CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE “R.

PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

LECŢIE TEORETICĂ

Patologia chirurgicală a aparatului urogenital

Bedicov Elena
Disciplina Chirurgie cu nursing
specific, grad didactic superior

Chişinău
 LECŢIE TEORETICĂ

Subiectul: PATOLOGIA CHIRURGICALĂ A APARATULUI UROGENITAL

1. Metodele de explorare a sistemului uroexcretor.

2. Traumatismele sistemului uroexcretor. Cauzele, clasificarea, manifestările

clinice, asistenţa de urgenţă, principiile de tratament.

Managementul pacienţilor cu traumatism renal conform PCN.

3. Urolitiaza. Definiţie, cauzele. Principiile de tratament.

4. Colica renală. Cauzele, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă.

Managementul pacienţilor conform PCN.

5. Cistita. Etiopatogenie, manifestările clinice, principiile de tratament. Îngrijiri

specifice acordate pacientului tematic

6. Adenomul de prostată. Etiopatogenie, manifestările clinice, principiile de

tratament. Managementul pacienţilor conform PCN. Îngrijiri specifice acordate

pacientului tematic

7. Hidrocelul, varicocelul. Noţiuni generale.

8. Fimoza, parafimoza, balanopostita. Noţiuni generale.

Particularităţile anatomo-fiziologice ale aparatului uroexcretor.

Urologia – ştiinţa despre fiziologia şi patologia sistemului urinar şi organelor

genitale masculine.
Sistemul excretor este compus din:
1. Rinichi – organ par abdominal situat retroperitoneal;
2. Uretere - organ par;
3. Vezica urinară;
4. Uretra.

Organele genitale masculine sunt următoarele:

1. Testiculele - sunt situate în:
2. Scrotul - organ par cu forma ouălui cu dimensiuni 5x3 cm;
3. Ductul spermatic – lungimea 30-35cm ;
4. Prostata – 3x4 cm localizată sub vezica urinară;
5. Penis.

1. Metodele de explorări paraclinice şi investigaţiile specifice.

Examinarea bolnavilor cu afecţiuni urologice:
Examen general:
I. Datele subiective:
- Anamneza bolii şi vieţii.
Datele vor scoate în evidenţă motivele bolnavului care îl aduc la medic:
- Dureri
- Dereglări de micţiune
- Modificări calitative şi cantitative ale urinei etc.

II. Date obiective:

- Inspecţia bolnavului şi excreţiilor prezintă o informaţie preţioasă în
stabilirea diagnosticului. Palparea se face culcat şi apoi ridicat în picioare.
Se vor examina zonele lombare dacă sunt dureroase sau nu. Se atrage atenţia
la deformările regiunii lombare şi părţilor inferioare ale abdomenului. Se va
palpa cu atenţie regiunea inghinală pentru a depista modificările în
ganglionii limfatici, sau dacă nu există o hernie.
- Tuşeul rectal şi examinarea vaginului la femei se va face obligator. Tuşeul
rectal este una din cele mai importante investigaţii în urologie.
În timpul tuşeului rectal se verifică lobii prostatei, la femei se verifică starea
vezicii urinare.

III. Examinări paraclinice a urinei: aspectul macroscopic, analiza generală a

 urinei, analizele Neciporenco, Zimniţchii, examenul bacteriologic etc.

IV. Explorarea radiologică

1. Renografia reno-vezicală pe gol – este investigaţia primară şi obligatorie în
urologie, ce precede întotdeauna urografia.
2. Urografia intravenoasă – este principala investigaţie radiologică „regina
explorării urinare ”. Ea este o metodă anatomo-funcţională ce prezintă
rezultate valoroase: morfologia şi funcţionarea rinichilor, calicilor,
bazinetelor, ureterelor, vezicii urinare.
I/v se administrează o fiolă de substanţă de contrast triiodată – Urografin,
Verografin sau Obiston. Peste 5-10 min., se face examenul radiologic care
înregistrează pe 2-3 clişee urografice luate la 5-7 min şi la 12-15 min. de la
injectarea substanţei. Ea demonstrează modul eliminării prin aparatul urinar.
Prin aşa metodă se depistează orice patologie a căilor urinare. A/m trebuie să
ştie să pregătească bolnavul pentru urografie i/v. În acest scop cu 12-18 ore
înainte de investigaţie nu se va da bolnavului nimic de băut. Să fie eliberat
intestinal gros printr-un laxativ ori clisme evacuatoare, 3 zile se va da 2x3
ori în zi fermenţi – Festal, Pancreatin, Enzistal etc. şi cărbune activat.
3. Tomografia computerizată (TC) – se obţin imagini maxim apropiate de real.

V. Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)

VI. Investigaţii izotopice – Renograma izotopică, Renoscintigrama - arată indici

preţioşi despre anatomia şi fiziologia renală.
VII. Ultrasonografia (ecografia) rinichilor şi căilor urinare.

VIII. Explorarea instrumentală

1. Cistoscopia – este endoscopia vezicală cu ajutorul cistoscopului cu care se

examinează mucoasa vezicii urinare şi funcţia ei
2. Cateterizarea ureterelor – se utilizează un cistoscop special de
cateterizare.
3. Cateterizarea vezicii urinare
4. Litotriţia mecanică endoscopică
5. Puncţii , biopsii renale.
6. Laparascopia în urologie.

