1

ANAMNEZĂ ŞI TRANSFER DE ACTIVITATE

Anamneza este un termen cu puternică şi veche conotaţie medicală, frecvent utilizat în

cercetarea şi practica psihologică mai ales în acţiunea psihodiagnostică. Plasată într-un complex de
modalităţi prin care de fapt se poate manifesta metoda convorbirii, anamneza se deosebeşte de alte
metode prin scopul şi demersul activităţii investigative.
Din punct de vedere metodologic anamneza nu este totuşi chiar o convorbire, nici o anchetă
psihologică, nici o anume biografie, ci este de fapt o altfel de relaţionare psihodiagnostician-subiect.
Este o întâlnire între psiholog şi subiect bazată pe încredere reciprocă şi sensibilitate. În actul
anamnestic se naşte, se manifestă şi se modelează afectivitatea în transfer sau transferul de
afectivitate.
Informaţiile obţinute prin discuţia anamnestică permit psihodiagnosticianului să se orienteze în
problema supusă discuţiei, îl orientează pe examinator în alegerea metodelor şi tehnicilor prin care va
putea determina stabilirea unui diagnostic cu şanse de a fi validat.
Identificarea subiectului
Situaţiile diferite în care se pot plasa „ab initio” (de la început) atât examinatorul cât mai ales cel
examinat, conferă multe posibile şi potenţiale interpoziţionări precum şi o arie largă de ofertări clinice.
Dacă subiectul este spitalizat, abordarea se face de la clinician la pacient şi urmează căile deja
bătătorite ale examenelor clinice în stilul impus de tipizarea unei foi de observaţie de tip psihiatric.

ISTORIC AL EVOLUŢIEI METODELOR DE PSIHODIAGNOSTIC

Preocuparea de a găsi metode de măsurare a funcţiilor şi trăsăturilor psihologice ale unei

persoane este legată de dezvoltarea psihologiei diferenţiale.
Unul dintre pionierii acestei discipline este F.R.Galton. Interesat de problema rolului eredităţii şi
al mediului în determinarea capacităţii mintale, Galton încearcă să stabilească în ce proporţii se găsesc
anumite caracteristici la persoanele cu diferite grade de rudenie. În cursul cercetărilor sale Galton
iniţiază numeroase metode şi elaborează multe probe simple menite să măsoare acuitatea senzorială,
timpul de reacţie, asociaţia de idei, etc.
În 1884 se deschide la Londra, la iniţiativa lui Galton un laborator antropometric, în care
vizitatorii puteau obţine, ca o curiozitate, să li se facă diferite măsurători psihice ca cele amintite mai
sus. S-au strâns, de la mai mult de 9000 persoane, date pe baza cărora Galton a alcătuit tabele cu
distribuţia datelor pe centile. Acest procedeu de aranjare a datelor pe centile va fi ulterior larg utilizat în
etalonarea testelor. Dar ideea lui Galton că probele simple ar putea furniza date în legătură cu intelectul
unei persoane a fost infirmată ulterior. Cu toate acestea, cercetările lui au stimulat preocuparea pentru
problema diferenţelor psihice individuale, neglijată în psihologia generală.
Contribuţia fundamentală a lui Galton a fost în domeniul metodelor de prelucrare statistică a
datelor obţinute prin măsurători psihologice. Ele (A.Quetelet) restructurează ideea lui Quetelet care
atrăsese atenţia asupra aplicabilităţii legii erorilor stabilită de Laplace şi Gauss, la distribuţia datelor
biologice strânse de la o populaţie numeroasă. Ulterior distribuţia rezultatelor la testele de inteligenţă în
curba lui Gauss s-a constituit un instrument de lucru frecvent utilizat.
Cel mai important acord al lui Galton îl constituie utilizarea corelaţiei statistice între variabilele
măsurate. Pearson este cel care va realiza o fundamentare matematică a coeficientului de corelaţie,
iar odată cu lucrările lui Spearman în domeniu, statistica va deveni o importantă metodă de lucru în
psihologie şi mai ales în psihometrie.
Dar cel care contribuie în cea mai mare măsură la răspândirea interesului pentru aplicarea
testelor mintale în aplicaţii şcolare a fost şi rămâne James Mekeen Kattel – el considera ca şi Galton
că în examinări individuale este important să se aplice un număr mare de probe simple (de percepţii,
de precizie a mişcărilor mâinii, de memorie, timp de reacţie etc.), deoarece în stadiul respectiv de
dezvoltare a psihologiei numai procesele elementare puteau fi măsurate în mod obiectiv şi precis, iar
nivelul intelectului se credea că ar putea fi redus din interpretarea acestor rezultate. Ulterior, verificarea
 2

