ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL

DE COSTACHE NEGRUZZI
PARTICULARITĂŢILE DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI
I. CONTEXTUALIZAREA (VEZI COMPUNEREA PRECEDENTĂ: încadrare în perioadă, în
curent, într-o orientare tematică):
 Anul apariției, revista, volumul,
 Încadrăm în perioada pașoptistă (inspirația din trecut, amestecul curentelor literare)
 tema
 Curentul literar predominant -romantism (trăsăturile care vizează personajele):
 Personaje excepționale (Alexandru Lăpușneanu are calități și defecte ieșite din comun)
 Personaje aflate în situații excepționale
 Antiteza ca procedeu de construcție (imaginea demonică a personajului este contrapusă de
Negruzzi chipului angelic al doamnei Ruxanda; ipocrizia lui Moțoc își găsește opusul în demnitatea și
patriotismul tinerilor Spancioc și Stroici)
 Replicile memorabile ale personajelor (,,Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”) etc.
 Trăsăturile clasicismului și realismului (le enumerăm)

Spre exemplu:
Doctrina literară romantică conturată de către Mihail Kogălniceanu în articolul „Introducţie” din primul
număr al revistei „Dacia literară” este ilustrată în mod desăvârşit prin nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” de
Costache Negruzzi, scriitor paşoptist care valorifică în manieră originală istoria naţională, aşa cum este redată
aceasta în cronici.
Nuvela a apărut în 1840, în primul număr al „Daciei literare”, imediat după articolul introductiv cu
valoare de program literar, fiind integrată apoi în volumul „Păcatele tinereţilor” din 1857, în ciclul „Fragmente
istorice”.
„Alexandru Lăpuşneanul” este prima nuvelă istorică din literatura română, specie literară cultivată cu
precădere în cadrul curentului romantic, ilustrând paseismul (cult exagerat al trecutului, propriu romantismului,
manifestat, mai ales, prin idealizarea acestuia) şi interesul pentru istoria naţională. TEMA istoriei se dezvoltă
prin evocarea unui episod de ev mediu românesc, și anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu
(1564-1569). O temă secundară, de factură romantică, este cea a destinului unui tiran, urmărind mărirea și
prăbușirea acestuia, evoluția de la orgoliu și cruzime la singurătate și neputință în fața morții.
Pătruns în literatura noastră în perioada paşoptistă, romantismul românesc a cunoscut o puternică
influenţă franceză, dar s-a adaptat contextului autohton, una dintre caracteristicile sale principale fiind
eclectismul (îmbinarea unor curente literare diferite). Astfel, în opera „Alexandru Lăpuşneanul” întâlnim
intersectarea de trăsături romantice, clasice şi realiste, cele dintâi fiind predominante.
De factură romantică sunt : valorificarea istoriei naţionale ca sursă de inspiraţie, tema literară
(lupta pentru putere), personajul excepţional pus în situaţii excepţionale, antiteza, preferinţa pentru
scenele sângeroase, terifiante, antiteza, ca procedeu de structurare a relaţiilor dintre personaje,
reconstituirea culorii epocii, replicile şi gesturile memorabile. Elementele clasice se dovedesc a fi
echilibrul compoziţional, obiectivitatea naraţiunii, sobrietatea stilului, alături de acestea apărând şi
trăsăturile realiste, precum verosimilitatea faptelor, prezenţa detaliului semnificativ în realizarea descrierilor
vestimentare sau a obiceiurilor specifice epocii.

II. PREZENTAREA STATUTULUI SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL

PERSONAJULUI ALES;
 Personaj principal și eponim (dă numele operei),
 Personaj complex, romantic, construit din contraste, are calități și defecte puternice.
Întruchipează domnitorul tiran și crud (personaj exceptional), geniu malefic, cu o inteligență diabolică și o
cruzime neistovită, puse în slujba voinței de putere și de răzbunare.
 Personaj rotund, având ,,capacitatea de a ne surprinde într-un mod convingător” (Forster)

