avut o noapte grea!? zise el, zâmbindu-i larg. Se
aplecă și deschise unul dintre sertarele biroului său și îi aruncă
lui Hanson o cutie de Panadol. Fă-ți de cap!
— Tentant, răspunse ea și se ridică pentru a căuta niște apă.
Hanson se întâlni cu Lightman, care tocmai ieșea din bucătărie
cu două căni de cafea. Se simți jenată când realiză că, cel mai
probabil, el sosise cât ea stătea cu capul în palme.
— Am luat o cană și pentru tine, zise el, întinzându-i una dintre
căni.
— Ah… mulțumesc! Hanson luă cana și schiță un zâmbet.
— Pare că te afli aici de mult timp.
— Mda, m-am trezit cu noaptea-n cap și m-am gândit că mai
bine vin la muncă. Vă trimit imediat ceva despre Jojo, adăugă ea,
instinctiv. Este interesant. Este vorba despre o incendiere
anterioară, care probabil că a fost intenționată.
Cel puțin, exista posibilitatea ca Lightman să fie mai
entuziasmat de descoperirea ei.
— Mersi, zise el. Trimite-mi!
Jonah realiză că era timpul să-și informeze echipa și el nu
reușise încă să se hotărască pe ce trebuiau să se concentreze mai
departe. Încercă să-și revină din acea confuzie tulburătoare și își
scoase notițele. Nu apucase să citească mai mult de câteva
minute, când O’Malley îi bătu la ușă.
— Tocmai a sunat Matt Stavely, spuse el. Voia să știe dacă ar
putea trece pe la secție să continuăm discuția. Susține că mai are
să ne furnizeze niște informații.
— Interesant, spuse Jonah, și răspunsul la întrebare este
categoric da.
— În regulă. Voi lua legătura cu el să văd când ar putea veni.
O’Malley se întoarse un minut mai târziu.
— Spune că trebuie să meargă la un interviu pentru un job, dar
că ar putea veni pe la ora 15:00.
— În regulă, zise Jonah. Așa rămâne. Haide să începem ședința.
O’Malley dădu din cap și îi chemă și pe ceilalți doi membri ai
echipei.
Lightman își luă notițele și se ridică, dar observă că Hanson nu
reacționa. Privea în gol, concentrată asupra biroului alăturat.
Părea la fel de preocupată cum se simțea el.
— Ești bine? întrebă el, făcând câțiva pași în direcția ei.
Hanson tresări și își ridică privirea spre el.
— Da. Îmi cer scuze. Procesam… își luă cana de cafea și tableta
și îl urmă.
— Deci, să începem cu un scurt raport de situație, spuse el, în
timp ce Hanson închidea ușa în urma lor. Îl avem pe Andrew
Mackenzie în custodie, drept urmare îl putem interoga până
mâine, cel puțin. Aș vrea să discut cu soția lui cât mai repede
posibil, după care aș vrea să-l intervievez din nou. Ben, poți să o
suni și să programezi o întâlnire cu ea?
— Desigur, răspunse Sergentul, notându-și.
— În ceea ce privește stadiul actual al anchetei, știm că Aurora
a fost violată și că era îndrăgostită de Mackenzie, care știa că ea
avea să meargă într-o excursie cu cortul. Drept urmare, el
reprezintă o persoană de interes. În același timp, am descoperit
niște informații noi legate de Jojo Magos. Este vorba despre un
incendiu provocat pe proprietatea ei, care pare a fi copia exactă a
unui incendiu care a avut loc cu opt ani în urmă, în aceeași
locație. Pentru moment, nu știm sigur dacă incendiul a fost
provocat de altcineva sau chiar de Jojo, din nu se știe ce motiv. În
orice caz, trebuie să discutăm cu ea cât mai repede. Chiar dacă
nu ea a violat-o pe Aurora, ar fi putut ajuta o altă persoană să o
violeze.
O’Malley dădu din cap, în timp ce Hanson îl privea gânditoare.
— Ș i ca urmare a incendiului de aseară, aș vrea să aveți grijă
când vă aflați în afara secției. Aparent, există o persoană furioasă,
care este dispusă să acționeze, zise el. Îmi cer scuze pentru
mesajele ușor criptice pe care vi le-am trimis aseară, dar nu vreau
să vă puneți viețile în pericol în cazul în care cineva este
amenințat, ne-am înțeles?
Cei trei dădură din cap. Jonah le spuse să se întoarcă la treabă
și se duse să-și înlocuiască cafeaua veche din cană cu una
proaspătă. Hanson se afla deja în bucătărie când ajunse el și își
turnă o ditamai porția de cafea.
— Ș i tu ai dormit prost? întrebă el, vărsând conținutul cănii în
chiuvetă. Sunt multe lucruri neplăcute la care te gândești pe
parcursul unei anchete. Chiar și după 28 de ani de meserie, tot
nu reușesc să-mi scot anumite lucruri din minte și să dorm.
Hanson schiță un zâmbet și luă o gură mare de cafea.
— Bănuiesc că ați văzut și alte lucruri, mult mai groaznice.
— Da, zise Jonah, dând din cap. Își turnă tot restul de cafea și
ignoră afișul care specifica faptul că persoana care termina
cafeaua din ibric trebuia să pregătească un nou ibric. Nimeni nu
respecta acea indicație, decât dacă își dorea cu adevărat o ceașcă
de cafea. Dar pe Aurora am văzut-o în persoană, ceea ce face
lucrurile mult mai dificile.
Se lăsă un moment scurt de tăcere. Când Jonah ridică privirea,
observă că Hanson îl privirea cercetător.
— Vă amintiți când ați vorbit ultima dată cu ea? întrebă
Hanson.
— Cu Aurora? întrebă el și îi zâmbi. Nu am vorbit niciodată cu
ea. Doar am văzut-o pe la școală și prin cartier. Era mult mai mică
decât mine. Își simți bătăile inimii intensificându-se. Era pentru
prima dată când era nevoit să-și mintă un membru al echipei. Se
simți copleșit de acea minciună și îi întoarse spatele lui Hanson.
Se îndreptă spre biroul său, simțind furnicături pe ceafă și
privirea fixă a lui Hanson, urmărindu-l.
Odată ajuns înapoi la biroul său, deschise rapoartele privind
incendiul care avusese loc pe proprietatea lui Jojo cu opt ani în
urmă și încercă să se concentreze asupra lor. Cu toate acestea,
gândul îi zbura la lumini slabe și la un glob disco care se reflecta
asupra unui păr blond.
Jonah își spuse pe un ton aspru că acele lucruri nu mai contau
în prezent. Singurul lucru care conta era să-l găsească pe
ucigașul Aurorei.
Se gândi la Aleksy. Era ceva suspect legat de el și acel incendiu.
Când o rugase pe Jojo să-i dea telefonul lui Aleksy, o făcuse
pentru a fi sârguincios, dar existau motive mult mai întemeiate
pentru a investiga moartea partenerului ei. Aleksy murise la cât
timp după primul incendiu? La doar o săptămână după?
Acea așa-zisă coincidență însemna că trebuiau să ia în
considerare posibilitatea ca moartea lui Aleksy să fi fost de fapt o
crimă. Era posibil ca incendiul și distrugerea grădinii să fi
reprezentat un avertisment, de care Jojo și Aleksy să nu fi ținut
cont.
Dacă fusese într-adevăr vorba despre o crimă, aceea fusese
mult mai recentă decât cea a Aurorei, ceea ce reprezenta un
avantaj pentru ei. În ancheta referitoare la moartea Aurorei, se
confruntau cu multe probleme legate de pierderea de date,
incapacitatea martorilor de a-și aminti diverse lucruri și
investigația inițială incompletă, în timp ce cazul lui Aleksy părea
mult mai ușor de rezolvat. Aveau telefonul lui Aleksy, dar, din
nefericire, verificările standard ale telefoanelor nu identificau
decât numerele de telefon inițiatoare sau primitoare de apeluri și
mesaje, nu și conținutul efectiv al convorbirilor.
De asemenea, un caz vechi de opt ani însemna amintiri mai
proaspete, care nu se modificaseră în timp ca urmare a
interviurilor repetate. În plus, faptul că era vorba despre o linie de
investigație neașteptată reprezenta un bonus. Dacă Aleksy
descoperise ceva și fusese ucis ca urmare a acelei descoperiri,
Jonah ar fi putut urma pista lăsată de o crimă pentru a rezolva o
alta.
Analiză în minte tot ce-și amintea că spuseseră membrii
grupului despre Aleksy, dar, din păcate, nu aflase mare lucru.
Jonah își dădu seama că mai avea multe întrebări să le pună cu
privire la acel subiect.
Jonah se întoarse spre monitorul calculatorului și căută
numele lui Aleksy Nowak în baza de date. Nu găsi decât o intrare:
raportul medicului legist. Dar era destul de succint.
 Medicul legist concluzionase că Aleksy murise ca urmare a unei
căzături de la înălțime în timpul unei cățărări. Nu aterizase direct
în cap, ci pe spate. Daunele cauzate coloanei vertebrale și
impactul secundar de la nivelul craniului, indicau o viteză de
cădere de 12–17 m/secundă și o înălțime de cădere de cel puțin 9
m. Decesul survenise instantaneu. De asemenea, medicul legist
menționase faptul că, în general, în cazul cățărării libere, se
utiliza o saltea de aterizare, dar că defunctul nu obișnuia să
folosească așa ceva și că, oricum, chiar dacă ar fi utilizat o astfel
de saltea, dată fiind înălțimea, ar fi suferit oricum leziuni grave.
Raportul continua să descrie modul în care fusese găsit
cadavrul lui Aleksy, în ziua următoare. Jojo alertase poliția în
data de 14 iulie, când Aleksy nu ajunsese acasă. Ea explicase
poliției faptul că el plecase la cățărat și le sugerase câteva locații,
dar acestea erau destul de ample, dat fiind faptul că Aleksy
obișnuia să parcurgă trasee lungi de câte o zi pentru a face
cățărări măcar pentru câteva ore.
Cadavrul lui Aleksy fusese găsit în cele din urmă de o alpinistă
pe terenul necultivat din East Sussex. Aceasta alertase poliția și
declarase că îl găsise la baza unui traseu cunoscut sub numele de
Mechanical Vert.
Jonah căută denumirea pe Google și găsi o pagină de internet
dedicată alpinismului, care furniza mai multe detalii, printre care
faptul că era vorba despre un traseu cu nivel de dificultate 6a,
care implica utilizarea frecventă a degetelor de la mâini și picioare.
În continuare, articolul descria în amănunt diverse mișcări care
ar fi putut fi utilizate în timpul unei astfel de cățărări, dar era
vorba despre mișcări specifice cățărării cu coardă. La început,
erau descrise mai multe mișcări dificile, dar articolul menționa
faptul că, după ce se atingea înălțimea de 4 m, restul traseului nu
mai punea probleme alpiniștilor. Mai mult decât atât, se sugera
utilizarea unor mișcări ușoare până în vârf.
După ce termină de citit articolul, începu să caute mai multe
informații despre Aleksy. Existau zeci de videoclipuri cu el pe
YouTube, în care se cățăra la înălțimi incredibile și în care făcea
niște aterizări care-l făceau pe Jonah să se simtă rău doar
uitându-se la ele pe monitor. Văzând toate citatele și filmările de
pe internet, Jonah realiză imediat că Aleksy fusese un alpinist
desăvârșit. Cu toate acestea, căzuse în timpul unei cățărări
ușoare, după ce trecuse deja de partea dificilă a urcușului. Jonah
devenea din ce în ce mai convins că fusese vorba despre un act
criminal.

Hanson era disperată să obțină niște informații sigure. Viața ei

personală, cu toate mesajele lui Damian, părea un dezastru de
nedescris și o sursă de anxietate profundă și acum și viața ei
profesională devenise un motiv de îngrijorare, dat fiind faptul că
era sigură că șeful ei o mințise.
Oare care era procedura aplicabilă în astfel de situații și de ce
anume îl suspecta mai exact? De un interes legitim? De vreun fel
de interes trecut față de Jojo? Sau față de Aurora…?
Era ridicol. Evident că nu-l suspecta de crimă, având în vedere
că fuseseră șase adolescenți și unul dintre profesorii Aurorei
prezenți acolo, în acea noapte. Dar el o mințea și suspecta că îi
mințea și pe ceilalți membri ai echipei, pretinzând că nu-i
cunoscuse prea bine pe niciunul dintre acei adolescenți.
Hanson se așeză la biroul ei, simțind un nod în stomac.
Dintr-odată, îi apăru pe ecran o notificare că primise un mesaj
pe Facebook și văzu că era de la Zofia Wier. Notificarea nu afișa
decât începutul mesajului:
Bună! Da, am fost prietenă cu Aurora. Nu mă deranjează să…
Hanson dădu clic pe notificare aproape instantaneu și așteptă
să se încarce pagina de Facebook. Nu-și mai verificase de mult
mesajele, drept urmare erau mai multe necitite, pe care le ignoră,
sărind direct la cel primit de la Zofia. Mesajul complet era:
Bună! Da, am fost prietenă cu Aurora. Nu mă deranjează să
vorbesc cu tine, doar că eu nu am mai văzut-o cu ceva timp înainte
să moară. Ultima dată când ne-am văzut a fost la o petrecere și, a
doua zi după petrecere, mama m-a retras de la acea școală și m-a
trimis în Polonia să locuiesc cu bunicii mei.
Hanson începu să-i scrie un nou mesaj, pe de o parte, sperând
că avea să fie suficient de coerentă, pe de altă parte, nepăsându-i
prea mult.
Bună, Zofia! Îți mulțumesc că ne-ai contactat. Vrem să-ți
adresăm câteva întrebări despre Aurora, precum și despre acea
petrecere. Ai fi de acord să discutăm mai multe lucruri la telefon, în
prezența Inspectorului Șef Sheens, care conduce această anchetă?
Hanson văzu o bifa și cuvântul „Vizualizat” apărând lângă
mesajul ei. Aparent Zofia era online.
 Pe ecran apărură trei puncte, care indicau faptul că Zofia scria
un răspuns, dar apoi punctele dispărură. Probabil că Zofia se
gândea ce răspuns să dea.
Cele trei puncte apărură din nou, dar de această dată, fură
acompaniate de un mesaj.
Desigur, nicio problemă, dar vă referiți la ofițerul de poliție Jonah
Sheens?
Hanson simți cum i se strânge stomacul.
Da, el este. Îl cunoști? răspunse Hanson.
Urmă o nouă pauză și apoi cele trei puncte apărură din nou pe
ecran.
Da, îl cunosc și îl puteți întreba chiar pe el despre acea petrecere,
pentru că a fost acolo.
Hanson se holbă o vreme la mesaj, după care reuși să-i
răspundă, spunându-i că avea să programeze o conversație
telefonică, dacă Zofia îi furniza numărul de telefon sau ID-ul de
Skype. Apoi Hanson se ridică de la birou, ușor nesigură și se
îndreptă spre biroul Inspectorului Șef.
 34
Hanson bătu atât de încet la ușă, încât Jonah aproape că nu
auzi. Îi făcu semn din cap să intre, simțindu-se extrem de agitat.
Hanson închise ușa în urma ei și zise cu o voce sugrumată:
— Mă îngrijorează câteva lucruri. Dumneavoastră mi-ați spus
că nu o cunoșteați pe Aurora, dar una dintre prietenele ei cele mai
apropiate vă cunoaște. Mai mult decât atât, ea susține că ați fost
toți trei la aceeași petrecere cu o săptămână înainte de dispariția
Aurorei.
Jonah se simți mai panicat ca niciodată. Nu era vorba doar de
cariera lui care avea să fie distrusă pentru totdeauna, ci și de
rușinea pe care o simțea față de cea mai nouă membră a echipei
sale. Numai gândul că trebuia să-i spună tot îl făcea să-și
dorească să fugă în lume.
Dar începuse să realizeze faptul că Hanson nu era genul de
persoană care să renunțe. În cele din urmă, îi răspunse.
— Așa este, zise el, întrebându-se cum ar putea să-i distragă
atenția de la acea informație.
— Ș i nu ați vorbit deloc cu Aurora la acea petrecere, deși
prietena ei are impresia că știți totul despre ce i s-a întâmplat
Aurorei în acea noapte?
— Nu are nicio legătură cu Aurora, spuse el și simți că ajunsese
într-un punct critic. Nu putea face decât un singur lucru. Te rog,
ia un loc, zise el cu o voce răgușită.
Hanson ezită, după care își trase un scaun la o distanță
considerabilă de biroul lui.
— Speram să nu o găsești pe Zofia, tocmai din cauza acelei
petreceri. A fost… Nu voiam să vorbesc despre asta. Lucrurile
decurseseră prost încă de dinainte să ajung eu acolo. Își simțea
gâtul uscat și fu nevoit să înghită înainte de a putea continua.
Familia mea era… Tatăl meu era nomad, iar mama mea s-a
căsătorit cu el și astfel a fost introdusă în comunitatea nomadă.
Ea era îndrăgostită până peste cap de el, asemenea multor
persoane care se îndrăgostesc de narcisiști. Era deja însărcinată
când a început să realizeze ce fel de om era el cu adevărat, mai
exact un tiran abuziv și manipulator, care nu suporta ca cineva
să-i țină piept.
Jonah îi povesti tot, inclusiv părțile extrem de umilitoare. Îi
spuse despre modul în care tatăl său le distrusese stima de sine și
lui și mamei sale și despre modul în care se folosea de el pentru a
o răni pe mama lui.
De asemenea, îi povesti cum, în cele din urmă, mama lui
realizase ce i se întâmpla fiului ei și își părăsise soțul, dar cum el
încercase în mod repetat, timp de nouă ani, să o forțeze să se
întoarcă la el. Tommy Sheens parcursese de nenumărate ori cei
80 km până la locuința lor din Lyndhurst, iar când mama lui
refuzase să-i mai deschidă, el începuse să se concentreze pe fiul
său.
— În ziua aceea era extrem de furios, deoarece tocmai aflase că
devenisem polițist. Îi luase aproape un an să-și dea seama și era
mânios. Nu exista nimic pe care să-l urască și de care să se teamă
mai mult decât poliția.
Jonah observă că Hanson începea să-și piardă răbdarea și
decise să sară peste o parte din poveste. Continuă să-i spună cum
Tommy Sheens apăruse în acea zi, împreună cu un vechi prieten
de-al lui Jonah, pe nume Duke și cum cei doi încercaseră să-l
bage cu forța în mașină. Jonah ajunsese să se bată cu ei și îl
lăsase pe Duke inconștient, după care se îndreptase spre
petrecere.
Hanson nu părea deloc impresionată, iar pe Jonah aproape că-l
bufnea râsul, gândindu-se că încă nici nu ajunsese la partea cea
mai interesantă a poveștii.
— De-abia când am ajuns acasă la Martin mi-am dat seama că
făcusem o prostie. Eram plin de sânge, aveam ochii umflați și
existau șanse mari ca tatăl meu să depună plângere la poliție
împotriva mea, ceea ce probabil că ar fi însemnat sfârșitul carierei
mele de polițist. Așa că am făcut ce ar fi făcut multă lume în locul
meu, și anume, m-am îmbătat în ultimul hal.
— Ș i Aurora se afla la această petrecere, zise Hanson, sec. Deci
lăsați-mă să ghicesc, v-ați îmbătat și ați făcut ceva ce ați regretat
ulterior?
— Posibil, spuse Jonah. Dar nu cu Aurora.
Se dusese să vorbească cu Aurora pe la ora 21:00 sau 22:00,
după ce i se așezaseră punciul și whiskyul în stomac. Aurora
stătea singură, într-un colț al camerei.
— Fusese surprinsă de faptul că îmi aminteam cine era, zise el,
schițând un zâmbet. Nu era nevoie să-i dea mai multe detalii lui
Hanson, dar i le dădu oricum. Eu i-am spus că este isteață și
amuzantă. Ș i foarte frumoasă. Dar mi-am dat seama imediat că
fusesem un dobitoc cu acea replică.
— Da, spuse Hanson, pe un ton rece. Așa este. Mai ales că era
vorba despre o fată de 14 ani.
— Apoi, prietena ei Zofia se întoarse cu ceva de băut, continuă
Jonah, ignorându-i remarca. Nu o mai întâlnisem până atunci.
Arăta de 16 ani, dar mi-a explicat că se înscrisese la școală după
Crăciun. Zofia a văzut sângele de pe hainele mele și ochiul și buza
umflate și a început să se agite. Mi-a adus gheață și apoi m-a
convins să mă așez cu ea pe canapea, unde s-a jucat cu părul
meu, în timp ce-mi ținea gheața pe cap. Era atât de plăcut să aibă
cineva grijă de mine.
Jonah se abținu să-i dea mai multe detalii despre mama lui,
despre cum ajunsese el să aibă grijă de ea și despre lipsa de
mângâiere și grijă din viața lui. Toate acestea ar fi fost interpretate
drept o scuză, deși poate că chiar asta erau.
— V-ați culcat cu ea? întrebă Hanson.
— Jur pe tot ce este mai sfânt că nu am nici cea mai vagă idee,
zise el și își simți gura complet uscată. Se întinse după rămășița
de cafea cu zaț din cană și o bău. Cineva a scos o sticlă de tequila
și mulți dintre noi am început să bem shoturi. Nu cunoșteam nici
jumătate din oamenii de acolo, dar beam cot la cot, ca și când am
fi fost prieteni vechi. Dintr-odată, Zofia a spus că se simte rău și a
ieșit afară. Eu m-am dus să o caut și am dat de Aurora, pe care
am întrebat-o cu ce avea să ajungă acasă.
— Cu ce avea să ajungă acasă Aurora?
— Nu, Zofia, o corectă el. Aurora era foarte supărată din acest
motiv. Mi-a zis că Zofia trebuia să rămână la ea peste noapte,
doar că părinții ei nu puteau s-o vadă în acea stare, pentru că
aveau să-i spună mamei Zofiei. Drept urmare, i-am spus că o voi
ajuta și am vorbit cu Martin să o lase pe Zofia să doarmă în
dormitorul părinților lui, care erau plecați.
Jonah făcu o pauză, simțindu-și din nou gura uscată, dar nu
mai avea niciun strop de cafea.
— Îmi amintesc că am condus-o sus și că am stat cu ea pe
marginea patului. Când tequila a început să-și facă efectul, mi s-a
făcut rău și cred că m-am întins pe pat. Și asta este tot ce-mi
amintesc. Mi s-a rupt filmul din acea clipă, până în jur de miezul
nopții, când mă aflam pe la jumătatea drumului spre casă, fără
jachetă pe mine și în continuare plin de sânge. În lunea de după
acea petrecere, Zofia fusese deja retrasă de la școala noastră și
trimisă înapoi în Polonia. Am încercat să iau legătura cu ea prin
intermediul lui Topaz, dar era prea târziu. Ș i apoi Aurora, singura
persoană care ar fi putut afla ce se întâmplase, a dispărut și eu
nu am aflat niciodată adevărul despre acea noapte.
Când își termină povestea, se lăsă un moment lung de tăcere.
Hanson îl fixa cu privirea și el își lăsă capul în jos, privindu-și
mâinile care-i tremurau foarte de tare.
— Dumnezeule, zise Hanson. Aveți idee câți bărbați din lumea
asta au încercat să folosească această scuză? Textul cu „nu-mi
amintesc”? Ș i să nu mai vorbim de Jojo. Presupun că vă aflați la
ea acasă, la acea oră târzie din noapte, pentru că aveți o aventură
cu ea, nu-i așa? Cu unul dintre suspecți!
— Nu, nu este adevărat, spuse Jonah, pe un ton ferm. Nu am
avut niciodată o relație cu un suspect. Încerc să rezolv un caz,
Juliette. Restul este mai puțin important. Ț i-am furnizat numele
Zofiei pentru că vreau să rezolv acest caz. Ș i ți-am dezvăluit niște
informații de care mi-a fost rușine toată viața.
Hanson clătină din cap și zise cu voce tremurată:
— Dumneavoastră ar trebui să fiți… și brusc se întoarse, fără
să-și termine propoziția și ieși din birou.
Nici nu era nevoie să-și termine ideea, pentru că el știa la ce se
referea.
Jonah simți că o dezamăgise. Hanson avea să depună plângere
împotriva lui și el nu avea cum s-o oprească.