rezultatelor a infirmat ipoteza iniţială, deoarece s-a găsit o prea mică relaţie atât între trăsăturile
măsurate cât mai ales între rezultatele la probe şi reuşita şcolară.
Ebbinghaus – din dorinţa de a folosi tehnica măsurării în şcoli a elaborat o serie de probe mai
complexe: calclul aritmetic, volumul memoriei, completarea de propoziţii. Dar dintre toate acestea
numai această ultimă probă se dovedeşte a avea o corelaţie reală cu reuşita şcolară.
Psihiatrul Kraepelin este preocupat de introducerea examenului obiectiv în practica psihiatrică,
elaborând un complex de probe prin care s-ar putea stabili capacitatea de a profita de un exerciţiu,
modul în care se instalează oboseala etc.
Al.Binet realizează o importantă cotitură în concepţia despre modul în care trebuie stabilite
diferenţele individuale şi, în consecinţă, despre modul de construire a testelor. Important este nu să se
determine toate diferenţele între facultăţile psihice, ci să se diferenţieze cele mai importante care apar
sub forma proceselor psihologice superioare.
În realitate, impulsul pentru elaborarea unei metode de măsurare a nivelului intelectual a fost
dat de necesitatea învăţământului şcolar. În 1904 ministrul instrucţiei publice din Franţa decide că nici
un copil suspect de întârziere mintală nu poate fi eliminat din şcolile normale şi admis într-o şcoală
(ajutătoare) specială fără a fi supus unui examen medical şi pedagogic care să ateste că nivelul său
intelectual îl face inapt în măsură medie de învăţământ ordinar.
Binet şi Simon elaborează în 1905 prima formă a scării metrice de inteligenţă şi precizează de
la început că scala nu măsoară propriu-zis inteligenţa deoarece „calităţile psihice nu se măsoară ca
lungimile, nu sunt superpozabile, ci scara permite un clasament, o ierarhie între inteligenţe diferite şi
pentru nevoile practice acest clasament echivalează cu o măsurare”.
Larga răspândire a învăţământului elementar obligatoriu, precum şi necesitatea ca întârziaţii
mintal să fie încadraţi în „şcoli speciale” fac ca interesul pentru metoda lui Binet să se răspândească în
mai multe ţări. Apar numeroase traduceri şi adaptări. Una dintre cele mai importante adaptări, care, la
rândul său, a fost tradusă şi în alte limbi este cea efectuată de americanul Terman. În Belgia de
Decroly, Degand, în Germania de Bobertag, în Anglia de Burt.
În 1917, cu ocazia intrării S.U.A. în război s-a pus problema examinării a 1,5 milioane de recruţi
pentru a se evita înrolarea cu intelect subnormal. În acest scop au fost elaborate teste colective: Army
α (verbal) şi Army β (nefiind verbal – pentru analfabeţi).
Aplicarea măsurării în sfera fenomenelor psihice s-a limitat mult timp numai la inteligenţă, în
scopul depistării persoanelor cu intelect subnormal. Treptat, măsurarea s-a extins şi la alte aspecte şi
în alte sfere de activitate, astfel pentru realizarea orientării şi mai ales a selecţiei profesionale în
anumite ramuri ale transportului şi ale muncii industriale, s-au alcătuit teste individuale şi colective,
care urmau să pună în evidenţă prezenţa aptitudinilor necesare sau a trăsăturilor psihologice
contraindicate.
Iniţial, complexitatea factorilor componenţi ai personalităţii a constituit o piedică în calea
explorării ei prin metode standardizate, dar practica psihiatrică a stimulat preocuparea pentru găsirea
unor metode de stabilire a tabloului normal al personalităţii şi al deviaţiilor sale, iar în ultimele decenii
numărul testelor de personalitate a crescut foarte mult.
Metodele standardizate încep treptat să fie aplicate fără discernământ, încredere nejustificată în
posibilitatea de a obţine date indiscutabile în cele mai variate domenii de activitate. Se fac interpretări
greşite, unele chiar cu efect dăunător (ex: diferenţele obţinute în rezolvarea testelor de inteligenţă de
către populaţiile cu diferite culturi sunt considerate ca dovadă că ar exista rase umane inferioare; fără o
analiză aprofundată a factorilor de mediu care eventual ar putea-o determina).
Faptul că testele erau instrumente foarte brute a fost adeseori uitat în goana de a culege scoruri
şi a deduce concluzii practice din analiza acestora. Când s-a dovedit că testele nu răspund acestor
cerinţe a apărut un scepticism faţă de orice măsurare prin teste.

Dezvoltarea metodelor de psihodiagnostic în ţara noastră

 3

În anii 1930-1940 – Laboratorul de psihologie experimentală – Bucureşti şi Institutul de

Psihologie – Cluj – cu o intensă activitate de creare, adoptare a testelor psihologice. O deosebită
dezvoltare s-a acordat metodelor de determinare a dezvoltării mintale.
F.Şt.Goangă („Măsurarea inteligenţei”) a fost unul dintre cei trei pionieri ai psihologiei
româneşti, care a constituit o revizuire, adaptare şi completare a scării de inteligenţă Binet-Simon.
Înfiinţarea oficiilor de orientare profesională, precum şi instituirea unor examene de selecţii în
anumite întreprinderi industriale dau un impuls elaborării a numeroase teste de aptitudini (tehnice).
La Cluj – Mărgineanu – Baterie de teste – aspecte: 1951
- gândirea tehnică
- gândirea spaţială
- observarea formelor şi figurilor
- desenul tehnic
O altă grupă de teste de aptitudini tehnice verbale şi de grup a fost elaborată de psihologul
Petreanu, cuprinzând probe diferenţiate pentru persoane din mediul urban sau rural.
Chircev a alcătuit un chestionar cu două forme paralele, de atitudini faţă de tradiţie şi progres,
la care se poate răspunde: „da”, „nu”, „!” (nehotărât).
Apreciindu-se că observaţia în condiţii naturale (şcoală) poate furniza informaţii utile, psihologii
Rusu, Al.Roşca, Tudoran, sub conducerea lui F.Şt.Goangă, elaborează o fişă de observaţie
psihologică.
Schema aspectelor care trebuie notate este construită pe principiul scării de evaluare cu cinci
gradaţii:
- antecedentele familiei (potenţialitatea educaţională a familiei, relaţiile maritale,
tratamentul copilului în familie);
- antecedentele personale (echilibrul psihologic, bolile copilului, schimbările detectate în
conduită, evoluţia rezultatelor şcolare, conduita morală în şcoală şi extraşcolară);
- caracteristicile fiziologice: sănătatea, rezistenţa la oboseală etc.
Aspectul psihologic: 56 componente.
Ex: gândirea – apreciere în legătură cu:
Tipul gândirii: analitică sau sintetică.
Directiva gândirii: concret sau abstract.
Claritatea gândirii, spiritul critic, viteza gândirii.
Ex: caracter – evaluarea trăsăturilor: statornicia, sârguinţa, voinţa, iniţiativa, responsabilitatea,
punctualitatea, cooperarea, simţul ordinii, curăţeniei, politeţea, etc.
Activitatea s-a desfăşurat într-o perioadă de mare optimism al psihologiei din cele mai multe ţări
cu privire la valoarea metodei standardizate de diagnoză psihică. Datorită acestui climat ştiinţific,
accentul s-a pus mai mult pe elaborarea testelor decât pe studiile consacrate validării lor.
În perspectiva cunoştinţelor acumulate până în prezent apare evident faptul că nu s-a acordat
suficientă atenţie studiilor critice menite să desprindă factorii care pot denatura rezultatele obţinute cu
ajutorul testelor. Dar, deşi larg aplicate în oficiile de orientare profesională, şcolară, universitară,
rezultatele obţinute cu ajutorul testelor nu constituie argumente pentru fixarea obligatorie a meseriei
sau şcolii spre care să fie îndrumaţi copii sau tinerii.

REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE LA 1948

Între 1945-1984 au loc schimbări de sistem („rusificare”). Acestea au orientat activitatea

psihologilor spre o restructurare a psihologiei. Noua orientare era mai practică şi cerea o abordare pe
prim plan a problemelor de psihologie pedagogică, o legare a cercetărilor de activitatea practică, cerea
găsirea căilor de educare, nu numai de simplă măsurare a omului.
Psihologii nu puteau reveni la testele create în perioada antebelică, multe depăşite, şi nu puteau
nici să improvizeze. S-a înregistrat o perioadă de prospectare sau verificare a utilităţii pe care o pot
avea metodele standardizate în rezolvarea multor probleme ridicate de practică.
 4

Comun acestor cercetări era procedeul de lucru: analiza rezultatelor obţinute prin metode
standardizate, aplicate unor subiecţi bine cunoscuţi psihologului sau confruntarea rezultatelor de la mai
multe probe înrudite.
Cosmovici – promotor (Şcoala de la Iaşi) - a aplicat unor subiecţi ale căror particularităţi de
gândire erau cunoscute pe baza observaţiei îndelungate în condiţii naturale, aplică 6 probe, unele
constituite din experiment natural, altele preluate din arsenalul psihotehnicii. Confruntarea rezultatelor
obţinute pe aceste multiple căi îl conduce pe autor la concluzia că determinarea calităţii gândirii este
mai importantă decât înregistrarea rezultatelor cantitative.
Valoarea metodelor de diagnostic ale gândirii este condiţionată de stabilitatea prealabilă a
simptomatologiei ştiinţifice referitoare la nivelul sau calitatea gândirii.
Materialul prezentat de autor arată că însăşi neconcordanţa între rezultatele obţinute de un
subiect la diferite probe şi între activităţi intelectuale în condiţii naturale poate constitui un aspect cu
valoare diagnostică.
Sectorul clinic a stimulat interesul mai ales pentru metodele proiective, mai puţin utilizate în
România în trecut. Nici una dintre problemele psihologice n-a fost obiectul atâtor cercetări (sute, mii de
articole) cum este problema pretestelor, continuând să rămână un instrument fragil. Există factori care
asigură valoarea diagnostică a testelor, dar şi care o scad uneori până la transformarea sa în
instrument pseudoştiinţific.

CERINŢELE GENERALE ALE PSIHODIAGNOSTICULUI

Definirea testelor: Testul psihologic reprezintă o probă sau o serie de probe construite cu
scopul stabilirii prezenţei sau absenţei unui aspect psihologic, a particularităţilor de manifestare, a
gradului de dezvoltare psihică.
Există numeroase definiţii parţial diferite, fiecare punând accentul pe un alt aspect definit. În
esenţă, un test psihologic este o situaţie standardizată, ce permite o măsurare obiectivă a unui
eşantion din manifestările psihice.
Asociaţia Internaţională de Psihotehnică – Dicţionarul de psihologie-Piéron - dă următoarea
definiţie: „este o probă definită implicând o sarcină de executat identică pentru toţi subiecţii examinaţi
cu tehnici precise pentru aprecierea succesului sau eşecului sau pentru notarea numerică a reuşitei”.
Considerând că definiţia lui Piéron ar fi aplicabilă numai testelor de inteligenţă, aptitudini şi de
cunoştinţe, Pichot o propune pe următoarea: „se numeşte test numai o situaţie experimentală
standardizată, care serveşte drept stimul unui comportament. Acesta este evaluat printr-o comparare
statistică cu acela al altor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce permite clasarea subiectului
examinat fie din punct de vedere cantitativ, fie tipologic”.