Spre exemplu:
 „Damnat romantic”, aşa cum îl considera George Călinescu, Alexandru Lăpuşneanul este
personajul principal și eponim al operei, singurul care evoluează, spre deosebire de personajele secundare şi
episodice ale căror trăsături sunt fixate de la început şi nu se modifică pe parcursul acţiunii. Aşadar,
protagonistul operei este un personaj „rotund”, construit în manieră romantică, prin accentuarea voită a unei
trăsături, în cazul său, cruzimea, în timp ce Moțoc este un personaj „plat”, fără o evoluție interioară evidentă.
Personaj complex, construit din contraste, are calități și defecte puternice. Întruchipează domnitorul tiran și
crud (personaj exceptional), geniu malefic, cu o inteligență diabolică și o cruzime neistovită, puse în slujba
voinței de putere și de răzbunare.
 Statutul social:
Inițial, statutul social al personajului este defavorabil, deoarece este un exilat nevoit să apeleze la ajutor
străin pentru a-și recupera tronul. Reușește să-și recâștige statutul de domnitor, dar în final, pierde acest drept
după ce este călugărit.
 Statutul moral și psihologic:
Încă de la început, personajul principal își arogă o anumită superioritate față de boierii trădători, însă
desfășurarea ulterioară a evenimentelor aduce la lumina o înclinație nefirească spre rău, lăsându-se dezumanizat
de dorința de răzbunare. Plăcerea de a provoca suferință depășește justificarea răzbunării. În fața puterii sale,
nimeni nu îndrăznește să se opună, cu excepția lui Spancioc și Stroici, care scapă planului său vindicativ,
reușind să plece din țară. Calitățile reale pe care le deține domnitorul, precum inteligența, intuiția psihologiei
umane, arta disimulării, logica implacabilă, sunt contracarate de utilizarea lor în scop negative. Astfel, evoluția
morală și psihologică subliniază o alunecare tot mai accentuată spre dezumanizare, cruzimea domnitorului
căpătând proporții neverosimile.

