Luceafarul

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a fost un poet, prozator si journalist roman, socotit de cititorii

romani si de critica literara postuma drept cea mai importanta voce poetica din literatura
romana.
“Luceafarul” este o capodopera a creatiei romanesti si o sinteza a gandirii
eminesciene. Poezia apare in Almanahul Societatii Academice “Romania Juna” din
Viena in aprilie 1883, iar in august 1883 este publicat in revista “Convorbiri literare” si
inclus, ulterior, in volumul antum “Poezii”.
“Luceafarul” se incadreaza in specia litarera a poemului, specie de interferenta a
epicului cu liricul, de intindere relativ mare, cu un continut filozofic si caracter alegoric.

Poemul romantic se realizeaza prin amestecul genurilor: liric (intensitatea

emotionala), epic (aparitia formelor naratiunii), si dramatic (conflict, dialoguri) si al
speciilor: idila (poveste de dragoste), pastel (peisaj terestru si cosmic), basm (poveste
alegorica, fantastica) si meditatie filozofica. Astfel, lirismul sustinut de meditatia
filozofica si de expresivitatea limbajului este turnat in schema epica a basmului si are
elemente dramatice (dialog).

Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia geniu-societate, de

structura, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele
literare, de imaginarul poetic.
Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional, simetria si armonia.

Poemul a fost creat intre anii 1880 si 1882, cunoscand 5 variante pana la ce a
finala.
Principala sursa de inspiratie este folclorul, Eminescu valorificand un basm
popular romanesc cules din Oltenia de generalul Richard Kunisch (publicat la Berlin in
1861). Acesta se intituleaza “fata in gradina de aur” si cuprinde povestea unei frumoase
fete de imparat care se indragosteste de un zmeu. Ea se sperie insa de nemurirea lui si il
respinge. In timp ce el se duce la Creator pentru a-i cere sa-l dezlege de nemurire, fata
fuge in lume cu un fiu de imparat, Florin. Zmeul se intoarce, ii vede si se razbuna
aruncand peste cei doi o stanca si omorandu-i . eminescu valorifica acest basm, schimba
finalul si accentueaza problematica omului de geniu. Intruparea zmeului porneste de la un
mit fundamental al spiritualitatii romanesti – mitul Zburatorului.
O alta sursa de inspiratie o constituie filozofia: conceptia lui Arthur
Schopenchauer cu privire la antiteza dintre omul de geniu si omul comun; filozofia
greaca (Platon) conform careia cerul si pamantul se afla la originea lumii; filozofia lui
Hesiod, dupa parerea caruia la baza lumii stau soarele si noaptea; sau a lui Kant –
conceptie despre relativitatea timpului si a spatiului, cosmosul este intr-o continua
miscare.
 Tema poemului este problematica geniului in roport cu lumea, iubirea si
cunoasterea. Tema iubirii este ilustrata prin armonizarea zborului spre primordial si
originar cu meditatia asupra conditiei omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii
terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic.

Titlul poemului se refera la motivul central al textului , Luceafarul, si sustine

alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si
nefericita, opusa omului comun.

Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si

a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se
realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima
si ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia este
concentrata pe planul cosmic.