2. Traumatismele sistemului uroexcretor. Cauzele, clasificarea,

manifestările clinice, asistenţa de urgenţă, principiile de
tratament.
Traumatismele aparatului urogenital au loc în circa 10-12% din toate
traumatismele. Circa 49% dintre acestea survin în rezultatul traumatismului rutier,
30-35% rezultă din accidente de muncă şi sport, iar 15-19% dintre ele se produc
prin agresiune.

Traumatismele renale
Traumatismele renale se împart în:
- traumatisme închise
- traumatisme deschise

Traumatismele renale închise

Rinichii sunt organe profunde, sunt protejate de un important strat de muşchi, de
scheletul coastelor şi vertebrele toracice şi lombare.
Cauzele:
Traumatismele renale închise reprezintă aproximativ 80-90% din totalul leziunilor
traumatice renale, fiind determinate cel mai frecvent de:
- accidente de circulaţie
- cădere de la înalţime
- accidente sportive
- sau prin agresiune.

Leziunile renale închise se disting după gradul de gravitate:

1. Contuzia, comoţia rinichiului, care pot fi asociate cu hematomul
parenchimului renal;
2. Ruptura parenchimului rinichiului fără lezarea bazinetului, calicelor;
3. Ruptura parenchimului rinichiului cu lezarea integrităţii capsulei;
4. Zdrobirea totală a rinichiului;
5. Desprinderea rinichiului.

Manifestările clinice:
În leziunile renale minime ( contuzie, comoţie, rupturi subcapsulare) starea
generală este puţin modificată deoarece rinichiul sănătos este capabil să preia
funcţia rinichiului bolnav. În acest tip de traumatisme pacientul acuză dureri în
regiunea lombară, hematuria se depistează la 80% din accidentaţi care poate fi de
la 1-2 zile până la câteva săptămâni, semnul Giordano (Pasternaţki) este pozitiv.
Poate apărea greaţa, voma, pareza intestinului. În caz de formare a hematomului
acuzele sunt mai pronunţate, se ridică temperatura corpului, uneori se palpează
rinichiul dureros şi mărit în volum.
Dacă rinichiul este lezat puternic – ţesuturile perinefrale sunt infiltrate cu sânge şi
urina care se revarsă în continuu. Dacă a fost lezat peritoneul care acoperă
rinichiul, se dezvoltă hemoragia intraperitoneală, deoarece sângele se revarsă în
cavitatea peritoneală. În aşa caz se declanşează şocul traumatic şi şocul hemoragic:
hipotensiune, puls slab, accelerat, stare de inconştienţă, transpiraţii, paloare, sete de
aer şi de apă, negru în faţa ochilor.

Asistenţa de urgenţă conform PCN.

1. Accidentatului i se creează o poziţie de securitate.
2. Pe regiunea lombară se aplică punga cu gheaţă.
3. Se administrează remedii hemostatice: sol. Etamsilat (12,5% cu 5 ml sol.
fiziologica sau i/v sau i/m), sol. Ca Cl 10% - 10,0 i/v.
4. Accidentatul se aşează pe brancardă dură şi se transportă la instituţia
medicală specializată unde este examinat minuţios şi stabilit diagnosticul.

Principii de tratament:
În traumatismele renale închise ca contuzia, comoţia sau leziunile renale
subcapsulare tratamentul este numai conservator în repaus absolut:
- Aplicarea pungii cu gheată pe regiunea lombară;
- Administrarea antibioticelor cu scop de profilaxie a infecţiei;
- Administrarea remediilor chimioterapice specifice: Palin, Furadonin,
Furaghin, Norbactrim, 5-NOK, Nevigramon etc.
- Administrarea hemostaticelor: Etamsilat (12,5%- cu sol. fiziologica i/v
sau i/m) , sol. CaCl 10% strict i/v), Acid aminocapronic i/v;
- Cateterizarea vezicală cu cateterul Foley;
- Tratament simptomatic.

Dacă traumatismul a produs distrugeri importante intervenţia chirurgicală

este obligatorie. Sub anestezia generală, se face suturarea rinichiului. Dacă este
imposibil se efectuează nefrectomia (înlăturarea rinichiului).
În traumatism renal se alătură pericolul unei infecţii perirenale. Pot apărea
fistule urinare al căror tratament este deseori foarte dificil.
Traumatismele renale deschise
Sunt produse:
1. De accidente rutiere
2. De arme albe (reci);
3. Prin armă de foc;
Se manifestă prin prezenţa plăgii în regiunea lombară cu semiologia caracteristică:
1. Dehiscenţa marginilor plăgii;
2. Hemoragie;
 3. Dureri pronunţate;
4. Evacuarea de urină prin plagă cu un miros caracteristic.
Conduita a/m este identică cu cea descrisă în Traumatismele renale închise, la care
se va adăuga:
- Pe plagă se va aplica pansamentul aseptic;
- În caz de declanşare a şocului se va face terapia antişoc.
- Se va transporta cît mai urgent la instituţia medicală specializată pentru a
se aplica tratament exclusiv chirurgical şi apoi terapia intensivă.

Traumatismele vezicii urinare

Rupturile vezicale pot fi:

1. Deschise
2. Închise
Traumatismele închise ale vezicii urinare
Traumatismele închise ale vezicii urinare intervin ca rezultat al deplasării
fragmentelor oaselor bazinului în fracturarea lor, la lovituri directe, presiuni,
vezică supraplină etc.