Jonah fu cuprins de frică în acea după-masă. Ori de câte ori

Hanson se mișca sau spunea ceva, el se uita la ea, întrebându-se
ce le spunea celorlalți membri ai echipei. Acea combinație de
anxietate și lipsă de somn era letală, iar el nu se putea concentra
deloc la caz, deși asta ar fi trebuit să facă.
O’Malley îi bătu la ușă la 12:45 și Jonah simți cum pulsul i se
acceleră la gândul că Sergentul venise să discute cu el despre
Zofia. Dar expresia lui O’Malley era complet neutră.
— Voiam să vă anunț că am primit primele evidențe telefonice,
zise Sergentul. Până acum, am primit evidențele aferente anului
curent pentru Topaz, Brett și Daniel. Aparent, Connor și Coralie
sunt abonați la compania O2, deci va trebui să obținem o
aprobare specială.
 Jonah dădu din cap. Știa prea bine cum funcționau lucrurile,
pentru că se confruntase de nenumărate ori cu acea problemă. Pe
lângă portalurile online utilizate de principalele companii de
telefonie, mai existau și companii mai mici, care nu furnizau
evidențe telefonice decât dacă primeau o solicitare în scris și dacă
respectiva solicitare era ulterior aprobată. Solicitările ajungeau la
membrii personalului, care luau o decizie și apoi trimiteau hârtiile
înapoi. Această procedură se putea desfășura rapid sau putea
dura câteva zile, drept pentru care nu se știa niciodată durata
exactă.
Jonah se simți cuprins de interes, în ciuda oboselii și a fricii
care îl acaparaseră. Puteau descoperi niște interacțiuni
interesante între cei trei suspecți. Dacă se apelaseră frecvent între
ei, acest lucru putea fi revelator.
Era destul de frustrant faptul că nu aveau acces și la conținutul
efectiv al conversațiilor dintre ei. Exceptând cazul în care exista
un motiv copleșitor în baza căruia să se solicite conținutul
mesajelor și Secretarul de Stat să aprobe respectiva solicitare,
poliția nu avea acces decât la numerele de telefon între care și
orele la care s-au schimbat apeluri și mesaje. Puteau obține și
câteva informații privitoare la locație, dar exactitatea acestora nu
putea fi garantată, după cum se dovedise în alte anchete recente.
Apelurile treceau prin cel mai apropiat turn de telefonie, care se
putea afla la o distanță mare de locul efectiv de unde fusese inițiat
apelul. Pentru a obține informații mai exacte, era nevoie de un
smartphone cu GPS și de o permisiune pentru accesarea
respectivelor informații.
O altă problemă întâmpinată în cazul anchetelor mai vechi era
faptul că uneori evidențele telefonice erau șterse. Cu toate acestea,
datorită legilor de prevenire și combatere a terorismului, în
prezent, companiile telefonice erau obligate să păstreze evidențele
timp de un an, dar rămânea la latitudinea lor dacă hotărau să le
păstreze pentru o perioadă mai lungă de timp. În ceea ce privea
conținutul mesajelor, doar câteva companii stocau astfel de date,
drept urmare, chiar și cu sprijinul legii, de multe ori anchetatorii
tot nu obțineau prea multe informații.
— În regulă, zise Jonah, gândindu-se că era timpul să-și revină.
Te rog să începi cu ultimele zile. Vezi care dintre cei trei suspecți
au comunicat între ei sau cu ceilalți membri ai grupului.
 — Dap, așa voi face.

Jonah recitea rapoartele celor două incendii, când văzu capul

blond al lui Jojo intrând în Departamentul pentru Investigații
Criminale. Nu reușise să tragă prea multe concluzii. Instinctul îi
spunea că primul incendiu avusese ca scop avertizarea lui Aleksy.
Dar ar fi putut fi vorba despre mai mult de atât. Aleksy se afla în
casă, în timp ce Jojo era în oraș, la băut, cu un grup de alpiniști.
Drept urmare, exista posibilitatea ca acel incendiu să fi
reprezentat prima tentativă de ucidere a lui Aleksy. Jonah avea
multe întrebări pentru Jojo. Ieși din biroul său și i se adresă lui
Hanson pe un ton cât mai neutru.
— Juliette, poți să o conduci tu pe doamna Magos?
Hanson dădu din cap, fără a-l privi în ochi și plecă să o
întâmpine pe Jojo la ușă. Jonah o auzi spunându-i lui Jojo că se
mai întâlniseră o dată, dar nu auzi și răspunsul primit.
Continuă să le urmărească pe cele două femei în timp ce se
îndreptau spre camera de interogatoriu. Jojo îl văzuse, dar nu
făcu decât să dea din cap în semn de salut, după care își îndreptă
din nou privirea în față. Părea ușor agitată. Jonah se întrebă dacă
Jojo se temea de faptul că avea să fie întrebată despre Aleksy sau
despre membrii grupului și dacă discutase cu vreunul dintre
ceilalți cinci suspecți.
— Ș efu’, spuse O’Malley, făcându-i semn cu mâna. Tocmai am
primit mesajele de pe telefonul lui Aleksy Nowak.
Jonah își întoarse privirea de la Jojo și își trase un scaun lângă
O’Malley.
— Aș vrea să văd mesajele înainte de a discuta cu iubita lui,
zise Jonah. Poți să-mi arăți mesajele din ziua decesului? Din data
de 14?
O’Malley deschise baza de date și căută mesajele din acea dată.
Evidențele arătau mai multe mesaje primite și trimise de Aleksy.
— Deschide-l pe ultimul, îi spuse Sergentului.
O’Malley deschise ultimul mesaj trimis de Aleksy. Era scurt,
dar Jonah simți cum i se strânge stomacul instantaneu.
Scuze, tocmai am ajuns la urcuș. Poate altă dată.
— Aparent a spus cuiva unde mergea, zise Jonah. Poți deschide
toată conversația dintre cele două numere de telefon?
O’Malley copie numărul de telefon în bara de căutare și obținu
două rezultate. Primul mesaj fusese trimis la ora 10:13 dimineața.
 Ar fi trebuit să-ți scriu mai repede. Îmi pare rău că am țipat la
tine. Chiar îmi pare rău. M-am purtat groaznic și mi-am vărsat toți
nervii pe tine. Știu că nu erai rău intenționat și că îți pasă cu
adevărat. Aș vrea să-mi oferi șansa de a-ți explica ce s-a întâmplat
și de a salva ceva din relația noastră. Crezi că mă poți ierta sau
măcar să dai uitării ce s-a întâmplat pentru a putea să mergem să
bem ceva mai târziu și să discutăm?
Aleksy răspunsese abia după ora 12:00.
Când Jonah termină de citit, O’Malley oftă din greu.
— Foarte interesant, zise el. Mai ales că acele două mesaje
fuseseră șterse din telefon. O’Malley indică eticheta „RECUPERAT”
din dreptul celor două mesaje.
— Poți verifica dacă acel număr aparține unuia dintre membrii
grupului? întrebă Jonah.
O’Malley deschise baza de date principală pe cel de-al doilea
monitor și introduse numărul, dar nu obținu niciun rezultat.
— Deci nu este numărul principal utilizat de Jojo, Brett, Topaz
sau Daniel Benham, concluzionă Jonah.
— Ș i nici al lui Coralie sau Connor, adăugă O’Malley. Ș i
numerele lor sunt salvate în sistem, chiar dacă nu am primit încă
evidențele telefonice. Deci ori este vorba despre un număr de
telefon secundar, ori despre o cu totul altă persoană.
Jonah reciti câteva părți din acel mesaj.
Aș vrea să-mi oferi șansa de a-ți explica ce s-a întâmplat și de a
salva ceva din relația noastră…
Mesajul avea anumite implicații. Părea genul de mesaj pe care o
persoană l-ar trimite unui iubit. Iar limbajul glumeț sugera că ar
fi putut fi chiar Jojo.
Iar răspunsul lui Aleksy părea și el genul de respingere
intenționată a unei iubite și părea a fi scris pe un ton ușor
îmbufnat.
Oare Jojo și Aleksy se certaseră? Oare interferența la care se
făcea referire era legată de faptul că Jojo își dăduse cu părerea în
legătură cu o conversație? Sau să fi fost vorba despre o cu totul
altă persoană? Poate o amantă de-a lui Aleksy?
Dar Jonah era de părere că tonul mesajelor nu era potrivit
pentru o aventură. Cele două persoane nu-și făceau niciun fel de
declarații care să exprime dorul, nu exista niciun fel de subînțeles
sexual și nimic din caracteristicile mesajelor dintre doi amanți.
 Oare să fi fost vorba despre o conversație între doi prieteni
dintr-un grup restrâns? În acest caz, importanța relației lor ar fi
avut sens.
— Ce părere aveți? întrebă O’Malley. Credeți că l-a omorât
iubita?
— Greu de spus, răspunse Jonah, ridicându-se de pe scaun.
Dar cu siguranță a venit momentul să o presăm puțin pe Jojo.
 35
Hanson o privi pe furiș pe Jojo Magos, în timp ce o conducea în
Camera de Interogatorii nr. 1. Purta un top cu spatele în V, care îi
expunea umerii musculoși.
Jojo părea mult mai tânără decât era de fapt, în ciuda
numeroaselor ore petrecute în soare. Avea un aspect sănătos, de
om care își petrece mult timp în aer liber, care era foarte atractiv,
chiar și în opinia lui Hanson. Realizând asta, ea fu și mai furioasă
pe Inspectorul Șef. Oare toată logica lui era de fapt o prefăcătorie?
Oare se lăsa condus de libido?
Sheens le urmă la scurt timp după. Nu scoase niciun cuvânt
cât introduse caseta în reportofon. Jojo îl urmări, stând cu coatele
pe masă. Lui Hanson îi părea agitată și se întrebă dacă
Inspectorul Șef o pregătise în vreun fel pentru acel interviu.
Jonah porni reportofonul și făcu prezentările necesare, după
care îi mulțumi lui Jojo pentru că acceptase să vorbească cu ei.
— Deci, v-am chemat aici pentru a vă pune câteva întrebări
legate de actul de vandalism și incendierea de pe proprietatea
dumneavoastră, zise Jonah, pe un ton surprinzător de rece, după
părerea lui Hanson. De asemenea, am citit și rapoartele privitoare
la un alt incendiu produs pe proprietatea dumneavoastră, care nu
pare să fi fost accidental.
— Da, spuse Jojo, cu o voce ușor răgușită. Cred că niciunul
dintre cele două incendii nu a fost accidental.
— Ancheta efectuată de firma de asigurări sugerează că focul a
fost pus intenționat, cu ajutorul unui catalizator, zise Jonah,
arătându-i o hârtie lui Jojo. S-a utilizat benzina dumneavoastră și
s-a găsit și o salopetă stropită cu benzină, care fusese ascunsă. Ș i
acum avem de-a face cu un nou incendiu și, de această dată, nu
există niciun dubiu că a fost produs intenționat.
Jojo deschise gura, dar nu zise nimic, doar se holbă la Sheens.
— Eu nu… Despre ce vorbiți?
— De ce vă aflați afară când am ajuns la locul incendiului?
întrebă Inspectorul Ș ef.
Jojo îl fixă cu privirea.
— Pentru că am văzut focul.
— Cu toate acestea, nu făceați nimic pentru a-l stinge!?
— Eu nu… Eram în stare de șoc. Tocmai ce mă trezisem.
Inspectorul Șef ridică din sprâncene.
 — Când am ajuns acolo, am crezut că vă aflați în casă și că v-
ați pierdut cunoștința. V-am strigat, dar nu am primit niciun
răspuns, drept urmare am intrat în dormitorul dumneavoastră.
Patul era făcut și, când v-am găsit afară, erați îmbrăcată în haine
de stradă.
Jojo părea speriată.
— Pentru că nu am dormit în pat. Am adormit pe canapea. Tot
ce s-a petrecut în ultimele zile a fost atât de… extenuant. M-am
întins pe canapea să citesc și am adormit. Când m-am trezit, am
văzut focul și o persoană. Sunt sigură că am văzut pe cineva
afară. Și primul lucru pe care am încercat să-l fac a fost să găsesc
acea persoană, dar când am ieșit afară, nu mai era nimeni acolo,
doar canistra de benzină. Și când ați ajuns dumneavoastră nu
făceam altceva decât să mă uit la foc și să mă gândesc că totul
avea să ardă.
— Canistra de benzină era chiar lângă dumneavoastră,
specifică Inspectorul Ș ef.
— Ș tiu, zise ea, frustrată. M-am apropiat de ea când am văzut-
o. Mi-am dat seama imediat că incendiul a fost intenționat. Ș i m-
am gândit imediat la celălalt incident…
— Din câte știu, Aleksy era singur acasă când a avut loc primul
incendiu, spuse Sheens.
— Da, zise Jojo. Și a avut mare noroc că a scăpat teafăr. Eu
eram într-un bar din oraș cu alpiniștii, iar el era acasă și dormea.
— Ș i alpiniștii prezenți în acea noapte pot confirma ora la care
ați plecat din bar? o întrebă Inspectorul Șef. Pot confirma faptul că
nu ați ajuns acasă, nu ați spart geamurile serei și nu ați produs
incendiul?
Jojo clătină din cap, privindu-i de parcă ar fi fost vorba de o
glumă proastă.
— De ce dracu’ aș vrea să dau foc la tot ce-mi este mai drag,
grădina mea, uneltele mele, casa mea… Aleksy…?
— Poate pentru că iubitul dumneavoastră aflase ceva ce nu ar
fi trebuit să afle cu privire la implicarea dumneavoastră în
moartea Aurorei.
Jojo părea buimăcită. În mod straniu, Hanson o compătimea.
Asprimea lui Sheens o afecta și pe ea.
— Asta este o aberație, spuse ea în cele din urmă. Nu am avut
nimic de-a face cu Aurora și nu i-aș fi făcut niciodată rău lui
Aleksy. Nici într-un milion de ani. Ș i puteți să vă duceți dracului
dacă asta credeți despre mine.
Inspectorul Ș ef ridică din umeri, ca și când nu ar fi avut nicio
problemă cu asta.
— V-ați schimbat cumva numărul de telefon în ultimii ani?
întrebă el și Hanson observă că Jojo fusese prinsă din nou pe
picior greșit.
— Ce? Nu. Nu, întotdeauna mi-am portat numărul. Am același
număr de… Nu știu. De vreo 15 ani sau poate chiar mai mult.
— Mai aveți vreun alt număr de telefon?
— Nu.
— Nici pentru serviciu?
— Ș i așa mi-e greu să-mi amintesc unde mi-am lăsat telefonul,
ce m-aș face cu două? răspunse Jojo, cu o tentativă de umor. De
ce întrebați?
— În ziua morții sale, Aleksy a primit un mesaj prin care i se
solicita o întâlnire, iar răspunsul lui specifica locația în care făcea
cățărări în acea zi. Ulterior, aceste mesaje au fost șterse.
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Hanson era la fel de șocată de acele
informații, precum Jojo, doar că Jojo părea mai mult decât șocată.
Se făcu albă la față și părea să-i fie rău.
— Ce mama dracului? zise ea și își duse o mână la frunte,
lăsându-se pe o parte, într-o poziție care-i era familiară lui
Hanson.
— Mă duc să vă aduc un pahar cu apă, spuse ea, cu un ton
scăzut și se ridică.
Inspectorul Șef o privi, aparent surprins, apoi dădu din cap.
Hanson ieși pe hol și se îndreptă spre dozatorul de apă. Umplu
un pahar și se întoarse în camera de interogatoriu. Cei doi stăteau
în continuare în liniște, iar Jojo părea că avea să vomite.
Reacția ei indica șoc și Hanson cunoștea prea bine acel
sentiment. I se întâmplase pe când avea 12 ani și văzuse cum
unul dintre elevii din anii terminali fusese călcat chiar în fața
școlii de un camion care mergea cu viteză mare. De atunci, văzuse
acea reacție la mulți oameni, unii vinovați, dar majoritatea
nevinovați. Dar indiferent de motiv, dacă Jojo vomita sau leșina,
nu avea să le mai fie de niciun ajutor.
Hanson îi întinse paharul și Jojo luă câteva înghițituri de apă.
 — Nu puteți identifica persoana al cărei număr de telefon era?
întrebă ea, nesigură, după o clipă. Dacă cineva l-a omorât…
— Încercăm să aflăm, răspunse Jonah, pe un ton neutru. Dar
mă gândeam că poate știți dumneavoastră ceva despre asta.
— Singurul lucru pe care-l știu cu certitudine este că acele
mesaje nu erau pe telefonul lui Aleksy când a fost găsit. Dacă ar fi
fost, le-aș fi spus polițiștilor acum 8 ani. Clătină ușor din cap.
Dacă cineva l-a omorât, ar fi avut suficient timp la dispoziție să
șteargă mesajele. L-au găsit de-abia a doua zi.
— Deci să înțeleg că i-ați citit mesajele? De ce? întrebă Jonah.
— De ce dracu’ credeți că le-am citit? zise Jojo, pe un ton
furios. Tocmai ce-l pierdusem. Voiam să am fiecare părticică din
el. Și… și căutam răspunsuri… voiam să știu dacă a murit din
cauza mea.
Se lăsă un moment de tăcere și Hanson observă că Inspectorul
Ș ef analiza acel răspuns. Hanson se aplecă în față, sperând că nu
avea să facă o greșeală intervenind.
— În ce sens să fi fost vina dumneavoastră? întrebă ea pe un
ton cât mai blând posibil.
Jojo clătină iar din cap, după care răspunse, fără a-i privi în
ochi.
— Se întâmplase ceva cu relația noastră și nu-mi puteam da
seama ce anume. În acea dimineață, Aleksy mi-a trimis un mesaj
în care îmi spunea că mergea la cățărat și în care mă întreba dacă
aveam să fiu acasă mai târziu, pentru că voia să poarte o discuție
serioasă cu mine.
Sheens se îndreptă de spate, dar nu spuse nimic.
— Aveți vreo idee despre ce voia să discute cu dumneavoastră?
întrebă Hanson.
— N-aveam nici cea mai vagă idee, răspunse Jojo. Adică, am
făcut o presupunere. M-am gândit că probabil voia să se despartă
de mine. M-am înfuriat îngrozitor și i-am trimis un mesaj în care îl
întrebam ce naiba voia să zică prin „discuție serioasă”. I-am spus
că puteam vorbi chiar atunci, dar el nu mi-a mai răspuns. Drept
urmare, l-am sunat în repetate rânduri, dar el nu mi-a răspuns.
Eram convinsă că avea să mă părăsească și mă simțeam atât de
rănită și de furioasă.
— Aveați vreun motiv pentru care să vă așteptați la o
despărțire?
 — Nu, nu știu… Nu părea să o fi terminat cu mine, răspunse
Jojo, dar mi-am dat seama că ceva era în neregulă și că el încerca
să ascundă acest lucru. Era genul de persoană care era veselă tot
timpul și brusc devenise… foarte serios. Făcea asta ori de câte ori
credea că nu-l văd. Bănuiesc că așa am ajuns la concluzia că avea
să mă părăsească.
Inspectorul șef dădu din cap și întrebă:
— Vă mai amintiți cumva dacă Aleksy s-a întâlnit cu cineva în
ziua precedentă morții sale?
Privirea lui Jojo deveni ușor distantă.
— Eu nu… Nu-mi amintesc să se fi întâlnit cu cineva.
— Ș i nici nu a menționat faptul că avea să se vadă cu cineva în
ziua aceea sau în ziua morții sale? întrebă Sheens.
Jojo clătină din cap.
— Din câte îmi amintesc eu, nu. Lumina puternică se reflecta
în ochii ei. Dacă aș fi bănuit că avea să se întâlnească cu cineva,
probabil că aș fi mers și eu.
— Deci nu aveți nicio explicație pentru faptul că devenise așa
serios dintr-odată?
Jojo clătină din cap, după care se încruntă.
— Poate… S-a certat cu Brett când am fost în vizită la el, dar
lui Aleksy i-a trecut repede și a râs pe tema asta. Nu sunt sigură
dacă asta s-a întâmplat chiar înainte sau… cu mai mult timp
înainte. Jojo respiră adânc. Îmi este atât de greu să-mi amintesc.
Dar nu am găsit niciun mesaj legat de acest lucru pe telefonul lui
după ce a murit. Deși… dacă spuneți că unele mesaje au fost
șterse… Ați mai găsit și alte mesaje șterse? Era ceva ce eu nu am
văzut?
— Încă mai analizăm telefonul, zise Sheens, dar nu adăugă
faptul că și pe el îl interesa același lucru. Continuă interviul și
întrebă:
— Ați putea să ne spuneți unde ați fost ieri seară, înainte de a
ajunge acasă?
— Da, am fost acasă la Brett, răspunse ea. Ne-am strâns cu
toții acolo.
— Toți șase?
Jojo dădu din cap și Jonah continuă.
— S-a întâmplat ceva acolo, care ar putea să explice incendiul?
Părea vreunul dintre ei să fie furios pe dumneavoastră?
 — Nu, răspunse Jojo. Apoi făcu o scurtă pauză. Niciunul dintre
ei nu părea furios, dar presupun că… le-am spus că ar trebui să
spunem adevărul, chiar și aspectele de care nu suntem siguri. Le-
am zis că era timpul să spunem tot ce știm pentru ca ucigașul
Aurorei să nu scape.
Jonah dădu din cap și Jojo îl privi gânditoare.
— Sincer, n-am crezut niciodată că ar putea fi unul dintre noi.
Ș tiu că din punct de vedere logic… Dar voiam ca noi să găsim
criminalul și să nu fie unul dintre noi. Atâta tot. Privirea lui Jojo
deveni distantă și neliniștită. Mi-am petrecut 8 ani din viață
crezând că Aleksy a căzut de pe stâncă din cauza apelurilor și
mesajelor mele, spuse ea, în cele din urmă, cu o voce nesigură.
Dar este posibil să fi murit din cauză că… din cauză a aflat ceva
despre Aurora?
— Există această posibilitate, răspunse Jonah. Deci, în cazul în
care vă amintiți ceva despre Aleksy, sau despre vreo conversație
stranie, ar fi indicat să ne spuneți.
Jojo dădu din cap cu privirea ațintită asupra unui punct de pe
perete. Se întrebă ce-și amintea, dar ea nu spuse nimic.
— Răspundeți-mi la o întrebare, spuse Sheens, întrerupând
tăcerea. Când ați ascuns drogurile, ați mai făcut și altceva pentru
a induce în eroare câinii de poliție?
— Ah, zise Jojo și se înroși. Da. Am… am tras cadavrul unei
nevăstuici pe lângă copac și l-am lăsat puțin mai departe. M-am
gândit că dacă găseau nevăstuica, s-ar fi gândit că asta
mirosiseră câinii și i-ar fi tras în altă direcție. Puțea rău de tot, așa
că…
— Ș i ați făcut asta de una singură? Nu cu Brett?
Jojo dădu din cap, părând să nu se simtă prea confortabil.
— I-am spus să se apuce de astupat ascunzătoarea cu droguri,
dar era mahmur și ușor inutil. Așa că m-am apucat să trag
cadavrul nevăstuicii, iar când am terminat, l-am găsit în același
loc. Părea să-i fie rău. Apoi ne-am apucat amândoi să surpăm
pământul deasupra ascunzătorii.
Inspectorul Șef o privi gânditor.
— Sigur a fost ideea dumneavoastră?
— Da, zise Jojo. Nu am… Nu voiam decât să-i împiedic să
găsească drogurile. Nu mi-am dorit niciodată să-i împiedic să o
găsească pe Aurora.
 Inspectorul Ș ef rămase tăcut pentru o vreme, după care
continuă.
— Vă mulțumim pentru toate informațiile furnizate azi. Dacă vă
mai amintiți ceva, vă rog să ne contactați.
Sheens opri reportofonul și Jojo se ridică ușurată.
— Permiteți-mi să vă conduc, spuse el și îi făcu un semn din
cap lui Hanson.

Ajunseseră la jumătatea drumului spre ieșire, când Jojo îl privi

pe furiș pe Jonah.
— Mă bucur că te porți din nou frumos. Nu mi-a prea plăcut
experiența de adineauri cu Sheens polițistul.
Jonah se simți inconfortabil la gândul că uneori era nevoit să se
poarte ca un tiran. Tommy Sheens îl învățase bine cum să joace
acel rol.
El îi zâmbi epuizat.
— Sunt întotdeauna Sheens polițistul, răspunse el. Dar asta nu
înseamnă că sunt întotdeauna un nenorocit.
Zâmbetul lui Jojo se lărgi ușor.
— Ah, nu știu ce să zic despre asta…
Jonah nu se putu abține să nu râdă.
— Îți mai amintești când m-ai fugărit? întrebă ea dintr-odată.
Ajunseseră în dreptul ușii, dar ea se opri și Jonah făcu la fel.
Probabil că nu, dar eu îmi amintesc.
— Da, îmi amintesc, spuse el și zâmbi. Ai fost cea mai greu de
prins persoană pe care am urmărit-o vreodată.
Jojo zâmbi.
— Ar fi trebuit să te dai bătut.
— Doar nu era să te las să pleci fără pulover. Își întoarse
privirea pentru o clipă. În plus, eu nu mă dau niciodată bătut.
Doar dacă n-am încotro.
Cu colțul ochiului o văzu pe Jojo dând din cap, apoi se mișcă de
parcă s-ar fi pregătit de plecare și spuse:
— Am auzit despre ce s-a întâmplat cu tatăl tău. Știu că a
trecut mult timp de atunci, dar voiam să-ți spun că-mi pare rău.
Jonah clătină din cap.
— Mie nu-mi pare rău. A fost cel mai bun lucru care i se putea
întâmpla mamei mele.
Deși murise într-un mod îngrozitor și gândul acela îl trezea
uneori pe Jonah în miez de noapte chinuindu-se să-și dea jos
pijamaua și imaginându-și că era înconjurat de flăcări, tot era mai
bine că murise.
— Toată lumea spune că avea un temperament vulcanic.
Jonah dădu din cap.
— Așa este. Și chiar și în momentele în care nu era furios, tot
era o scârbă de om.
— Mama ta a fost foarte curajoasă că l-a părăsit și că a ieșit din
comunitatea nomadă. Trebuie să-i fi fost extrem de greu.
În prezent, lui Jonah îi era greu să și-o mai imagineze pe mama
lui drept o persoană puternică. Îi era greu să și-o imagineze altfel
decât femeia alcoolică, paranoică și fragilă care devenise. Dar Jojo
avea dreptate. Era ciudat să vorbească despre acele lucruri după
atâta amar de timp cu cineva care părea să înțeleagă. Era ciudat
și terapeutic în același timp.
— I-a fost greu pentru mult timp, mai ales că în comunitățile
nomade nu există divorțuri, oamenii nu părăsesc comunitatea, și
asta i-au spus și ei. Noi am plecat pe vremea când eu aveam 7
ani, dar ei au continuat să vină după noi și pe când eu aveam 14–
15 ani, amenințându-ne și ademenindu-ne. Uneori venea și el, dar
asta a început să se întâmple tot mai rar după ce mama a chemat
poliția. Făcu o pauză și apoi continuă: A plecat de dragul meu. Nu
prea-i păsa ce se întâmpla cu ea, dar ținea mult la mine.
— Aș vrea să cred că și mama mea ar fi procedat la fel, spuse
Jojo. Apoi își puse o mână pe ușă și Jonah apăsă butonul verde
pentru a-i deschide.
— Ar fi bine să-ți ții telefonul pe aproape, în caz că mai am
întrebări, zise Jonah, înainte ca ea să dispară.
Jojo oftă.
— Aveam de gând să merg să mai cumpăr niște talc și să mai
încerc o dată traseul Muchie de Cuțit. Cine știe? Poate că după
interogatoriul tău îmi va reuși și ultima mișcare.
— Este departe? întrebă el.
— Cam jumătate de oră? răspunse Jojo. Este în apropiere de
Burley. Probabil că îmi va lua vreo oră să ajung acasă să-mi
schimb încălțămintea și să mă întorc, dar oricum nu voi sta prea
mult pentru că soarele nu mai bate pe acea parte a versantului la
apus.
— În regulă, spuse Jonah, oftând. Multă baftă.
Jojo îi mai aruncă o privire lungă înainte de plecare, revenind
cumva la acea versiune a lui Jojo pe care Jonah o cunoștea de 30
de ani. El încercă să-i ascundă faptul că, în ciuda discuției lor,
încă o mai considera suspectă și că încă mai era dispus să creadă
că ea mințea.

