Iarna

Vasile Alecsandri

Autorul Vasile Alecsandri aparține perioade pașoptiste alături de Dimitrie Bolintineanu,

Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu.

Elementele clasice întâlnite în pasteluri se regăsesc alături de cele romantice (evocalarea

trecutului istoric, poezii patriotice).

Alecsandri scrie aproximati 30 de pasteluri, pe care le publică în revista Convorbiri Literare

între anii 1868-1869. Termenul pastel, preluat din artele plastice, desemnează un tablou realizat
în tuşe palide, delicate, abia creionate (creioane moi).

Pastelul este specia genului liric, care prezintă un tablou de natură în care urmărește
corespondența dintre imaginile contemplate și sentimentele omenești. Poetul se disțanțează voit
de evenimentele prezentate ceea ce creează o senzație de obiectivitate.

Majoritatea pastelurilor surprind spațiul autohton, lumea mirceștilor, unde poetul avea o moșie
la care s-a retras în ultima parte a vieții: ,, Oaspeți primăverii”, ,,Cocoarele”, ,,Secerișul”,
,,Miezul iernii”, ,,Malul Siretului”. Doar trei pasteluri prezintă spațiile îndepărtate ,,Mandarinul”,
„Pastel Chinezesc” și „Pe coastele Calabrei”.

Tema prezintă anotimpul hibernal, conturându-se un tablou de natură .

Titlul fixează anotimpul descris de poet.

Poezia este alcătuită din patru catrene și două tablouri inegale ca întindere.

Primul tablou este reprezentat de primele trei strofe, aici este descris un spațiu vest în care
iarna dezlănțuită acoperă atât spațiul cosmic, cât și cel terestru, acoperind întreaga țară cu
zăpadă.

Cel de al doilea tablou este reprezetat de ulima strofă, aici este prezentat același peisaj
înseninat de apariția soarelui și de clinchetul de zurgălăi.
Măsura versurilor este amplă de 15-16 silabe, versurile fiind lungi, ritm trohaic și rimă
împerecheată.

Prima strofă este reprezentată de imaginea paronamică a văzduhului dominat de fulgii de nea .
Iarna apare personificată într-un personaj fantastic înspăimântător ,,cumplita iarnă”, care cerne
norii de zăpadă, trimițând ,,Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă” descrise prin
intermediul unui dublu epitet. Aceasă viziune este atenuată de comparația fulgilor de nea cu
fluturii: „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi”. Personificarea țării într-o frumoasă
cu ,,umeri dabli “ este reprezentată de tresărirea înfiorată provocată de răcirea fulgilor de nea:
,,Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.”

Strofa a doua este reprezentată de repetarea cuvântului ,,ninge”sugerând abundența ninsori.

Mulțimea epitetelor ,,zale argintie”, ,,mândra țară”, ,,soarele rotund și palid” surprind detalii ale
peisajului abia luminat de soarele îndepărtat ,,Ca un vis ce tinerețe printre anii trecători”.
Comparația soarelui cu un vis de tinerețe induce o stare contemplativă asupra trecerii ireversibile
a timpului, precum și rapiditatea trcerii tinereții asemeni soarelui printre nori.

Strofa a treia este reprezentată de tabloul iernii ce se îmbogățește cu imagini ce zugrăvesc

cadrul terestru: câmp, deal, plopi, drum, sate. Tabloul a devenit atât de alb și luminos încât părea
ireal: ,,Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare ,/ Ca fantasme albe plopii înșirați se
perd în zare”. Metafora ,, Clăbucii albi de fum” , se referă la rotocoalele care ies din hornurile
caselor și amintesc că peisajul este însuflețit .

În ultima strofă tabloul este luminat de soarele ce reușește să înlăture norii. . Metafora
,,oceanul de ninsoare" aduce sugestia imensității albe, iar verbul ,,dismiardă" completează printr-
o mișcare plină de căldura umană sentimentul de duioșie, ca după o lungă despartire. Tabloul
static se îmbină cu cel dinamic . Peisajul se umanizează și ninsoarea ce părea fără oprire a
transformat totul într-un spațiu mirific. SentimentuI de bucurie, de optimism al vieții triumfă în
finalul poeziei, risipind spaima.

Elementele prozodice amintesc de echilibru clasic. Versurile se disting prin simplitate,

limpezime și reușesc să trezească semtimente de admirație.
 Valoarea acestor poezii a fost semnalată la puțin timp după apariția lu Titu Maiorescu în
articolul din 1872 intitulat ,,direcția nouă în poezia și proza română . Acesta afirmă ,, acestea
sunt toate însuflețite de o simțire așa de curată și de puternică a naturi, scrise într-o limbă atât de
frumoasă încât au devenit fără comparare cea mai frumoasă podoabă a poeziei lui Alecsandri’’.