III. EVIDENŢIEREA UNEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI ALES PRIN DOUĂ

EPISOADE/SECVENŢE COMENTATE;
 Trăsătura dominant – CRUZIMEA
 scena morții celor 47 de boieri și moartea lui Moțoc,
 episodul otrăvirii tiranului.
 Spre exemplu:
Cruzimea domnitorului este ilustrată magistral, în manieră romantică, prin scene precum: uciderea celor
47 de boieri, moartea lui Moțoc, piramida construită din capetele boierilor, amenințarea că își va ucide soția și
fiul.
În punctul culminant, care se regăseşte în cel de-al treilea capitol, domnitorul își duce la desăvârşire
planul răzbunării pe boieri prin arta disimulării. Susţine un discurs împăciuitor la Mitropolie, merge „îmbrăcat
cu toată pompa domnească”, apelează la citate din Biblie pentru a convinge pe ascultători de temeinicia
spuselor sale şi a intenţiilor pozitive, dar la cina pe care o organizează la curtea domnească pune la cale un
adevărat măcel, omoară 47 de boieri şi asistă cu o bucurie sadică la spectacolul uciderii lor, ca un regizor la
piesa de teatru pusă în scenă, în faţa căreia încearcă emoţii estetice.
Lucid şi logic în planurile sale de răzbunare, se ţine de cuvântul dat şi nu-l omoară el însuşi pe Moţoc,
boierul linguşitor care aprobă, în ciuda groazei, scena violentă din sala ospăţului, dar îl lasă pe mâna mulţimii,
în braţele „idrei acestei cu multe capete”. Portretul personajului colectiv, al mulţimii venite fără un scop precis
la curtea domnească, numai pentru că a auzit zvonuri despre întâmplările nefireşti care se desfăşoară acolo,
demonstrează intuiţia psihologică a scriitorului, dar şi pe aceea a protagonistului. Ştiind că mulţimea are nevoie
de un sacrificiu violent pentru a-şi potoli setea de dreptate, se comportă în aşa fel încât o conduce spre a-l
solicita pe Moţoc drept jertfă ispăşitoare a tuturor nemulţumirilor pe care le au. Mai întâi îi uimeşte pe oamenii
simpli cu întrebarea descumpănitoare privitoare la scopul venirii lor la curte, după care îi demonstrează ironic
boierului laş în faţa morţii că este bine să se jertfească pentru binele moşiei, aşa cum el însuşi afirmase atunci
când făcea parte din delegaţia trimisă de Tomşa. Îţi păstrează sângele rece, nu cunoaşte mila şi foloseşte prilejul
pentru a arunca vina pentru nemulţumirile îndreptăţite ale oamenilor asupra boierului, astfel lăsând impresia că
săvârşeşte un act de dreptate.
Finalul capitolului demonstrează înaintarea lui Alexandru Lăpuşneanul pe calea dezumanizării, întrucât
piramida capetelor de boieri, ordonată cu grijă în funcţie de ierarhie, scoate la lumină o cruzime fără margini,
din sfera patologicului. Pentru domniţa Ruxanda „leacul de frică” este prilej de leşin, fapt care determină
comentariul ironic al domnitorului: „- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se
sparie”.
În deznodământ este înfățișată otrăvirea tiranului (cel de-al patrulea capitol). Acţiune se petrece la
patru ani după cele relatate în capitolele precedente. Retras la cetatea Hotinului, descrisă în manieră romantică,
domnitorul îşi trăieşte sfârşitul violent, pe măsura faptelor comise pe parcursul vieţii. Bolnav de friguri, cere să
fie călugărit dacă i se va apropia sfârşitul, fapt care se şi realizează în urma unui acces de febră, dar este cuprins
de mânie când îşi revine temporar, îşi reafirmă statutul de domnitor, ameninţă cu moartea pe cei vinovaţi, chiar
şi pe soţia şi pe fiul său, Bogdan, aruncă în călugări cu potcapul, nerenunţând nici în ultimele sale clipe la
impulsivitate, cruzime şi la sentimentul puterii depline asupra celorlalţi. Spancioc şi Stroici, boierii care s-au
salvat, fugind în străinătate, de la moarte, participă la sfârşitul domnitorului, dorinţa lor de răzbunare fiind
conformă spiritului epocii. La sfatul lor şi al mitropolitului Teofan, domniţa Ruxanda îl otrăveşte pe soţul ei, dar
culpabilitatea pentru fapta sa revine celor care o determină să o săvârşească.
IV. ANALIZA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ, DE COMPOZIŢIE ŞI DE LIMBAJ ALE
TEXTULUI NARATIV, SEMNIFICATIVE PENTRU CONSTRUCȚIA PERSONAJULUI (de exemplu:
acțiune, incipit, final, conflict, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.).
 Conflicte (vezi compunerea precedent),
  Modalități de caracterizare
Spre exemplu:
Conflictele existente în nuvelă pun în lumina personalitatea complex a personajului principal.
Conflictul principal, exterior este de natură politică, antrenând forţe adverse precum domnitorul, pe
de o parte, şi boierii, pe de altă parte. Ajuns la tron cu sprijin armat din partea turcilor, Alexandru Lăpuşneanul
doreşte să se răzbune pe boierii care l-au trădat în prima sa domnie, setea sa justiţiară dobândind proporţii
nefireşti şi sfârşind în patologic.