Interviul cu Jojo nu o liniștise deloc pe Hanson, ba chiar îi

dăduse sentimentul extrem de tulburător că totul fusese făcut în
beneficiul ei, deși era convinsă că Jojo nu se așteptase să fie
presată atât de tare.
Dar apoi se gândi că este ridicolă. Se aflau în mijlocul unei
anchete. Sheens făcea exact ce era de așteptat din partea unui
polițist, și anume, să pună multă presiune pe suspect.
Trebuia neapărat să vorbească cu Zofia. Până nu primea niște
explicații cu privire la acel incident, totul i se părea lipsit de
noimă. Nu ar fi fost capabilă să lucreze cot la cot cu un bărbat
care comisese o agresiune sexuală.
Își verifică contul de Facebook pentru a cincisprezecea oară, dar
mesajul prin care îi sugerase Zofiei o conversație pe Skype era în
continuare necitit. Și-ar fi dorit să dea un pumn monitorului, dar
în schimb se ridică și îi spuse lui Lightman că merge să ia o gură
de aer.

În loc ca lucrurile să se limpezească, ele deveneau tot mai urâte

și mai complicate, iar Jonah nu știa cum să interpreteze reacțiile
lui Jojo și aparenta răceală a lui Aleksy față de ea.
De altfel, nu credea că Matt Stavely, a cărui sosire îi fusese
anunțată de Lightman, avea să clarifice ceva. Cu toate acestea, îl
privi pe Stavely în timp ce era condus de O’Malley în camera de
interogatoriu.
Părea extrem de agitat. Se uita de jur-împrejurul secției și, la
un moment dat, își scoase fesul de pe cap, scoțând la iveală părul
grizonat, nepieptănat și transpirat.
Jonah luă notițele lui O’Malley cu privire la interviul cu Stavely
și intră înapoi în Departamentul pentru Investigații Criminale. O
căută cu privirea pe Hanson, așteptându-se ca ea să-l
urmărească, dar nu era la biroul ei. Jonah se simți rușinos de
ușurat.
O’Malley dădea târcoale Camerei de Interogatoriu nr. 1 și își
făcea de lucru cu telefonul, când ajunse Jonah.
— Ești pregătit? îl întrebă Jonah.
 — Dap. Martorul pare că mai are puțin și explodează, deci ar fi
cazul să intrăm.
Jonah îi dădea dreptate. Matt Stavely se foia în scaun o dată la
câteva secunde și, când nu făcea asta, dădea din picioare. În timp
ce Jonah îl urmărea, Stavely își scoase o țigară.
Când intrară în încăpere, Stavely sări în picioare și își vârî
țigara înapoi în buzunarul hanoracului. Cât timp făcură
prezentările în scopul înregistrării, Stavely se strădui din greu să
rămână nemișcat și se uita oriunde altundeva, numai la Jonah
nu.
— Deci, Matt, începu Jonah. Înțeleg că vrei să vorbești cu noi
despre ceva.
— Mda, răspunse Stavely imediat. Eu… după ce a venit
Sergentul să mă viziteze ieri, m-am gândit bine și ar mai fi câteva
lucruri care ar putea fi relevante.
Jonah îi zâmbi când își ridică privirea.
— Lucruri legate de profesia ta?
— Mda, spuse Stavely. În ’89 mi-a fost prezentat un tip. L-am
cunoscut prin intermediul unui alt furnizor, pentru că voia… ei
bine, voia un produs pe care celălalt furnizor nu-l avea.
Flunitrazepam.
— Rohypnol, zise Jonah, simțind un nod în stomac. Era polițist
în anii ’90, când acel medicament eliberat pe bază de rețetă a
invadat lumea consumului recreațional de droguri. Auzise povești
despre bărbați care se comportau ciudat în baruri și care aveau
asupra lor mai multe cutii de Rohypnol și fuseseră multe cazuri
mediatizate de viol asociate acelui drog.
Dar mass-media nu comentase prea mult pe tema
numeroaselor cazuri în care victimele erau drogate și apoi jefuite,
fără niciun fel de agresiune sexuală. Efectul amnezic al drogului
reprezenta un avantaj atât pentru hoți, cât și pentru violatori.
În plus, mai erau și cazurile dependenților, care falsificau rețete
pentru a rămâne într-o constantă stare de uitare. Multe dintre
acele cazuri sfârșiseră prin sinucidere.
Acelea erau motivele pentru care, spre sfârșitul anilor ’90,
Rohypnolul devenise o substanță controlată, iar Jonah și colegii
săi de breaslă fuseseră martori la reducerea numărului de delicte
în care era utilizat. Cu toate acestea, o dată la ceva vreme, tot mai
apăreau cazuri de agresiune și furt în care era utilizată această
substanță. Dar, în mod straniu, cazurile de viol, erau mult mai
rare decât cele de furt.
— Mda, zise Stavely. Rohypnol și cocaină. O combinație
interesantă.
Jonah dădu încet din cap. Era ciudat pentru un dependent de
Flunitrazepam să consume și cocaină. Erau două droguri complet
diferite: unul dădea o stare de somnolență și uitare, în timp ce
celălalt dădea un puseu de energie. Cocaina era un drog de
petrecere și, dacă o persoană căreia îi plăcea să se distreze utiliza
și Rohypnol, era de înțeles că l-ar fi folosit pentru altcineva, mai
exact, pentru o victimă.
— Ș tii cumva numele cumpărătorului? întrebă Jonah.
— Nu, răspunse Stavely. Tranzacția fusese organizată în așa fel
încât el să-mi dea un mesaj și să-mi lase banii undeva. Eu luam
banii și lăsam acolo drogurile. Celălalt furnizor de droguri îmi
spusese că așa se desfășurau tranzacțiile și în cazul lui. Și era al
naibii de enervant. Când cineva vinde droguri, nu se duce să stea
la taclale. Stavely își trase nasul și se foi pe scaun.
— Ce cantitate i-ai furnizat?
— În general, îi vindeam câte o folie de 28 de comprimate de 2
mg.
Jonah nu-și mai amintea toate detaliile legate de consumul de
Rohypnol. Oare de câte comprimate era nevoie pentru o singură
victimă?
— Din câte știu eu, vreo 3–4 comprimate sunt suficiente,
răspunse Stavely, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Jonah. Plus
alcool. Ș i vreau să vă fie clar, eu doar furnizam produsele, nu le-
am utilizat niciodată pe o altă persoană. Și, sincer să fiu, speram
că tipul acela nu face decât să se sedeze singur după o noapte
eșuată sau ceva de genul acela.
— La ce intervale de timp îi furnizai drogurile?
— În general, o dată pe lună sau o dată la șase săptămâni.
Uneori lua doar cocaină, deci bănuiesc că Rohypnolul îl utiliza
ceva mai rar.
— Ș i unde lăsai produsele?
— La început, le lăsam sub o bancă din Southampton, dar de
pe la jumătatea anilor ’90 a schimbat locul și îi lăsam marfa într-o
cutie aflată lângă Primăria din Waterlooville. Era o pacoste să
ajung acolo, dar merita. Plătea preț dublu față de valoarea de
piață pentru a-mi recompensa efortul.
 Jonah dădu din cap. Sperase ca locația să fie legată în vreun fel
de unul dintre suspecții lui, dar, aparent, cumpărătorul fusese
foarte prevăzător.
— Tranzacțiile au încetat cu puțin timp în urmă, adăugă
Stavely. Mare păcat. Era un venit bun și constant pentru mine.
— Când anume au încetat tranzacțiile?
— Acum vreo doi ani, răspunse el, ridicând din umeri.
— Sigur nu mai demult?
— Cu siguranță nu mai mult de trei ani, zise Stavely.
Fusese vorba despre un aranjament de lungă durată, care
începuse în 1989. Jonah se întreba ce determinase încetarea
colaborării.
— În opinia ta, nu exista niciun motiv pentru care să înceteze
tranzacțiile? întrebă Jonah.
— Nu. Mi-a spus doar că nu mai avea nevoie de marfă. Și am
presupus că s-a mutat sau ceva.
Acea informație nu se potrivea niciunuia dintre suspecții lui.
Connor și Topaz se mutaseră cu șapte ani în urmă, iar Coralie îi
urmase la scurt timp după.
— Ș i nu deții nici o altă informație despre acest cumpărător?
întrebă Jonah. Nu l-ai văzut niciodată?
Stavely clătină din cap.
— Nu eram atât de curios încât să compromit tot aranjamentul,
rămânând acolo pentru a-l vedea.
— Mai ai numărul lui de telefon?
Stavely clătină din cap.
— Nu-mi trimitea decât mesaje, pe care le ștergeam. Se lăsă un
moment de tăcere, timp în care Stavely deveni și mai agitat. Asta-i
tot ce știu. Pot pleca acum? zise el, în cele din urmă.
— Desigur, răspunse Jonah și se ridică pentru a-l conduce pe
Stavely, urmărindu-i gânditor mișcările ușor sacadate.
— Era la fel de agitat și ieri când ai vorbit cu el? îl întrebă pe
O’Malley.
— Nu, răspunse el. Părea îngrijorat, dar era calm. Ați văzut în
notițele mele că am specificat faptul că a apelat pe cineva după ce
am plecat?
— Ș i crezi că acel telefon a determinat această schimbare?
— Este posibil, zise O’Malley. Sau poate că îi este doar
îngrozitor de frică de secțiile de poliție.
 — Vreau să aflu dacă vreunul dintre suspecții noștri are sau a
avut vreo legătură cu acel loc, spuse Jonah. Este posibil să fi fost
îndemnat să vină aici. În orice caz, suspectez că ne ascunde
anumite lucruri, precum motivul pentru care este de părere că
toate aceste lucruri au legătură între ele. Poate că cumpărătorul i-
a spus ceva care ar sugera faptul că agresase o fată tânără sau
poate că știe cine este cumpărătorul.
— Voi cerceta problema mai în amănunt.
Jonah zâmbi auzind acea replică tipic irlandeză.
— Mersi!

Hanson se întoarse la biroul ei cu zece minute înainte de ora la

care-i sugerase Zofiei Wierzbowski o conversație pe Skype și
observă imediat că primise un mesaj.
Zofia era încântată de sugestia ei și îi furnizase ID-ul ei de
Skype. Hanson își deschise aplicația Skype de pe telefon și o
adăugă pe Zofia la contacte. Apoi plecă în căutarea unei săli de
ședințe libere în care să aibă acces la WiFi.
Îi luă mult mai mult decât se așteptase. Pentru o secție de
poliție modernă cum era Secția de Poliție din Centrul
Southampton, semnalul WiFi era frustrant de slab. În cele din
urmă, o sună pe Zofia cu trei minute întârziere, dar pe ea nu păru
s-o deranjeze.
— Mulțumesc că ai acceptat să vorbești cu mine, spuse
Hanson, vorbind în dreptul telefonului pe care-l așezase pe masa
din sala de ședințe. Deocamdată nu voi înregistra această
conversație, dar, dacă va fi nevoie, ai accepta să fii înregistrată?
— Da, răspunse Zofia cu accentul ei puternic. Este în regulă.
— În primul rând, trebuie să te întreb despre acea petrecere,
spuse Hanson, mirându-se de ce era atât de emoționată. Poate că
spera și ea, la fel ca Inspectorul Șef, ca el să nu fi făcut nimic rău.
Poți să-mi spui cum ai ajuns la acea petrecere?
— Sigur că da. Am mers la petrecere cu Aurora, zise ea. Apoi îi
spuse lui Hanson, într-o limbă destul de stâlcită, aceeași poveste
pe care i-o spusese și Jonah. N-ar fi trebuit să beau, adăugă ea.
Nu era bine. Mi s-a făcut rău și el, Jonah Sheens, a trebuit să
aibă grijă de mine. M-a dus într-o cameră să dorm.
Hanson inspiră adânc.
— Poți să-mi spui dacă s-a întâmplat ceva între voi în acea
noapte?
 — Între mine și Jonah? întrebă ea și apoi făcu o pauză. Eu, nu
am mai spus nimănui asta până acum, deși ar fi trebuit… În acea
noapte am fost agresată.