Elementele esenţiale ale unui test

A) STANDARDIZAREA = o primă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o probă pentru a
avea calitatea de test.
Aspecte:
- standardizarea stimulilor prezentaţi pentru a provoca reacţiile
- standardizarea instrucţiei date subiecţilor în legătură cu sarcina care trebuie executată
(la unele teste timpul de execuţie are o valoare simptomatică, el este indicat uneori cu o precizie
de ordinul secundelor)
- standardizarea modului de cotare a reacţiilor, care să permită o cât mai mică intervenţie
a subiectivităţii examinatorului şi stabilirea unui cât mai larg acord între examinatori. De cele mai
multe ori rezultatele finale sunt exprimate în valori numerice.
B) ETALONAREA – rezultatele individuale sunt apreciate, măsurate, prin raportarea lor la cele
obţinute de o populaţie cât mai reprezentativă atât din punct de vedere numeric, cât şi din punct de
vedere al compoziţiei sale sub aspectul factorilor relevanţi.
 5

Rezultatele populaţiei care a fost folosită în etalonarea testului sunt apoi prelucrate statistic
pentru a se putea stabili distribuţia normală a trăsăturilor examinate.
De calitatea etalonării testelor depinde în mare măsură valoarea lor psihometrică. Este util ca
particularităţile şi volumul populaţiei care a servit ca etalonare să fie cunoscute psihologilor care
folosesc testul respectiv.
Standardizarea rezultatelor, precum şi raportarea la un etalon a rezultatelor individuale, fac ca
examinarea cu ajutorul testelor să se deosebească în mod calitativ de aprecierile unui profesor sau
psihiatru.

CLASIFICAREA TESTELOR

Clasificarea este dificilă, existând numeroase criterii care pot fi luate în considerare, dar acestea
nu se extind întotdeauna asupra întregii varietăţi de metode existente.
I. Cea mai generală clasificare – după condiţiile de examinare:
a) teste individuale – superioritatea lor este incontestabilă, cu excepţia unor chestionare
de opinie sau interese, la care sinceritatea răspunsurilor este mai mare dacă sunt completate în
anonimat
b) teste colective (de grup), aplicate simultan mai multor subiecţi, sunt utilizatre numai
atunci când apare o imposibilitate materială pentru examinarea individuală.
Piedici:
- lipsa de timp;
- populaţie numeroasă care trebuie triată;
- absenţa unui număr suficient de psihologi calificaţi în psihodiagnostic.
II. După natura reacţiilor subiectului:
a) teste verbale (denumire mai potrivită – teste orale, pentru că o mare parte din testele
creion-hârtie implică şi ele răspunsuri verbale date în scris)
b) teste creion-hârtie
c) teste de performanţă
III. După aspectul măsurat:
Clasificarea lui Pichot este cea mai largă şi mai valabilă:
a) teste de eficienţă (inteligenţă, aptitudini, cunoştinţe)
b) teste de personalitate

În afară de standardizare şi etalonare, care stau la baza construirii testului, există şi a doua fază
de elaborare importantă: EXAMINAREA VALORILOR DIAGNOSTICE – este nevoie de o testare a
testelor pentru a aprecia valoarea diagnostică.
Valoarea testului ca instrument diagnostic şi prognostic depinde de prezenţa şi nivelul celor trei
calităţi esenţiale ale testelor: fidelitatea, validitatea şi sensibilitatea.
Fidelitatea: dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferenţele
reale dintre subiecţi sub aspectul trăsăturilor măsurate sau sunt efectul unor factori exteriori respectivei
trăsături (variabili). Principalele aspecte:
a) stabilitatea în timp a rezultatelor
b) stabilitatea rezultatelor în cazul în care aceeaşi subiecţi sunt examinaţi de persoane
diferite
c) caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu
d) omogenitatea probelor
Pentru a se constata stabilitatea în timp a rezultatelor, testul este aplicat aceloraşi persoane la
un interval de timp nu prea lung, apoi se calculează corelaţia dintre cele două serii de rezultate. O
primă cerinţă pentru a asigura sau stabili gradul de fidelitate al instrumentului este eliminarea în măsură
maxim posibilă a factorilor care ar putea denatura rezultatele (examinare-reexaminare).
 6

Limite test-retest:
- dacă reexaminarea se face într-un interval prea scurt de timp, subiecţii ar putea să-şi
amintească unele din răspunsurile lor anterioare, atât corecte cât şi greşite, astfel încât în mod
practic nu se realizează două examinări total independente, cum de fapt s-a dorit;
- dacă intervalul dintre examinări este prea mare rezultatele diferite sunt determinate nu
de lipsa de fidelitate a testului, ci de faptul că trăsătura măsurată s-a modificat.
Trebuie luat în considerare nu numai intervalul de timp dintre examinări, ci şi ritmul şi importanţa
transformărilor din viaţa şi evoluţia subiectului.
Pentru a se evita neajunsurile controlării fidelităţii prin test-retest, se recurge la administrarea la
aceiaşi individi a 2 forme echivalente ale testului sau examinăriule sunt efectuate de două persoane
diferite, avându-se în vedere măsura în care rezultatele pot fi influenţate de particularităţile psihice ale
examinatorului.

Validitatea
Prin validitatea unui test, în sensul cel mai larg, se înţelege faptul că el măsoară în mod adecvat
trăsătura propusă. Există diferite procedee de validare a unui test, adică de stabilire a valorii lui
prognostice şi diagnostice. Prin validitate predictivă se urmăreşte în ce măsură subiecţii care au avut
o bună reuţită în cadrul testului vor avea o reuşită cel puţin asemenea în activitatea reală, în care
trăsătura psihică respectivă este considerată ca fiind esenţială.
Problema dificilă constă în găsirea criteriului faţă de care se face validarea (ex: după sexe,
greutate, vârstă, înălţime etc.). Spre exemplu, testele de inteligenţă au fost adesea validate în raport cu
reuşita şcolară. Criteriul reuşitei şcolare nu este el însuşi suficient de consistent pentru că în primul
rând reuşita şcolară este determinată numai parţial de inteligenţă. În încercarea de validare nu se ţine
seama de obicei de gradul de motivare care poate interveni în activitatea şcolară, dar nu în cea de
testare şi invers.
În cazul validităţii predictive este necesar ca aprecierea să fie făcută de mai multe persoane şi
este bine ca acestora să li se precizeze criteriile avute în vedere. Cei care utilizează un test nu trebuie
să piardă din vedere că testul respectiv este valid numai în raport cu o funcţie strict precizată.
Sensibilitatea defineşte fineţea discriminativă a unui test, adică numărul de clase pe care-l
permite în cadrul unui grup. Sensibilitatea este diferită în funcţie de faptul dacă este un test de
aptitudini sau un test de dezvoltare. În cazul testelor de dezvoltare, diferenţele între mediile a două
vârste consecutive sunt mai mari decât variaţiile în interiorul respectivului grup de vârste.