Conflictul secundar pune în evidenţă relaţia dintre boierul intrigant Moţoc, un personaj viclean şi
trădător care scoate avantaje din toate domniile şi încearcă să scape de consecinţele acţiunilor sale, şi
domnitorul Moldovei, atent la realizarea asprei pedepsiri a perfidiei curteanului său.
Conflictul social, între boier și popor, este limitat la revolta mulțimii din capitolul al III-lea.
Există și conflicte interioare precum: conflictul dintre dorința și neputința domnitorului, ilustrat in
ultimul capitol, și conflictul moral trăit de doamna Ruxanda.
Caracterizarea directă realizată de către narator redă detalii vestimentare în secvenţa discursului de
la Mitropolie („Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţa
turcească”) iar alteori surprinde trăsăturile personajului prin substantive semnificative: „tiranul”, „bolnavul”.
Caracterizarea directă este realizată şi de către celelalte personaje. Stroici îl numeşte, asemenea
naratorului, „tiran”, în secvenţa morţii domnitorului, când refuză să-i curme viaţa pentru a-l scăpa de suferinţă:
„Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sângele cel pângărit a unui tiran ca tine”. Mitropolitul Teofan îl
consideră „Crud şi cumplit”, îndemnând-o în acest fel pe domniţa Ruxanda să-l otrăvească.
Autocaracterizarea demonstrează dorinţa lui Lăpuşneanul de a fi receptat din perspectiva puterii pe care o
deţine, astfel el refuzând să fie călugăr şi afirmând cu tărie că este domnitor.
Caracterizarea indirectă este mai accentuat prezentă pe parcursul operei, prin intermediul acesteia
ieşind în relief trăsături precum arta disimulării, logica desăvârşită, tenacitatea în urmărirea planurilor,
aptitudinea de a intui reacţiile celorlalţi, dar, mai ales, cruzimea.
Caracterizarea indirectă, prin fapte, evidențiază în manieră romantică cruzimea personajului,
hotărârea sa și dorința de a distruge influența boierilor: uciderea acestora, arderea cetăților, reducerea oștilor
moldovene.
Limbajul este o altă modalitate de caracterizare a personajului. Pe de-o parte, el folosește proverbe și
pilde în replicile sale: ,,Lupul părul schimbă, iar năravul, ba”, ,,Nu toate paserile ce zboară se mănâncă”; pe de
altă parte, când își iese din fire, se manifestă agresiv, prin insultă: ,,ești un tâlhar și un vânzător”, ,,muiere
nesocotită”, ,,cățeaua asta”. Ipocrizia tiranului se manifestă atunci când, la Mitropolie, invocă ziceri biblice:
,,Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și nu mă căiesc de aceasta”.
Relaţia cu celelalte personaje este menită să scoată în evidenţă, prin procedeul antitezei, calităţile şi
defectele domnitorului.
Relaţia cu Moţoc debutează în primul capitol şi se sfârşeşte în cel de-al treilea prin moartea boierului
trădător. Laş şi ipocrit, lipsit de demnitate în momentul morţii, Moţoc este pentru domnitor un prilej de a se
elibera de furia poporului, dar şi unul de plăcută răzbunare. Domnitorul îi promite că nu-i va lua el însuşi viaţa,
cuvânt pe care îl respectă în litera lui, deoarece îl lasă pradă mulţimii furioase, nu înainte de a se desfăta cu
spectacolul fricii celuilalt şi cu meschinele încercări de a-şi obţine salvarea prin uciderea mulţimii. Implacabil,
„cu sânge rece”, domnitorul îi dă replica celebră, „Proşti, dar mulţi”, şi îl invită să se sacrifice pentru binele
ţării, aşa cum îi sugerase boierul însuşi în timpul primei lor întâlniri. Consecvenţa lui Alexandru Lăpuşneanul
în realizarea răzbunării îl determină să nu piardă din vedere niciun detaliu, nu uită încercarea nouă de trădare a
lui Moţoc de la sosirea lui în ţară şi îi oferă propriile cuvinte ca argument că trebuie să moară. Dincolo de
spiritul justiţiar, domnitorul se dovedeşte de o răceală fără cusur, spectacolul lipsei de demnitate al lui Moţoc
determinându-l să ofere argumente unui om speriat de moartea apropiată.
Relaţia cu domniţa Ruxanda, redată mai cu seamă în cel de-al doilea capitol, realizează opoziţia
angelic-demonic, soţia fiind idealizată pentru a reliefa şi mai clar trăsăturile negative ale tiranului. Secvenţa
dialogului în care Ruxanda îi cere încetarea omorurilor demonstrează capacitatea lui Lăpuşneanul de a-şi
controla mânia şi de a disimula, promiţându-i Ruxandei că va respecta vorbele sale, însă după ce îi va da un
„leac de frică”. Sensibilă şi frământată la gândul că ar putea fi părtaşă la vinovăţia soţului, Ruxanda este un
punct de contrast pentru răceala inumană a protagonistului, evidenţiind alunecarea acestuia spre patologic. În
secvenţa otrăvirii, naratorul pare să o disculpe, deoarece pune iniţiativa crimei pe seama celor doi tineri boieri,
Spancioc şi Stroici şi o validează prin aprobarea echivocă a mitropolitului.
V. ÎNCHEIERE