În funcţie de nivelul întreruperii integrităţii peretelui vezical pot fi:

1. Intraperitoneale - când conţinutul vezicii urinare se revarsă în cavitatea
peritoneală cu dezvoltarea peritonitei. Apar dureri permanente şi precoce în
abdomen, care în timp scurt capătă un caracter difuz, pe întreg abdomenul
(semnele abdomenului acut), cu semne de peritonită .
2. Extraperitoneale – conţinutul vezicii urinare se revarsă în bazin.
Urina infiltrează ţesuturile cu dezvoltarea flegmonului urinar. Semnul cel
mai precoce şi mai frecvent este durerea în regiunea vezicii urinare care
poate iradia în regiunea perineală, rec, penis. Alt semn caracteristic este
dereglarea micţiunii (apar tenesme, eliminări frecvente în cantităţi mici,
imposibilitatea actului de micţiune, eliminarea sângelui în picături în loc de
urină, lipsa urinei). La palparea peretelui anterior al abdomenului se
determină tensionare suprapubiană.

Asistenţa de urgenţă
1. În caz de declanşare a abdomenului acut a/m va urma tactica identică (vezi
abdomen acut.
2. Se recomandă aplicarea sondei nazogastrice continue şi a sonde vezicale
continue.
3. Local se aplică punga cu gheaţă
4. Se transportă în instituţia curativă specializată
Tratamentul este chirurgical de urgenţă. În cazul leziunilor intraperitoneale se
efectuează laparatomia cu suturarea defectului, sanarea cavităţii abdominale şi
aplicarea epicistostomei la bărbaţi (la femei vezica este drenată prin uretră).
În cazul leziunilor extraperitoneale se depistează defectul vezicii urinare şi se
suturează în două straturi cu aplicarea de epicistostomă.

Traumatismele deschise ale vezicii urinare

Plăgile vezicale sunt produse cu arme reci, arme de foc. Adesea evoluează mai
dificil, deoarece sunt asociate cu leziunea intestinului. Sunt caracteristice
tenesmele.
Are loc eliminarea sângelui, urinei, materiilor fecale din plagă.

Asistenţa de urgenţă este cea de mai sus, doar că se adaugă aplicarea

pansamentului pe plagă.
Tratamentul este chirurgical de urgenţă.

Traumatismele uretrei

Ruptura uretrei: apare în fracturile oaselor bazinului cu deplasării mari a

fragmentelor osoase, în lovituri directe.

Manifestările clinice: accidentatul acuză dureri în regiunea uretrei, micţiuni

dureroase, disurie, absenţa urinei sau urina se elimină cu picături de sânge.
Inspecţia denotă tumefiere, uneori echimoze, eliminarea sângelui din uretră în
formă de cheag.

Asistenţa de urgenţă – este exclusă cateterizarea vezicii urinare. Dacă vezica

urinară este supraplină se va face puncţia suprabubiană. Se transportă bolnavul de
urgenţă în staţionar.

Tratamentul: chirurgical de urgenţă în 2 timpi. Mai întâi se face drenarea vezicii

urinare. Suturarea şi plastia uretrei se amână pe mai târziu cu scop de profilaxie a
infecţiei.

3. Urolitiaza. Definiţie, cauzele. Principiile de tratament.

Urolitiaza – prezenţa în parenchimul renal sau în căile urinare a calculilor.
Nefrolitiaza – prezenţa calculilor în rinichi.
Litiaza aparatului urinar este una dintre cele mai frecvente patologii, fiind
consemnată încă din antichitate şi continuând să fie o problemă majoră de sănătate
publică atât prin incidenţa în creştere cât şi prin afectarea preponderentă a unui
segment de vârstă tânăr, social activ. Litiaza renală apare mai des la bărbaţi decât
la femei, raportul fiind 3:1, la vârsta de 30-50 ani. Mai rar se identifică la bătrâni şi
copii.
Factorii de risc ai litiazei urinare:
1. Factorii metabolici – dereglări ale metabolismului adesea se transmit prin
ereditate şi sunt calificaţi ca factori de risc primordial;
2. Factorii de mediu – geografici, alimentari, aport lichidian insuficient;
3. Factorii de organ – staza urinară şi infecţii urinare;
4. Factorii anatomici – anomaliile renouretrale contribuie la formarea de
calculi prin dereglarea evacuării normale a urinei şi formarea stazei de
urinare
5. Factorii medicamentoşi – medicamente care favorizează formarea de calculi;
În funcţie de compoziţia chimică a calculilor, se deosebesc 3 tipuri de litiază:
1. Litiază anorganică (calculi minerali): oxalaţi, fosfaţi, carbonaţi;
2. Litiază organică: litiază urică (acid uric), litiază cistinică,
3. Litiază mixtă.

Această afecţiune poate să nu dea multă vreme nici un semn alarmant sau
chiar toată viaţa, fiind diagnosticată cu ocazia unor explorări ecografice sau
radiologice. Adesea însă decurge cu o simptomatologie evidentă chiar de la
începutul formării calculilor, evoluând cu complicaţii grave.
Prezenţa sau absenţa semnelor clinice depinde de mai mulţi factori:
- Calcul fixat sau mobil;
- Prezenţa sau absenţa obstacolului sau iritaţiei provocate de calcul;
- Mărimea şi localizarea calculului;
Calculii pot să evolueze de la precipitate extrem de fine (nisip renal) până la
calculi foarte mari sau coraliformi care ocupă tot bazinetul şi calicele. Nisipul şi
calculii mici se elimină uşor cu fluxul urinar. Calculii ceva mai mari declanşează
colici renoureterale violente permanent sesizate de bărbaţi şi rareori de femei,
datorită diferenţei structurale a uretrei (la femei uretra este scurtă 4 cm). Uneori
calculii ramîn în vezica urinară precipitând alte săruri devenind şi mai mari.
Dacă calculii ating anumite dimensiuni în calice şi bazinete ori pe ureter de unde
nu se pot mişca declanşează o serie de tulburări extrem de grave ce necesită
tratament chirurgical. Prezenţa îndelungată a calcului în rinichi poate produce
atrofia parenchimului renal sau asocierea infecţiei. Obturarea ureterului prin calcul
provoacă dezvoltarea hidronefrozei, iar infectarea – dezvoltarea pielonefritei.