* Condiţiile examenului psihologic şi calităţile persoanei care-l realizează

* Necesitatea evitării abuzului de teste

EXPLORAREA PERSONALITĂŢII

Metodele standardizate create în scopul cunoaşterii personalităţii sunt numeroase şi diferă sub
aspectul modului de construcţie şi sub aspectul problemelor vizate. Cu toată marea lor varietate, ele
pot fi grupate în patru categorii:
1) chestionare
2) tehnici proiective
3) teste obiective
4) teste situaţionale
Concepţia pe care autorul unui chestionar sau al unei probe proiective o are despre
personalitate, despre trăsăturile care o definesc şi despre factorii care o determină, influenţează în
mare măsură conţinutul metodei.
C.G.Jung – Există două tipuri psihologice, cu moduri de conduită stabile: introvertiţii şi
extrovertiţii. Aceasta a determinat includerea celor două variabile (introvert-extrovert) în mai multe
 7

chestionare şi a condus la alcătuirea unor chestionare consacrate în mod special măsurării acestor
două dimensiuni.
Conţinutul metodelor de explorare a personalităţii a fost mult influenţat de faptul că impulsul
creerii lor l-a dat practica psihiatrică. Scopul iniţial era de a realiza un instrument de examinare rapidă a
unei largi populaţii, pentru a putea detecta persoanele cu tulburări de personalitate. Aşa se explică de
ce multe chestionare de personalitate vizează descoperirea trăsăturilor psihice care pot provoca
dificultăţi de adaptare la anumite condiţii de activitate.
Unghiul de vedere al abordării personalităţii cu ajutorul diferitelor metode este foarte variat.
Toate metodele au ca trăsătură comună faptul că nu se fixează scopul studierii particularităţilor
intelectuale, chiar dacă unele aspecte se întrezăresc, mai ales în cazul unor chestionare de
autoevaluare.
Datorită faptului că metodele de explorare a personalităţii, mai ales cele proiective, nu au atins
gradul de standardizare şi obiectivitate atins de testele de inteligenţă sau de aptitudini, se consideră că
denumirea de teste nu le-ar caracteriza. Dar în realitate, această denumire a fost deja consacrată prin
uzanţă.

CHESTIONARELE DE PERSONALITATE
Se pot clasifica pe baza mai multor criterii:
a) După conţinutul aspectelor studiate:
a. chestionare de adaptare (numite uneori metode de autodescriere, deoarece
subiectul oferă informaţii asupra propriei conduite, a propriilor trăiri, care ar fi indicatoare pentru
adaptare şi pentru sănătatea sa psihică)
b. chestionare de interese
c. chestionare de atitudini
b) După întinderea ariei aspectelor vizate:
a. chestionare unifazice, care explorează componentele unei singure variabile
(ex: chestionarul lui Allport de ascendenţă-supunere)
b. chestionare multifazice, care sunt utilizate mai frecvent în prezent.

INVENTARELE DE PERSONALITATE
Prima metodă de acest gen a fost Inventarul Psihonevrotic al lui Woodworth, cunoscut şi sub
denumirea de Woodworth PDS (Personal Data Seeth).
În limbaj codificat, testele sunt denumite recurgându-se adesea numai la iniţiale, pentru a
masca adevăratul scop al examinării.
Chestionarul propriu-zis a izvorât din necesitatea de a tria, cu ocazia primului război mondial,
recruţii care, prezentând unele trăsături psihonevrotice, ar fi putut avea reacţii de neadaptare
emoţională în luptă. Până la încheierea armistiţiului, metoda nu a putut fi definitivată.
Ea a avut o importanţă cel puţin teoretică, principiile ei de alcătuire nefiind abandonate şi fiind
utilizate ulterior şi de alţi autori:
Într-o primă etapă s-a stabilit o listă de simptome, aşa cum se detaşau ele din literatura de
specialitate existentă la acea dată, literatură consacrată nevrozelor de război sau din practica
psihiatrică. Aceste simptome au fost incluse în întrebări la care cel chestionat trebuia să încercuiască
răspunsul, adică cuvântul alăturat care era DA/NU. Răspunsul astfel obţinut putea fi favorabil sau
nefavorabil, în acest ultim caz se considera că el exprima un simptom nevrotic.
Întrebările erau astfel formulate încât răspunsurile nefavorabile să apară uneori sub formă
afirmativă, uneori negativă. Ele se refereau la fatigabilitate excesivă, adaptarea faţă de mediu, frici
anormale, amintirea unor neplăceri trăite, dispoziţii afective, moduri de conduită socială sau antisocială,
tendinţe spre visare în stare trează, tulburări ale somnului, consum de alcool, fumat, manifestări în
sfera sexualităţii, tulburări de motricitate, obsesii sau impulsuri, informaţii asupra propriei copilării şi
asupra familiei.
 8