Când Jonah și Lightman intrară în camera de interogatoriu,

Daniel Benham părea îngândurat. În schimb, avocatul lui părea
glaciar.
— Vă mulțumim pentru că ați acceptat să vorbiți din nou cu
noi, începu Jonah.
— Nicio problemă, spuse Benham.
— Trebuie să vă întreb mai multe lucruri, dar voi încerca să nu
mă lungesc prea mult.
Având în vedere că nici Benham, nici avocatul nu reacționară,
Jonah continuă.
— În primul rând, dat fiind faptul că l-am identificat și am
vorbit cu furnizorul de droguri care v-a vândut dextroamfetamina,
trebuie să vă întreb dacă i-ați arătat sau dacă ați menționat de
față cu el locul în care erau ascunse drogurile?
— Exclus, zise Benham, pe un ton jos, dar intens. Este
adevărat că am vrut să-l ajut, dar nu aș fi avut niciodată încredere
în el. Nu-i spui niciodată furnizorului de droguri unde ascunzi
marfa, pentru că altfel o va fura chiar de sub nasul tău. Nu este
ca și când l-ai putea da pe mâna poliției dacă fură marfa și ți-ai
pune viața în pericol dacă l-ai amenința.
— Ș i nu v-a întrebat ce aveați de gând să faceți cu drogurile?
insistă Jonah.
— Nu m-a întrebat și oricum nu i-aș fi spus, zise Daniel pe un
ton ferm.
— În regulă. Revenind la subiectul tranzacțiilor ulterioare,
furnizorul susține că a continuat să vândă droguri unuia dintre
voi. Momentan, investigăm acest lucru, dar dacă este cumva
vorba despre dumneavoastră, ar fi indicat să ne spuneți acum.
— Nu sunt sigur dacă acest lucru este relevant, spuse avocatul.
Benham scoase un hohot de râs.
— Nu am mai avut absolut nicio legătură cu Matt Stavely după
acea tranzacție. În primul rând, după dispariția Aurorei nu am
vrut să mai am nimic de a face cu el sau cu drogurile. În al doilea
rând, pentru numele lui Dumnezeu, am devenit politician și, în
plus, Mary m-ar fi omorât dacă făceam așa ceva.
 — Poate că acesta este și motivul pentru care ați făcut-o pe
ascuns, zise Jonah.
Benham clătină din cap.
— Riscul era mult prea mare și ideea în sine îmi părea…
revoltătoare după cele întâmplate în acea vară.
— În regulă, spuse Jonah, dând din cap. Ar mai fi câteva
aspecte de clarificat în legătură cu moartea lui Aleksy Nowak.
Benham îl privi ușor uimit.
— Aleksy? Dar el nici nu a cunoscut-o pe Aurora.
— Așa este, aprobă Jonah. Dar v-a cunoscut pe voi și există
posibilitatea să fi aflat mai multe decât ar fi trebuit.
Benham îl privi sceptic.
— Ce ar fi putut să afle? S-a cuplat cu Jojo la… douăzeci de ani
după dispariția Aurorei.
— Având în vedere că 30 de ani mai târziu încă investigăm
moartea Aurorei și încă mai descoperim informații noi, nu mi se
pare deloc absurd faptul că Aleksy ar fi putut descoperi ceva.
Avocatul îi șopti ceva clientului său, după care Benham ridică
din umeri.
— În regulă. Continuați.
— Dacă puteți, aș vrea să vă gândiți la săptămânile care au
precedat morții lui Aleksy.
Expresia lui Benham era pe jumătate îngrijorată, pe jumătate
exasperată.
— Nu este tocmai ușor.
— Ș tiu, zise Jonah, alegând să-l liniștească. Dar poate că au
existat anumite lucruri care să vă atragă atenția. De exemplu, vă
amintiți să se fi certat cu cineva?
— Aleksy? întrebă Benham și clătină din cap. El nu se certa de
fel. Era prea… nu știu. Ridicol, poate. Vreau să zic că uneori
putea deveni enervant cu toate glumele și tachinările lui… dar nu
te puteai certa cu el.
— Nu s-a certat cu nimeni? insistă Jonah. Nici cu Jojo?
— Nu, vorbesc serios, spuse Benham, clătinând din cap. Ăia doi
erau… erau genul acela de cuplu enervant de compatibil. Sunt
sigur că știți la ce mă refer. În timp ce tu te cerți cu soția din orice
prostie, ei glumesc și se giugiulesc într-un colț atunci când au
impresia că nu-i vede nimeni.
Pentru o clipă, expresia lui Benham se schimbă.
 — Eu… de fapt, a fost ceva… Dumnezeule, uitasem complet
despre asta. A avut loc un fel de ceartă. Cred că… cred că am
presupus că era din cauza alcoolului și nu i-am dat prea multă
importanță.
— Vă rog să-mi spuneți ce vă amintiți, chiar dacă pare lipsit de
importanță.
— Ei bine – Benham își drese glasul – după ce eu și Mary am
avut copii, n-am mai organizat prea multe petreceri, drept
urmare, am început să ținem petreceri acasă la Brett. În seara
aceea, țineam una dintre petrecerile noastre obișnuite, nimic
special. Dar la un moment dat, s-a iscat… ceva. Un fel de ceartă.
Am impresia că Brett se dădea la Jojo și lui Aleksy nu i-a picat
prea bine.
— Ai văzut asta cu ochii tăi? întrebă Jonah.
— Da, răspunse Benham, făcând o grimasă. O făcea adesea.
Cred că era atras de corpul ei atletic și de forța ei. În plus, Jojo
este o tipă foarte amuzantă. Cred că Brett simțea că Jojo avea tot
ce-i lipsea Annei. Nu că n-ar iubi-o pe Anna, pentru că este
evident că o iubește și nu cred că ar înșela-o vreodată.
— Deci lui Brett îi plăcea să flirteze, spuse Jonah, încet. Și Jojo
îi răspundea la avansuri?
— Nu, zise Benham, clătinând din cap. Probabil că Jojo era
flatată de atenția primită, dar avea limite și, dacă i se părea că el
le încalcă, se îndepărta de el.
Jonah dădu din cap, întrebându-se dacă Jojo păstra acele
limite și în privat sau erau doar de fațadă, pentru a ascunde o
aventură.
— Uitați, nu știu dacă despre asta s-au certat, spuse Benham
repede. Ar trebui să-i întrebați pe ei.
— Vă amintiți când s-a întâmplat asta? întrebă Jonah.
— Ah… nu știu exact. Vreau să zic… s-a întâmplat după ce s-a
căsătorit Topaz cu Connor. Deci… trebuie să se fi întâmplat…
acum nouă ani. Sau poate mai recent. Deși, Aleksy este mort de
cât… opt ani?
— Deci nu știți decât că s-a întâmplat cu un an înainte de
moartea lui Aleksy, rezumă Jonah.
— Cam așa… Oricum, nu cred că a fost o ceartă serioasă.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care Lightman
interveni.
 — Ce ne puteți spune despre Aleksy? Părea interesat de vreo
altă persoană?
Benham clătină din cap.
— Nu, chiar deloc. Le tachina uneori pe Coralie, Topaz, Mary și
Anna, dar făcea la fel și cu noi, băieții.
— Nu s-a întâlnit niciodată în particular cu vreuna dintre ele?
— Din câte știu eu, nu.
— În regulă. Vă mulțumim!
Jonah părăsi încăperea, gândindu-se în continuare la acea
ceartă dintre Aleksy, Brett și Jojo. Poate că ar fi fost cazul să
discute și cu partenerii de viață ai suspecților săi.
În opinia lui, acest lucru trebuia inclus în orice investigație.
Dacă discutai cu persoanele implicate doar în mod individual, era
ca și cum îi investigai în vid. Existau mult mai multe aspecte de
descoperit despre cei șase membri ai grupului, decât cele
întâmplate în acea noapte în pădure și declarațiile lor. Jonah voia
să afle tot despre ei. Indiferent ce serie complexă de evenimente
dusese la moartea Aurorei, totul se baza pe cei șase adolescenți
care se adunaseră acolo, posibil pe prezența profesorului lor acolo
și pe bagajul emoțional al fiecăruia dintre ei.
Jonah se uită la ceas și, văzând că era trecut de ora 17, realiză
că uitase iar să ia prânzul. Se uită spre birou, dar nu găsi nimic
de mâncare.
Ieși iar din birou și îi văzu pe cei trei membri ai echipei sale
aflați la birourile lor. Evită să o privească pe Hanson în ochi, deși
simțea că ea-l urmărește.
— În regulă. Merg să discut cu Anna Parker și, posibil, și cu
Mary Benham după aceea. Ben, tu vii cu mine. Domnall, aș vrea
să-l eliberezi pe Stavely și apoi să continui să analizezi evidențele
telefonice. Hanson, aș vrea ca tu să-l urmărești pe Stavely, în caz
că merge să se întâlnească cu cineva. Ș i, te rog, ai grijă, adăugă el,
gândindu-se din nou la incendiu și la sentimentul că este urmărit.
Indiferent cât de îngrijorat era cu privire la viitorul său, simțea în
continuare acea amenințare. Mai ia un ofițer cu tine.
— În regulă, spuse Hanson. Ș i ați putea… să-mi acordați două
minute înainte de a pleca?
— Desigur, zise Hanson, încercând să pară cât mai calm.
O conduse pe Hanson în biroul lui și se sprijini de birou în loc
să se așeze pe scaun. Se simțea de parcă ar fi așteptat un verdict.
 — Am discutat cu Zofia și mă gândeam că ați vrea să știți ce a
spus, zise ea.
— Aș vrea, spuse Jonah, deși nu era convins că era adevărat.
— Nu s-a întâmplat nimic între voi, zise Hanson, cu o voce ușor
sugrumată. Zofia susține că a încercat să vă convingă să faceți
sex, că tot încerca să se dezbrace, dar că dumneavoastră ați oprit-
o. Până la urmă, ați băgat-o în pat și ați plecat.
— Dumnezeule! exclamă Jonah.
Dintr-odată simți cum îl părăsesc puterile și deveni conștient de
broboanele de transpirație de pe față. Era bine. Totul era bine.
Hanson stătea în continuare rigidă în fața lui și nu părea să-i
împărtășească ușurarea.
— Dar asta nu este tot, continuă ea, cu o urmă de cenzură în
voce. Este posibil să nu aibă nicio legătură cu ancheta noastră,
dar cineva a agresat-o pe Zofia în acea noapte. S-a trezit pe burtă
cu cineva peste ea, dar nu i-a văzut fața. Hanson își întoarse
privirea și își încrucișă brațele. Părea la fel de jenată pe cât se
simțea el. Am întrebat-o dacă este sigură că nu ați fost
dumneavoastră și a spus clar că da. Susține că își amintește totul,
în cel mai mic detaliu. Spune că atacatorul purta o cămașă cu
mânecă lungă, în timp ce dumneavoastră erați îmbrăcat în tricou
cu mânecă scurtă, își amintește clar acest lucru, pentru că
încercase să curețe sângele de pe tricoul dumneavoastră ceva mai
devreme. De asemenea, spune că atacatorul i-a șuierat la ureche
că, dacă încerca să se miște, avea s-o omoare. După ce a terminat,
a părăsit încăperea și ea nu a avut curajul să-și ridice privirea
pentru o vreme.
Ușurarea pe care o simțise Jonah inițial se transformase într-o
senzație rece, asemenea celei pe care o simțise când aflase că
Aurora fusese violată.
— A depus plângere la poliție?
Hanson clătină din cap.
— Mama ei nu credea că cele întâmplate fuseseră împotriva
voinței fiicei ei, așa că a trimis-o înapoi în Polonia.
— La dracu’! Deci întrebarea cea mare este ce facem acum? Ne
apucăm să investigăm și un caz de viol vechi de 30 de ani? întrebă
Jonah.
— Voi lăsa asta la latitudinea dumneavoastră, răspunse
Hanson.
 Jonah își dădea seama că Hanson era în continuare furioasă.
Nu putea trece peste faptul că el ar fi putut fi vinovatul. Iar el îi
înțelegea furia mult prea bine.
— Mă bucur că ai vorbit cu ea.
— Să sperăm că nu voi mai fi pusă niciodată într-o astfel de
postură, zise ea pe un ton acid.
În timp ce se pregătea să iasă din birou, Jonah îi spuse încet:
— Îți mulțumesc, Juliette.
— Pentru ce?
— Pentru că ai decis să afli adevărul înainte de a depune
plângere împotriva mea, spuse el. Ș i pentru că ai aflat adevărul.
Hanson dădu din cap, deși simțea în continuare furia
clocotindu-i în vene.
Jonah spera ca, în timp, acea furie să dispară. În ciuda
temerilor sale, îi era clar că ea reprezenta un atu pentru echipa
sa. Și, în ciuda relației ciudate pe care aveau s-o aibă de atunci
înainte, spera ca ea să rămână.
 36
Sună pe numărul de serviciu al lui Brett, în timp ce se îndrepta
spre casa lui și, așa cum sperase că se va întâmpla, îi răspunse
Anna.
— Vă deranjează dacă venim să vă punem câteva întrebări?
întrebă Jonah, ca și când nu s-ar fi aflat deja pe drum. Având în
vedere că îi cunoașteți destul de bine pe membrii grupului, ne
gândeam că ne-ați putea ajuta.
— Ah, spuse ea, părând nesigură. Da, cred că este în regulă. V-
ar deranja dacă… Trebuie să fie și Brett prezent? Este plecat cu
bicicleta momentan.
— Nu, este în regulă, zise Jonah, considerându-se norocos. Era
mult mai ușor să poarte o conversație onestă, dacă Brett nu era
prezent. Poate că o să avem ocazia să vorbim și cu el înainte de
plecare, dar nu este o necesitate. Ne-a furnizat deja multe
informații utile.
— Prea bine, spuse Anna, evident încântată de acel lucru.
Jonah sună și acasă la Daniel Benham, dar de această dată nu
avu noroc. Îi răspunse Polly, care îl anunță că părinții ei erau
plecați. Probabil că Daniel nici nu ajunsese încă de la secție, dar
Jonah decise să nu menționeze acel lucru.
— Voi încerca să iau legătura cu ei mai târziu, spuse Jonah pe
un ton relaxat. Nu este nimic urgent.
Traficul era lejer și asfaltul se uscase. Odată ce ieșiră de pe
centură, drumul spre casa lui Brett era chiar plăcut.
Cu toate acestea, mintea lui Jonah se lupta neîncetat să pună
lucrurile cap la cap. Cel puțin Lightman îl cunoștea suficient de
bine încât să-l lase să proceseze în liniște.
Odată ajunși, Anna îi trată ca pe niște musafiri, la fel cum o
făcuse și prima dată. Căldura ei și mișcările grijulii pe care le făcea
în timp ce pregătea cafeaua și ceaiul și punea trufe făcute în casă
pe un platou erau ciudat de liniștitoare.
— Ce preferați? Frișcă sau lapte? îl întrebă pe Lightman, care
ceruse cafea. Atâta doar că frișca va fi rece, pentru că nu mă
pricep să fac spumă.
— Oricare merge mai ușor, răspunse Lightman, așa că Anna
încălzi niște lapte și îl turnă peste espresso.
— Haideți în sufragerie, zise ea, punând totul pe o tavă. Blatul
din bucătărie nu este tocmai comod.
 Nimic din casa aceea elegantă nu-i părea confortabil lui Jonah,
dar fu plăcut surprins să descopere canapeaua moale din
sufragerie.
— Sunteți o gazdă minunată, spuse Jonah, călduros. Din câte
am auzit, dumneavoastră și soțul dumneavoastră organizați multe
dintre întâlnirile grupului aici.
— Majoritatea, zise ea, zâmbind ușor jenată. Nu sunt chiar așa
de grozavă. Brett este adevăratul expert. Este un bucătar
nemaipomenit și îi place ca totul să iasă perfect.
Jonah rânji.
— Să înțeleg că dumneavoastră nu sunteți la fel de
perfecționistă? Poate mai degrabă genul creativ?
— Cam așa ceva, răspunse ea, râzând. Dacă vreți să o spuneți
într-un mod frumos, da. Eu sunt cu mult mai stângace.
Nu părea să se devalorizeze în mod intenționat, dar părea genul
de femeie care era aspră cu ea însăși.
— Ei bine, astăzi v-ați descurcat de minune, spuse Jonah,
luând o trufă și devorând-o. I-ar fi prins bine ceva mai consistent,
dar trebuia să recunoască că trufele erau incredibile. Aș putea să
vă întreb despre una dintre petrecerile dumneavoastră? continuă
el. Ni s-au adus la cunoștință niște informații legate de o petrecere
care a avut loc cu ceva timp în urmă.
— Ah, zise Anna. Da, dacă pot… dacă pot să vă ajut.
— A trecut mult timp de atunci, o avertiză Jonah. În jur de opt
ani, pe vremea când Aleksy încă trăia. Făcu o pauză și, când o
văzu pe Anna dând din cap, continuă. A avut loc o ceartă, ceea ce
aparent nu se prea întâmplă în acest grup. Din câte știu, au fost
implicați Aleksy, Brett și Jojo. Ni s-a spus că dumneavoastră ați
intervenit pentru a-i liniști.
— Ah, spuse Anna, părând să nu se simtă prea confortabil. Da.
— Deci vă amintiți cearta?
— Da. Dar nu a fost nimic serios.
— Sunt convins, zise Jonah, cu grijă, dar de-a lungul carierei
mele, am descoperit că lucrurile mici pot indica adesea niște
lucruri mai mari și uneori le pot ascunde.
— Ei bine… da, presupun că aveți dreptate, spuse Anna, cu o
privire ușor neliniștită. Dar nu cred că a avut vreo legătură cu
Aurora… Anna făcu o pauză. Dacă era vorba despre ceva…
altceva, care era relativ greșit, asta le-ar putea crea probleme?
Jonah își lăsă ceașca jos și spuse pe un ton ferm:
 — Nu suntem interesați să investigăm pe nimeni cu privire la
alte infracțiuni care nu au legătură cu moartea Aurorei. Nu acesta
este scopul nostru. Și dacă există vreun mic delict pe care putem
să-l excludem din această anchetă, ar fi indicat să aflăm acum
despre ce este vorba.
Anna dădu ușor din cap.
— În regulă. Ei bine… Aleksy se hotărâse să-și bage nasul unde
nu-i fierbe oala și cred că eu sunt de vină pentru asta. Îi
povestisem că Brett nu mă lăsa niciodată să intru în biroul lui.
Nici nu știu de ce i-am spus asta. Cred că glumeam pe seama lui,
pentru că Brett urăște dezordinea și suferă puțin de tulburare
obsesiv-compulsivă. Anna schiță un zâmbet. De fapt, este chiar
adorabil și eu am învățat să trăiesc cu asta. Cu toate acestea, n-ar
fi trebuit să-i povestesc lui Aleksy despre biroul lui Brett. A fost o
greșeală din partea mea. El a decis că Brett sigur avea ceva de
ascuns, drept urmare, după ce s-a amețit puțin, a mers la toaletă
și a decis să arunce o privire și în birou.
Jonah o urmărea, intrigat.
— Ș i când i-am găsit, se certau. Am bănuit despre ce era vorba,
pentru că se aflau în biroul lui Brett și știam că afacerea lui nu
mergea prea bine în acea perioadă. Anna oftă. Brett mi-a explicat
totul ulterior. Se simțea foarte umilit și cred că din cauza asta s-a
și enervat atât de tare pe Aleksy. Depunea rapoarte false. Nu
multe, dar… nu declara anumite venituri pentru a evita
impozitele.
— Ș i Aleksy era furios pe el?
— Da, zise Anna. Dar cred că am reușit să-i calmez. Le-am
reamintit faptul că nimic nu era mai important decât prietenia lor
și le-am reamintit și că erau amândoi beți.
— S-a mai întâmplat ceva după? întrebă Lightman, intervenind
pentru prima dată în discuție.
— Nu. Ei bine, după ce am discutat cu Brett, i-am trimis un
mesaj lui Aleksy, în care îmi ceream scuze. I-am spus că știam tot
și că, deși nu era tocmai în regulă, puteam accepta asta și că,
oricum, nu credeam că Brett va mai continua. Ș i l-am rugat să nu
spună nimănui.
— Ș i el ce a spus? întrebă Jonah.
— A zis că este decizia mea, spuse Anna și dădu din cap. Dar că
își face griji pentru mine și că, dacă ar fi în locul meu, el nu ar
accepta să fie implicat în așa ceva.
 — Se referea la faptul că dumneavoastră sunteți foarte
implicată în afacerea lui Brett, nu? Deci a decis să renunțe spre
binele dumneavoastră? întrebă Jonah.
— Da, așa cred, răspunse Anna, înroșindu-se. Sunt conștientă
că asta înseamnă că uneltesc pentru a ascunde un delict, dar
sunt convinsă că nu a făcut-o niciodată la scară mare. În plus,
afacerea merge bine acum, deci nu a mai fost nevoie de
înșelăciuni.
— Vă mulțumesc, spuse Jonah. Știu că este un subiect dificil.
— Este în regulă, zise Anna. Credeți… credeți că va fi nevoie să
investigați acest delict?
— Nu cred, răspunse Jonah. Pare a fi destul de clar ce s-a
întâmplat și nu pare a avea nicio legătură cu Aurora.
Dar adevărul era că nu putea spune cu certitudine. Cu toate
acestea, simți nevoia să o liniștească.
— Bine, spuse ea, ușurată. Mă bucur să aud asta.
Pe holul principal se auziră niște zgomote și Anna deveni brusc
tăcută și ușor tensionată.
— M-am întors! strigă Brett din hol.
— Suntem în sufragerie, strigă Anna. A venit poliția pentru o
scurtă conversație.
Se auziră niște pași apăsați și Brett apăru în cadrul ușii,
îmbrăcat în pantaloni și bluză de ciclism și purtând mănuși fără
degete. Avea părul transpirat și pete de transpirație pe bluză.
Pentru o clipă, văzându-i pe Jonah și Lightman acolo, Brett
păru extrem de furios, dar apoi se strădui să zâmbească, fapt
care-l amuză pe Jonah. Era ceva tipic pentru o persoană de clasă
mijlocie care fusese învățată să se poarte politicos și respectuos cu
poliția. Era genul de comportament care lui Jojo nu-i ieșea
niciodată, iar Topaz alegea pur și simplu să-l ignore.
— Sunt puțin… mirositor, zise Brett, apropiindu-se de ei. Vocea
și mișcările lui erau ușor iritate. Scuze.
— Este în regulă, spuse Jonah. Noi suntem cei care deranjăm.
Cu siguranță nimeni nu-și dorește ca după o ieșire cu bicicleta să
găsească niște nenorociți de polițiști în casă.
Tonul prietenos al lui Jonah păru să-l liniștească pe Brett. Pe
de o parte, Jonah încerca să nu-i creeze probleme Annei. Din câte
își dăduse seama, Brett putea fi destul de critic la adresa ei când
își dorea, iar Anna nu părea genul care să-i țină piept.
 Acea dinamică era extrem de interesantă. Jonah intervievase
mulți infractori care erau oarecum abuzivi cu partenerii lor. Mulți
dintre ei, asemenea lui Brett, erau dominatori și aspri cu
partenerii lor, atunci când aceștia nu se ridicau la standardele lor.
Cu toate acestea, faptul că era un tiran în casă, nu-l făcea pe
Brett un criminal, la fel cum nici Connor nu putea fi considerat
un criminal doar pentru că era un băiat cu probleme și avea un
comportament vulcanic.
— Ah, aș putea să vă pun o întrebare scurtă, îi spuse Jonah lui
Brett, în timp ce se îndreptau spre ușă.
— Desigur.
— Într-unul dintre interviurile dumneavoastră originale ați
declarat că ați intrat în râu pentru a o căuta pe Aurora, dar poliția
v-a întrebat de ce aveați pantalonii uscați.
— Dumnezeule, da, zise Brett, ducându-și o mână la frunte. Îmi
amintesc. A fost… Vomitasem pe pantaloni. Eram mahmur și
alergam de colo-colo, căutând-o pe Aurora. Și era un animal mort
pe lângă care trebuia să trecem ca să ajungem la copac. Și când
am… când am ascuns drogurile, bănuiesc că v-a povestit Jojo,
puțea atât de tare și eu eram atât de mahmur, încât am vomitat.
Ș i pentru că nu voiam să par beat, mi-am schimbat pantalonii.
Apoi, când am fost întrebat despre asta…
Jonah îi zâmbi.
— Ați spus că v-ați dat jos pantalonii? înțeleg. Vă mulțumesc,
domnule Parker.
Părăsiră casa și Jonah își notă în minte tot ce le spusese Anna.
Cearta fusese legată de fraudă. Dar afacerea fusese inițiată câțiva
ani după moartea Aurorei și Jonah nu putea face nicio conexiune
între evaziunea fiscală și uciderea ei.
În timp ce se îndepărtau de casa lui Brett, lui Jonah îi sună
telefonul. Vocea lui O’Malley răsună în toată mașina.
— Am vorbit cu Coralie Ribbans la telefon și zicea că are ceva
important să ne spună. Se poate prezenta la secție la 17:30.
— În regulă. Anunț-o că poate veni.
— Ș i, în altă ordine de idei, am găsit o conexiune cu privire la
locația din Waterlooville, unde făcea Matt Stavely livrările. Andrew
Mackenzie a organizat acolo întâlniri de cercetași în fiecare joi
seara, timp de mai mulți ani. Verific acum datele.
— Bingo, spuse Jonah, rânjind. Bravo, Domnall!
 — Îi puteți mulțumi prietenului nostru, Google. Ei bine, mie și
lui Google. Dacă ne faceți amândurora cinste cu o bere, suntem
chit.
Jonah închise telefonul, încercând să proceseze noile informații.
Deci exista posibilitatea ca Mackenzie să aibă antecedente de viol.
Apoi se întrebă dacă se înșela în privința lui Aleksy. Oare să fi fost
primul incendiu un simplu act de vandalism? Oare să fi fost
moartea lui un simplu accident?
Jonah era cuprins din nou de acel sentiment de confuzie și
ceață. Iar faptul că era leșinat de foame nu-l ajuta deloc.
— Poți să deschizi, te rog, chestia cu morcov și humus? îl rugă
pe Lightman. Și scotocește prin spate să vezi dacă mai am ceva de
mâncare pe acolo, până nu omor și mănânc pe cineva de foame.

Odată reîntorși la secție, Jonah se duse țintă la biroul lui

O’Malley și își trase un scaun lângă el.
— Deci, în legătură cu evidențele telefonice și telefonul lui
Aleksy Nowak. Ce ai descoperit până acum?
— Mai multe lucruri, răspunse O’Malley. Mesaje schimbate de
Aleksy și Jojo.
— Grozav, spuse Jonah. Poți să mi le arăți pe cele din ziua
morții?
O’Malley deschise conversația din data de 14, dintre Jojo și
iubitul ei. Atâta doar că nu era tocmai o conversație, doar un
mesaj trimis de Aleksy la ora 11:00, în care îi spunea că trebuiau
să poarte o discuție când avea să ajungă acasă, urmat de
răspunsul plin de teamă și furie al lui Jojo.
Ulterior, Jojo îi mai trimisese încă opt mesaje, cerându-i să
răspundă la nenorocitul de telefon și îl apelase de doisprezece ori.
Jonah se simțea puțin ciudat citind mesajele. Jojo semăna tot
mai mult cu o persoană care o luase razna. Oare să fi fost de
ajuns pentru a o determina pe Jojo să meargă în căutarea lui?
Oare faptul că el avea s-o respingă sau că ea credea că avea să fie
respinsă fusese de ajuns ca Jojo să-și dorească să-l omoare?
Dar, după cum arăta istoricul apelurilor, ea continuase să-l
sune și după ce el murise deja.
— Poți deschide, te rog, și alte mesaje trimise de Jojo lui
Aleksy? Aș vrea să le compar cu mesajul primit de Aleksy de la
persoana aceea necunoscută, care știa unde avea să meargă el la
cățărat.
 O’Malley dădu din cap.
— Având în vedere că are același număr de telefon de
șaptesprezece ani, este simplu.
Deci Jojo le spusese adevărul în acea privință. O’Malley derulă
mesajele până la începutul lunii respective și deschise un mesaj
trimis de Jojo pe 2 iulie. În timp ce citea, Jonah se simțea ca un
fel de voyeur.
Hei, sexy! Ai avut parte de o zi bună de cățărat? La ce oră te
întorci? Ți-a mai rămas niște energie și pentru mine…? Mi-e dor de
tine. XXX
Jonah dădu din cap.
— Mai deschide câteva.
O’Malley se conformă și deschise un alt mesaj trimis câteva zile
mai târziu.
Acum s-a decis că nu-i place conceptul și vrea să scot de tot patul
de flori cu specific alpin. Se gândește să planteze ciulini și crucea-
pământului și plante cu frunze… Dacă ai timp să iei niște vin în
drum spre casă, ți-aș fi recunoscătoare, pentru că voi avea nevoie
de MULT vin. Te iubesc, chiar dacă sunt sălbatică momentan. XXX
Sergentul deschise cel mai recent mesaj, care data din luna
septembrie. Pentru o clipă, Jonah se întrebă ce motiv ar fi avut
Jojo să-i trimită mesaj lui Aleksy la două luni după moartea lui,
dar apoi citi mesajul și înțelese.
Hei, sexy! Am ajuns la Font și am reușit în cele din urmă să fac
urcușul acela cu nivel de dificultate 7a! Mi-ar fi prins bine să fii aici
să mă sfătuiești, dar, până la urmă, m-am descurcat. Mi-ai lipsit
extrem de mult azi. Mi-aș fi dorit să fii acolo, să sărbătorești cu
mine. De fapt, mi-aș fi dorit să fii acolo doar ca să te iau în brațe, să
te sărut și să te țin strâns. Nu a trecut o zi fără să-mi doresc acest
lucru. Nu știu dacă ți-am spus, dar într-o noapte am visat că te-am
găsit zăcând acolo, te-am sărutat și tu ai înviat. Este pentru prima
dată în viața mea când mi-aș dori ca basmele să devină realitate.
Mi-e dor de tine. Te iubesc. Te iubesc. XXX
— Biata fată, spuse O’Malley.
 37
Până să se însereze, Hanson ajunsese să se simtă ca o ratată. Îl
urmărise pe Stavely până acasă, la apartamentul lui. El nu se
abătuse de la drum, nu făcuse nicio oprire și nici nu ieșise din
casă.
Dat fiind faptul că era obosită și distrasă, nu se conformase
cerințelor șefului ei și nu luase un ofițer cu ea, ceea ce nu fusese
neapărat un lucru rău, având în vedere că, la un moment dat, îi
sună telefonul și făcu greșeala de a citi mesajul de la Damian.
Ai dormit bine? Avea pat confortabil?
Hanson inspiră adânc înainte de a răspunde.
Nu am prea dormit. După cum ți-am spus, aveam mult de muncă.
Nu am fost cu nimeni.
Își simți iar inima bătându-i puternic în piept. Nici nu porni
motorul, pentru că era conștientă că avea să primească un nou
mesaj, în orice moment. Și, după cum se aștepta, telefonul vibră
iarăși.
Hahaha! Mă crezi prost? Nu te-ai întors acasă. Am stat acolo și
te-am așteptat pentru a încerca să îndrept lucrurile și, în acest timp,
tu ți-o trăgeai cu un alt tip. Ești o curvă patetică.
Dintr-odată, Hanson se simți sleită de puteri. Stătu cu capul
sprijinit pe volan o vreme îndelungată.
Era conștientă de faptul că trebuia să se miște de acolo și să
muncească. Trebuia să se concentreze pe ceva și să uite de el. În
plus, trebuia să reușească, pentru a-și dovedi ei înseși că poate, în
ciuda faptului că se simțea de parcă ar fi fost pe o altă planetă,
departe de blocurile în paragină din fața ei, departe de anchetă și
de mașina în care se afla.

Jonah mai descoperi ceva interesant în evidențele telefonice, și

anume faptul că Daniel Benham îl sunase pe Brett Parker în
dimineața zilei precedente și Coralie îl sunase pe Brett de mai
multe ori de când ajunsese în Southampton. În plus, cu o seară
înainte, Daniel îi trimisese un mesaj lui Coralie, dar ea nu-i
răspunsese. În rest, nu mai existau prea multe mesaje, ceea ce nu
era tocmai surprinzător. Dacă Jonah ar fi fost investigat pentru
crimă, nici el n-ar fi trimis mesaje scrise, chiar dacă poliția nu
avea acces la conținutul lor efectiv.
Apoi mai existase o serie de convorbiri, cu o seară înainte, între
Jojo și Brett și Brett și Coralie.
 — Stabileau să se întâlnească acasă la Brett, zise Jonah și
dădu din cap. Se gândi din nou la Coralie. Dintr-un anume motiv,
ea era persoana cea mai ușor de uitat din tot grupul. Ea nu părea
a fi un personaj central. Toată lumea o considera umbra lui Topaz
și nu un membru important al acelui grup de prieteni. Și, în mare
parte, ceilalți păreau s-o displacă chiar mai mult decât Topaz.
Coralie nu părea genul inteligent sau dominant. Cariera ei nu
fusese academică sau impresionantă. Cu toate acestea, Jonah nu
putea ignora posibilitatea ca ea să fie mai deșteaptă decât pare
sau ca ea să fi fost convinsă de unul dintre membrii grupului să
ascundă ceva.
Jonah se apucă să citească notițele făcute de O’Malley pe baza
informațiilor existente în sistem cu privire la Coralie. Din păcate,
nu descoperise nimic interesant, exceptând relația dintre Coralie
și tatăl ei, care părea a fi puțin prea apropiată. În mare parte,
viața ei fusese modelată de el. Datorită lui intrase la universitate
și tot datorită lui obținuse și toate joburile din cariera ei. În plus,
își petrecuse și continua să-și petreacă foarte mult timp cu el,
lucru dovedit prin postările ei de pe mijloacele de socializare.
În mod straniu, deși îi plăcea să se eticheteze în diverse locații
cu numeroși prieteni, nu făcea prea multe referiri la grupul de
prieteni din școală. Jonah cugetă asupra acelui lucru, asupra
rolului ei de om din afara grupului și își dădu seama că asta o
făcea probabil cea mai onestă persoană din grup, deși era de
așteptat ca ceilalți să-i ascundă anumite lucruri.
Lightman își făcu apariția la ora 17:50, după ce terminase de
intervievat o femeie care susținea că ar fi fost agresată de
Mackenzie.
— Sunt aproape sigur că nu este vorba despre băiatul nostru,
zise el. Această femeie a fost cu siguranță agresată de un infractor
care seamănă cu Mackenzie dar, având în vedere locația, în care,
din câte știm noi, Mackenzie nu a fost niciodată, este foarte
probabil să fie vorba despre altcineva. Aș vrea să transfer cazul
echipei Inspectorului Ș ef Matthew, pentru a-l ancheta mai în
amănunt.
Jonah dădu din cap, gândindu-se din nou la Zofia și la cazul ei
de agresiune sexuală care nu fusese raportat poliției timp de 30
de ani. Trebuia să ia o decizie în acest sens.
În cele din urmă apăru și Coralie. Era îmbrăcată în echipament
de sport și Jonah oftă. Din punctul lui de vedere, a întârzia la un
interviu cu poliția pentru că erai la sală, nu era o scuză
pertinentă.
Jonah îi privi încălțămintea de alergat roz cu gri, care se asorta
cu bluza roz și colanții gri. Peste bluză, mai avea și un hanorac
subțire, albastru-gri, iar părul blond era prins într-o coadă de cal.
Aspectul ei era extrem de tineresc. Dacă nu ar fi avut pielea ușor
lăsată pe brațe și riduri pe față, ai fi putut s-o confuzi cu o elevă.
Mai mult decât atât, nervozitatea pe care o trădau mișcările ei o
făcea să pară și mai copilăroasă.
— Vino, te rog, să mă asiști la acest interviu, îl rugă Jonah pe
Lightman.
Când intră în camera de interogatoriu și se așeză în fața ei,
Jonah își aminti de bârfele care circulau cu câteva decenii în
urmă despre petrecerile organizate acasă la Coralie, când tatăl ei
era plecat peste mări și țări, ceea ce se întâmpla destul de
frecvent. Nu-și amintea să fi participat la vreuna dintre acele
petreceri, dar auzise de alcoolul, iarba și jocurile cu tentă sexuală
practicate în cadrul acelor petreceri. De asemenea, și-o amintea
pe Topaz vorbind despre una dintre petrecerile mai mari
organizate acolo și despre cine avea să fie invitat și cine nu. Topaz
fusese cea care luase toate deciziile, de parcă ar fi fost casa și
petrecerea ei.
— Domnișoară Ribbans, am înțeles că voiați să ne spuneți ceva,
zise Jonah, în scopul înregistrării.
— Da, spuse Coralie, dând din cap. Era ceva… M-ați întrebat
despre domnul Mackenzie și dacă… dacă l-am văzut acolo.
Sinceră să fiu, nu mă așteptam la întrebarea aceea, așa că am
răspuns fără a mă gândi prea mult la asta.
— Ș i între timp v-ați mai gândit la acest lucru? întrebă Jonah.
— Da. Dar nu are legătură cu acea noapte. Nu l-am văzut
atunci. Este posibil să fi fost acolo, dar eu nu l-am văzut. Este
vorba despre ceva ce s-a întâmplat anterior.
Dintr-odată se auzi un telefon vibrând puternic și Coralie
tresări. Se apucă să scotocească în geantă și își scoase iPhone-ul
roz, care vibra în continuare. Apoi, spre surprinderea lui Jonah,
Coralie răspunse la telefon.
— Bună, zise ea, pe nerăsuflate. Am putea să vorbim mai
târziu? Sunt la secția de poliție. Ajut… îi ajut.
Urmă o scurtă pauză, după care se auzi o voce masculină
spunând:
 — Da. Da, în regulă. Vorbim mai târziu. Pa.
Coralie închise telefonul, părând și mai agitată decât fusese
înainte.
— Era Tati, spuse ea și își băgă telefonul la loc în geantă.
— Este în regulă, zise Jonah, în ciuda faptului că își punea
întrebări serioase cu privire la relația dintre Coralie și tatăl ei.
Când sunteți pregătită, vă rog să continuați.
— Da, spuse Coralie și își puse din nou geanta pe umăr. Cu
câteva luni înainte ca Aurora… înainte de acea noapte, am văzut
ceva la școală. Întârziasem cu un eseu și domnul Mackenzie îmi
spusese să trec să-l las după ore. Am fost nevoită să mă învoiesc
de la cursul de dans și am ajuns la biroul lui la ora 17:30.
Luminile erau aprinse, așa că am intrat în birou și i-am văzut… i-
am văzut pe domnul Mackenzie și pe Aurora.
Jonah așteptă puțin, după care întrebă:
— Ce făceau?
— El stătea foarte aproape de ea. I-a înmânat o carte și i-a
zâmbit, după care a mângâiat-o pe față.
Și știa că merge în excursie cu cortul în acea noapte. Știa că avea
să fie acolo, își zise Jonah în sinea lui.
— Ș i Aurora cum a reacționat? întrebă Jonah.
— Părea… să nu se simtă prea confortabil. Poate chiar puțin
speriată.
— V-au văzut intrând?
— Da, răspunse Coralie. Domnul Mackenzie m-a văzut, mi-a
zâmbit și m-a rugat să intru. Apoi mi-a spus că tocmai ce-i
recomanda o carte Aurorei. Se purta de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic, drept pentru care, eu am început să mă îndoiesc de ce
văzusem de fapt.
Jonah dădu ușor din cap. Auzise frecvent astfel de povești, fie
de la victimele unui abuz sexual, fie de la martori, precum
Coralie.
Cu toate acestea, se simți cuprins de incertitudine. Trebuia să
analizeze în detaliu acea probă împotriva lui Mackenzie care
contrazicea toată ipoteza pe care și-o crease Jonah în minte până
în acel moment.
— Îmi cer scuze, zise Jonah, dintr-odată. Nu v-am oferit cafea
sau ceai. Mă duc să vă aduc ceva, după care trebuie să vă mai cer
câteva detalii.
 — În regulă, spuse ea, în continuare tensionată. Mi-ar plăcea o
cafea. Vă mulțumesc!