Principii de tratament
Tratamentul litiazei urinare poate fi:
- Conservator;
 - Chirurgical;
- Profilactic.

Tratament de urgenţă necesită nu atât litiaza ca atare, cât complicaţiile sale, în

special:
- Colica renală;
- Anuria obstructivă;
- Pielonefrita acută obstructivă.

Tratamentul conservator este indicat în litiază cu eliminare spontană a calculilor,

de obicei mai mici de 5 mm, calculii neobstructivi de acid uric sau cistină.
1. Se recomandă un regim alimentar anumit în dependenţă de compoziţia
chimică a calculului:
- În litiază de fosfaţi – se exclude laptele, oule, legumele, merele, pere.
- În litiază urică – se exclude carnea, mai ales carnea tânără şi viscerele,
afumături, conserve de legume şi carne. Se recomandă: lapte, multe
zarzavaturi, legume, fructe.
Se interzice cafeaua, cacao, ceaiul, ciuperci, brânză.
- În litiază oxalică – se exclude zahărul, fasolea, mazărea, pătrunjelul,
morcov, spanac, sfeclă, ceai, fructe, căpşuni, fragi, coacăză.
2. Se administrează medicaţia ce favorizează eliminarea calculilor: Ciston,
Shilingtong; Urinex, Fitolizină (pastă dizolvă în 0,5 pahar de apă).
3. Medicaţia spasmolitică: No-Spa, Baralgin;
4. Cura de diureză: aport de lichid zilnic;
5. Se recomandă de a evita pierderile de lichide prin transpiraţii, expunerea la
soare, regim activ (evitarea imobilizării la pat, a modului sedentar de viaţă);
6. Tratament balnear: Jeleznovodsc, Esentuchi, Slănic-Moldova.
7. Litotriţia extracorporală sub acţiunea undelor de şoc cu ESWL.

Litotritor extracorporal

Tratamentul chirurgical - scopul este înlăturarea calculului.

Indicaţii pentru tratamentul chirurgical:
- litiaza urinară obstructivă cu afectarea rinichiului;
 - litiaza urinară simptomatică cu persistenţa durerilor, hematuriei,
pielonefritei secundare.
Se aplică tehnici chirurgicale clasice şi moderne: pielolitotomia, ureterolitotomia,
nefrectomia, metode endoscopice cu litotriţie intracorporală etc.
4. Colica renală. Cauzele, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă.
Managementul pacienţilor conform PCN.
Colica renală
Semnul clinic major în colica renală este durerea care începe de obicei brusc, la un
efort fizic, ridicarea greutăţilor, mers cu trăsura, maşina, consumul unei cantităţi
mari de lichide sau în a 2-a jumătate a nopţii. Durerea este intensă, colicativă
provocată de un calcul migrator. Iniţial este localizată în regiunea lombară cu
iradiere de-a lungul ureterului: în abdomen, în regiunea inghinală, la bărbaţi în
testicul, în glandul penisului; la femei – în labiile mari. Durata este variabilă, de la
câteva secunde până la ore sau chiar zile, asociată cu perioade de acalmie. Durerea
nu depinde de poziţia bolnavului, cedează doar după expulzarea calculului sau
dacă ultimul îşi reia poziţia iniţială.
Bolnavul devine agitat, îşi schimbă des poziţia, faţa este suferindă. Uneori se
constată T0 înaltă, greaţă, vomă, cefalee, constipaţie sau diaree. Palparea
abdomenului este foarte dureroasă.
Din partea sistemului uroexcretor se semnalează:
- Hematuria totală sau macrohematuria;
- Piuria – aproape permanent însoţeşte colica renală ca semn a prezenţei
inflamaţiei.
- Prezenţa sărurilor în urină.
- Disuria
- Semnul Giordano (Pasternaţki) este pozitiv în partea afectată.

Asistenţa de urgenţă:
1. Consilierea pacientului;
2. Repaus fizic absolut;
3. Suprimarea sindromului algic prin:
- Administrarea antiinflamatoare nesteroidiene (AINS): sol. Analgin 50%
-2,0+sol. Dimedrol 1%-2,0; sol. Ketanol 2,0, sol. Togesic 2,0; sol.
Diclofenac 5,0;
- Administrează remediilor antispastice: sol. Papaverină 2,0, sol. No-spa
2,0; sol. Platifilină 2,0.
- Un efect benefic se realizează prin administrarea remediilor cu acţiune
combinată: sol. Baralgină 5,0; sol. Piafen, sol. Spasghin.
 - Administrarea anticolinergicului cu efect spasmolitic sol. Atropină sulfat
0,1 %- 1,0.
- Dacă durerea nu cedează se administrează preparatele opiacee:sol.
Tramadol; s/c sol. Promedol 2%-1,0; Fortral i/v.
4. Cu scop adjuvant se utilizează substanţe fitoterapeutice: Fitolizină, Urolesan,
Ciston, Cistenal, Shilingtong etc.
5. Se aplică termoforul cald pe regiunea lombară sau se face o baie caldă cu
cufundarea acestei regiuni în apă pe 15-20 minute.

