Budism

Budismul este al treilea cel mai mare grup din Asia, practicat de aproximativ 11.9% din
populația din Asia. Este a patra religie cea mai mare din lume cu peste 520 de milioane de adepți
care sunt aproximativ 7% din populația globală. Siddartha Gautama (numită și Buddha) este
fondatorul budismului. Înainte de nașterea Islamului, au fost cele mai practicate religii din
Indonezia, Filipine, Malaezia, Afganistan și Asia Centrală. Cea mai mare populație budistă se
află în Coreea de Sud (22.9%), Hong Kong (15%), Singapore (33%), Vietnam (10%), Nepal
(10.7%), și China (35%). Budismul este dominant în numeroase state, inclusiv Thailanda, Sri
Lanka, Mongolia, Laos, Tibet, Birmania și Bhutan printre alte locuri.

În prezent, istoricii fixează această dată în 560 î.Hr. Veridicitatea istorică a întemeietorului
budismului, Gautama Buddha (623-543 î.Hr., după tradiția budistă din Birmania și Thailanda; 560-
480 î.Hr., după istoricii moderni), este confirmată de majoritatea cercetătorilor din zilele noastre în
pofida vechilor teorii din trecut care îl considerau pe acesta mai degrabă un personaj mitologic. Cu
toate acestea, biografia lui Gautama Buddha, așa cum este ea prezentată
de Asvaghosha în Buddhacarita (cea mai veche relatare existentă a vieții profetului) abundă de
elemente fantastice și legendare. Budiștii consideră că prințul Gautama Siddhartha s-a născut
în Lumbini și a fost crescut în Kapilavastu, aproape de actuala frontieră dintre India și Nepal. Potrivit
tradiției, tatăl lui Buddha era conducătorul unei formațiuni tribale numite Sakya. Încă de la nașterea
lui Gautama, un vizionar important din regiune, Asita, i-a prezis pruncului un destin proeminent în
sfera sacerdotală[1]. Tatăl lui Buddha are însă într-o zi un vis în care își vede fiul părăsind palatul ca
sihastru așa că decide să îl protejeze de realitatea ostilă care l-ar putea indispune și l-ar putea
determina să aleagă calea ascezei. În ciuda acestor măsuri, Buddha reușește să facă patru
incursiuni în afara palatului, întâlnind un bătrân foarte slăbit, un bolnav, un mort și un călugăr. Primii
trei îi revelează efemeritatea existenței materiale, datorită bătrâneții, a bolii și respectiv a morții, iar
călugărul îi dezvăluie calea de a învinge aceste suferințe umane, și anume prin meditație. Prin
urmare, Buddha hotărăște să părăsească orașul și să-și abandoneze bunurile, urmând o asceză
deosebit de dură în junglele Uruvela. După șase ani însă, constată că acest timp de asceză nu îl
ajută, nu îi aduce iluminarea[2]. Este deseori ispitit de moarte (Mara) să renunțe la căutarea
adevărului și să se dedice numai comiterii faptelor bune [3]. Prin meditație, Gautama Siddhartha
reușește să își concentreze toată atenția asupra eliberării de suferință, capătă revelația
reîncarnărilor sale anterioare și i se dezvăluie legea condiționismului universal.
În cele din urmă capătă „deșteptarea” (bodhi - o traducere populară în Apus este „iluminare”), la
vârsta de 35 de ani, devenind cunoscut ca „Buddha” („cel iluminat”) sau „Gautama Buddha”.
Încurajat de zeul Brahma, Buddha petrece 45 de ani învățându-i pe oameni despre dharma și
întemeiază budismul. La Sarnath, Buddha își face pentru prima oară cunoscută învățătura și tot aici
apar primii călugări ai comunității budiste. Mai târziu, pe măsură ce Buddha își răspândește religia,
numărul adepților săi crește considerabil, cei mai importanți dintre aceștia fiind Ananda (discipolul
preferat a lui Buddha), Sariputra și Maudgalyayna (doi prieteni din tinerețe). Întorcându-se în
comunitatea sa natală, Buddha îl convertește pe tatăl sau la budism dar și pe Rahula, fiul său.
Gautama Buddha a murit când avea în jur de 80 de ani, în Kushinagar (India), în urma unui drum
istovitor alături de Ananda și a unei boli de dizenterie. Conform legendei, Buddha a încercat să îl
consoleze pe discipolul său îndurerat spunându-i înainte de a muri: „Destul Ananda, încetează să te
chinui și să jeluiești...Cum poți crede că ceea ce se naște nu moare? Acest lucru este cu
neputință.” [4]
Budismul s-a extins pe întreg teritoriul subcontinentului indian și în țări învecinate (precum Sri
Lanka), de-a lungul primelor cinci secole de la moartea lui Buddha. În cele două milenii care au
urmat, a pătruns și în Asia și în toate celelalte continente.
După Paul Poupard, în binecunoscuta carte Religiile, el afirmă: „Învățăturile și organizarea monahală
instituite de Buddha pot fi numite prin termenul budism pre-sectar, cu toate că toate diviziunile
actuale ale budismului au fost prea mult influențate pentru a garanta o includere sub acest nume și a
delimita caracterul acestei forme originare”.[necesită  citare] Cea mai folosită clasificare a budismului de
astăzi de către savanți, printre care se numără și cel mai sus amintit, împarte adepții în trei zone
geografice sau culturale: Theravada, budismul est-asiatic și budismul tibetan. O altă clasificare
foarte utilizată cuprinde două diviziuni, Theravada și Mahayana, ultima cuprinzând cele două forme
de budism de mai sus. Există însă și alte modalități de împărțire, utilizate atât de savanți cât și de
credincioșii budiști.
Terminologia utilizată pentru desemnarea grupurilor religioase este de asemenea diversă
(menționăm faptul că lucrarea de referință pentru care dezvoltăm aici aceste diviziuni este cea
amintită mai sus de Paul Poupard).