Stavely se uita pe geamul de la sufragerie o dată la câteva

minute, chiorându-se spre parcare. Faptul că era nevoit să aștepte
îl omora. Încercase să se joace Doom de Playstation pentru a-și
distrage singur atenția, dar era mult prea agitat. Cele patru țigări,
pe care le fumase una după alta, nu-i diminuaseră deloc starea de
anxietate.
Când se uită pe geam pentru a cincisprezecea oară, văzu o
mașină parcând. Așteptă nemișcat, pentru a se asigura că nu
făcea o greșeală, apoi își luă telefonul și trimise un mesaj care
conținea un singur cuvânt la numărul de telefon pe care îl
memorase, după care se așeză și așteptă. Piciorul îi tremura în
mod necontrolat.
Treizeci de secunde mai târziu, telefonul vibră și Stavely simți
cum i se face pielea de găină văzând numele lui Daniel Benham
pe ecran.
Venise momentul să acționeze.
Se ridică în picioare și își băgă țigările și portofelul în buzunar.
Își luă cheile și ieși pe palier.
Se simțea în continuare anxios, dar o parte din el era
nerăbdătoare.

Hanson se afla în continuare în fața monstruozității din anii ’60

în care locuia Stavely. Din câte știa ea, acela era teritoriul benzilor
de infractori, motiv pentru care, când văzu un grup de băieți
ieșind din parc și traversând parcarea pe lângă mașina ei, își simți
bătăile inimii accelerând. Nu avea niciun motiv să se afle acolo.
Ș eful îi spusese să-l urmărească, nu să-l țină sub supraveghere
toată noaptea. Dar ea se simțea înghețată acolo, sau poate chiar
copleșită.
De când nu-i mai răspunsese, Damian îi trimisese opt mesaje.
În ultima jumătate de oră, încercase să se îmbărbăteze. Nu
trebuia decât să plece de acolo și să meargă înapoi la secția de
poliție dar, cu fiecare mesaj primit, simțea un zid tot mai mare
între ea și restul lumii.
I se păru că vede o siluetă ieșind din bloc chiar în fața ei și îi luă
o vreme să realizeze că era Stavely, cu fesul tras până peste
sprâncene și mergând cocoșat.
 Stavely se îndrepta spre oraș. Hanson porni grăbită motorul
Fiatului și porni în urmărirea lui. Ruta lui în zigzag ducea la o
cabină telefonică acoperită de graffiti de pe Merton Road. Hanson
trecu cu mașina pe lângă el și îl văzu vorbind la telefon și privind
în jur. Hanson se întrebă dacă lui Stavely îi era teamă că avea să
fie atacat sau că era urmărit. Se bucură când el păru să n-o
recunoască în clipa în care o privi prin geamul lateral al mașinii și
ea își întoarse privirea la drum.
Hanson găsi trei locuri de parcare, puțin mai sus pe stradă, în
fața unui restaurant cu specific de pește prăjit și a unei farmacii și
parcă acolo. Îl vedea pe Stavely în oglinda retrovizoare și se
prefăcu că își caută ceva în geantă, în cazul în care ar fi fost
observată.
Conversația nu dură mult. Stavely închise și începu să se
îndrepte în direcția ei, dar nu-i aruncă nicio privire când trecu pe
lângă mașina ei. Hanson se pregătea să pornească motorul, când
îl văzu pe Stavely oprindu-se în stația de autobuz aflată la 20 m
distanță.
Stavely se așeză pe bancă și își scoase o țigară. Hanson își luă
mâna de pe chei, își scoase telefonul și își făcu de lucru cu el. Se
întreba dacă nu cumva se comporta ridicol. Oare exista
posibilitatea ca Stavely să meargă undeva anume la acea oră?
Stătuse în casă timp de câteva ore după ce fusese eliberat și nu se
întâlnise cu nimeni imediat după.
Totuși, acel telefon îi stârni interesul. De ce folosea un telefon
public? Sigur deținea un telefon mobil. Cine naiba mai folosea
telefoanele publice în ziua de azi? Sau oare aceea era modalitatea
clasică de comunicare atunci când vindeai droguri, pentru ca
nimeni să nu-ți poată înregistra apelurile? Dar dacă era așa, cum
îl contactau clienții?
Un autobuz trecu pe lângă mașina ei și opri în stație, iar Stavely
se urcă în el.
— La dracu’, ai face bine să nu mergi la Tesco 15, bombăni ea, în
timp ce ieși din parcare pentru a urmări autobuzul.

Jonah se retrase în biroul său, fără măcar să-și dea seama. Se

așeză pe scaun și privi în gol. Trebuia să facă cumva să înțeleagă

15
N. trad.: Tesco este cea mai mare companie de desfacere cu amănuntul din Marea
Britanie, unde domină sectorul de bunuri de consum.
toate acele informații, să înțeleagă ce se întâmpla de fapt în
spatele cortinei.
La început, existaseră anumite semne de vinovăție care îi
făceau pe toți să pară suspecți: Daniel Benham, care cumpărase
drogurile și exista posibilitatea să le fi recuperat de la locul crimei;
Connor, care se trezise și se aflase la un moment dat lângă focul
de tabără și Brett, care avea o afinitate pentru fete tinere.
Dintr-odată Jonah realiză că două dintre acele informații le
obținuse chiar de la Coralie.
Ș i acum mai apăruseră două informații care îl incriminau pe
Andrew Mackenzie și care îi distrugeau reputația. Una fusese
furnizată de Stavely, iar cealaltă de Coralie, din nou.
Ce ai face dacă ai vrea să ascunzi un viol și o crimă, dar în
același timp ai vrea să-ți protejezi prietenii? Dacă ai fi suficient de
deștept, ai putea încerca să creezi confuzie, furnizând probe
împotriva mai multor persoane, pentru ca poliția să nu dețină
niciodată suficiente dovezi ca să acuze o singură persoană.
Pentru a condamna pe cineva, poliția trebuia să dovedească,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acea persoană comisese
crima. Dar atunci când existau implicații vagi că alte persoane ar
fi putut s-o comită, era imposibil să obții o condamnare.
Oare aceea să fi fost intenția de la bun început? Oare dacă s-ar
fi găsit cadavrul cu 30 de ani în urmă, ar fi existat amprentele lui
Brett sau Connor pe doza aceea de bere? Oare drogurile fuseseră
înlăturate pentru a atrage suspiciunea asupra lui Daniel
Benham? Poate că mai existaseră și alte indicii care să sugereze
că el ar fi vinovatul.
Dar brusc mai apăruse și Mackenzie în peisaj, care fusese
fotografiat în timp ce intra în secția de poliție și apăruse în presă.
Dintr-odată exista o nouă persoană vizată, care nu făcea parte din
grup și care nu însemna nimic pentru criminal. Din acel moment,
au început să apară și dovezi împotriva lui. Mai întâi Stavely, apoi
Coralie.
Cineva manipula toate aceste lucruri, furnizând probe false și
folosindu-se de Coralie și Stavely. Exista posibilitatea ca acea
persoană să o fi sunat și pe Coralie ca să se asigure că făcea ce i
se ordonase.
Dintr-odată, începu să se gândească iar la acea doză de bere
plină de dextroamfetamină și se întrebă care era rolul ei. Cel mai
probabil, era menită să sugereze o supradoză.
 Dar acest lucru nu ar fi funcționat decât în cazul în care
criminalul ar fi știut că Aurora murise ca urmare a unei
supradoze. În caz contrar, o doză plină cu droguri găsită la locul
crimei nu ar fi însemnat nimic.
În timp ce o suna pe McCullough, avu senzația că mâna îi este
deconectată de restul corpului.
— Bună, Linda, spuse Jonah. În ceea ce privește locul inițial al
crimei, din 1983, adică locul de campare, s-au colectat multe
probe aparent irelevante, nu-i așa?
— Da, dar eu nu le-am analizat pe acelea.
— Dar ai acces la ele? întrebă Jonah.
— Da, dacă mă apuc să scormonesc prin arhive, zise ea, fără
pic de entuziasm. De ce am impresia că vrei să mă pui iar să
lucrez peste program?
— Doza de bere, spuse el scurt. Amândoi suntem de părere că a
fost pusă acolo pentru a ne induce în eroare. Dacă Aurora ar fi
fost găsită, să zicem, la un an după dispariția ei, ai fi putut
colecta amprente și salivă de pe acea doză, nu-i așa?
— Ei bine, la acea vreme eram încă în școală, răspunse ea,
sardonic, dar cineva de aici de la laborator, probabil că ar fi putut.
— Dacă s-ar fi întâmplat asta, s-ar fi putut determina cu
certitudine dacă a murit ca urmare a unei supradoze sau nu, nu-i
așa? Vreau să spun că ar mai fi existat suficient țesut moale
pentru a putea realiza testele necesare.
— Ei bine… da, presupun că da.
— În acest caz, dacă acea doză indica modul în care a murit, de
ce ar fi lăsat-o cineva acolo, exceptând cazul în care ar fi putut
crea suspiciune împotriva altcuiva?
Se lăsă un moment de tăcere.
— Deci vrei să folosești doza ca dovadă că Aurora a făcut o
supradoză?
— Vreau s-o folosesc drept motiv pentru a căuta în altă parte,
răspunse el. Nu am găsit amprente, dar poate că ar fi trebuit să
găsim. Și, dat fiind faptul că doza se afla acolo, nimeni n-ar fi
trebuit să caute în altă parte sursa supradozei. La locul de
campare s-au găsit multe recipiente: doze, sticle, cutii de suc și
câteva pahare. Conform rapoartelor, aceste recipiente au fost
colectate, dar nu au fost testate niciodată, pentru că în ’83 nu
aveau niciun motiv să suspecteze o supradoză. Dar eu aș vrea să
știu dacă acele recipiente prezentau urme de dextroamfetamină.
 — Dumnezeule, zise McCullough. Asta ar însemna o grămadă
de muncă…
— Dar cred că trebuie să o facem, spuse Jonah. Astfel, am
putea determina cu certitudine cauza decesului.
Linda oftă.
— Ai dreptate. Tocmai ce-mi terminasem treaba pe ziua de azi
și eram încântată de ideea de a merge acasă…
— Ești minunată, spuse Jonah și închise telefonul, înainte ca
ea să apuce să mai spună ceva.

Îi era greu să-l vadă pe Stavely în stațiile în care oprea

autobuzul. În cazul primelor trei stații, traficul de pe contrasens,
îi oferise o scuză bună pentru a rămâne ascunsă în spatele
autobuzului. Deja la a patra stație, nu mai venea nicio mașină din
sens opus, drept urmare, Hanson fu nevoită să depășească
autobuzul și să se oprească la vreo 50 m mai în față.
Depășise autobuzul și apoi îl lăsase pe el să o depășească de
mai multe ori, până ajunseră în centrul orașului. Începuse să se
teamă că aveau să ajungă într-o zonă destinată strict autobuzelor
și că avea să-l piardă, dar Stavely coborî pe Commercial Road,
chiar înainte ca autobuzul să vireze pe Above Bar Street. Hanson
îl depăși și opri în parcarea Frog and Parrot aflată după colț.
Hanson ieși din mașină și se îndreptă pe jos spre intrarea
parcării. Îl văzu pe Stavely pe stradă. Reuși să-l prindă din urmă
și merse încet în spatele lui. Cu toate acestea, aproape că se izbi
de el când Stavely se întoarse pentru a intra în magazinul John
Lewis16.
Din perspectiva urmăritorului, nu era o mișcare prea bună.
Magazinele mari, cu numeroase ieșiri erau un coșmar. Pe vremea
când se afla încă în pregătire, încercase să urmărească un fals
suspect într-un astfel de magazin și îl pierduse după doar câteva
minute.
Hanson împinse primul set de uși și se opri, încercând să-l
găsească pe Stavely. Vitrinele nu erau înalte, așa că îl identifică
repede. Stavely stătea aplecat asupra uneia dintre vitrine.

16
N. trad.: John Lewis & Partners este un lanț nou de magazine care operează în tot
Regatul Unit.
 Se afla în secțiunea cu articole de bucătărie, ceea ce lui Hanson
i se păru bizar. Nu și-l putea imagina pe Stavely mergând să
cumpere vase de bucătărie în weekenduri.
Hanson se plimbă agale în direcția lui, încercând să-l
înconjoare, fără a fi văzută. Merse de-a lungul culoarului și
înconjură casele de marcat, până ajunse chiar în spatele lui.
Nu se așteptase ca el să se întoarcă și să o privească drept în
ochi. Hanson fu cuprinsă de acel sentiment de frică sălbatică pe
care îl simțea doar atunci când se afla față în față cu un infractor
violent.
El rămase acolo, nemișcat pentru ceea ce păru a fi o eternitate,
după care mormăi:
— Mă scuzați. Își întoarse privirea, o ocoli pe Hanson și se
îndreptă spre casele de marcat.
Hanson se întoarse și-l privi, neputând să creadă că el chiar nu
o recunoscuse și că nu avea să fugă sau să încerce să o atace. Dar
apoi își dădu seama că, de fapt, el nu o cunoscuse până atunci.
Pentru el, ea nu era decât o femeie obișnuită și nu un ofițer de
poliție care îl urmărise din spatele oglinzii false din camera de
interogatoriu.
Stavely se concentra asupra tejghelei. Apoi făcu repede un pas
în față spre una dintre vânzătoarele libere. Ț inea în mână un
pachet subțire învelit în plastic, cu un mâner proeminent. Lui
Hanson îi luă ceva vreme să realizeze că era de fapt un cuțit mare
de bucătărie.
Brusc, deveni conștientă de faptul că își lăsase telefonul pe
scaunul pasagerului din mașină, drept pentru care nu avea cum
să anunțe poliția.

Jonah își aminti de cafeaua promisă lui Coralie, chiar înainte de

a da buzna înapoi în camera de interogatoriu. Se duse să ia
cafeaua, după care intră în încăpere și puse paharul cu grijă în
fața lui Coralie, deși nu intenționa să o mai menajeze.
— Domnișoară Ribbans, nu cred că ați fost sinceră cu noi,
spuse Jonah și se așeză, fără a se mai obosi să-și scoată notițele.
— La ce vă referiți? întrebă ea pe un ton scăzut.
— Ați decis brusc să veniți aici și să ne spuneți o poveste foarte
convenabilă despre Andrew Mackenzie, un bărbat în legătură cu
care nu ați avut absolut nicio reacție până acum, zise el. Anterior,
ați venit pentru a-l arăta cu degetul pe Connor Dooley și v-ați
exprimat îndoielile cu privire la Brett Parker. Vreți să ne induceți
în eroare în mod intenționat sau sunteți manipulată de unul
dintre membrii grupului?
Coralie se înroși instantaneu.
— Vă înșelați. Nu vreau decât să spun… să spun adevărul,
având în vedere că nimeni… nimeni nu pare interesat să-l
împărtășească.
— Mă îndoiesc amarnic, o contrazise Jonah și apoi adăugă: Ce
ați făcut acum două nopți?
Dintr-odată, expresia lui Coralie deveni chinuită.
— La ce vă referiți?
— Ați vizitat unul dintre membrii grupului, nu-i așa? Pe
ascuns?
— L-am vizitat cu toții, zise ea și Jonah simți pentru o clipă că
fusese prins pe picior greșit. Eu am ajuns ultima și am mers acolo
doar pentru că erau și ceilalți acolo.
Jonah se gândi instantaneu la mesajele dintre ei.
— Acasă la Brett Parker?
Coralie dădu din cap.
— Ș i unde ați mers după?
— Înapoi la hotel, spuse ea, cu o voce sugrumată. Minciuna se
citea pe fața ei.
— Unde ați mers?
— La hotel! protestă Coralie. Vorbesc serios!
Jonah o privi fix.
— Dar nu ați mers singură, nu-i așa?
— Eu nu… Coralie nu mai scoase niciun cuvânt. După o vreme,
continuă pe un ton scăzut:
— Aș vrea plec.
— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, insistă Jonah.
Sunteți manipulată și cred că persoana care vă manipulează este
chiar criminalul. Nu contează dacă vă este prieten sau iubit. Acea
persoană a violat și a ucis o fată tânără și nu putem fi siguri că nu
a comis lucruri și mai grave de atunci.
— Niciunul dintre noi nu a făcut nimic! zise ea, pe un ton tăios.
A fost… profesorul acela! Cu toții am avut de suferit din cauza lui!
N-am de gând să vă ajut să le faceți rău prietenilor mei când
criminalul se află chiar aici, în secție.
— De când ați ajuns la această concluzie? întrebă Jonah. Până
ieri nici nu știați că fusese acolo.
 — Îmi pare rău că nu am știut, spuse ea, cu înverșunare. Aș fi
ajutat-o pe Topaz și el ar fi fost arestat cu mult timp în urmă și
noi am fi putut… am fi putut să ne vedem de viețile noastre și am
fi putut fi fericiți, în loc să fim nevoiți să ne prefacem că suntem
altcineva. Ș i eu nu aș fi… nu aș fi rămas singură.
Era ca și când ceva se rupsese în interiorul lui Coralie și ea
începu să plângă în hohote, scoțând niște sunete de copil.

Hanson fugea, în timp ce restul pietonilor îi aruncau priviri

ciudate, dar ei nu-i păsa. Stavely se urcase deja într-un taxi, care
se îndrepta spre nord, iar ea era disperată să ajungă la telefon și
la mașină.
Partea bună era că reușise să stea departe de telefon timp de 15
minute, fără să verifice în permanență dacă mai primise vreun
mesaj de la Damian.

Jonah părăsi camera de interogatoriu ușor confuz. Nu reușise

să mai scoată nimic de la Coralie, care continuase să clatine din
cap și să plângă, până când Jonah sugeră o pauză.
Își scoase telefonul și văzu că avea un apel nepreluat de la
Hanson. O sună îngrijorat înapoi și se liniști când ea răspunse.
— Domnule, avem o mică problemă, zise ea, cu răsuflarea
tăiată. Stavely tocmai a sunat pe cineva, a cumpărat un cuțit
mare de bucătărie și s-a urcat într-un taxi. Mi-am notat numărul
de înmatriculare al mașinii și încerc să îl prind din urmă, dar a
trebuit să mă întorc să iau mașina.
— Ș i ești singură…?
— Îmi cer scuze. Știu că ați spus… Am uitat să iau pe cineva cu
mine.
Hanson îi citi numărul de înmatriculare și el i-l dictă lui
O’Malley, care se afla în spatele lui și avea un pix și un carnețel la
îndemână.
— Taxiul a luat-o pe Above Bar Street. Vehiculul este un Passat
negru, adăugă Hanson.
— Ai făcut o treabă bună. Încearcă să urmărești taxiul, dacă
poți, dar ai grijă. Ai idee unde se duce?
— Nu, domnule. Mă tem că nu.
— În regulă. Plecăm și noi imediat și vom anunța prin stație.
Ofițer, ai grijă. Dacă poți, ia-ți vesta antiînjunghiere pe tine și
păstrează distanța dacă se oprește și se dă jos din taxi.
 Jonah închise și sună la centrală, care se afla la etajul 5.
— Am un vehicul care se îndreaptă spre nord pe Above Bar
Street. Passat negru. Taxi înregistrat. Am nevoie de o mașină de
poliție care să-l urmărească.
Traversă în fugă Departamentul de Investigații Criminale, în
timp ce vorbea la telefon și își căută cheile de la mașină în
buzunar. O’Malley se afla chiar în spatele lui.
Operatorul reveni la telefon și confirmă că o mașină de poliție
fusese trimisă la locul indicat și că numărul de înmatriculare
fusese înregistrat.
Jonah închise telefonul și îl întrebă pe O’Malley:
— Unde naiba se duce Stavely cu un cuțit de bucătărie?
 38
Jojo coborî din mașină și se întinse, bucurându-se de aerul
curat și de libertate. Ce s-ar fi făcut dacă ar fi fost nevoită să
rămână în acea nenorocită de cușcă de interogatorii? Ș i ce avea să
facă dacă era chemată înapoi?
Încercă să uite de toate astea și să aprecieze frumusețea locului
în care se afla. Peisajul era magnific. Își scoase telefonul și făcu un
instantaneu dealurilor pline de copaci care duceau spre urcușul
Muchie de Cuțit, după care postă fotografia pe forumul alpiniștilor
pentru a le arăta tuturor ce ratau. Nimeni nu se oferise să o
acompanieze când le făcuse sugestia. Dar așa se întâmpla adesea
când aveai de a face cu oameni cu slujbe stabile.
Înconjură mașina și își scoase rucsacul din portbagaj. Își vârî
sticla de apă în buzunarul lateral, își puse rucsacul în spate și
începu să meargă pe poteca din pădure.

La câteva secunde după ce pornise motorul, lui Jonah îi sună

telefonul.
— Linda, ai aflat ceva? întrebă Jonah.
— Da. N-a durat chiar atât de mult pe cât mă așteptam,
răspunse McCullough. Am tăiat câteva cutii de suc și doze și am
dat lovitura. Am găsit o cutie de suc de portocale cu urme de
dextroamfetamină înăuntru. A fost dizolvată la un moment dat.
— O cantitate suficientă pentru o supradoză?
— Categoric, zise McCullough. Am găsit în jur de jumătate de
gram în reziduurile de suc și o cantitate și mai mare pe marginile
cutiei de carton. Voi măsura mai exact, dar dacă s-a introdus o
punguță întreagă în cutia de suc, asta ar însemna de patru sau de
cinci ori cantitatea necesară pentru a omorî pe cineva.
— Ai făcut o treabă excelentă, spuse Jonah.
— Pot pleca acasă acum? întrebă ea. Sau ai nevoie de toate
rezultatele în noaptea asta?
— Este bine și mâine.
Închise telefonul și se gândi. Ipoteza lui fusese întotdeauna că
Aurora fusese ucisă în mod intenționat. Dar dacă se înșelase?
Dacă ucigașul își dăduse seama ce făcuse doar a doua zi de
dimineață? Acea descoperire ar fi fost terifiantă.
Jonah începu să analizeze în minte toate relatările legate de
acea dimineață, începând cu cele despre Connor, care mergea
împiedicat, încercând să o găsească, până la cele privind vinovăția
traumatizantă a lui Benham și la încercările stângace ale lui Brett
cel mahmur de a ascunde drogurile.
Brusc i se păru atât de evident, încât nu-i venea să creadă că
nu-i trecuse mai repede prin cap. Dintre toți trei, unul singur era
suficient de idiot, din punct de vedere criminal, pentru a vărsa o
punguță întreagă de dextroamfetamină într-o cutie de suc de
portocale, în vederea folosirii ei pentru pregătirea unui viol. Ș i
doar unul dintre ei ar fi fost capabil să meargă la culcare și să o
lase pe Aurora să se târască, să facă o supradoză și să moară
singură într-o gaură din pământ.
Dintr-odată, pe Jonah îl năpădiră amintirile și se simți de parcă
ar fi trăit o experiență extracorporală. Își aminti de acea petrecere
care avusese loc cu 30 de ani în urmă și de băiatul care o
încurajase pe Zofia să bea, care îi umpluse constant paharul și
care-l întrebase pe Jonah unde o ducea, părând îngrijorat în
privința ei.
În acel moment Jonah știu. Ș tiu cu certitudine că aceeași
persoană de la petrecere fusese singura din grup care și-ar fi
putut da seama în acea dimineață că Aurora era moartă, pentru
că o văzuse acolo.

