Ultimul reprezentant al romantismului european a fost Mihai Eminescu.

Ca scriitor,
acesta s-a situat el însuși în categoria romanticilor: „Eu rămân ce-am fost: romantic” (Eu nu
cred nici în Iehova). În ciuda acestei ferme afirmații, în creația marelui scriitor există o a
doua componentă – clasică (ca rezultat al sincronizării romantismului românesc cu cel
european, care a presupus coexistența a două curente diferite: clasicismul și romantismul),
reliefată prin prețuirea artei antice, prin promovarea idealurilor, prin aspirația către
perfecțiune și echilibru. Indiferent că se manifestă ca poet, prozator sau ca dramaturg,
Eminescu se dovedește a fi romantic în conținut, liric în profunzime, filosof – ca manieră de
reprezentare și clasic în formă.
Toate cele cinci scrisori eminesciene sunt opere de maturitate artistică, aparținând
„perioadei de scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu), și abordează problema geniului în
raport cu lumea, cu universul și mai ales cu omul comun. Modelul îndepărtat al scrisorilor
este reprezentat de Epistolele lui Horațiu. Mihai Eminescu depășește modelul horațian prin
problematica abordată, destinatarul fiin unul neidenficat concret – cititorul (în sens generic).
În Scrisoarea I – poem filosofic de factură romantică, apărut la 1 ianuarie 1881 – Mihai
Eminescu abordează pe larg condiția geniului confruntat cu idealul cugetării proprii, dar și
cu situarea sa într-o lume meschină, incapabilă de a înțelege și întrupa un asemenea ideal.
Poemul este structurat în mai mutle tablouri cu o construcție simetrică, ultimul tablou
reluând atmosfera celui dintâi.
Poemul  debutează sub semnul motivului timpului bivalent, poetul folosind două
metafore-simbol, relevante pentru creația sa – luna și ceasornicul – prin care simbolizează
de fapt două ipostaze: cea a infinitului, a unui timp incert, specific cadrului liric al serii (prin
elementele romantice: luna, amintirile, visul), predispunând către revelație și cea a
umanului, a limitei, a îmbătrânirii, a morții. Poetul oscilează între bătăile ceasornicului,
marcând timpul trecător, individual – respectiv  vârsta umană și viziunea lumii care „varsă
peste toate voluptoasa ei văpaie”, susținând timpul infinit. Primul tablou creează o
atmosferă romantică și fixează un cadru propice meditației prin mijlocirea lunii.
Pentru Eminescu, luna este atât „stăpâna mării” (esență a imensităților), martor tăcut
al splendorii lumii, stimulatoare de gândiri și meditații, cât și martor al insignifianței vieții
omului și a superficialității acțiunilor umane. Cel de-al doilea tablou dezvoltă ideea egalității
oamenilor, a condiției omului în lume, supus destinului, ca orice muritor. Această „judecare”
a spațiului terestru se realizează prin spectrul lunar, tabloul debutând cu o invocație
adresată lunii ca astru tutelar al universului.  Cadrul pe care îl construiește Eminescu este o
panoramă a universului străjuiit de „ochiul” contemplativ al lunii – cu pustiuri, codri și
izvoare, cu „mișcătoarea mărilor singurătate”, țărmuri, palate și cetăți, evidențiind diferite
ipostaze umane antitetice: „fie slabi, fie puternici”, „fie genii ori neghiobi”. Sensul unificator
al acestor categorii este dat de mesajul schopenhauerian adresat lunii: „Deopotrivă-i
străjuiește raza ta și geniul morții”, exprimând condiția implacabilă a existenței umane.
Imaginea bătrânului dascăl pusă în antiteză cu diferitele ipostaze umane, dezvăluie condiția
mizeră a omului de geniu: „haina roasă în coate”, „suferind de frig”. Dascălul-geniu este
înfățișat în antiteză cu individualitățile umane propuse anterior, spre a defini desăvârșirea
neînțeleasă.
În debutul tabloului al treilea, poetul recuperează motivul lunii ca substituent al
ochiului poetului și ca astru ce facilitează meditația pentru a pregăti inserția tabloului
cosmogonic prezentat prin prisma imaginației creatoare a cugetătorului – bătrânul dascăl. În
descrierea haosului primordial (tabloul cosmogonic), textul eminescian propune serii
antitetice cum ar fi: „ființă” – „neființă”, „nu s-ascundea nimica” – „tot era ascuns”, „pătruns
de sine însuși” – „nepătruns”. Procedeul folosit este cel al negării contrariului, prin
construirea de paradoxuri, aceste alăturări antitetice sugerând pacea eternă a increatului,
echilibrul desăvârșit. Haosul primordial este definit prin întunericul omniprezent,
premergător începutului. Seria de interogații retorice („Fu prăpastie? Genuge? Fu noian
întins de apă?”) completează imaginea increatului, prefigurând însă un posibil început, o
prezumtivă materie originară. Interjecția cu valoare predicativă „iată” are rolul de a marca
avalanșa desfășurării energiilor universale, a unei explozii de energie.  Astfel, poetul a
pătruns evoluția de la increat la creat. Repetiția de la începutul versurilor „De atunci...” dă
simetrie construcției discursului liric și pucntează îndepărtarea în timp a momentului
genezei.
