Sunteți pe pagina 1din 2

Cum a decimat foametea din ‘46 populaţia

Moldovei
Cei trecuţi binişor de a doua tinereţe, martori ai vremurilor de restrişte din timpul celui de-al doilea
război mondial şi de după, păstrează cu o stranie încrâncenare amintiri din vremurile de atunci. Sunt
momente prin care-au trecut şi de a căror vitregie nu pot uita cu uşurinţă. Fac parte din trecutul lor,
chiar dacă îndepărtat, şi povestesc despre ele acelor tineri care mai au răbdarea să asculte. E drept, cele
mai importante sunt învăţămintele şi exemplul de urmat al unor oameni puternici, ale unor caractere de
invidiat.
Pentru noi, cei de astăzi, crescuţi în leagănul de superficialitate al „epocii de aur“ şi expediaţi apoi
neglijent în vâltoarea tranziţiei, dar fără a ne confrunta cu lipsuri majore sau cu situaţii similare celei
produse în România în anii 1946-1947, povestirile, din păcate adevărate, ale bunicilor despre cum se
trăia atunci ni se par neverosimile. Le asociem cu documentarele de ficţiune şi nu putem crede că
oameni ca ei chiar le-au trăit. De fapt ne silim să sperăm în sinea noastră că ororile foametei,
dimensiunile ei nu se vor mai repeta vreodată.

„Era foamete mare…“

Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, în perioada 1946-1947, în special în zona
Moldovei a izbucnit o foamete de proporţii, în condiţiile în care în zonă nu a căzut nici o picătură de
ploaie timp de aproape doi ani. Sărăciţi de război, împuţinaţi de boli şi de gloanţele de pe front,
oamenii avea să treacă din nou printr-o grea încercare. Bucatele rămăseseră puţine, pentru că vitele, caii
şi cerealele fuseseră rechiziţionate de ruşi în trecerea lor prin sate, spre frontul de vest. Localitatea
Conceşti, din judeţul Botoşani, nu a fost nici ea ocolită. În codrii de la marginea satului bătrânele şi
copiii au fost scoşi de ruşi cu sila să sape tranşee. Urmele şanţurilor adânci se mai văd şi astăzi, la fel ca
şi cele de pe chipurile bătrânilor ce-au rezistat acelor vremuri crunte.
Mătuşa Floarea Caucă are acum 74 de ani. A făcut şi ea parte din echipa scoasă la săpat tranşee. Avea
pe atunci 13-14 ani şi muncea pe rupte, pentru că se temea groaznic de soldaţii străini. Suferea de
foame, pentru că în ultimul an de război şi în următorii ploaia n-a mai căzut. Treptat oamenii au
terminat şi bucatele pe care le mai aveau şi peste tot s-a instalat nemilos foametea.
„Apoi n-a plouat doi ani de zile. Era uscat pământul ca piatra şi nu se făcea nimic, nici popuşoi, nici
grâu. Nu era nici apă în fântâni. Mergeam tocmai la Izvoare, la marginea satului şi aduceam câte oleacă
de apă. Nu era sare. Numaâ la noi era aşa, în Oltenia, în Bucovina era pâne. Noi aveam pământ mult,
dar se trăia foarte greu. Lucram prin sat cu ziua pentru o sfeclă roşie sau pentru un pumn de făină. Dacă
găseam un grăunte pe drum îl luam cu tot cu colb şi-l mâncam. Mânca lumea buruiene, ştevie nebună.
Mama a vândut din casă toate lucrurile cusute sau ţesute de ea ca să poată cumpăra un kil de tărâţe sau
unul de făină. Puneam o mână de tărâţe în ceaun şi cu buruiene şi făceam un fel de cir. Eu nici nu ştiu
cum de mai am zile să mai trăiesc, prin ce-am trecut“, povesteşte mătuşa Floarea.