Hanson parcursese un kilometru și jumătate, dar nu văzuse

Passat-ul nicăieri. Viră la stânga pe Commercial Road, sperând că
la fel făcuse și taxiul. Știa că exista posibilitatea ca taxiul să fi
continuat să se îndrepte spre nord, pe ruta autobuzului, prin parc
și începu să se gândească pe unde ar trebui s-o ia. Dar, dintr-
odată, taxiul intră din nou în câmpul ei vizual și Hanson se simți
ușurată. Taxiul viră la stânga pe strada cu dublu sens, Havelock
Road.
Acela era drumul de ieșire din oraș care ducea la șoseaua
suspendată și de acolo spre New Forest. Stavely alese perioada cea
mai aglomerată a zilei pentru a călători cu taxiul până în capătul
celălalt al orașului. Se mergea bară la bară, ceea ce era în
beneficiul lui Hanson, pentru că nu-l pierdea din vedere, dar avea
să-l coste o avere pe Stavely. Hanson era aproape convinsă că
cineva îl plătise pentru a îndeplini o sarcină.
Se mișcaseră ca melcul până să ajungă la șoseaua suspendată,
dar, odată ajunși acolo, mașinile începură să se pună în mișcare.
Hanson acceleră pentru a ține pasul cu Passat-ul negru și se uită
în oglinda retrovizoare, sperând că avea să vadă mașina de poliție.
Era copleșită de două sentimente contradictorii: teama de acel
cuțit și dorința de a ajunge prima la locul faptei.
Odată ce intrară pe o secțiune de drum fără ieșiri, Hanson își
luă o mână de pe volan și o duse spre bancheta din spate pentru a
scotoci după vesta antiînjunghiere. Nu era tocmai indicat să
îmbrace vesta în timp ce conducea, dar, dacă era să aleagă între a
face asta sau a pierde vremea cu vesta cât timp Stavely ataca pe
cineva, prefera prima variantă.
În timp ce avea o mână în vestă și una în afară, îi sună și
telefonul. Aruncă o privire spre bord, așteptându-se să vadă
numărul lui Sheens, în schimb văzu numele „Damian”. Dar, de
această dată, nu i se mai făcu rău. Era complet furioasă pe el.
Până reuși să îmbrace vesta și să o încheie, Damian o mai
apelase o dată. Hanson verifică dacă taxiul se afla în continuare
în fața ei, apoi luă telefonul într-o mână și glisă pe apelul pierdut
de la Damian pentru a ajunge la datele lui de contact și, simțind
un ușor val de adrenalină, apăsă butonul „Blocare Contact”.

Ș i Jonah era plin de adrenalină când demară în viteză în

Mondeo-ul său. N-ar fi fost prima lui alegere ca cel mai nou
membru al echipei să fie implicat în urmărirea unui suspect
înarmat, indiferent cât de deșteaptă și rațională părea Hanson. În
niciun caz nu voiai să ai de-a face cu cuțite. Unul dintre recruții
din generația lui fusese omorât prin înjunghiere de un ofițer care
profesa de doar trei luni.
Dat fiind traficul intens de la acea oră, Jonah se îndoia că el și
O’Malley aveau să-i prindă din urmă pe Stavely și pe Hanson. Dar
chiar și așa, nu avea să renunțe. Porni girofarul și sirena și își făcu
loc printre mașini. Cu toate acestea, fu nevoit să frâneze brusc în
dreptul unei treceri de pietoni, unde un cuplu de vârstă mijlocie
se decisese să traverseze fără a se asigura. Jonah îi privi uimit.
Cei doi continuară să avanseze lent, în ciuda zgomotului generat
de sirenă.
— Domnall, tu urăști vreodată oamenii? îl întrebă pe O’Malley.
— Dumnezeule, da. Tot timpul, răspunse Sergentul.

Drumul începu să-i pară familiar lui Hanson, dar nu-și dădea
seama de ce. Se gândi că probabil ducea spre casa unuia dintre
suspecți, dar nu era sigură care, având în vedere că-i vizitase o
singură dată. Îl sună pe Sheens pentru a-i spune cu aproximație
pe unde se aflau, dar cum acesta nu răspunse imediat, așteptă să
o sune înapoi. Ș i nu dură mult.
— Tocmai am vorbit cu operatorul. Mașina de poliție se află pe
șoseaua suspendată și încă mai are girofarul și sirena pornite,
spuse el. Hanson se simți ușurată. Estimează că te vor ajunge din
urmă în aproximativ 10 minute pentru că vor trebui să oprească
girofarul și sirena odată ajunși mai aproape.
La auzul acelei informații, Hanson nu se mai simți chiar atât de
ușurată. În 10 minute ar fi putut ajunge la destinația lui Stavely.
Se aflau în afara orașului Southampton, ieșiseră de pe drumul cu
dublu sens și se îndreptau spre Lyndhurst.
Căută în telefon pentru a descoperi care dintre suspecți locuiau
în acea zonă. Stavely se putea îndrepta spre casa lui Jojo Magos,
casa familiei Jackson sau casa lui Brett Parker. Mai exista o șansă
slabă ca Stavely să fi ales ruta mai lungă până în Bishop’s
Waltham, unde se afla locuința lui Daniel Benham, caz în care ar
fi avut suficient timp la dispoziție.
— Dacă se îndreaptă spre casa lui Brett sau a lui Jojo, mașina
de poliție va ajunge prea târziu, spuse ea. Cred că suntem la doar
câteva minute distanță de ei și probabil că tot la mai puțin de zece
minute și de familia Jackson.
— Dacă se oprește înainte de a ajunge mașina de poliție,
blochează taxiul ca să nu poată pleca, zise Sheens. Ș i apoi, spune-
i lui Stavely, pe un ton calm, că mașina de poliție ajunge în două
minute. Anunță-ne înainte, pentru a transmite mașinii de poliție
să-și repornească girofarul și sirena.
— În regulă, zise Hanson. Vă anunț.
Închise telefonul și încercă să se pregătească psihic pentru o
confruntare. Cel puțin mai asistase la astfel de incidente în trecut,
chiar dacă nu fusese implicată direct. Știa că era important să-și
păstreze calmul și să dea impresia de autoritate. Și mai știa că nu
trebuie să nu se apropie prea tare, pentru a nu fi înjunghiată.

— Evidențele telefonice primite includ și ziua de azi? îl întrebă

Jonah pe O’Malley, în timp ce se străduia să avanseze spre
șoseaua suspendată.
— Cred că doar ziua de ieri, îi răspunse O’Malley. De ce?
 — După ce-l oprim pe Stavely din a face orice și-ar fi propus, aș
vrea să aflu cu certitudine cine a sunat-o pe Coralie în timp ce o
intervievam, pentru că sunt al naibii de sigur că nu a fost tatăl ei.
— Aparent știți deja răspunsul la această întrebare, zise
O’Malley, privindu-l pe furiș.
— Am o idee destul de bună, spuse Jonah.

Era casa lui Brett Parker. Se aflau pe drumul de pe care se

intra pe aleea lungă care ducea spre casă și nu se mai zărea nici o
altă mașină. Hanson fu nevoită sa încetinească și se întrebă ce
avea să facă în privința porții de la intrare. De altfel, se întrebă și
ce avea să tacă Stavely în acea privință. Doar nu aveau să-l lase
să intre dacă anunța că venise să-l înjunghie pe Brett. Oare Brett
sau Anna i-ar recunoaște numele?
Nu avu prea mult timp la dispoziție să se gândească la motivul
pentru care se afla Stavely acolo, dar era aproape sigură că era
vorba despre o amenințare. Într-un fel, Brett însuși reprezenta o
amenințare mult prea mare pentru criminal și acest lucru nu
putea fi tolerat. De fapt, reprezenta o amenințare suficient de
mare pentru ca ucigașul să-și asume riscul de a-l trimite pe
Stavely acolo.
În timp ce lua curba, văzu o mașină venind spre ea și trase
instinctiv pe stânga pentru a-i face loc. Dar imediat după aceea
realiză că era taxiul pe care-l urmărise și înjură în sinea ei, în
timp ce mașina trecea pe lângă ea, amintindu-și că i se spusese
să-i blocheze calea de ieșire.
Cu toate acestea, răsuflă ușurată când văzu că bancheta din
spate era goală, ceea ce însemna că Stavely coborâse.
Când ajunse la semnul STOP, realiză că se afla chiar lângă
proprietatea lui Brett. Zidurile înalte din piatră gri se aflau lângă
ea, iar poarta de intrare era în față.
Hanson opri chiar în fața porții. Nu știa ce să facă. Nu era nici
urmă de Stavely de partea aceea a porții, iar taxiul n-ar fi avut
timp să-l ducă până la intrarea în casă și să se și întoarcă.
Să se fi cățărat peste zid? Sau să i se fi permis să intre fără
mașină?
Hanson coborî din mașină, verificând să aibă bastonul la locul
lui, prins de vestă și se apropie încet de poartă. Aruncă o privire
printr-o deschizătură și văzu aleea lungă care ducea spre casă,
dar nici urmă de Stavely nicăieri.
 Hanson se lipi cu spatele de latura peretelui cu interfon și
apăsă pe buton.
Se lăsă un scurt moment de liniște, după care răspunse Anna.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Aici poliția. Sunt Ofițer Hanson, spuse ea repede. Este un
bărbat înarmat care se apropie de casa dumneavoastră. Vă rog să
deschideți poarta și să o lăsați deschisă, după care vă rog să-l
luați pe soțul dumneavoastră și să vă ascundeți într-un loc sigur
și să vă încuiați acolo.
După o clipă de tăcere, Anna spuse:
— Brett nu este acasă. Sunteți sigură…? N-a sunat nimeni la
interfon și n-am deschis nimănui!
— L-am urmărit până aici, zise Hanson. Trebuie să fi ajuns
aproape de casă. Puteți deschide poarta, vă rog? Mai este o altă
mașină de poliție pe drum.
— Dumnezeule, spuse Anna. Eu nu… nu pot să mă încui decât
în baie.
— În regulă, faceți asta și încercați să nu scoateți niciun sunet.
Se auzi un bâzâit și poarta se deschise. Hanson intră și porni în
fugă spre casă, scoțându-și în același timp telefonul din buzunar.

La scurt timp după ce intrară pe șoseaua suspendată, lui

Jonah îi sună telefonul. Îi venea lovească toate mașinile din jur. În
ciuda sirenelor, tot mai era câte un șofer care încerca să se bage
în fața lui pentru a nu-și pierde locul în coloană.
Numele lui Hanson apăru pe bord și Jonah răspunse imediat.
— Este casa lui Brett Parker, spuse ea, gâfâind. Stavely se
îndreaptă spre casă pe jos. Poarta este deschisă pentru mașina de
poliție. Eu sunt… puțin în urma lui.
Jonah aruncă o privire spre ceas.
— Ar trebui să se afle la șase minute distanță. În locul tău, aș
aștepta, spuse Jonah, încercând s-o avertizeze.
— Anna este înăuntru, singură, răspunse Hanson. I-am spus
să se încuie în baie.
— Asta ar trebui să-l împiedice să ajungă la ea o vreme, spuse
Jonah. Rămâi afară!
— Ușa este deschisă, zise Hanson. Rahat!
— Ofițer, rămâi afară! Dar Hanson închisese deja telefonul.
 Hanson își băgă capul înăuntru, așteptându-se să se trezească
cu un cuțit la gât, dar nu se întâmplă nimic. Holul era complet
gol.
Liniștea din casă fu întreruptă brusc de o bubuitură puternică,
care o făcu pe Hanson să tresară. Urmă o serie de bubuituri.
Hanson realiză imediat că cineva încerca să dărâme o ușă.
Zgomotul se auzea de la etajul superior.
Anna se încuiase în baia de sus și probabil că Stavely știa unde
se afla.
— Poliția! strigă ea, scoțând bastonul. Bubuiturile încetară
pentru o clipă, după care continuară.
Hanson se îndreptă spre scări, ținând bastonul în față cu mâna
care-i tremura vizibil. Din fericire, scările erau acoperite cu un
strat moale de mochetă, ceea ce o ajută să le urce în fugă, fără a
scoate vreun sunet.
— Matt! O mașină de poliție este pe drum și va ajunge în orice
clipă. Ș tim că ești înarmat! strigă ea. Lasă cuțitul jos și ieși încet
pe hol.
Se auzi o ultimă bubuitură, urmată de un trosnet, care indica
faptul că ușa cedase, după care se lăsă liniștea.
Hanson ajunse pe palier și văzu câteva uși închise în fața ei și
una singură deschisă, în capăt, pe dreapta.
Avansă pe hol, simțindu-și picioarele deconectate de corp.
Respira adânc la fiecare doi pași, încercând să se calmeze.
Încetini, pe măsură ce se apropie de ușa care fusese spartă. Pe
jos era plin de așchii de la încuietoare și se vedea o urmă adâncă
în partea de jos a ușii.
Hanson ocoli ușa, încercând să vadă ce se întâmpla înăuntru.
Se vedea o bucată de perete aproape alb și, pe măsură ce se
apropie, câmpul vizual i se lărgi și observă un tablou mic pe
perete și un scaun.
Hanson realiză că aceea nu era baia. Cu toate acestea,
încăperea avea încuietoare, deci Anna s-ar fi putut ascunde acolo.
Dar de ce nu se auzeau strigăte de ajutor?
Dintr-odată, liniștea apăsătoare fu întreruptă de sunetul
sirenelor. Cavaleria se apropia.
Dar Stavely intrase deja în cameră și exista posibilitatea ca
Anna să se afle acolo și să aibă nevoie de ajutorul ei.
 Hanson împinse încet ușa, simțindu-și inima bătând cu putere.
Văzu un birou cu un monitor subțire pe el.
Dintr-odată văzu ceva mișcându-se și înlemni.
După câteva secunde de panică, realiză că era doar o draperie
care se mișca, deoarece ușile duble din spatele ei erau deschise și
se făcuse curent.
Hanson se temea ca nu cumva Stavely să-i fi făcut rău Annei și
apoi să fi fugit. Avansă, până reuși să vadă toată încăperea. Dar
nu era nimeni acolo. Nu era nici Anna, nici urme de sânge și nici
vreun loc unde să se poată ascunde cineva.
— Anna? zise Hanson, pe un ton scăzut.
Nu se auzi niciun răspuns. Sunetul sirenelor devenea tot mai
puternic. Probabil că intraseră pe alee.
Anna nu era acolo, deci probabil că se încuiase în altă parte.
Hanson se uită de jur-împrejurul camerei. Oare ce făcuse
Stavely acolo? De ce intrase în acea cameră și apoi fugise?
Hanson se apropie în liniște de ușile franțuzești și privi printre
ele. Văzu un balcon mic, destinat strict acelei camere și sub el,
acoperișul de sticlă de deasupra terasei. Deși nu era nici urmă de
Stavely, Hanson se gândi că i-ar fi fost mult prea greu să coboare
pe stâlpii din lemn.
Își scoase telefonul și-l sună pe Sheens, care părea nervos. El o
întrebă ce naiba fusese în capul ei când decisese să intre în casă,
dar ea îi ignoră întrebarea și spuse:
— Stavely a ieșit pe o fereastră și a dispărut. Din nu știu ce
motiv a spart o ușă și apoi a plecat.
— Era cumva ușa de la biroul lui Brett Parker?
— Ce? Da, așa cred, răspunse Hanson, privind biroul din
cameră.
— Nu s-a atins de nimic din cameră?
— Nu, zise Hanson și aruncă o privire spre calculator.
Monitorul era pornit și lumina, solicitând o parolă. Ei bine, cred
că a pornit calculatorul.
— Ar fi cazul să informezi ofițerii de poliție să trateze zona ca pe
locul săvârșirii unei infracțiuni și apoi roagă-i să ia calculatorul și
orice alte dispozitive mai găsesc.
— Ce încerca să facă Stavely? întrebă Hanson, după care îi pică
fisa. Asta încerca să facă? Să transforme biroul într-un loc al
săvârșirii unei infracțiuni? Încerca să ne îndrepte atenția spre
Brett Parker?
 — Așa cred, spuse Jonah. Înainte de a muri, Aleksy Nowak a
intrat în biroul lui Brett și a găsit ceva ce a cauzat o dispută
puternică. Anna credea că era ceva legat de finanțe, dar cred că de
fapt a găsit un telefon plin cu mesaje primite de la diverse fete.
Fete tinere. Cred că Brett este un agresor sexual care activează de
foarte mult timp și cred că l-a omorât pe Aleksy pentru a ascunde
acest lucru. Vom vedea dacă am dreptate după ce analizăm
conținutul calculatorului. Dacă avem noroc, poate găsim și unul
sau mai multe telefoane mobile.
— La dracu’, zise Hanson, apoi își dădu seama și continuă: Mă
scuzați, domnule. Deci… ce-i spun Annei?
— Nu-i spune decât că intrusul a mișcat câteva lucruri și că va
trebui să vină cu noi la secție pentru a da o declarație, răspunse
Inspectorul Șef.
— În regulă, zise Hanson, sperând ca fața ei de poker să fie
suficient de bună pentru a putea ascunde de Anna Parker faptul
că exista posibilitatea ca soțul ei să fie un violator și un criminal
în serie.
 39. Aurora
Sâmbătă, 23 iulie 1983, 03:05

— Scuze, zise el, ieșind din întuneric.

Pășea nesigur și vorbea neclar. Probabil că era beat și că tocmai
se trezise.
— Nu mi-am dat seama că ești aici.
Brett se opri la mică distanță de ea. Fața lui era slab luminată
și el se clătina ușor. Aurora fu nevoită să-și întoarcă capul pentru
a-l privi. Încă îi mai bubuia inima din cauza sperieturii.
— De ce ești trează? o întrebă. Credeam că ai mers să te culci.
— Îmi era sete, răspunse ea.
El dădu din cap și privi în jur.
— Mă duc să-ți aduc o bere.
Aurora vru să-l oprească și să-i spună că nu la bere se referea,
dar nu voia să-l dezamăgească din nou. Voia ca el să o privească
la fel cum o privise pe Topaz.
Aurora simți un nod în stomac când își aminti de modul în care
o cuprinsese Brett pe sora ei. Nici nu voia să se gândească la ce
urmase după. Toate acele lucruri o făceau să tremure și să se
simtă și mai rău.
Brett cotrobăi o vreme prin plasele cu mâncare și, în cele din
urmă, îi aduse Aurorei o bere, pe care o deschise cu un fâsâit
înainte de a i-o înmâna. Apoi se prăbuși lângă ea. Aurora se dădu
mai într-o parte, dar el veni lângă și își puse un braț în jurul ei.
Aurora înlemni, amintindu-și cum cu doar câteva ore în urmă
Brett își băgase mâinile pe sub fusta surorii ei.
— Scuze, zise el, lăsându-se puțin pe spate pentru a o privi.
Credeam că vrei să fii îmbrățișată.
— Mersi, dar sunt bine, spuse ea.
Aurora luă o gură de bere și simți cum i se făcu gura pungă.
— Trebuie să beau niște suc de portocale, zise ea și se ridică,
bucurându-se că nu-i mai simțea atingerea.
— Ah, da, nu bei bere. Am uitat. Se ridică și el, nesigur. Ia un
loc lângă foc și mă duc eu să-ți aduc.
Se gândi să-i spună că putea merge și ea, dar îi era în
continuare extrem de frig, iar focul reprezenta singura sursă de
căldură. Se așeză arcuindu-se în fața focului, pe cât de aproape
putea fără ca fusta să îi ia foc. Suflă iar în foc pentru a-l ațâța și
mai aruncă câteva crenguțe peste. Brett reveni lângă ea.
 — Poftim.
Flutură cutia de suc de portocale în fața ei și Aurora îi fu
recunoscătoare. Luă cutia și bău.
Probabil că berea îi lăsase un gust ciudat în gură, pentru că
sucul de portocale părea a avea un gust amar. Cu toate acestea, îi
era mult prea sete pentru a se opri din băut, așa că bău până
dădu pe gât toată cutia.
Când termină simți că nu mai are aer și era toată lipicioasă de
la suc dar, cel puțin, nu-i mai era sete și nu mai avea gura uscată.
Simțea… ca un fel de furnicături și o ușoară senzație de
amorțeală.
Brett se ghemui lângă ea și îi zâmbi într-un mod straniu care
nu-i plăcu.
— Cum te simți?
Brett își întinse o mână spre ea, iar ea se dădu în spate, în mod
instinctiv.
— Nu te prosti, zise el, repede. Își întinse și mai mult mâna,
până o apucă ușor de gât.
— Nu, te rog, spuse ea. Ceva era în neregulă cu el, cu locul de
campare și cu ea. Te rog, nu.
— Trebuie să înveți când este momentul să te dai bătută, zise el
și își băgă cealaltă mână pe sub fusta ei, până ajunse la chiloți.
— Brett, zise ea, împingându-i mâna la o parte.
Brett sări peste ea, își puse gura peste a ei și o îmbrânci de căzu
cu spatele pe pământ. Cotul îi ateriză în tăciunii aprinși și ea și-l
trase repede. Simțea cum crenguțele de pe jos îi intrau în spate.
Brett o țintuia la pământ. Primul sărut din viața ei, pe care și-l
imaginase de nenumărate ori, nu fu plăcut și blând, ci forțat,
inevitabil și dureros.
Aurora încercă să-l împingă de pe ea, dar el era mult mai
puternic. Și, cu cât îl împingea mai tare, cu atât se simțea mai
lipsită de puteri și amețită.
Brett se ridică în genunchi și începu să-și desfacă cureaua de la
blugi.
Aurora încercă să se rostogolească de sub el, să se ridice și să
se îndepărteze de el, dar se simțea foarte slăbită și tremura. Reuși
să se pună în patru labe, dar când încercă să se miște, își dădu
seama că pământul de sub ea arăta ciudat, pentru că vederea ei
era tulbure.
 Dintr-odată simți cum el o trage tare de gleznă și ea căzu pe
burtă. Brett o trase spre el și Aurora simți cum crenguțele și
frunzele de pe jos îi zgâriau fața și restul corpului.
— Haide, Aurora, zise el și se aplecă pentru a-i șopti la ureche.
Tot ce-ți trebuie este un futai bun.
 40
Odată ce închise telefonul, O’Malley îl bombardă cu întrebări.
— Ce vă face să credeți că era vorba despre fete tinere? întrebă
el.
— Pe de o parte, faptul că Brett a rezistat avansurilor lui Topaz,
dar s-a sărutat cu o fată mai tânără cu o săptămână înainte. Pe
de altă parte, Matt Stavely, răspunse Jonah. Cred că Matt Stavely
vindea cu adevărat Rohypnol, dar nu lui Mackenzie, ci lui Brett
Parker. Și cred că Stavely s-a băgat involuntar în multe lucruri în
care nu și-ar fi dorit să fie implicat.
— Deci, ce vreți să spuneți…? Că Stavely ne-a condus acasă la
Brett Parker pentru a scăpa de toate căcaturile lui?
— Așa cred, răspunse Jonah.
— Ș i care-i treaba cu Aleksy Nowak? întrebă Sergentul. De ce
nu a depus plângere la poliție împotriva lui Brett când a găsit ce a
găsit?
— La început, cred că nici nu și-a dat seama ce a găsit, spuse
Jonah. Pun pariu că era vorba despre un telefon plin de mesaje
trimise și primite de la o parte dintre acele fete. Dacă n-ai vedea
decât niște mesaje, nu ți-ai da seama de vârsta fetelor și te-ai
gândi doar că este un afemeiat care își înșală nevasta, nu-i așa?
— Mda, așa este, spuse O’Malley, gânditor. Dar dacă el ar fi
luat-o razna și ar fi urlat la mine, probabil că aș fi început să-mi
pun niște întrebări…
— Dap, zise Jonah. Cred că s-a gândit la asta timp de două
săptămâni și voia să obțină susținerea lui Jojo pentru a merge la
poliție. Asta ar explica și mesajul în care îi spunea că voia să
poarte o discuție serioasă cu ea. Probabil că Brett a realizat cât de
gravă era situația, așa că și-a folosit unul dintre celelalte telefoane
pentru a-i trimite mesaj lui Aleksy.
— Dumnezeule, spuse O’Malley. Este… este de-a dreptul
machiavelic, nu-i așa? Era pregătit pentru orice.
— Da, zise Jonah, încet. Exceptând faptul că Stavely s-ar putea
întoarce împotriva lui.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care O’Malley spuse:
— Prima crimă, uciderea Aurorei, nu a fost intenționată, nu-i
așa?
— Corect, aprobă Jonah. Ceilalți consumau droguri în mod
regulat, deci știau al naibii de bine ce cantitate ar fi fost mortală.
Brett era singurul care nu mai luase niciodată dextroamfetamină
și care s-ar fi uitat la acea punguță și s-ar fi gândit că este o
cantitate mică. El nu cunoștea simptomele unei supradoze pentru
a le observa la Aurora. A doua zi de dimineață, Brett a mers cu
Jojo să ascundă rezerva de droguri, dar Jojo s-a abătut de la
drum pentru a lua animalul mort, iar Brett a mers înainte pentru
a să acoperi ascunzișul. El era singurul care ar fi putut s-o
găsească pe Aurora în acea dimineață. Până să se întoarcă Jojo, el
a realizat ce făcuse și faptul că Aurora se târâse în acea gaură,
simțind efectele supradozei și că murise acolo. Apoi Brett a
vomitat. Nu din cauza mirosului de animal mort, ci din cauză că
și-a dat seama că el o omorâse.
— Deci, așteptăm să fie analizat calculatorul sau îl arestăm pe
Brett chiar acum? întrebă O’Malley.
— Să sperăm că se va întoarce acasă și va vedea că planul lui a
fost devoalat, spuse Jonah, zâmbind. Ș i totul datorită unui amărât
de furnizor de droguri, pe care Brett îl credea dispus să facă orice
pentru el.
Jonah se întrebă dacă Stavely avea să mai reapară în peisaj sau
dacă își planificase evadarea. Și-ar fi dorit tare mult să-i mai pună
câteva întrebări.
Cu toate acestea, gândindu-se la acțiunile lui Stavely, erau mai
multe lucruri pe care Jonah nu le înțelegea. De ce cumpărase
cuțitul? De ce s-a dus acasă la Brett înarmat cu un cuțit? Stavely
trebuie să fi știut că Brett nu avea să fie acasă, altfel nu ar fi
încercat să creeze un loc al săvârșirii unei infracțiuni. De fapt,
probabil că știa și că era urmărit de Hanson. Drept urmare, de ce
alesese să meargă înarmat și să riște să fie arestat cu forța?
Oare să fi făcut toate acele lucruri doar pentru a-i atrage
atenția lui Hanson? Un bărbat înarmat cu un cuțit care se
îndrepta hotărât într-o anumită direcție cu siguranță ar fi atras
atenția unui polițist. Brusc, Jonah simți că este cuprins de
neliniște. Chiar dacă aceea fusese intenția, exista posibilitatea ca
altcineva să fi venit cu ideea.
Oare să fi fost chiar Brett cel care-i spusese să ia cuțitul, dat
fiind faptul că el fusese cel care îi dirijase toate acțiunile o vreme
îndelungată? Ș i dacă acela era adevărul, însemna că Brett voia ca
Stavely să atragă foarte multă atenție.
Dintr-odată, Jonah simți că era ceva în neregulă. Indiferent de
acțiunile lui Stavely, era clar că el așteptase s-o vadă pe Hanson
supraveghindu-i apartamentul și apoi îi atrase pe ea și pe restul
echipei lui Jonah într-o goană după himere. Nu avusese nevoie să
meargă la un telefon public pentru a contacta pe cineva, deoarece
ar fi putut oricând să-și folosească telefonul mobil, pe care
probabil că-l utilizase timp de ani de zile pentru a comunica cu
Brett. Dar un telefon dat de la o cabină telefonică era o modalitate
bună de a face următoarele sale acțiuni să pară semnificative.
Jonah o sună pe Hanson.
— Juliette, Anna este acolo cu tine?
— Da, răspunse Hanson. Da, este chiar aici lângă mine și este
bine.
— Grozav. Ai putea să o întrebi dacă are vreo idee unde ar
putea fi soțul ei? Ar fi cazul să-l avertizăm cu privire la spargere.
Hanson se conformă și Jonah o auzi pe Anna mormăind ceva.
— Spune că a plecat să facă jogging pe potecă, dar nu știe unde
exact, zise Hanson. Spune că ar putea încerca să-l sune…
Jonah o auzi pe Anna scoțând un sunet și spunând ceva
imediat după.
— Nu răspunde, dar zice ar putea utiliza aplicația Găsire
Prieteni de pe iPhone. El o are în listă, drept urmare și ea ar trebui
să-i poată găsi telefonul.
Jonah așteptă cu sufletul la gură. După câteva secunde se auzi
iar vocea Annei.
— Spune că se află în pădure, undeva în apropiere de Burley.
Jonah simți că i se oprește pulsul. O auzea pe Jojo la sfârșitul
interviului, spunându-i:
Cam o oră? Este în apropiere de Burley…
— Îți mulțumesc, zise el mecanic și închise telefonul. Apoi porni
girofarul și sirena, încercând să ignore acel sentiment oribil că era
deja mult, mult prea târziu.