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, cadrul abstract
este umanizat.
Prima parte debuteaza cu o formula specifica basmului (“A fost odata ca-n
povesti”), care plaseaza povestea imaginara intr-o indeterminare spatio-temorala. Primul
vers, care exprima siguranta, certitudine, este anulat de al doilea (“A fost ca niciodata...”),
care simbolizeaza inceputul prezentarii unei actiuni care nu s-a mai petrecut, care se
remarca prin unicitate. Unica este si fata de impararat, caracterizata prin superlativul
absolut de factura populara “prea frumoasa”. Fata provine dintr-o familie imparateasca si
se distinge prin insusirile ei de exceptie (“mandra-n toate cele”). Poetul recurge la o dubla
comparatie: una crestina, a “fecioarei intre sfinti” si una astrala, a stralucirii lunii pe cerul
nocturn, sugerand puritatea si singularitatea ei in plan terestru.
Poetul descrie apoi cum ia nastere lent povestea de iubire, pornind din starea de
contemplatie si de visare. Ritualul de dragoste o aduce in fiecare seara pe tanara langa
fereasra castelului, prin care Luceafarul o priveste. Procesul iubirii presupune
repetabilitate – sugerata prin reluarea verbului “a vedea” si prin frecventa adverbelor de
timp (“azi”, “maine”). Dragostea pentru Luceafar simbolizeaza aspiratia catre absolut si
dorinta omului de a-si depasi conditia limitata de muritor.
Cadrul de desfasurare al povestii este unul romantic, imbinand elemente cosmice
si terestre: steaua apare “sara”, luminand “negrul castel in care se afla fata”.
Cei doi indragostiti apartin unor lumi diferite. Luceafarul este reprezentantul
lumii cosmice, al eternului aflat in comparatie cu perisabilul. El inglobeaza ratiunea
deplina si iubirea absoluta. El i se poate arata fetei doar in vis si prin oglinda.
La chemarea-incantatie rostita de fata “Cobori in jos Luceafar bland/ Alunecand
pe-o raza”, Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa pentru prima oara din
cer si mare, ca un “tanar voievod”, un “mort frumos cu ochii vii” – reprezentand ipostaza
angelica(Platon). El o indeamna sa paraseasca lumea muritoare in schimbul unui unovers
vas pe care ea sa-l stapaneasca (“palate de margean”). Refuzul fetei este categoric si
izvoraste din constientizarea incompatibilitatii dintre cei doi (“Caci eu sunt vie, tu esti
mort”).
Cea de-a doua chemare determina o noua intrupare (din soare si noapte) ce reda
ipostaza demonica (Hesiod). Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor oferindu-i fetei mai
intai imparatia oceanelor si apoi a cerului. Paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale
dorintei de absolut, sunt intelese insa de fata ca atribute ale mortii (privirea ta ma arde”).
Desi suferinta datorata neimplinirii sentimentului este resimtita de fata. Ea il refuza si de
aceasta data, cerandu-i in schimb sacrificiul suprem in numele iubirii “Fii muritor ca
mine”.
Iubirea luceafarului depaseste sfera comunului si de aceea, in numele ei, se
indreapta catre centrul lumii pentru a primi de la Creator dezlegare de nemurire.
A doua parte prezinta planulterestru. Fata de imparat isi pierde caracterul de
unicitate, devenind Catalina. Ea este, de aceasta data, atrasa de iubirea comuna, specifica
muritorilor, intruchipata de Catalin “viclean copil de casa”, “baiat din flori”. Portretul sau
se afla in antiteza cu cel al Luceafarului, fiind constituit intr-un limbaj popular, familiar.
Desi fata isi pastreaza aspiratia catre planul superior (“O, de luceafarul din cer/
M-a prins un dor de moarte”), se lasa ispitita de vorbele pajului. Ea realizeaza ca dorul de
Luceafar a ramas doar la stadiul de nostalgie umana si ca o iubire in planul uman ii poate
aduce macar fericirea de-o clipa.
In partea a treia poemul continua cu o descriere unica in literatura universala:
prezentarea spatiului infinit al macrocosmosului, unde se poate patrunde doar cu puterea
gandului, locul in care timpul este masurat in viteza luminii.
Luceafarul intreprinde o calatorie catre inceputurile lumii pentru a adresa
rugamintea sa Demiurgului, anume schimbarea ordinii cosmice prin dezlegarea sa de
nemurire.
Zborul Luceafarului este redat in limbaj metaforic: “Uin cer de stele dedesubt/
Deasupra-i cer de stele”; “El zboara gand purtat de dor”.
In dialog cu Creatorul, Luceafarul “insetat de repaos”-moarte, este numit
Hyperion. El cere dezlegare de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in
numele careia este gata de sacrificiu (“Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si
pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire”).
Demiurgul il refuza insa pentru ca desprinderea lui de pe bolta cereasca ar duce
din nou la haosul primordial. De asemenea pune in antiteza lumea muritorilor si cea a
cemuritorilor, iar ultimul si cel mai puternic argument accentueaza superficialitatea lumii
terestre si infidelitatea fetei.
Ultima parte revine la prezentarea planurilor terestru si cosmic. Povestea de
dragoste dintre Catalin si Catalina este plina de farmec, fiind umbrita doar de caracterul
ei perisabil. Gesturile tandre, vorbele dulci, izolarea intr-un decor mirific par a proiecta
momentul magic de iubire in eternitate.
Fata adreseaza o ultima chemare Luceafarului, din dorinta de ocrotire. Vazand
iubirea tinerilor, raspunsul acestuia dezvaluie constientizarea superioritatii sale si a
imposibilitatii de a se implinii prin iubire. Ultima strofa este construita pe baza antitezei
geniu-muritor: “Traind in cercuk vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea
ma simt/ Nemuritor si rece”. Geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna si isi asuma
destinul.
Finalul poemului exprima dramatismul propriei conditii ale Luceafarului, care se
naste din constatarea ca relatia om-geniu este incompatibila. Atitudinea geniului este una
de interiorizare a sinelui, ed asumare a eternitatii si, odata cu ea a indiferentei. Omul
comun este incapabil sa-si depaseasca limitele, iar geniul manifesta un profund dispret
fata de aceasta incapacitate.
 La nivel stilistic poemul este construit pe baza alegoriei, dar si a antitezei.
Prezenta metaforelor accentueaza ideea iubirii absolute ce se cere eternizata intr-un cadru
pe masura: “palate de margean”, “cununi de stele”. In portreitzarea Luceafarului sunt
utilizate imagini hiperbolice “venea plutind in adevar/ Scaldat in foc de soare”
Formele arhaice ale unor verbe accentueaza atmosfera fabuloasa specifica
basmului . verbele la imperfect denota miscarea eterna si continua: “cresteau”, “treceau”,
“vedea”. Verbele la perfect simplu si conjunctiv sustin oralitatea stilului,vorbirea
populara: “se facu”, “sa razi”, “sa-mi dai”.

Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de particularitatile

prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.