Dacă aceste intervenţii nu sunt eficiente pacientul se internează în staţionar. După

examinare şi stabilirea diagnosticului se va recurge la:
1. Infiltrarea anestetică cu sol. Novocaină 0,5% a cordonului spermatic;
2. Instalarea sistemei pentru perfuzii;
3. Se repetă administrarea analgezicelor şi spasmoliticelor, a terapiei adjuvante.
4. Dacă se presupune o infecţie se indică antibioterapia.
5. Nu se dau bolnavului băuturi abundente atât timp cât calculul nu este
eliminat. Dacă calculul s-a deplasat se da să bea multe lichide: infuzii calde
de mătase de păpuşoi, măcieş, urechea ursului, troscot, rădăcini de pătrunjel.
6. Se recomandă un regim alimentar anumit în dependenţă de compoziţia
chimică a calcului:
7. Dacă accesele nu cedează se aplică tratament chirurgical. (vezi mai sus).

6. Cistita. Etiopatogenie, manifestările clinice, principiile de

tratament.
Cistita- este inflamaţia vezicii urinare. Una dintre cele mai răspândite
afecţiuni urologice. Mai des se întâlneşte la femei (particularităţi – uretra e mai
scurtă şi uşor pătrunde infecţia transuretral).
Agenţii patogeni: E. Coli, Proteus mirabelis, P. vulgaris, Stafilococul,
Streptococul, Chlamidia, Fungi, Viruşi etc. Infecţia pătrunde în vezica urinară
cel mai des pe calea ascendentă urogenă, hematogenă din alt focar din
organism, prin manevre endoscopice etc.
Factorii predispozanţi:
1. Suprarăcirea organismului generală sau locală (aşezarea pe sol rece, etc).
2. La bărbaţi: ca rezultat al adenomului de prostată.
3. Stricturi ale uretrei cu stază urinară;
4. Calculi ai vezicii urinare;
Cistita este:
- Acută;
 - Cronică.
Cistita acută – boala începe pe neaşteptare cu micţiuni frecvente, mai apoi apar
durerile în timpul micţiunii, (disuria), micţiuni false. Durerile se localizează în
partea inferioară a abdomenului. În urină se observă hematuria mai ales la sfârşitul
micţiunii. Des este evidenţiată piuria.
Diagnosticul:
- Datele subiective şi obiective;
- Analiza generală a urinei – se depistează bacterii, leucocite, eritrocite,
mucozităţi, epiteliu;
- Analiza Neciporenco;
- Analiza bacteriologică –însămânţarea urinei pe medii nutritive cu
obţinerea tipului florei patologice şi a antibiogramei.

Cistoscopia – este interzisă în perioada acută.

Principii de tratament:
1. Antibioterapia: Levomicetină, Levoximed, Ghentamicină, Norfloxacină,
Doxiciclină;
2. Chimioterapia antibacterială: Nevigromon, 5- Noc (Nitroxalin), Palin,
Norbactrim, Furadonin, Furagin, Urotractin, Biseptol,
3. Remedii Spasmolitice: No-spa, sol. Papaverină.
4. Remedii AINS general şi local în supozitoare: Diclofenac, Dicloberl,
Indometacină, Ibuprofen, Ketoprofen, Nimesil;
5. Supozitoare cu Beladonă, Anestezină;
6. Băi calde pe şezut cu infuzie de: romaniţă, coajă de stejar, rostopască
(cistotel), KMnO4, salvie.
7. Aplicarea căldurii uscate: sare, tărâţe, făină de păpuşoi, nisip. Toate acestea
trebuiesc încălzite bine;
8. Dieta strictă Nr.7;
9. Băuturi în cantităţi mari - infuzii de macieş, mătase de păpuşoi, rădăcină de
pătrunjel, cori de harbuz proaspăt,ceai de flori tei, etc.
10. Preparate antibacteriene şi uroantiseptice – Urolesan, Fitolizin, Ciston,
Shilingtong, Urinex;
11. Însănătoşirea apare peste 1-2 săptămâni.

Cistita cronică – de regulă este secundară (primară nu se întâlneşte). Ea este ca

urmare a cistitei acute netratate, adenomului de prostată, cancerului de prostată,
strictura uretrei. Poate decurge foarte îndelungat şi dificil.

Manifestările clinice: are loc alternarea semnelor acute cu perioade de remisie.

Tratamentul: este înlăturarea cauzei ce duce la cistita cronică şi tratamentul
cistitei acute.

7. Adenomul de prostată. Etiopatogenie, manifestările clinice,

principiile de tratament. Managementul pacienţilor conform PCN.
Adenom de prostată (Hipertrofia prostatică benignă) - este o tumoare
benignă cauzată de dezvoltarea excesivă a ţesutului glandular şi a stromei
conjunctive a prostatei.
În rezultat glanda se măreşte în volum, apasă asupra uretrei şi duce la
dereglări de micţiune - retenţia urinei în vezica urinară, uretere, bazinete.
În etiologia bolii un rol important îl joacă dereglările hormonale ce au loc la
vârsta înaintată. Micşorarea producerii androgenilor de către testicule duce la o
abundenţă de honadotropi ce stimulează creşterea organelor genitale, iar aceasta la
rândul său la concreşterea adenomatoasă a prostatei.
Adenomul de prostată este o afecțiune frecventă, întâlnită la peste 50%
dintre bărbații cu vârsta peste 50 de ani.