Brett zâmbea în timp ce alerga pe potecă. Era magnific. Lumina

soarelui, copacii, priveliștea. Corpul lui era asemenea unei
mașinării vii. Se simțea puternic și perfect.
Era nerăbdător să o vadă pe Jojo. Simțea o combinație de
afecțiune și ură față de ea. Deși poate că „ură” nu era cuvântul
potrivit, mai degrabă dezamăgire.
O avertizase de nenumărate ori: grădina, Aleksy, numeroasele
declarații subtile.
 Ș i după atâția ani în care fusese ascultătoare și se făcuse utilă,
brusc se întorsese împotriva lui. Aflase de la Stavely despre
conversația privată pe care o avusese Jojo cu detectivul la Peretele
de Alpinism și despre faptul că Jojo se prezentase a doua zi la
secție pentru a da o declarație. Și apoi mai era și vizita pe care i-o
făcuse împreună cu ceilalți. Nu putea trece peste modul în care
Jojo stătuse în casa lui, privindu-l sfidător în ochi și spunând că
era timpul ca toată lumea să spună adevărul.
Ea nu-i luase avertismentele în serios. Era sigur de asta după
întrebările pe care le punea Sheens. Jojo îi conducea în direcția
lui.
Se întrebă ce se schimbase. Să fi fost Sheens de vină? Oare
reușise Sheens s-o manipuleze mai bine decât se așteptase el?
Simți din nou acea durere intensă la gândul că fusese trădat. În
acea dimineață, în urmă cu 30 de ani, când ascunseseră
împreună stocul de droguri și ea folosise cadavrul nevăstuicii
pentru a masca mirosul, îi spusese clar că avea să-l acopere. Ș i
trebuie s-o fi văzut pe Aurora acolo. Și cu siguranță își dăduse
seama de ce vomitase el.
Oricum, nu era pentru prima dată când îl acoperise. Jojo nu
scosese niciun cuvânt când discutaseră cu toții de dimineață și se
întrebaseră reciproc dacă o văzuse cineva pe Aurora înainte să
meargă la culcare, deși Jojo o văzuse atât pe ea, cât și pe el.
Stătuse de partea cealaltă a focului și-l privise.
Desigur, la momentul acela, Brett credea că ea acoperea doar
faptul că el o violase pe Aurora. Era o situație destul de jenantă și
el avea de găsit o fată dispărută pentru a o convinge să nu spună
nimic.
Dar Jojo îi spusese că avea să-l ajute s-o ascundă sau ceva de
genul acela. În orice caz, fusese de partea lui și rămăsese de
partea lui chiar și când Aleksy realizase că ceva era în neregulă.
Brett era conștient că fusese o prostie din partea lui să țină
telefonul în birou când nu-l utiliza. Încă mai era furios pe el însuși
pentru acea greșeală. Planificase totul atât de atent, dar nu-i
trecuse prin minte faptul că cineva s-ar putea uita în sertarele lui
din birou.
Mutase telefonul în spatele cărților sale din bibliotecă, imediat
după ce fusese descoperit de către Aleksy. Ba chiar își cumpărase
un telefon nou, la scurt timp după aceea și îl ascunsese pe cel
vechi în pod. De asemenea, de atunci își încuia biroul ori de câte
ori pleca de acolo, pentru că mai era calculatorul, pentru care își
făcea griji.
Ceea ce i se părea cel mai ciudat lui Brett era faptul că Jojo
părea a fi fermecată de el, dar nu-și dorise niciodată ceva sexual
de la el.
El îi făcuse numeroase propuneri în acest sens, chiar și după
moartea lui Aleksy, dar ea îl refuzase de fiecare dată. Poate că
acest lucru indica faptul că nu era cu adevărat de partea lui, în
ciuda faptului că râsese la glumele lui, îi zâmbise, îi acceptase
îmbrățișările și complimentele și îl ascultase atentă ori de câte ori
îi împărtășise micile lui nemulțumiri legate de Anna.
Îl ascultase chiar și la scurt timp după moartea lui Aleksy, când
era încă extrem de îndurerată și chiar îi împărtășise faptul că
iubitul ei intenționa s-o părăsească. O ținuse în brațe când ea
plângea în hohote, spunând că-l hărțuise pe Aleksy și că era vina
ei că murise.
— Nu este vina ta, îi spusese el, încet, deși era o minciună.
Fusese în totalitate vina ei. Nu ar fi trebuit să-l bage pe Aleksy în
povestea asta.
Brett nu era convins că-i plăcea simetria dată de faptul că Jojo
avea să moară asemenea lui Aleksy. Avea niște mici rețineri cu
privire la faptul că cele două decese ar fi prea similare, că Sheens
și-ar da seama că ceva era suspect și tot planul lui ar fi devoalat.
Dar senzația de anxietate era oarecum domolită de încrederea
pe care i-o dădea faptul că scăpase nepedepsit timp de mai multe
decenii. Planificase totul atât de atent, încât n-aveau cum să facă
legătura cu el. Mai ales după ce Stavely îi conducea spre casa lui
Daniel Benham.
În plus, Jojo îl dezamăgise. În cele din urmă, îl trădase și
trebuia pedepsită pentru asta.

O’Malley căută pe Google urcușul Muchie de Cuțit și accesă mai

multe pagini de internet ale cluburilor de alpinism până găsi
indicații despre cum se putea ajunge acolo. Apoi Jonah însuși luă
legătura cu centrala pentru a solicita ca cea mai apropiată mașină
de poliție să fie trimisă la acea locație.
— Trebuie să parcheze în parcarea dinspre Station Road și apoi
să o ia pe jos pe potecă, îi spuse el operatorului. Trebuie să
meargă drept pe potecă, ignorând orice alte deviații, până ajung la
o bifurcație marcată cu un indicator spre Burley Ridge. Îi vor găsi
acolo.
— Acum cât timp a plecat în direcția aceea? întrebă O’Malley,
încet.
— Nu știu, spuse Jonah. Dar Jojo trebuie să fi ajuns acum vreo
oră, dacă nu chiar două.

Jojo lăsase traseul denumit „Muchie de Cuțit” la final. Pentru

ea, acest traseu reprezenta cel mai mare obstacol, pentru că, spre
finalul său, era nevoie de o săritură cu prindere, care părea
ușoară, dar înălțimea și distanța erau prea mari. Nu-i reușise
niciodată, nici măcar cu coardă și, oricum, de această dată nu-și
luase corzile.
Pe drum se gândise numai la Aleksy. Începea să creadă că, de
fapt, el nu o trădase și că nu căzuse din cauza ei. Își amintise de
săriturile uimitoare pe care le făcea el în timpul cățărărilor, fără
pic de sprijin.
Uneori, cred că reușesc pentru simplul fapt că nu am de ales, îi
spusese el odată.
Drept urmare, în ziua aceea, Jojo se hotărâse să nu-și ofere
nicio alternativă.
Mâinile ei găsiră prizele cu care începea urcarea și se prinseră
bine, iar picioarele ei se legănară, până se fixară pe muchia de
dedesubt. Știa să facă acest lucru. Era în elementul ei.
Următoarea mișcare fu rapidă. Își ridică laba piciorului stâng și
își băgă degetul mare de la picior într-o adâncitură îngustă.
Punctul de sprijin de la picior era aproape inexistent, dar
adrenalina o făcea să se simtă ușoară, așa că se împinse în picior
oricum.
Se pregătea pentru următoarea mișcare, când auzi un zgomot
venind din spatele ei. Se întoarse ușor, privi în jos și îl văzu pe
Brett la baza traseului, cu mâinile pe cap, trăgându-și sufletul.
Era îmbrăcat în echipament de alergare și avea fruntea
transpirată.
— Bună, Jojo, zise el și, deși era vorba despre Brett, care se
purtase atât de frumos cu ea timp de 30 de ani, Jojo simți un fior.
Jojo era conștientă că el nu putea ajunge la ea dar, în același
timp, ea nu apucase să urce prea mult.
— Ce cauți aici?
 — Tu m-ai adus aici, spuse el, cu un zâmbet trist. Te-am
avertizat să nu faci asta, Jojo. De ce ai vorbit cu ei? De ce ai
renunțat să-mi mai fii aliată?
Jojo îl privi pentru o clipă, apoi întrebă:
— Aliata ta?
Jojo continuă să avanseze. Folosindu-și mâna stângă, găsi
următorul punct de prindere – o suprafață înclinată care oferea o
prindere bună – și își ridică laba piciorului drept, pe care o vârî
într-o crăpătură destul de generoasă din perete. Cu siguranță el
nu mai ajungea la ea, dar se apropia.
— Ș tii prea bine că nu am vrut să moară, zise Brett, părând
rănit. Ș tiai asta atunci, dar se pare că ai uitat.
În mod evident, se referea la Aurora.
Dintr-odată, Jojo avu un sentiment îngrozitor că acela era
modul în care murise Aleksy. Că Brett îi vorbise pe același ton,
care sugera dezamăgire și furie și că apoi îl omorâse. Oare se
cățărase după el și îl trăsese jos? N-avea cum, doar se afla la baza
traseului Mechanical Vert. Probabil că Brett urcase pe jos, pe ruta
ușoară și îl așteptase sus, după care îl împinsese pe Aleksy.
— N-am uitat nimic, spuse Jojo. Făcu următoarea mișcare
puțin mai nesigură. Își imagina constant cum Aleksy probabil că
strigase după ajutor în timp ce cădea. Tocmai mi-am dat seama
de mai multe lucruri. Tu l-ai ucis, nu-i așa?
Era conștientă de faptul că ar fi trebuit să-l liniștească, dar
simțea nevoia să-l audă rostind acele cuvinte.
— Pe Aleksy? întrebă el. Evident că l-am omorât. Idiotul
începuse să-și bage nasul unde nu-i fierbea oala și nu i-ar fi luat
mult să ajungă la adevăr.
Jojo făcu următoarele trei mișcări simțind o combinație de frică
și furie. Apoi auzi un hârșâit și se uită în jos. Brett începuse și el
să urce. Făcea mișcări stângace și neelegante, dar era puternic,
ceea ce-l ajuta să se cațere cu ușurință.
Probabil că Brett se cățăra pentru a o prinde și a o trage în jos.
Lui Jojo începea să-i fie rău de la stomac.
— Jojo, te rog să înțelegi că tu m-ai adus în punctul acesta,
spuse el, gâfâind ușor, în timp ce se pregătea pentru următoarea
mișcare. La fel ca Aleksy. Eu nu am vrut să fac rău nimănui.
— Adică nu ai vrut să-i faci rău Aurorei când ai violat-o?
întrebă Jojo.
 — Să-i fac rău? Dar i-a plăcut. Asta își dorea. S-a uitat la mine
toată seara… Brett făcu o pauză, pentru încă o mișcare dificilă,
apoi continuă. Ș tii prea bine că nu am vrut să-i fac rău. Când mi-
am dat seama că murise… a fost oribil. Ș i v-am protejat pe toți
timp de 30 de ani, zise el, în timp ce se mișcă din nou. Aș fi putut
cu ușurință să vă înscenez crima oricăruia dintre voi, dar n-am
făcut-o. V-am apărat pe toți.
Jojo mai făcu o mișcare și ajunse în cel mai înalt punct al
traseului în care reușise vreodată să ajungă. Mai sus de atât nu
urcase. Se afla la 9 m înălțime și următoarea mișcare era cea care
implica săritura în aer liber și speranța că avea să reușească.
Aceea era ultima mișcare până să se poată prinde de marginea de
sus și să ajungă în vârf, pe iarba moale de acolo.
Nu avusese niciodată curajul necesar pentru a face acea
săritură, nici măcar când era asigurată cu coardă. Era prea sus și
prea departe. De fiecare dată coborâse pe coardă până la baza
traseului, furioasă pe ea însăși. Dar de această dată nu avea
opțiunea de a coborî pe coardă și probabil că n-ar fi putut face
unele dintre acele mișcări în sens invers pentru a coborî. Singura
ei opțiune era să încerce să ajungă în vârf.
— Jojo, ți-e frică? întrebă Brett, pe un ton complet diferit. Deja
nu mai încerca să-i explice, ci încerca s-o sperie.
Conștientizând faptul că pentru Brett ar fi fost mult mai simplu
dacă ea ar fi căzut de una singură, o trecu un fior.
— De ce mi-ar fi frică? întrebă ea, deși simțea adrenalina
pulsându-i în tot corpul. Piciorul stâng începuse să-i tremure ușor
din cauza efortului și fu nevoită să respire adânc pentru a nu
începe să tremure și mai tare.
— Toată lumea se teme de moarte, zise Brett. Chiar și Aleksy s-
a temut. Ar fi trebuit să-i vezi fața când l-am împins de pe creastă.
El crezuse că ajunsese în vârf și că era în siguranță.
Jojo închise ochii într-o încercare de a-și alunga din minte
imaginea lui Aleksy căzând, dar era tot acolo. Îl vedea căzând
încet la pământ și acel lucru o făcea să se simtă de parcă deja ar fi
căzut și ea.
— Bănuiesc că și Aurorei… trebuie să-i fi fost frică, spuse ea.
Brett mai făcu o mișcare. Se apropia tot mai mult de ea. Dacă
reușea să ajungă suficient de aproape pentru a o prinde de picior
cât timp ea stătea acolo, incapabilă să se miște? Oare ar reuși să
se țină și să nu cadă?
— Ar fi trebuit să strige după ajutor, nu să se târască într-o
văgăună, spuse el. Dar presupun că era confuză. Probabil că a
crezut că avea să se afle în siguranță acolo, dar a murit singură.
Jojo clătină din cap. Își aminti de acea fată genială, care avea
un suflet atât de bun și simți un junghi în inimă. Dar, în același
timp, se înfurie la gândul că el îi curmase viața de dragul unui
futai gratuit.
— Du-te dracului, Brett, zise ea și, fără a se mai gândi la nimic
altceva, făcu ultima săritură.
Momentul acela, în care se afla în aer, păru să dureze o
veșnicie, dar până la urmă degetele ei se agățară de acel ultim
orificiu cu o ușurință surprinzătoare. Se mișcase instinctiv și până
ca mintea ei să proceseze totul, realiză că reușise.
Piciorul ei drept lovi ceva și căută un alt loc de care să se
prindă. În cele din urmă, găsi o ieșitură, similară unei trepte.
Jojo zâmbi mulțumită. Chiar fusese atât de simplu pe cât
susținuseră toți cei care reușiseră înaintea ei.
Cu piciorul stâng găsi un alt punct de prindere, mai mic, de
care se folosi pentru a se împinge în sus, până când reuși să se
prindă cu mâna dreaptă de creastă. Apoi își ridică încet greutatea
corpului, până se prinse și cu degetul mare de la piciorul drept de
marginea crestei.
Cu o ultimă mișcare, tremurând, reuși să se ridice în picioare
pe marginea crestei și se întoarse pentru a privi în jos spre Brett.
El se descurca bine pentru o persoană care nu făcea alpinism
în mod obișnuit și mai ales pentru o persoană care purta
încălțăminte de alergare. Avea genul acela de condiție fizică pe
care mulți alpiniști o dobândeau doar după mult antrenament și
care, în cazul lui, se datora, cel mai probabil, zecilor de ani de
alergare, ciclism și înot.
Dar următoarea mișcare era mai dificilă și încă nu ajunsese în
punctul de cotitură.
— Cum merge, Brett? strigă ea, triumfătoare.
Brett își ridică privirea spre ea. Jojo nu-și dădea seama după
expresia lui dacă se concentra să nu cadă sau dacă pur și simplu
o ura pentru acea remarcă. Spera să fie a doua variantă.
— Să-ți ofer o mână de ajutor? întrebă ea, rânjind.
 Jojo se întrebă dacă Brett avea să rateze următoarea mișcare.
Centrul lui de greutate nu era deloc orientat cum trebuia: se lăsa
prea mult pe piciorul stâng, când de fapt ar fi trebuit să-l
elibereze. Cu toate acestea, el făcu un salt în sus și, datorită
înălțimii sale, reuși să ajungă în locul dorit.
Mai avea de făcut o ultimă mișcare și ajungea la ea.
— Până aici a fost un joc de copii, zise ea. Mai ai o ultimă
mișcare de făcut.
Jojo observă că Brett lua o pauză, timp în care își desprinse
mâna dreaptă pentru o clipă, își flexă degetele, după care își puse
mâna la loc în poziția inițială.
— Ah, da. Așa se întâmplă când nu ești un alpinist adevărat.
Mâinile te lasă primele.
El râse. Era ca un fel de lătrat scurt și gâfâit.
— Stai liniștită, Jojo, vor rezista suficient pentru a te împinge
de pe această nenorocită de stâncă. În ciuda efortului depus, tot
reuși să-i zâmbească. Ar fi trebuit să-mi rămâi alături și să nu
spui nimic despre faptul că m-ai văzut cu ea.
Jojo râse.
— Tocmai că nu te-am văzut. Eu mă holbam la foc, iar tu erai
de partea cealaltă a flăcărilor. Erai complet invizibil pentru mine și
așa ai și rămas. Nu știu ce jocuri credeai că jucăm în toți acești
ani, dar totul s-a petrecut numai în mintea ta.
Jojo își dădu seama că-l tulburase. El o privea, încercând să-și
dea seama dacă spunea adevărul. Dar, dintr-odată, expresia lui se
înăspri și privirea i se concentră iar asupra peretelui.
— N-are importanță, zise el. Oricum vei muri.
Ea nu se putu abține să nu rânjească, când îl văzu privind în
jur după o priză apropiată. Scrută peretele o vreme, până își fixă
privirea asupra acelui ultim orificiu. Mai avea un metru de spațiu
gol care-l despărțea de acel punct, plus încă un metru până în
vârf.
— Ăla-i, zise ea, veselă. Se mișcă într-o parte până ajunse chiar
în dreptul orificiului. Taman aici.
Brett își desprinse mâna dreaptă și se întinse puțin, înainte de a
o pune la loc în poziția inițială.
— Lui Brett îi este puțin frică? întrebă ea, batjocoritor.
— Taci naibii din gură, zise el.
 Din acel moment nu se mai uită la ea. Se pregătea pentru salt.
Își lăsă greutatea tot mai mult pe partea dreaptă, luându-și avânt
și numărând invers în minte.
— Dumnezeule, Parker, ai de gând să-ți miști fundul odată? Mai
am și alte lucruri de făcut.
El nu-i răspunse. Era pregătit să facă saltul și Jojo se simțea la
fel de tensionată ca el. Se ghemui puțin pentru a-l motiva să facă
saltul.
Dintr-odată, Brett sări. Dar Jojo își dădu seama că și el se
îndoise că avea să reușească și că nu se dedicase complet acelui
salt.
Nu reușise să sară mai mult de jumătate de metru în sus și în
lateral. Își întinse mâna dreaptă, dar punctul de prindere era mult
prea departe.
Când începu să cadă, un spasm ciudat îi cuprinse tot corpul.
Ulterior, când avu timp să se gândească la acel lucru, Jojo se
întrebă dacă fusese un semn al șocului.
Brett căzu repede și Jojo îl urmări până ateriză pe piatra
nemiloasă și pe noroiul uscat de pe pământ.