 Budismul est-asiatic: numește budismul răspândit în Coreea, Japonia, Singapore și o mare

parte din China și Vietnam.
 Budismul estic este un nume alternativ pentru budismul est-asiatic sau se referă uneori la
toate formele tradiționale de budism, în contrast cu budismul vestic răspândit
în Europa și America.
 Budismul ezoteric, Budismul nordic, Budismul sud-estic: denumește Theravada.
 Budismul sudic: denumește Theravada, Budismul tantric: este un alt nume
pentru Vajrayana și Tantrayana.
 Budismul tibetan: budismul întâlnit în Tibet.
 Hinayana: un termen din Mahayana pentru a desemna Theravada; uneori se utilizează
pentru școlile budiste timpurii. Hinayana se traduce prin "micul vehicul" în timp ce Mahayana
prin "marele vehicul". Unele școli Mahayana din Japonia, Coreea, China și Tibet nu consideră
termenul peiorativ sau denigrator.
 Lamaismul: un termen învechit, considerat derogatoriu, folosit pentru budismul tibetan.
 Mahayana: o mișcare religioasă ce s-a desprins din sânul școlilor budiste timpurii și care s-a
scindat mai apoi în budismul est-asiatic și cel tibetan. Uneori budismul Mahayana desemnează
numai ramura sa est-asiatică.
 Mantrayana: sinonim pentru Vajrayana. Școala Tendai din Japonia a fost influențată de
Mantrayana, conform tradiției.
 Sravakayana: un termen alternativ pentru primele școli budiste.
 Școlile budiste timpurii: sunt școlile în cadrul cărora budismul a fost divizat în primele
secole. Dintre aceste școli, doar una a supraviețuit, Theravada.
 Tantrayana: considerat de obicei o altă denumire a budismului Vajrayana.
 Theravada: budismul tradițional răspândit în Sri
Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambodgia, o parte din Vietnam, China,
India, Bangladesh și Malaezia. Este singura școală budistă timpurie care a rezistat de-a lungul
istoriei. Uneori termenul este utilizat pentru a desemna toate școlile budiste timpurii.
 Vajrayana: o formă religioasă care s-a desprins din budismul Mahayana. Este de obicei
asociat cu budismul tibetan, deși nu există o definiție precisă a acestei diviziuni" Poupard.
În religia budistă oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație nemijlocită cu
realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți este numit buddha.
Toți budiștii tradiționali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost
singurul buddha: se crede că au existat mulți buddha înaintea lui și că vor exista și viitori buddha de
asemenea. Dacă o persoană obține "trezirea", fără ca neapărat să o și predice comunității, el sau ea
devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalți
buddha care au existat și vor exista, deoarece învățăturile lui se concentrează asupra acestui tip de
trezire, numit și „eliberare” sau Nirvana.
O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viața sacralizată și scopul eliberării
are la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura și originea „durerii” (dukkha), un
termen care face referire la suferința și neîmplinirea caracteristică omului "ne-trezit", "ne-eliberat",
aparținând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare
a durerii, cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vieții morale budiste.
Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învățături,
percepții filosofice, moduri de celebrare a cultului etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine
comune pentru majoritatea școlilor și tradițiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe
toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunitățile budiste se pot face puține generalizări [5].
Budismul prezintă și câteva concepții comune cu celelalte religii dharmice, cum ar
fi reîncarnarea ("samsara"), adică reîntruparea ființei în alte forme de existență pe baza rezultantei
faptelor comise și a legilor karmice.