Manifestările clinice: clinic Adenomul de prostată evoluează în 3 stadii:

I st. Compensatorie (faza de prostatism) - urinare frecventă într-un jet slab în
timpul nopţii, vezica urinară se goleşte deplin, disurie.

II st. Subcompensatorie - semnul principal este retenţia de urinei în vezica urinară.

În rezultat micţiunea devine frecventă şi ziua. Apare senzaţia de neurinare
completă, simptome de insuficienţă renală - uscăciune în gură(xerostomie), sete,
dureri în vezica urinară, disurie.

III st. Decompensatorie- vezica urinară devine supraîncărcată (glob vezical), se

depistează la palpare şi uneori se vede cu ochiul liber. Urina se elimină cu picătura,
involuntar. Se dezvoltă insuficienţa renală cronică.

Complicaţiile în adenom de prostată:

1. Retenţia acută a urinei;
2. Hematurie;
3. Inflamaţia acută şi cronică a căilor urinare;
4. Cancer de prostată;

Diagnosticul se restabileşte conform datelor:

1. Subiective;
2. Obiective;
3. Percuţia regiunii pubiene după urinare.
4. Tuşeul rectal - se determină o formaţiune rotundă, nedureroasă, de consistenţă
 elastică.
4. Cistoscopia - se efectuează rar pentru a evita complicaţiile - se vede
proieminarea prostatei în lumenul vezicii urinare.
6. Cistografia.

Conduita în Adenom de prostată conform PCN.

Asistenţa de urgenţă în retenţia acută a urinei:
1. Se face sondajul vezical cu cateter elastic care se lasă în vezica urinară.
Sondajul se realizează de către medic. A/m asistă medicul în timpul
intervenţiei;
2. Dacă nu se reuşeşte cateterizarea, atunci este indicată puncţia suprapubiană
a vezicii urinare;
3. Transportarea pacientului în staţionarul chirurgical cu monitorizarea
parametrilor vitali.
Principii de tratament:
În stadiile iniţiale se recurge la tratament conservator:
1. Tratament hormonal, fitoterapia;
2. Tratamentul cu razele Laser;
În stadiile avansate se aplică tratament chirurgical:
1. Tratamentul endoscopic - Constă în îndepărtarea ţesutului adenomatos cu
ajutorul unei anse electrice, procedeu numit rezecţia transuretrală a
prostatei. Rezecţia transuretrală (TUR) se face chiar şi în primul stadiu.
Operaţia atunci este bine venită, deoarece nu se dezvoltă complicaţiile.
2. Adenomectomia deschisă. După operaţie în uretră se fixează cateterul, iar
pe peretele abdomenului se aplică sonda Petţer ( epicistostoma).

Pregătirea pentru operaţie:

1. Se aduce la starea generală satisfăcătoare aparatul cardiovascular,
gastrointestinal, se restabileşte funcţia rinichilor.
2. Dacă e nevoie se face drenarea vezicii urinare cu cateter permanent.
3. Administrarea antibioticelor cu scop de profilaxie a infecţiei postoperatorii.
4. În ajun şi în ziua operaţiei se fac clisme evacuatoare.
5. În ziua operaţiei se rade părul din câmpul operator.

Îngrijiri specifice postoperatorii:

1. Se indică antibioterapia cu preparate din grupa cefalosporinelor – Forsef,
Cefazolin, Cebect, Cefatoxim; sau grupa chinolonelor - Ciprinol, Levoximed,
 Ciprofloxacin, Norfloxacin.
2. Se administrează chimioterapia antibacterienă: Nevigramon, 5-Noc,
Norbactrim, Palin, Furaghin, Furadonin, Urotractin,etc.
3. Repaus lipsit de efort fizic. Dieta corespunzătoare.

4. Acţiunea asupra psihicului bolnavului – consilierea lui.

5. În perioada postoperatorie, se va urmări starea pansamentelor şi drenajelor.
Tegumentele se dezinfectează cu sol Alcool 70%, se aplică pansament aseptic în
formă de pantolonaşi. Se va îngriji epicistostoma - aplicarea pe pielea din jurul
drenului a lubrifiantului sau pastei de zinc - Lassar pentru a preveni maceraţia
tegumentelor.
6. Uneori este indicată irigarea continuă a vezicii urinare. Pe stativ se instalează un
flacon cu sol. Furacilină, sol. Permanganat de Kaliu, de la care se uneşte
sistemul de perfuzie cu cateterul continuu introdus în uretră. Prin epicistostomă
localizată pe peretele abdominal, se elimină sol. de Furacilină împreună cu urină
şi sânge într-un colector urinar. Această irigare continuă a vezicii urinare se
aplică pe 2-3 zile până la eliminarea Furacilinei curate şi ameliorarea stării
bolnavului, în total 8-10 flacoane de Furacilină. A/m supraveghează starea
bolnavului în continuu, schimbă flaconul cu sol. Furacilină, goleşte colectorului
urinar. În caz de obturare a cateterului sau drenului anunţă medicul, acordă
asistenţa de urgenţă.
7. Se efectuează toaleta intimă în fiecare zi cu apă caldă şi săpun.