După alcătuire, în vederea validării, chestionarul a fost aplicat pe unele grupe contrastante,
adică pe unii oameni normali şi pe unii care, în prealabil, au fost diagnosticaţi pe baza unui examen
psihologic obişnuit, ca fiind psihonevrotici.
S-au selecţionat astfel numai acele întrebări care au primit un răspuns nefavorabil cel puţin de
două ori mai frecvent în grupul psihonevrotic (116 întrebări). Totalul răspunsurilor nefavorabile
reprezenta cota individuală, care se raporta la cotele medii ale populaţiei utilizate pentru validare.
S.I.Franz, bazându-se pe experienţa sa cu Woodworth PDS şi pe observaţiile clinice, arată că
un individ care dă mai mult de 20 răspunsuri nefavorabile poate fi suspectat de instabilitate, dar că
atunci când aceste răspunsuri depăşesc numărul de 30, există garanţia unei anormalităţi. La subiecţii
normali se obţin în medie 10 răspunsuri nefavorabile.
Inventarul lui Woodworth a constituit un model şi un punct de plecare pentru numeroase alte
variante. De exemplu, a fost adaptat pentru copii şi adolescenţi. În acesta s-au omis unele întrebări
incomprehensibile copiilor sau care se refereau la aspecte improprii lor şi s-au adăugat alte întrebări.
Forma finală conţine 75 de întrebări, cu scopul de a măsura instabilitatea afectivă. S-au dat ca
puncte de reper medianele, centilele (25, 75) pe grupe de vârste şi sexe, pentru copiii cu dezvoltare
precoce şi pentru cei cu dezvoltare întârziată. O altă adaptare a avut ca scop detectarea copiilor cu
tendinţe de conduită delincventă, ceea ce constituie în acest caz o contribuţie din punct de vedere
metodic, este crearea a două forme paralele. Aceeaşi întrebare era în aşa fel formulată încât în una din
forme să primească răspunsul DA, iar în cealaltă NU. Prezentarea succesivă a ambelor forme permite
verificarea consistenţei răspunsurilor unui subiect şi verificarea fidelităţii metodei.
V.M.Cady găseşte corelaţii de 0,36-0,42 între rezultatele obţinute cu ajutorul chestionarului şi
evaluările făcute de profesionişti.
O formă mai recentă a acestui tip de chestionare aduce câteva îmbunătăţiri. Astfel, pentru ca
examenul să nu dureze prea mult, numărul întrebărilor se reduce la 101 şi se introduc întrebări de
oprire – CORNELL INDEX (ex: „Ai avut vreodată convulsii?”). În funcţie de răspunsul favorabil sau
nefavorabil la întrebarea de oprire, indiferent de modul în care s-a răspuns la celelalte întrebări, se
indică necesitatea unui examen psihiatric aprofundat. Dar, utilizarea întrebărilor de oprire nu a avut ca
rezultat îmbunătăţirea semnificativă a validităţii acestui chestionar. Întrebările din acest chestionar se
referă la: sentimentul de frică, anxietate, modificări anormale de dispoziţie afectivă, sensibilitate şi
neîncredere, ipohondrie, reacţii psihosomatice ş.a.
Nu există decât o etalonare pentru bărbaţi în acest chestionar. Se consideră că metoda este
utilă când este necesară o triere rapidă a persoanelor cu tulburări neuropsihiatriuce aau psihosomatice,
cu atât mai mult cu cât tulburările se pot depista chiar într-o fază când nu apar într-un examen medical
uzual. Totuşi, utilizarea chestionarului nu poate suplini examenul psihiatric decât în cazuri extreme.
Fiind etalonat şi pentru populaţia franceză, s-a constatat o uşoară diferenţă a rezultatelor faţă de cele
americane, determinată de faptul că criteriul american al normalităţii a fost mai sever decât cel francez.
Spre deosebire de chestionarele anterioare, care servesc doar la stabilirea gradului de
adaptare, de sănătate psihică, există alte chestionare care fixează cote aparte pentru adaptarea faţă de
diferenţele medii sau pentru încadrarea în diferite grupe clinice.
La unele chestionare, întrebările referitoare la o anumită simptomatologie sunt grupate
împreună. La altele nu sunt grupate, ceea ce prezintă avantajul că persoanele examinate surprind mai
greu ce aspecte se urmăresc.
Gruparea simptomelor se face de către psiholog cu ocazia cotării răspunsurilor. După fiecare
întrebare, la cele mai multe chestionare din această categorie se dau trei alternative: DA / NU / ?.
Semnul întrebării va fi încercuit când subiectul nu se poate hotărî asupra răspunsului afirmativ sau
negativ.

INVENTARUL DE PERSONALITATE BELL

Serveşte la aprecierea adaptării la diferite medii. El a fost alcătuit în special în scopul depistării
studenţilor care ar avea nevoie de o consultare psiholosigcă sau psihiatrică. Deşi inventarul nu este
 9