Poetul se solidarizează cu umanitatea prin pronumele personal de persoana I „noi”,
conștientizând efemeritatea condiției umane prin antiteza dintre „lumea asta mare”
(macrocosmos) și „lumea mică” (universul uman) – sugerată metaforic prin construcțiile
„microscopice popoare”, „muști de-o zi”, „mușuroaie de furnici”. Omul, viața reprezintă
cantități infime în infinitul universului. Versurile centrate pe metafora „o clipă suspendată”
sugerează ideea existenței umane ca o cantitate infinitezimală din timpul universal,
reprezentând doar o întrerupere în circuitul universal: haos („îndărătu-i”) – viața („clipa”) –
haos („înainte-i”), idee întărită prin motivul vieții ca vis („Căci e vis al neființei universul cel
himeric”). Pe seama bătrânului dascăl este pus întregul tablou cosmogonic, o amplă
desfășurare de imagini începând cu haosul primordial și terminând cu secvența
eschatologică. Toate au rolul de a evidenția puterea de cuprindere în mintea geniului a
problemelor fundamentale ale Universului.
Geniul, în naivitatea sa dictată de un bun simț special, are încredere în recunoașterea
de către posteritate a meritelor sale. Aceasta se dovedește a fi doar o iluzie, deoarece
posteritatea în superficialitatea și micimea ei intelectuală și sufletească nu va accepta
valoarea geniului. Opera sa va ajunge să fie studiată de persoane mediocre („mititelul”,
„vreun pedant”) care vor dori din grandomanie să găsească defecte chiar și în perfecțiunea
operei sale: „Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”.
Cugetătorul își continuă meditația, reflectând nu asupra evoluției cosmice, ci doar
asupra destinelor lumești. Pesimismul schopenhauerian stăpânește gândirea poetică pentru
că, în perspectivă, „toți” și „toate” „încap bine-n patru scânduri”. Falsa identitate scoate în
evidență ipocrizia, lauda deșartă, indiferența, nepăsarea. Critica la adresa societății este
construită prin contemplarea sarcastică a mizeriei umane ce o revarsă în lume o societate
mărginită, incapabilă să-și depășească codiția. Satira, pe alocuri în tonuri vehemente,
vizează condiția umană, dezvoltând ideea deșertăciunii existenței care egalizează prin
moarte pe toți, însuși geniul fiind supus aceleiași condiții.
Finalul poemului stă sub semnul simetriei, fiind reluată imaginea lunii ca astru tutelar
contemplativ, revenindu-se la ambianța lirică romantică de la început, cadrul romantic
încadrându-se în registrul esteticii romantice – fiind un cadru propice meditației. Ultimele
versuri – cu caracter de sentință la adresa condiției umane – reiterează ideea egalității
oamenilor în fața morții. Indiferent de aspirațiile care i-au animat, indiferent de valoarea sau
calitatea lor îndoielnică, oamenii sunt supuși destinului efemer, hazardului și morții.
„Tonul particular al scrisorii – subliniază Rosa del Conte în studiul „Eminescu, sau
despre Absolut” – liric și gnomic, contemplativ și satiric, se naște tocmai din contrastul, în
același timp cosmic și dramatic, în care ajunge să se gasească orice condiție umană. De ce
să dăm atâta importanță faptelor noastre și faptelor altora, când toate sunt hărăzite să se
destrame în curgerea timpului? Eminescu nu va renunța, firește, la procedeul critic, dar
acesta va apărea purificat de acea viziune cosmică, <<de sus>>.”
De asemenea, Scrisoarea I se remarcă prin particularități artistice și de limbă precum: sobrietatea,
claritatea, limpezimea expresiei artistice, concentrarea gândirii filosofice, logica discursului liric, cât
și varietatea timpurilor verbale și alternarea modurilor – pentru că, așa cum remarcă Tudor Vianu,
„limba română devinde un instrument docil în mâna lui magistrală și poetul o folosește pentru a
exprima gânduri și viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.”