3. Hidrocelul, varicocelul. Noţiuni generale.

Hidrocelul - este acumularea de lichid în membrana testiculară proprie.
Hidrocelul întâlnit la adulţi este mai degrabă unul secundar. Cauza deplin nu-i
cunoscută, dar deseori urmează după un traumatism testicular, o tumoare
testiculară sau infecţii. Lichidul este transparent de culoare gălbuie, poate ajunge
până la 1litru.

Manifestări clinice:
Poate decurge total asimptomatic. De regulă pacientul constată singur creşterea
progresivă în volum a scrotului de partea afectată sau bilateral.
- Apare senzaţie de greutate în scrot;
- Incomoditate în timpul mersului;
- Durere în regiune inghinală;
- Pielea scrotului este întinsă, lipsită de striuri, devine transparentă la
lumină;
- Dacă este unilaterală se observă o asimetrie, iar dacă e bilaterală este
mărirea totală a scrotului care poate atinge mărirea unui cap de copil;
 - Palparea - depistează o formaţiune nedureroasă, elastică cu fluctuenţă;
- Percuţia - constată matitate;

Tratamentul este chirurgical. Intervenţia se realizează pe cale deschisă sub

anestezie rahidiană sau i/v.
Se face secţionarea membranelor, inversarea lor prin întoarcerea şi suturarea lor în
dosul testiculelor. Astfel se lichidează cavitatea unde se poate acumula lichidul.
Apoi se aplică suspensorul. Se poate face excizia totală a membranelor.
Postoperatoriu, pacienţii necesită supraveghere 24 de ore, iar tubul de dren dacă
există va fi înlăturat înaintea externării. La externare se va prescrie un tratament
medicamentos de urmat la domiciliu. Firele de sutură vor fi scoase în 8-10 zile.
Un regim alimentar nu este necesar. Controlul postoperatoriu va fi realizat la 30 de
zile.

Varicocelul - este dilatarea varicoasă a venelor cordonului spermatic. Se

îmbolnăvesc tinerii de la 15-35 ani. În majoritatea cazurilor se va dezvolta pe
stânga.
Apare în rezultatul măririi presiunii venoase în vena rinichiului în care se revarsă
vena testiculară. În rezultat vena testiculară nu are unde se revărsa şi în ea se
măreşte presiunea.
 Apar senzaţii neplăcute în scrot;
 Dureri în testicule intensificându-se la efort fizic, erecţie;
 Uneori se dezvoltă insuficienţa erecţiei, Sterilitatea;
 Partea corespunzătoare a scrotului este mărită;
 La palpare se simte noduli venoşi măriţi, pe parcurs se schimbă
consistenţa şi volumul testiculului până la atrofia totală.

Se disting 3 stadii:
I stadiu - acuze nu sunt, în poziţie orizontală varicocelul dispare;
II stadiu - apar dureri, iar varicocelul se observă în poziţie ortostatică;
III stadiu - apar dureri puternice, se dereglează mişcarea spermei, este cuprins tot
testiculul şi e atrofiat.
De cele mai multe ori însa varicocelul este descoperit în momentul în care bărbatul
se prezintă la medic pentru tulburări de dinamică sexuală, sau infertilitate de cuplu.
Intre cuplurile infertile incidenţa varicocelului se ridică la circa 30-40%.
Tratamentul - Tratamentul cu mari şanse de vindecare este cel chirurgical. Studii
serioase arată o îmbunătăţire a calităţii spermei la circa jumătate din cazuri, cu
ameliorarea fertilităţii şi a capacităţii de procreaţie la scurt timp (2-3 luni)
postoperatoriu.
Se face anastamoză între vena iliacă comună şi vena testiculară (anastamoza
testiculoiliacă).

IX. Fimoza. Parafimoza. Balanit. Balanopostit.

Fimoza - stenozarea pronunţată a inelului prepuţial, care împiedică dezgolirea

glandului penisului.
Apare deseori la copii mici. La adulţi apare în urma traumei sau a infecţiei.
Fimoza atrage atenţia bolnavului când stenozarea este mare şi opreşte urinarea.
Reţinerea îndelungată a micţiunii, duce la staza de urină în vezica urinară în căile
urinare şi astfel se dezvoltă infecţia. Dacă fimoza este înnăscută ca de obicei este
fiziologică şi la 3-4 ani spontan dispare.
Dacă nu dispare şi e cauzată de traume, infecţii atunci se practică excizia
circulară sau incizia inelului prepuţial.

Copii trebuie în deosebi să respecte regulile igienice, desigur cu ajutorul

mămicii. În fiecare seară se fac băiţe calde cu KmnO, cu apă şi săpun, cu infuzie de
romaniţă dezgolind glandul penisului şi prelucrând minuţios tegumentele.

Parafimoza - este complicaţia fimozei, atunci când prin inelul prepuţial stenozat
trece glandul penisului şi înapoi nu se reduce. Are loc strangularea provocând
dereglări hemodinamice în glandul penisului şi uneori chiar necroza lui.
Tratamentul:
În toate cazurile când nu s-a dezvoltat necroza se face reducerea conservativă a
glandului. Glandul penisului se lubrifiază cu vazelină, se fixează penisul cu degetul
I-II a mâinii stângi, iar cu degetele I-II-III a mâinii drepte se reduce glandul în
inelul prepuţial stenozat. Dacă nu se poate reduce, atunci se face incizia inelului
prepuţial într-un loc sau câteva locuri sub anestezie locală. Sutura nu se aplică,
deoarece se vindecă spontan prin cicatrizarea primară.

Balanita şi balanopostita - este inflamarea glandului penisului (balanită) şi ca de

obicei cuprinde şi membrana prepuţială - balanopostită.