superior celorlalte, constituind subiectul a numeroase studii de validare, a permis acumularea unor
bogate informaţii.
INVENTARUL DE PERSONALITATE BERN-REUTER (1931), compus din 125 întrebări.
Măsoară patru aspecte:
1) tendinţele nevrotice desemnate prin coduri B1n
2) autosuficienţa – B2s
3) introversia/extroversia – B3i
4) dominarea/supunerea – B4d
Cotele se stabilesc separat pentru fiecare din cele patru aspecte. Normele sunt prezentate pe
centile şi pe sexe pentru tineri şi pentru adulţi. S-au calculat corelaţiile rezultate la cele patru scări. S-a
găsit o corelaţie ridicată între tendinţele nevrotice şi introversie/extroversie.
În aceeaşi categorie intră şi CHESTIONARUL DE INSTABILITATE EMOTIVĂ (Şt.Goangă, Al.
Roşca şi prof. Cupcea). Cuprinde 148 întrebări, alături de care sunt date cinci răspunsuri posibile,
subiectul încercuindu-l pe cel care consideră că îl caracterizează. Întrebările se referă la diferite
particularităţi fizice sau de conduită care în ansamblu indică instabilitatea emotivă.
Un deosebit interes, fiind obiectul a 1500 de studii, a trezit INVENTARUL DE
PERSONALITATE MULTIFAZIC MINNESOTTA (MMPI) – 1940 – Hathway Kinley.
Pe baza experienţei clinice, autorii au selecţionat o multitudine de simptome concretizate în
întrebări care se referă la aspecte relativ variate, dar pe care empiricianul le abordează în mod obişnuit
cu ocazia interviului unei persoane a cărei conduită şi adaptare ridică probleme.
În chestionar sunt introduse afirmaţii referitoare la sănătate, simptome neurologice, adaptare
familială, valori morale, atitudini. Simptomatologia psihiatrică ocupă aici un loc important: idei
obsesive şi impulsuri, halucinaţii, tulburări de afectivitate.
Spre deosebire de alte chestionare în care subiectul este întrebat dacă a observat la el o
manifestare sau alta, în acest tip de chestionar manifestările sunt descrise şi subiectul trebuie să indice
dacă aceste manifestări sunt sau nu adevărate.
Chestionarul se poate aplica pacienţilor mai mari de 16 ani. El ar trebui să servească atât
pentru depistarea pacienţilor cu tulburări de personalitate, cât şi pentru diagnosticul psihiatric. În acest
scop, răspunsurile sunt cotate în funcţie de nouă grupe clinice, fiecare grupă de întrebări constituind o
scară. Aceste scări de bază, numite şi scări clinice sau patologice, sunt:
1) ipohondrie – Hs
2) depresie – D
3) isterie – Hi
4) deviaţii psihopatice – Pd
5) masculinitate/feminitateb – M-F (Mf)
6) paranoia – Pa
7) psihastenie – Pt
8) schizofrenie – Sc
9) hipomanie – Ma
Etalonarea s-a făcut pe o poulaţie normală de 700 persoane şi pe 800 pacienţi psihiatrici,
selecţionaţi datorită certitudinii cu care anterior clinicienii îi putuseră încadra în cele 9 grupe de
diagnostic (nosologice). S-au reţinut 550 de întrebări care realizau o diferenţiere semnificativă între
grupele clinice şi subiecţii normali. Subiectul primeşte afirmaţiile scrise pe câte un cartonaş şi le
clasifică pe baza aprecierii sale în trei categorii: adevărat / fals / „nu pot să mă pronunţ”.
Aceasta este procedura în examinarea individuală care constituie forma originală, cea mai
frecvent utilizată şi calitativ superioară. Dar se poate face şi o examinare colectivă. Într-un astfel de caz
afirmaţiile sunt prezentate într-un fascicol, iar subiecţii notează subliniind sau încercuind în dreptul
fiecăreia una din cele trei alternative.
Experienţa clinică ne arată că subiecţii, în special cei cu o cultură redusă, acceptă mai uşor
forma de clasificare a răspunsurilor. Normele grupului de control sunt prezentate într-o scară T cu
 10

media 50 şi deviaţia standard admisă de 10 puncte. Se consideră că orice cotă ce se depărtează de

