Oradea, mai demult 

Oradea Mare, (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în slovacă Veľký Varadín,

în latină Magnovaradinum) este municipiul de reședință al județului Bihor, Crișana, România. Se află în
vestul României, pe râul Crișul Repede, în imediata apropiere a frontierei cu Ungaria.
Totodată, Oradea este și cel mai important oraș din regiunea istorică Crișana. La recensământul
din 2002 municipiul avea 206.614 de locuitori.[3] Zona metropolitană, care include și 11 comune învecinate, avea,
în anul 2002, o populație de 249.746 locuitori, dintre care 68,2 % români, 28,7 % maghiari ș.a.[4] În perioada
interbelică, 20,6 % din populația orașului era alcătuită din evrei, fiind consemnate, de asemenea, comunități de
germani, slovaci, ucraineni etc.[5] (vezi județul Bihor interbelic).
Stațiunile balneare Băile Felix și Băile 1 mai se află la o distanță de 8 km, respectiv 4 km de oraș. Pe lângă apele
termale recunoscute pe plan internațional pentru efectele terapeutice, în această zonă se găsește o formațiune
carstică spectaculoasă, mai exact, un aven cu o adâncime de 86 de metri, denumit în zonă „Craterul de la Betfia”,
precum și Pârâul Peța, cu o vegetație tropicală unică în Europa.[6]
De secole, municipiul Oradea a reprezentat un punct important de referință pentru zonă, fiind cel mai important
centru cultural și comercial. În Evul Mediu, în Cetatea Oradiei exista un observator astronomic, iar astronomii care
lucrau acolo foloseau meridianul Oradiei ca meridian de 0°.[7]
Turismul orădean începe să se dezvolte, Oradea participând, alături de Băile Felix, la Târgul de Turism de la
Viena din ianuarie 2015.

Oradea cunoaște ca oraș și sediu episcopal catolic o perioadă de înflorire.

Episcopul italian Andrea a fost considerat ca o perfectă încarnare a spiritului renascentist, zidind capele, ridicând
altare, împodobindu-le cu cele mai luxoase decorații.
Cea mai impresionantă personalitate a Renașterii din Europa Centrală a acestei vremi a fost episcopul maghiar
de origine croată Ioan Viteaz de Sredna (în maghiară Vitéz János). Oradea devine cunoscută în anii lui Ioan
Viteaz ca un centru de mare importanță al culturii renascentiste.[15]
Cu ajutorul lui Ioan Viteaz, și-a înălțat la Oradea primul observator astronomic din Europa (înaintea celui
din Nürnberg)[16] vestitul fizician al Universității din Viena, Georg von Peuerbach, folosind locația Oradei
drept  meridianul de 0 în lucrarea sa Tabula Varadiensis (în română: Tabelul orădean), publicată în 1464. Toate
hărțile terestre și maritime ale lumii din acea vreme menționau acest fapt. În prezent numai unele hărți maritime
mai păstrează acest reper.[17]

Răscoala lui Doja și ocupația turcească[modificare | modificare sursă]

În 1514 are loc în Transilvania răscoala condusă de nobilul covăsnean Gheorghe Doja (Dózsa György), care a
cuprins și Bihorul.[18] În 1541 s-a constituit pașalâcul de la Buda, care cuprindea Ungaria Centrală. Transilvania a
devenit principat autonom în cadrul căruia era înglobat și Bihorul. În 1660 turcii ocupă Oradea și întreg ținutul pe
care-l vor stăpâni până în anul 1692.[9][10]

Oradea de partea împăratului[modificare | modificare sursă]

În anul 1703 izbucnește o mișcare anti-habsburgică condusă de Francisc Rákóczi al II-lea. Târgurile din jurul
cetății au devenit câmpuri de bătălie între garnizoana imperială din interiorul fortificației și răsculații lui Rákóczi.
[19]
 Meritele orădenilor în sprijinirea garnizoanei imperiale din timpul mișcării rakocziene au fost recunoscute oficial
la 27 noiembrie 1712 chiar de Împăratul Carol al VI-lea.[20] Viața economică orădeană a fost caracterizată de
înflorirea ramurilor neagricole: meșteșugurile și comerțul, negustorii constituind cea mai activă categorie socială
din oraș.[9]
În această perioadă au fost edificate Catedrala Romano-Catolică din Oradea și Palatul Baroc. Între 1757 și 1763,
înainte de a fi chemat la Salzburg, muzician al catedralei romano-catolice din Oradea a fost compozitorul Michael
Haydn, fratele lui Joseph Haydn și prieten apropiat al lui Wolfgang Amadeus Mozart.
Papa Pius al VI-lea a înființat în anul 1777 Episcopia Greco-Catolică de Oradea Mare.[21] Unul din corifeii Școlii
Ardelene a fost episcopul greco-catolic orădean Ignațiu Darabant. Promotor al emancipării spirituale a românilor
bihoreni a fost și urmașul său, episcopul Samuil Vulcan, întemeietorul liceului românesc din Beiuș, care astăzi îi
poartă numele.[9]
La 19 iunie 1836 un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradei.
Focul a izbucnit în centrul orașului și a cuprins clădirea primăriei, fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul
„Vulturul Negru”, depozitul de sare, fabrica de cărămidă și câteva biserici, inclusiv Biserica cu Lună, principala
biserică ortodoxă din acea vreme. Acestea au fost distruse parțial sau în totalitate. Pe lângă acestea focul a
mistuit și 414 case cu clădirile anexe, întinzându-se până la zidurile cetății, cuprinzând și cartierul Velența.[22]