Manifestări clinice: glandul penisului este mărit în volum, foarte dureros,

hiperemiat. Este evident edemul glandului penisului şi a membranei prepuţiale,
hipertermie locală. Este însoţit de prurit, usturime, eliminări purulente iar uneori
chiar formarea eroziilor.

Tratamentul:
Se dezgoleşte larg glandul penisului, se spală bine cu apă caldă şi săpun se fac
băiţe cu infuzie de muşeţel, KmnO4 sau sol Furacilină. Apoi se aplică comprese cu
liniment de Sintomicină, Levomecol. Se poate presura pulbere de Streptocid ori
antibiotice. Se aplică comprese. Procedura se repetă de 3-4 ori în zi pe parcursul a
3-4 zile.
Educaţia pentru sănătate este respectarea igienei personale.

Bibliografia:
1. Anghelescu N., Patologie şi nursing chirugical, ed. Medicală, Bucureşti, 1998
2. Bivol G. C., Ghid Practic al medicului de familie, Chişinău, 2002;
3. Bucuraş V., Bardan R., Muraşan A., Urologie (Curs pentru studenţi şi
rezidenţi), Timişoara, 2003;
4. Constantinescu M., Chirurgia, Bucureşti, 1996;
5. Daşchevici S., Mihăilescu M., Chirurgie, ed. Medicală, Bucureşti, 1998;
6. Gudumac E., Benea T., Golovin B., Creţu E., Chirurgie, Î.S.F.E.”Tipogr.
Centrală”, Chişinău, 2009;
7. Nicolescu D., Urologie, Bucureşti, 1990;
8. Oşan V. Gh., Urologie, Tîrgu Mureş, 2003;
9. Spînu A., Chirurgie generală şi semiologie chirurgicală, CEP Medicina,
Chişinău, 2008;
10. Spînu A., Chirurgie,Tip. Centrală, Chişinău, 2000;
11. Tănase A., Urologie şi nefrologie chirurgicală, Chişinău, 2005;
12. Titircă L., Urgenţele medicochirurgicale, Bucureşti, 2005.
13. Гудумак Е., Бенеа Т., Головин Б., Крецу Е., Практическое
руководство по оказанию первой медицинской помощи и уходу
за хирургическими больными, red. A.Levinţa, Kишинэу, 2005.
 STUDIU INDIVIDUAL

2. Cancerul vezical şi de prostată. Etiopatogenie, manifestările

clinice, principiile de tratament.

Cancerul vezical
Tumorile vezicii urinare reprezintă circa 40-50% din maladiile oncologice ale
sistemului urinar, având în ultimii ani o tendinţă de creştere a numărului lor. Anual
se înregistrează circa 4% de decese din cauza cancerului vezical.
Manifestările clinice:
1. Hematuria – este semnul cel mai frecvent şi dominant, uneori fiind un singur
simptom. Hematuria poate fi totală sau terminală. Dacă hematuria este
abundentă, se realizează coagularea intravezicală, ceea ce conduce la retenţia
urinară. După terminarea hematuriei, urina devine limpede, iar asimptomatic.
O altă hematurie poate să apară la intervale mari de timp, luni sau chiar ani,
ceea ce complică diagnosticul precoce.
2. Piuria – are loc când se asociază o cistită secundară.
3. Polachiuria – apare din cauza diminuării capacităţii vezicale.
4. Disuria
5. Durerea pelvină – în stadii mai avansate.
6. Pierdere ponderală, anemie, oboseală.

Metodele de investigare ale bolnavilor sînt:

1. Examenul obiectiv;
2. Ecografia vezicii urinare:
3. Investigaţii radiologice – cistografia, urografia, TC;
4. Cistoscopia;
5. Biopsia vezicală;
6. Examenul histologic şi citologic.

Principii de tratament: se aplică

Tratament conservator: chimioterapia, radioterapia.
Tratament chirurgical:
1. Electrocoagularea transuretrală sau transvezicală;
2. Rezecţia vezicală parţială:
3. Cistectomia totală şi operaţii vezicoplastice;
4. Intervenţii chirurgicale paliative cu scop de hemostază.
 Cancerul de prostată
Se situează pe locul întîi în cadrul neoplasmelor la bărbaţi, reprezentând circa 21%
din totalitatea cancerelor masculine, preponderent la vârste 70-79 ani. Incidenţa
creşte odată cu vârsta. Cancerul de prostată apare rar sub vârsta de 40.

Semnele de alarmă pot fi:

- Dificultatea sau durerea la urinare,

- Urinarea frecventă, mai ales nocturn,
- Prezenţa sângelui în urină sau spermă.
- Pierdere ponderală, oboseală, anemie, greaţă, vome.
- Durerile lombare, toracice, pelviene sau la nivelul coapselor pot
semnaliza că a apărut diseminarea la nivelul coastelor, pelvisului sau
altor oase.

Medicul va suspecta prezenta cancerului de prostată dacă la tuşeul rectal va

descoperi prezenţa unui nodul sau a altor neregularităţi prostatice.

După descoperirea unui nodul se practică de obicei o biopsie (prin care se prelevă
material tisular prostatic care va fi examinat la microscop).

Principii de tratament: se aplică

Tratament conservator: hormonoterapia, chimioterapia, radioterapia.
Tratament chirurgical: prostatectomia (rezecţia chirurgicală a prostatei) este
frecvent asociată cu radioterapia şi chimioterapia.