Telefonul lui Jonah sună în timp ce parca pe marginea

drumului. Două mașini de poliție se aflau deja acolo, dar ofițerii
de poliție de-abia începuseră urcarea. Ajunseseră cu doar câteva
secunde înaintea lui.
— Jojo, zise el, brusc, când răspunse la telefon. Ești bine?
— Nu te agita, o auzi spunând, pe un ton sarcastic și relaxat,
care-l făcu să se întrebe dacă nu cumva fusese păcălit pentru a
merge acolo. Brett Parker nu mai reprezintă o problemă.
— Ce vrei să spui cu asta?
— S-a azvârlit de pe marginea stâncii, zise ea. Probabil că ar
trebui să adaug și faptul că nu a făcut-o intenționat.
În ciuda acelei conversații, Jonah tot alergă până la baza
peretelui.
O’Malley se afla chiar în spatele lui, iar ofițerii de poliție se aflau
în spatele Sergentului. Când trecură de copaci și văzură cadavrul
lui Brett Parker, Jonah încetini, iar O’Malley se izbi de el și apoi își
ceru scuze.
Lui Jonah îi era greu să-și ia ochii de la grămada de membre
poziționate în unghiuri ciudate și de la balta de sânge, dar era
conștient că trebuia s-o găsească pe Jojo.
 Își puse mâna streașină la ochi și privi în sus. Jojo stătea chiar
pe marginea stâncii, balansându-și ușor picioarele și îi făcu cu
mâna.
— Ești bine? strigă Jonah.
— M-ai mai întrebat o dată, strigă ea înapoi și se ridică în
picioare. Sunt bine. Vorbesc serios. Cobor spre voi, dar dați-mi
puțin răgaz, pentru că drumul este destul de abrupt pe partea
cealaltă.
Jojo dispăru și reapăru după un minut în partea dreaptă a
stâncii. Îi salută din cap pe ofițerii de poliție, care stăteau într-o
formulă destul de jalnică, în jurul cadavrului, după care rânji spre
Jonah.
— Mi-a ieșit ultima mișcare din această nenorocită de cățărare,
zise ea, lent și triumfător. Aparent este mai ușor s-o faci atunci
când știi că vei fi ucis dacă nu-ți iese.
— Bună treabă, spuse Jonah, pe un ton mucalit. Deci să înțeleg
că lui Brett nu i-a ieșit?
— Mda, probabil că este mai bine așa, zise ea, gânditoare. Dacă
i-ar fi reușit mișcarea, aș fi fost nevoită să-l împing de pe marginea
stâncii.
 41
Pe drum spre secția de poliție, Jonah sună acasă la familia
Jackson. Se simțea victorios că în sfârșit le putea răspunde la
întrebări, dar sentimentul acela era umbrit de durerea pe care
aveau s-o simtă odată ce aflau modul în care murise fiica lor:
singură, ca urmare a unei supradoze de droguri pe care nici nu-și
dorise să le consume și violată de un băiat în care probabil că
avusese încredere.
De data aceasta răspunse Joy la telefon. Avea acel obicei
înduioșător, de modă veche, de a recita numărul de telefon când
răspundea.
— Sunt Inspector Șef Sheens, spuse el. Îmi cer scuze că a
trebuit să așteptați atât, dar avem niște informații foarte
importante să vă împărtășim. Ați putea să veniți împreună cu Tom
până la secție? Cred că ar fi mai bine dacă ați veni aici să vorbim.
— Ah, zise Joy, pe nerăsuflate. Tom, putem… putem merge
până la secția de poliție? Presupun că da. Au ceva important să ne
spună. Ați aflat… ați aflat cine a omorât-o? i se adresă ea din nou
lui Jonah.
— Da, răspunse Jonah. Da, am aflat.
— Credea că l-am văzut, spuse Jojo, pe un ton neobișnuit de
direct.
Pentru Jonah era ciudat s-o asculte vorbind fără pic de
sarcasm în voce, fără zâmbete sau miștouri. Dar era extrem de
mândru de tot ce spunea ea și de cum avea să fie interpretată
declarația ei.
— M-a văzut privind în direcția lui, dar nu și-a dat seama că se
afla prea departe de lumina focului pentru ca eu să-l văd. Credea
că i-am păstrat secretul în toți acești ani.
— Ce motiv ar fi avut să creadă că l-ați acoperi? întrebă
O’Malley, jucând rolul polițaiului meticulos.
— Cred că a făcut o conexiune între faptul că eram dispusă să
merg să-l ajut să ascundă drogurile și tăcerea mea cu privire la
faptul că-l văzusem în acea noapte. Ș i azi mi-a mărturisit că el
crezuse că am văzut-o și eu pe Aurora acolo. Ș tiți că a vomitat în
timp ce eu trăgeam cadavrul nevăstuicii pe jos pentru a masca
mirosul? Ei bine, eu credeam că a vomitat din cauza mirosului,
dar, de fapt, el tocmai văzuse cadavrul Aurorei și-și dăduse seama
ce făcuse. Pe Jojo o trecu un fior. În timp ce urca pe perete după
mine, tot repeta faptul că nu intenționase să o omoare. Era
convins că ei i-a plăcut să fie violată…
— După dispariția Aurorei, nu a vorbit niciodată cu
dumneavoastră despre faptul că l-ați văzut în acea noapte?
— Nu. Cred că îi treceau multe lucruri prin minte care nu
aveau nicio legătură cu realitatea. A susținut că ne-a protejat pe
toți timp de 30 de ani prin faptul că nu ne-a înscenat nouă crima.
Dintr-un anume motiv, își însușise rolul de a ne ține pe toți uniți.
Cred că… voia să ne controleze sau poate chiar își imagina că este
o persoană bună. Când m-am cuplat cu Aleksy, Brett s-a străduit
foarte tare să se împrietenească cu el și să-l țină aproape.
— Ș i acea prietenie a rezistat până relativ recent? întrebă
O’Malley.
— Mda, zise Jojo. Își întoarse privirea spre Jonah, după care se
uită în altă parte. Cel puțin, eu așa am crezut. Dar a avut loc… a
avut loc o ceartă cu Aleksy. V-am spus despre asta, nu-i așa? Mi-
am dat seama că ceva era în neregulă, dar nu m-am gândit nicio
clipă că Aleksy îi descoperise secretul lui Brett.
— S-a mai întâmplat ceva după aceea?
— Nu, spuse Jojo. Ei bine… de fapt, da. Brett a păstrat distanța
și, la câteva zile mai târziu, magaziile mele și mare parte din
grădina mea au fost incendiate. Ș i imediat după aceea, Brett a
devenit dintr-odată cel mai bun prieten al meu. Era șarmant, flirta
cu mine și mă făcea să mă simt… ca și când lui i-ar fi păsat mai
mult decât lui Aleksy, care nu m-a ajutat aproape deloc cu
pagubele incendiului. Totul a devenit foarte aiurea. Jojo făcu o
pauză, după care continuă. Privind în urmă, pare evident că Brett
credea că eu știu ceva. Acel incendiu era menit să mă avertizeze
să-mi țin gura. Ș i, după ce m-a avertizat, a vrut să mă atragă
înapoi, nu-i așa? Era un fel de a spune: „Iată cât de rău îți este
când nu suntem prieteni și cât de bine îți este când suntem.”
Jojo răsuflă tulburată.
— Mi-a spus că l-a omorât pe Aleksy. Ș i a încercat să dea vina
pe Aleksy pentru asta, pentru că, spunea el, își băgase nasul unde
nu-i fierbea oala. Nici nu știu… nu știu ce putuse descoperi.
— V-a spus și cum a murit Aurora? întrebă Jonah încet.
— Da. Ei bine… mi-a spus că Aurora ar fi trebuit să meargă să
ceară ajutor, în loc să se târască în văgăuna aceea. Era… sunteți
siguri că era moartă când am umplut ascunzișul cu pământ?
Brett așa credea, dar…
 — Încă nu am primit rezultatele finale ale rapoartelor
toxicologice, zise O’Malley.
Jojo clătină din cap.
— Nu pot să cred că a fost atât de prost încât să-i dea niște
droguri despre care nu știa nimic și să o lase acolo să moară, fără
să-și dea seama… Ș i apoi de dimineață tot el era furios pe toată
lumea pentru că Aurora dispăruse. Jojo dădu din cap cu
amărăciune. Era furios pe noi pentru că nu putea să dea de ea
pentru a o face să tacă din gură.

Ulterior, după ce încheiară interviul, Jonah se oferi să o

conducă spre ieșire. Ieșiră tăcuți din Departamentul de Investigații
Criminale și se îndreptară spre stradă. Jonah era foarte conștient
de brațele și picioarele goale ale lui Jojo și de apropierea dintre ei.
La intrare, Jonah se opri, indicându-i să se oprească și ea.
— Dacă te ajută în vreun fel, vreau să știi că medicul legist este
convins că Aurora a murit cu mult înainte ca voi să vă treziți.
Dextroamfetamina era împachetată în punguțe de câte 5 g și se
pare că Brett i-a dat o punguță întreagă. Asta înseamnă o
cantitate de cinci până la douăzeci de ori mai mare decât
cantitatea necesară pentru o supradoză, iar Aurora sigur nu avea
mai mult de 60 kg. Farmacologul este de părere că decesul ar fi
survenit în decurs de o oră.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Jojo rămase cu
privirea ațintită în jos. Dădu din cap, după care își ridică din nou
privirea și schiță un zâmbet.
— Presupun că va mai dura o vreme până se va închide
ancheta, spuse ea.
— Așa se întâmplă în general, zise el, dând din cap: Dar nu va
dura o eternitate.
Zâmbetul lui Jojo deveni puțin mai călduros.
— În acest caz, ne vom vedea în curând.

Topaz urcă scările la o oarecare distanță de Connor, sperând că

el avea să înțeleagă. Merse iar în camera Aurorei, în loc de a ei.
Simți că Aurora intrase în cameră împreună cu ea. Îi vedea fața
palidă și zâmbitoare, părul blond auriu și mișcările rapide și
timide.
Se așeză cu grijă pe pat, amintindu-și vorbele lui Connor când
revenise în bucătăria cufundată în liniște.
 A fost Brett. Brett a ucis-o, draga mea. Părinții tăi au încercat să
te sune.
Reușise să ia legătura cu tatăl ei pe telefonul mobil pe care-l
utiliza extrem de rar și el le spusese ce aflase de la poliție, și
anume că fusese vorba despre o agresiune sexuală care se
transformase într-o omucidere accidentală și că Brett fusese cel
care o drogase și o omorâse.
— Dar a plătit pentru asta, adăugă Tom. A încercat s-o prindă
pe Jojo și a căzut de pe o stâncă.
Topaz închise telefonul și simți un val de vinovăție disperată.
Glumise de atâtea ori cu bărbatul care o omorâse pe Aurora, îl
îmbrățișase și se culcase cu el în urmă cu 30 de ani, chiar în
noaptea în care el îi omorâse sora.
Dar, în timp ce plângea plină de amărăciune pe umărul lui
Connor, se simți dintr-odată eliberată.
Pentru prima dată de la dispariția Aurorei, simțea că se putea
gândi la sora ei fără acel sentiment de lipsă de rezolvare și fără a
se întreba ce i se întâmplase.
Stând în camera surorii ei, înconjurată de floricele și fluturași,
și-o putea imagina pe sora ei cea enervantă, frumoasă, aeriană și
minunată stând lângă ea și acel lucru o făcu să zâmbească.

Conversația cu Anna fu cea mai dificilă. În timp ce Jonah îi

explica treptat toate infracțiunile comise de soțul ei, respirația ei
deveni superficială și încercă să se ridice pentru a părăsi
încăperea.
Hanson o conduse să bea niște apă și să ia o gură de aer. Lui
Jonah îi luă douăzeci de minute ca să-i poată spune că soțul ei
era mort.
În cele din urmă, când reuși să vorbească, povestea ei fu una
dintre cele mai triste pe care le auzise Jonah vreodată. Anna le
povesti că încercase să-și protejeze soțul, în ciuda intimidărilor
lui. Le spuse despre modul în care el o verifica și o critica
constant, despre cum îi verifica mereu telefonul și se înfuria cu
privire la diverse lucruri pe care ea le vorbea cu prietenii ei și
cum, în cele din urmă, ajunsese să nu mai vorbească cu nimeni
despre nimic. De asemenea, le povesti cum el refuzase să
vorbească cu ea timp de trei zile când ea îi citise e-mailurile drept
răzbunare și cum îi spunea lucruri extrem de răutăcioase, pentru
ca apoi să-și ceară scuze și să-i spună cât de mult o iubea și ce
persoană bună era ea că îi rămânea alături când el era un om atât
de groaznic. În plus, le spuse și despre modul în care el o spiona,
urmărindu-i telefonul.
Jonah simți un sentiment de satisfacție la gândul că măcar acel
lucru se întorsese împotriva lui Brett și îi permisese Annei să-l
urmărească și ea la rândul ei.
După interviul cu Anna, urmă unul cu Stavely, care se predase
poliției chiar în acea noapte. Când fu condus în Departamentul de
Investigații Criminale, Stavely îi făcu un semn din cap lui Jonah,
iar Jonah aproape că-i zâmbi la rândul lui furnizorului de droguri
căruia îi trebuiseră 30 de ani să facă ceea ce trebuia.
Adevărul era că Stavely se dovedise a fi un dar de la Dumnezeu.
Făcuseră o înțelegere cu el, prin care poliția renunța la acuzațiile
de obstrucționare a justiției și intrare prin efracție și, în schimb,
Stavely le furniza toate informațiile pe care le deținea cu privire la
Brett Parker. Declarația lui fu succintă și convingătoare și îl ajută
pe Jonah să clarifice mai multe aspecte. Matt Stavely fusese atras
în lumea lui Brett Parker la câteva luni după moartea Aurorei.
Brett venise la vechiul apartament al lui Stavely într-o seară
burnițoasă de noiembrie și îi spusese că aproape toate drogurile
cumpărate de Daniel Benham zăceau într-o groapă și că Benham
nu avea să se întoarcă niciodată după ele. Îi spusese lui Stavely
să le recupereze și că avea să-l și plătească pentru acel serviciu.
— Vreau să dispară de acolo, îi zisese Brett. Ș i dacă rămân
totuși urme, vreau să fie ale altcuiva. Apoi îi înmânase lui Stavely
o doză strivită de bere și îi spusese că amprentele lui Connor
Dooley se aflau pe ea. Dacă lași doza acolo, eu voi fi în siguranță,
chiar dacă își vor da seama că au fost droguri acolo.
Stavely, care luase numai decizii proaste în lunile precedente și
care îi datora furnizorului său o sumă terifiantă în ciuda banilor
încasați de la Benham, acceptase propunerea. Dextroamfetamina,
care valora mii de lire, plus cele 200 de lire primite în avans,
reprezentau salvarea lui Stavely.
Astfel, la sugestia lui Brett și după ce primise indicații cu privire
la locație, Stavely așteptase să se facă dimineață în Ajunul
Crăciunului, când nu avea să fie nimeni în pădure și drumurile
aveau să fie complet goale. Luase cu el niște lanterne și o lopată și
se dusese pe malul râului, unde începuse să sape, până dăduse
de primele pachete.
La scurt timp însă o găsise și pe Aurora.
 Își petrecuse o oră întrebându-se ce naiba avea să facă. Se
plimbase încoace și încolo prin pădurea înghețată, gândindu-se
dacă să meargă să-l sune pe Brett Parker sau să anunțe poliția.
Dar cum avea să explice prezența lui acolo și recuperarea
drogurilor la ora aceea? S-ar fi băgat singur într-un mare rahat și
probabil că tocmai aceea fusese intenția lui Brett Parker.
Tot ce urmase după aceea fusese o experiență de coșmar.
Săpase în jurul rămășițelor ei aflate în proces de descompunere și
singurul lucru care-l apărase de mirosul de cadavru fusese gerul.
Băgase pachet după pachet într-un sac de voiaj și încercase să n-
o atingă deloc. Unele dintre pachete erau acoperite cu fluide
scurse din cadavrul ei. Acum nici nu se mai putea gândi la acea
amintire fără să i se facă rău. Spărsese gheața de la suprafața
râului, le spălase, după care le băgase în sac.
Odată ce soarele ajunsese pe cer, Stavely scosese doza de bere
din pungă și o aruncase în groapă, după care umpluse din nou
groapa cu pământ, până nu se mai vedea decât o grămăjoară de
pământ. Apoi plecase și condusese până acasă fără a-și aminti
nimic din toate cele ce se întâmplaseră.
Îl sunase pe Brett, care îi spusese pe un ton rece să nu fie
prost, deoarece acum era și el implicat. În plus, îi zisese că el nu
avea să-l lase să sufere și că avea mult de câștigat dacă avea să
rămână de partea lui.
Fiind terifiat de faptul că ar putea fi descoperit și fiind disperat
după banii oferiți de Brett, Stavely devenise un fel de angajat
periodic al lui Brett Parker, care era pe zi ce trece tot mai
amestecat în lucrurile oribile pe care le făcea acesta. Îi furnizase
cocaină, puțină dextroamfetamină, iar mai târziu, Rohypnol.
— Nu te-a îngrijorat acest lucru? îl întrebase Jonah.
— La dracu’, normal că m-a îngrijorat, zisese Stavely furios.
Dar eram deja implicat în jocul lui murdar. Eram într-un mare
căcat și mi-era teamă de ce mi-ar fi făcut dacă-l refuzam. Drept
urmare, mi-am ținut gura și am făcut tot ce mi-a cerut.
Printre solicitările lui Brett se număraseră și cele două incendii
produse acasă la Jojo Magos, la o diferență de opt ani unul față de
celălalt. Brett fusese foarte atent să nu facă nimic de unul singur
de la început până la sfârșit.
Dar, indiferent cât de atent fusese, în timp, tot făcuse câteva
greșeli. Îl lăsase pe Stavely să intre în biroul lui când venise să-și
ia banii, pentru a o face pe Anna să creadă că era vorba despre o
afacere obișnuită. Ș i, la câțiva ani mai târziu, într-un moment de
mândrie bizară, îi arătase lui Stavely câteva dintre mesajele
schimbate cu una dintre fetele pe care le seducea. Brett crezuse
că Stavely îi era aliat și nu recunoscuse dezgustul de pe fața lui.
În cele din urmă, când Brett îi ceruse să distragă atenția
poliției, Stavely realizase că aceea era oportunitatea lui să
dezvăluie adevărul. Planul lui Brett fusese ca Stavely să se asigure
ca Hanson să se afle acolo unde voia el, urmărindu-l, și apoi să
realizeze o serie de acțiuni. Singura diferență fusese că Stavely îi
dăduse șoferului de taxi adresa lui Brett, în loc de cea a lui Daniel
Benham, căruia ar fi trebuit să se prefacă că-i vindea droguri. În
ceea ce privea cuțitul de bucătărie, planul fusese să facă pe
inocentul și să-l țină împachetat, totul pentru a o atrage pe
Hanson.
— M-am gândit la acea fată îngropată și la celelalte fete pe care
le violase și… ei bine, oi fi eu un ratat și un furnizor de droguri,
dar nu sunt un criminal sau un nenorocit de violator și trebuia
să-l opresc cumva. Pentru numele lui Dumnezeu, am o nepoată
de vârsta acelor fete.
Ulterior, Stavely le puse la dispoziție toate mesajele dintre el și
Brett Parker pentru a-i ajuta, iar Jonah îi fu recunoscător.
Trebuiau să înceapă căutarea celorlalte victime ale lui Brett.
Jonah se gândi că puteau începe cu Zofia Wierzbowski. Și apoi
mai era și Coralie Ribbans. Lui Jonah îi era groază de conversația
pe care trebuia s-o poarte cu Coralie. În opinia lui, ea fusese
victima lui Brett timp de mai multe decenii și fusese atât de
influențată de el, încât nici nu realizase asta.

Până să termine tot ce aveau de făcut, se făcuse ora 01:00

noaptea. Înainte de a pleca acasă, Jonah se întoarse în biroul lui,
luă cu grijă poza Aurorei de pe avizier, înlătură adezivul tip
plastilină de pe spatele ei și deschise una dintre cutiile cu probe.
Puse poza înăuntru, încercând să nu se mai gândească la cum se
ghemuise Aurora sub pământ și cum murise singură. Merita ca
lumea să-și amintească altfel de ea.
Mai aveau multe de făcut de dimineață și în zilele ce urmau, dar
trebuiau să mai și doarmă și să acorde atenție familiilor și
prietenilor și vieții de zi cu zi. Venise vremea ca Jonah să-și
viziteze mama.
 42
Soarele se arătase pe cer pentru Aurora și lui Topaz acest lucru
i se păru extrem de potrivit. Își amintea adesea de sora ei
înconjurată de razele soarelui și cu o expresie visătoare pe chip.
Astfel, Topaz alesese să îmbrace în cinstea surorii ei o rochie
înflorată și vaporoasă, într-o combinație de alb, roșu și verde, cu
nasturi în față de sus până jos. În acea zi, nu avea să poarte
negru pentru ea.
În timp ce mergeau de la biserică spre mormânt, Connor o luă
de mână. Mergeau în urma părinților ei și a sicriului, care era
cărat de patru gropari. Probabil că era ușor ca un fulg, la cât de
puțin mai rămăsese din ea. Topaz încercă să-și înlăture acel gând
din minte.
Îi strânse mâna soțului ei și, după o scurtă pauză, el îi
răspunse. Topaz se întreba dacă relația lor avea să mai fie
vreodată cum fusese odinioară, înainte ca totul să iasă la iveală și
ea să ajungă să se îndoiască de singura persoană în care avusese
întotdeauna încredere și dacă soțul ei avea să uite vreodată faptul
că, în acea noapte, ea alesese să se culce cu ucigașul Aurorei în
locul său.
Topaz aruncă o privire peste umăr la trioul din spatele lor. Jojo
și Daniel se aflau de o parte și de alta a Annei, părând să o
sprijine în timp ce mergea. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.
Dacă Jojo n-ar fi mers până la ea acasă să-i spună că nu aveau să
țină înmormântarea fără ea, nici nu ar fi venit.
Cum naiba aveau să facă față înmormântării lui Brett? Dar
aceea era o întrebare pentru o altă zi.
Jojo părea atât de puternică în timp ce o ținea și o liniștea pe
Anna. Topaz o invidia pentru forța de care dădea dovadă și decise
că sigurul lucru pe care-l putea face era s-o imite.
În spatele trioului se aflau Mary și Polly Benham, care mergeau
braț la braț și vorbeau încet, iar lângă ele se afla singura prietenă
adevărată a Aurorei, Becky, care era la fel de rotunjoară și timidă
cum fusese și în școală și ai cărei ochi erau roșii și înlăcrimați.
Coralie se afla în spatele tuturor, aproape ascunsă. Avea capul
plecat și fața ascunsă sub o pălărie mică și neagră; cu toate
acestea, Topaz zări urmele de rimel întins de sub ochii ei.
— Așteaptă, îi zise brusc lui Connor și se dădu la o parte pentru
a-i lăsa pe ceilalți să treacă.
 În timp ce Coralie se apropia, Topaz dădu drumul mâinii lui
Connor și se îndreptă spre cea mai veche prietenă a ei.
— Coralie, spuse ea.
— Prezentă.
Coralie făcu un pas spre ea și Topaz o îmbrățișă puternic.
Lacrimile ei se transformară dintr-odată în hohote de plâns. Topaz
o ținu în brațe și o legănă, conștientă de faptul că ea plângea la fel
de mult pentru pierderea bărbatului care crezuse că o iubise și
care avusese cu ea o aventură la distanță timp de 30 de ani,
pentru a o controla, cât plângea pentru Aurora sau orice altă
persoană.
— El nu mai este printre noi, dar asta înseamnă că nu ne mai
stă nimeni în cale, zise Topaz.
Ș i, spre surprinderea și recunoștința ei, Connor se apropie și le
luă pe amândouă în brațe, mângâind-o ușor pe Coralie pe spate.
Astfel, ei trei ajunseră ultimii la mormânt, formând un trio la fel
de bizar precum Anna, Daniel și Jojo. Preotul făcu un semn din
cap și începu ceremonia de înmormântare.
Topaz se gândi că pământul o ținuse pe Aurora prizonieră atâta
vreme, încât nu mai avea dreptul să o ia înapoi. Ar fi trebuit să se
afle acolo cu ei, cu familia ei și poate chiar și cu propriii ei copii.
Topaz și-o imagină pe Aurora în postura de mamă și știu cu
certitudine că ar fi fost o mamă minunată.
Topaz simți cum i se pune un nod în gât în clipa în care trupul
Aurorei fu coborât în groapă, la doar două săptămâni după ce
fusese dezgropată. Topaz privi în sus și în altă direcție, după care
luă o mână de pământ și o ținu deasupra sicriului din lemn de
castan.
— Iartă-mă, șopti ea, în timp ce desfăcu mâna și lăsă țărâna să
cadă peste sicriu.
 Mulțumiri
Un debut este întotdeauna rezultatul unui ajutor uriaș din
partea unui număr mare de persoane. Drept urmare, există foarte
mulți oameni cărora trebuie să le mulțumesc, dintre care unii au
avut o contribuție inestimabilă în acest proces.
Printre aceștia se numără minunata mea agentă literară,
Felicity Blunt, care a văzut încă de la început ceva valoros în
munca mea și care, ulterior, mi-a fost alături atât în momentele
dificile, cât și în cele distractive și al cărei ochi critic a făcut
această carte de zece ori mai bună decât ar fi fost altminteri.
De asemenea, minunatului Joel Richardson, editorul meu
extraordinar, care este cel mai probabil responsabil pentru toate
celelalte lucruri bune din această carte și căruia îi sunt
recunoscătoare că m-a învățat cum să mă dedic scrisului.
Lui Rufus și lui Paul, care au fost incredibil de încurajatori și
înțelegători, cel puțin în unele dintre situațiile în care
mămica/iubita lor era prea ocupată cu scrisul ca să le acorde
atenție și care au ajutat enorm la întârzierile în scriere în moduri
amuzante, iar unul dintre ei a și verificat textul pentru mine, într-
un moment critic.
Lui Kyn, care a citit și a corectat textul și care mi-a atras atenția
ori de câte ori limbajul era extrem de confuz.
Echipei editoriale Penguin, pentru tot ajutorul lor valoros și
echipei responsabile cu drepturile de autor datorită cărora
această carte a ajuns în țări în care nici nu mi-aș fi imaginat
vreodată că ar putea ajunge.
Ș i apoi sunt toți ceilalți care au contribuit în diverse feluri. Am
găsit numeroase resurse extrem de valoroase cât timp făceam
cercetări pentru această carte și ar fi trebuit să le consemnez mai
bine. A fost de-a dreptul fascinant să aflu despre lumea poliției –
chiar dacă nu am apucat să aprofundez prea mult – și să-mi dau
seama cât de diferită poate fi aceasta față de cea prezentată în
unele cărți. De fapt, aș putea să citez lista fantastică (și sinceră) a
lui Clare Mackintosh cu privire la aspectele care o enervează cel
mai tare la prezentările ficționale ale lumii polițienești, drept o
sursă revelatoare. De asemenea, trebuie să le mulțumesc ofițerilor
de poliție din Cambridgeshire, care au avut suficientă răbdare
pentru a răspunde tuturor întrebărilor mele, chiar și celor
stupide, și pe care sper că nu i-am dezamăgit.
 În cele din urmă, trebuie să-mi cer scuze față de poliția din
Hampshire pentru că mi-am permis să introduc echipa lui Jonah
în Secția de Poliție din Centrul Southampton și să-mi creez
propriul Departament de Investigații Criminale acolo. Sper să mă
puteți ierta pentru aceste lucruri și pentru orice alte „infracțiune”
de denaturare a realității.