Conceştenii plecau să câştige pâine în Bucovina

Din cauza lipsei alimentelor, multe femei şi copii din sat au plecat să caute de lucru, în schimbul hranei,
în Bucovina, unde cerul fusese mai generos, udând pământul cu ploaie. Cel mai apropiat oraş, deşi la
mai bine de 100 de kilometri, era Rădăuţi. Pentru că vitele fuseseră sacrificate sau muriseră din cauza
foametei, oamenii mergeau pe jos până în ţinutul Sucevei, pe călduri groaznice, desculţi şi flămânzi.
Făceau câte o săptămână pe jos.
„Eu eram un copil de 15 ani. Mergeam cât puteam, ne opream în câte un sat, ne dădea câte cineva
câteva barabule, le fierbeam şi le mâncam şi mergeam mai departe. La bucovineni, lumea ne primea să
dormim în standoalele pentru fân. Eu am nimerit la o familie care avea de mâncare orice. Am muncit o
săptămână la pus cartofi şi după aceea m-am îmbolnăvit. Cred că din cauza mâncării, că la noi în sat
de-abia ne duceam zilele. Mi-au dat oamenii la care am stat un sac de mâncare, cartofi, făină, jumări şi
m-au adus la Suceava la tren. Am venit până la Dorohoi cu trenul şi după aeea am luat sacul în spinare
şi am venit spre Conceşti pe jos. De-abia puteam să merg, dar mă îmbărbătam singură. Am ajuns acasă
şi am avut ce mânca, bine drămuit, câteva săptămâni“, îşi aminteşte mătuşa Floarea.
Consecinţele foametei n-au încetat să apară. Pământul s-a uscat atât de tare, încât orice adiere ridica
praful în tăriile cerului, animalele au dispărut de prin curţile oamenilor, iar firele de iarbă au devenit în
scurt timp de o raritate extremă. Oamenii stăteau pe sub garduri, livizi la faţă, cu coastele şi coşul
pieptului ieşite în afară, aşteptându-şi sfârşitul. Lipsa hranei i-a înrăit pe oameni, încât se băteau pentru
orice bucăţică de pâine, pentru orice grăunte, pentru o cratiţă de făină. Disperate, femeile au combinat
aproape orice fel de buruieni, indiferent că erau sau nu otrăvitoare, în speranţa că vor reuşi să-şi ajute
copiii să supravieţuiască. „Mâncam orice fel de buruiană, ştir porcesc, ştevie nebună, troscot, numai să
avem ceva în burtă“, explică femeia. Până şi ovăzul, folosit în hrana cailor altădată, era considerat un
„lux“. „Mama punea câte un pumn de ovăz în apă şi după ce ieşeau cojile îl fierbea bine, punea şi nişte
ştevie sau ce alte buruieni mai găsea şi făcea un fel de cir, cum se spune la noi, cum e acela din
mămăligă. Aşa trăiam de pe o zi pe alta şi ne-a dat Dumnezeu putere să nu ne ducem“.

Doi saci de grăunţe în schimbul a doi boi

Sărăcia devenise atât de lucie, iar foametea atât de mare, încât un kilogram de făină ajunsese să coste o
avere. Femeile îşi vindeau lucrurile din zestre, cele cusute sau ţesute de ele pentru niscaiva făină sau
tărâţe de grâu. Vitele nu mai puteau fi vândute la preţuri reale. Instinctul, nevoia organică de a mânca,
elimina orice urmă de raţiune. „Mergea lumea cu saci, cu traiste, cu perne, cu scoarţe în Oltenia şi
venea cu câte ceva de mâncare. Mama mea s-a dus cu păritarele (n.r.- scoarţe care se agăţau de-a lungul
peretelui în trecut) la târg la Darabani şi le-a dat pe un castron de tărâţe şi pe un kil de ovăz. Uite-aşa
era“, oftează din nou bătrâna.
Cei care mai aveau boi sau cai îi vindeau pe grâu sau grăunţe. În schimbul a doi boi primeai doi saci de
grăunţe, în cel mai bun caz. ▲

Morţi din cauza pelagrei sau a racului

Satul Conceşti a rămas pustiu, fără animale, iar casele despuiate de tot ce aveau mai de preţ. După cei
doi ani de secetă, populaţia satului ajunsese la jumătate. Au murit mulţi bătrâni, care au preferat să le
dea nepoţilor de mâncare decât să-i lase să se stingă sub ochii lor. Şi numărul copiilor morţi a fost
destul de mare. „Mureau săracii copii pe capete. Rămâneau mamele cu inima tângă, că n-aveau ce să le
dea de mâncare“, spune bătrâna.
Mulţi au murit de pelagră, „boala sărăciei“, alţii de tifos sau de holeră.
Pelagra cauza măcar un deces pe zi, pentru că oamenii nu aveau de unde să consume legume, în care se
găseau vitamine. În perioada aceea, era frecventă şi o altă boală ciudată, pe care sătenii o numeau rac.
Mătuşa Floarea îşi aminteşte cu groază că a secerat multe vieţi pe vremea când nu era decât o fetişcană:
„Cei care se îmbolnăveau de rac rămâneau fără nas. Ceva le mânca carnea, nu ştiu ce, şi nu mai ieşeau
din casă până când mureau“.