Conform filozofiei budiste, existența, lumea în general are trei caracteristici:

 impermanența (skt. anitya pal. anicca)
 non-sinele (skt. Anātman pal. anatta),
 insatisfacția (skt. duhkha pal. dukkha) sau durerea
În budism, existența individuală a omului aduce suferință tocmai din cauză că ea este o simplă
sinteză a unor factori impersonali și impermanenți supuși distrugerii [6], o mixtiune a celor cinci
"agregate" (sanscrită - Skandha) ce compun ființa: (1) rūpa - corpul, materialitatea (carnea, părul,
dinții, sângele, oasele, temperatura corporală, etc.), (2) vedanā - senzațiile (bucurie, tristețe,
indiferență), (3) samjñā - percepțiile (văzul, auzul, gustul, percepția tactilă, olfactivă și spirituală),
(4) samskāra - activitatea minții (voință, concentrare, vigilență, respect, confuzie, calm, etc.) și
(5) vijñāna - conștiința. Conform lui Buddha sub straturile acestor "agregate" nu există nici un
"sine", sufletul veșnic, ceea ce hinduiștii numesc "atman", fiind doar o iluzie, o irealitate. El consideră
că atât trupul, cât și percepțiile, senzațiile, mintea și conștiința nu pot constitui un suflet, o entitate
veșnică, deoarece se află într-o permanentă transformare, sunt efemere. Existența unui om este
relativă, a fost făcută posibilă prin intersecția unor forțe universale supuse unor schimbări
permanente, este dependentă unei legi a cauzalității, este o componentă trecătoare a universului și
a timpului, "o flacără în această mare de foc"[7]. Budismul nu admite astfel nimic veșnic,
neschimbabil, totul fiind impermanent, schimbător, lipsit de substanță. Astfel, budiștii nu pot vorbi
despre un "eu" veșnic, despre un "sine" ca o entitate continuă, permanentă, ci despre "non-eu",
"non-sine" sau "anatta". Această impermanență este totodată și foarte vagă, deoarece prin moartea
omului, nu se realizează o distrugere totală a existenței lui, faptele sale, karma sa, fiind transmise
într-o viață următoare prin reîncarnare. Astfel moștenitorul faptelor este același cu cel care le-a
comis, dar în același timp este diferit de acesta, are cu totul alte "agregate" componente. Deși par
contradictorii, identitatea persoanei reîncarnate cu cea din viața anterioară și diferența, neidentitatea