Revoluția pașoptistă[modificare | modificare sursă]

Anul revoluționar 1848-1849 și-a făcut simțită prezența și la Oradea. La 21 mai 1848, la Pesta, s-au întrunit sub
președinția lui Emanuil Gojdu, circa 40 de deputați români din Crișana și Banat, printre reprezentanții orădeni
numărându-se Nicolae Jiga, Ioan Dragoș, Gheorghe Fonai și Ioan Gozman.[23] Chiar dacă revoluția a fost înfrântă,
tradiția revoluționară a anilor 1848-1849 a marcat decisiv conștiința publică orădeană, efectele ei pe termen lung
simțindu-se, mai ales după 1867, când participanții la revoluție care au scăpat cu viață au putut să se manifeste
în viața politică locală. A urmat o înăsprire a ocupației austriece, caracteristică întregului Imperiu. În războiul
pentru cucerirea independenței (1877-1878) participă și românii din Bihor în lupta împotriva turcilor.[9]

Eliberarea Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

La 12 octombrie 1918 în casa dr. Aurel Lazăr a fost redactată o declarație care a proclamat dreptul românilor
transilvăneni la autodeterminare.[24] La 3 noiembrie s-a constituit Comitetul Național Român, compus din Aurel
Lazăr (președinte), Roman Ciorogariu, Coriolan Pop, Iacob Radu, etc. Tot acum se înființează Consiliul Militar
Român. La 1 decembrie 1918, un număr mare de delegați ai județului Bihor participă la Marea Adunare Națională
de la Alba Iulia, într-o dorință unanimă de a consfinți Marea Unire cu Regatul României. A doua zi, Aurel Lazăr a
fost numit șeful resortului Justiție în Consiliul Dirigent, instituit pentru a conduce treburile Transilvaniei până la
preluarea administrației de către statul român.[9]
În perioada dintre cele două războaie mondiale, Oradea s-a menținut ca un puternic centru industrial și comercial.
La fel ca și în cazul altor orașe mari din Vestul Transilvaniei, eforturile s-au îndreptat spre transformarea Oradei
într-un puternic centru cultural românesc.

Sub Ungaria horthystă. Ghetoul evreiesc[modificare | modificare sursă]

În contextul celui de-al doilea război mondial, în vara anului 1940, acțiunile militare și revizioniste ale Ungariei
horthyste, sprijinită de statele fasciste - Germania nazistă și Italia lui Mussolini - au fost completate de activități de
tip terorist pe teritoriul românesc, activități menite a pregăti o eventuală intervenție armată. În perioada
desfășurării tratativelor dintre guvernul român și cel maghiar, pe teritoriul României au fost organizate numeroase
grupuri teroriste. Centrul lor coordonator se afla la Oradea, dar întrucât organele românești de resort au procedat,
la mijlocul lunii august, la arestarea principalilor organizatori și participanți, misiunea lor n-a putut fi dusă la
îndeplinire.
În 30 august 1940, în urma celui de al doilea Dictat de la Viena, România a trebuit să cedeze Ungariei o parte din
teritoriul Transilvaniei, teritoriu în care intra și Oradea. Imediat au început relocări masive ale celor două
comunități, română și maghiară și o exacerbare a persecuției evreilor. În vara anului 1941, a avut loc deportarea
din Oradea a evreilor care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar, sau care erau apatrizi. Aceștia precum și
alți evrei de pe teritoriul Ungariei, unii aleși întâmplător sau din exces de zel, au fost deportați și uciși în Masacrul
de la Camenița-Podolski, primul masacru de peste 10.000 de evrei din timpul războiului (23.300 de evrei uciși în 3
zile!).
Persecuția antisemită s-a întețit treptat și mai ales după ocuparea Ungariei de către Germania și instalarea unui
guvern maghiar extremist cooperant în primăvara anului 1944. Apogeul a fost atins la 30 aprilie 1944, când
secretarul de stat Endre László, dispune mutarea tuturor evreilor din Oradea și împrejurimi (33 000, o treime din
populația de atunci a orașului) în cele două Ghetouri din Oradea - în zona Sinagogii Ortodoxe și pe malul
Crișului și împrejmuirea acestora cu un gard înalt de sârmă ghimpată.
Articol principal:  Ghetoul Oradea
O relatare cutremurătoare a acestui episod tragic o găsim în Jurnalul Evei Heyman, (supranumită și Anna Frank
de Oradea), o fetiță evreică maghiară care a fost deportată la Auschwitz, unde Josef Mengele a trimis-o
la camera de gazare.
După ce evreii au fost jefuiți de absolut toate bunurile lor, între 23 mai - 27 iunie 1944, a avut loc operațiunea
întreprinsă de autoritățile colaboraționiste și unitățile de jandarmerie maghiare, de deportare a populației evreiești
în lagărele de exterminare hitleriste, conform obligațiilor luate de guvernul pro-nazist al Ungariei față de
planificatorii naziști germani ai genocidului. Circa 90 % din evreii din Oradea au pierit în aceste lagăre, în special
în cele de la Auschwitz și Dachau. (Din cei 33 000 s-au mai întors 2000[25]).