medie cu 2 deviaţii (70 puncte) sunt indicative ale prezenţei fenomenelor patologice. Semnificaţia
cotelor mai scăzute sub 30 este mai puţin cercetată, dar se crede că ele sunt expresia dezadaptării sau
poate a unei anumite atitudini faţă de examinare.
Conţinutul scalelor inventarului:
1) ipohondria cuprinde afirmaţii referitoare la dureri sau la senzaţii organice neplăcute, trăite ca
fiind reale. Ex: „Creştetul capului meu este foarte sensibil uneori”, „Mă simt fără forţă aproape tot
timpul”. În general, subiecţii cu cote ridicate la această scară sunt preocupaţi de starea sănătăţii lor,
merg de la un medic la altul şi nu au încredere în reţetele prescrise. Dar, cote ridicate se obţin şi la alte
grupe clinice: depresie, isterie, schizofrenie.
2) depresia conţine afirmaţii care, funcţie de cum sunt apreciate de subiect, indică dispoziţia lui
afectivă de descurajare sau nemulţumire de sine. Un depresiv va considera drept false afirmaţii ca: ”Mă
simt plin de energie” sau „Niciodată nu m-am simţit mai bine ca acum”. Pentru că dispoziţia afectivă se
întâlneşte în mai multe forme de dezadaptare, este necesar a se stabili nu numai cota la scara 2, ci şi
profilul gloibval în care se încadrează această trăsătură.
3) isteria cuprinde întrebări referitoare la anumite simptome organice, dar care sunt mai
specifice, mai conturate decât cele descrise la scara 1, dar şi la anumite moduri de conduită socială.
De exemplu, persoanele isterice consideră drept adevărate afirmaţii ca: „Observ adeseori că mâinile
îmi tremură când vreau să fac ceva”. În schimb, vor răspunde cu fals la „Niciodată vederea sângelui nu
mă înspăimântă şi nu mă face să mă simt bolnav”. Faptul că interpretarea rezultatelor nu se poate
reduce la o simplă apreciere a cotelor brute obţinute la o scară, ci a ansamblurilor rezultă şi din
observaţia că istericii tind să aprecieze falsă afirmaţia: „Cred că mulţi oameni exagerează tulburările lor
pentru a câştiga simpatia şi ajutorul celor din jur”, afirmaţie care de fapt descrie una din trăsăturile lor
fundamentale. Aceasta se explică prin tendinţa istericului de a nega anumite aspecte negative ale sale.
4) deviaţii psihopatice – această scară serveşte la depistarea persoanelor cu tendinţă spre
conduită antisocială sau asocială. Asocială: plângeri asupra familiei, sentimente de plictiseală,
înstrăinare faţă de grup. Antisocială: minciună, furt, alcoolism, imoralitate sexuală.
Afirmaţiile din această scară se referă la prezenţa dezacordului şi a neadaptării la anumite
forme ale mediului social. De exemplu, persoanele cu deviaţii psihopate consideră false afirmaţii ca:
„Mi-a plăcut şcoala”, „Aproape toate rudele mele mă simpatizează”, „Am avut foarte puţine certuri cu
membrii familiei mele”. În schimb sunt considerate adevărate cartonaşele cu „Am folosit în mod excesiv
alcoolul”, „Modul meu de a mă purta poate fi neînţeles de ceilalţi:.
Această scară este deosebit de sensibilă şi dificil de falsificat. Se obţin uneori cote ridicate la
această scară de către persoanele aparent bine adaptate, dar şi la aceste persoane tendinţele amintite
se pot manifesta în cazul unei slăbiri a inhibiţiei active (cazul beţiei). O cotă ridicată la această scară,
combinată cu o cotă ridicată la Pa, se observă la persoanele agresive, ostile, hipersenzitive.
5) masculinitate – feminitate – explorează anumite interese care ar putea pune în evidenţă
inversiunea sexuală masculină, care nu este încă însoţită de manifestări psihopate. Afirmaţiile se referă
mai ales la orientarea feminină a intereselor. Sunt considerate afirmaţii ca: „Am dorit adesea să fiu
fată”, „Îmi place să gătesc”, „Sunt puternic atras de membrii propriului meu sex”.
6) paranoia descrie manifestări care se referă la hipersensibilitate, la tendinţa spre suspiciune,
idei de persecuţie sau idei de grandoare. Sunt considerate adevărate afirmaţii ca: „Sunt posedat de
spirite rele”, „Mă simt urmărit”. Această scară detectează tendinţele paranoide chiar la subiecţii care nu
au ajuns la manifestări patologice.
7) psihastenia – se încearcă evidenţierea persoanelor la care apar fobii, impulsuri, acţiuni
indezirabile (ex: spălarea repetată şi inutilă a mâinilor). Pentru psihastenici sunt adevărate afirmaţii ca:
„Trăiesc o stare de anxietate aproape tot timpul şi în legătură cu aproape toate lucrurile”, „Trebuie să
mă opresc şi să mă gândesc înainte de a face ceva, chiar dacă este un lucru lipsit de importanţă”,
„Cuvinte rele, teribile, îmi vin în minte şi nu le pot îndepărta”.
8) schizofrenia cuprinde cele mai multe simptome (78 de întrebări), deoarece a fost validată pe
o grupă foarte eterogenă în cazuri de demenţă precoce, hepefrenocatatonie şi schizofrenie paranoidă.
 11

Descrierile se referă la moduri bizare de gândire, la particularităţi ale percepţiei, la impresia de alienare
socială, la dificultăţi de concentrare şi control şi la unele aspecte ale vieţii sexuale.
Autorii inventarului atrag atenţia asupra precauţiei cu care trebuie interpretate cotele la această
scară, care ar permite detectarea schizofrenilor numai în aproximativ 60% din cazuri. Sunt numeroşi
subiecţi neschizofreni care obţin o cotă ridicată la această scară (ex: nevrozaţii grav, „normalii” foarte
introvertiţi). Se poate întâmpla şi invers: unii schizoizi obţin o cotă normală la scara 8, dar cote ridicate
la alte scări.
9) hipomania. A fost etalonată pe persoane cu manifestări mai puţin accentuate decât la
maniaco-depresivi din care cauză s-a utilizat denumirea de hipomanie. Întrebările se referă la excitarea
emoţională, hiperactivism şi la fuga de idei (ex: „Sunt o persoană importantă”, „Când sunt obosit mă
simt agitat”). Acestea sunt câteva dintre afirmaţiile notate ca fiind adevărate de către hipomaniaci. Un
coeficient Ma ridicat însoţit şi de un Pd ridicat se întâlneşte frecvent la adolescenţi, dar are un
prognostic mai favorabil decât o cotă medie la Pd sau Pd+Pa.
10) introversiune socială (notată cu 0) – Si
A fost adăugată mai târziu cu scopul de a detecta studentele izolate din punct de vedere social.
Criteriile nu au fost stabilite ca pentru celelalte scări ca două grupuri contrastante, adică o populaţie
normală şi o populaţie prezentând simptomul cercetat. Nu s-au inclus în grupul normativ nici bărbaţi,
pentru că scala a fost alcătuită în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi s-a considerat că s-au
obţinut grupele deja selecţionate. Afirmaţiile se referă la diferite manifestări de neplăcere sau de
stânjenire în condiţii sociale. Afirmaţii „Da”: „La petreceri prefer să stau singur sau cu o singură
persoană, decât să stau în mulţime”, „Adesea mi s-a părut că oamenii străini mă privesc în mod critic”.
În afara scărilor de bază clinice inventarul Minesotta cuprinde 4 scări de validitate. Aceste
scări nu servesc la stabilirea validităţii probei în scopul psihologic statistic al termenului. Prin ele se
determină atitudinea subiectului faţă de probă, sinceritatea lui, înţelegerea instrucţiei şi întrebărilor.
Astfel se trag concluzii asupra încrederii care se poate acorda răspunsurilor la scările clinice.
Conţinutul scărilor de validitate
1. „Nu pot să mă pronunţ” sau „?” – indică numărul de afirmaţii pe care subiectul nu le-a
grupat nici la categoria celor false, nici la adevărate sau în dreptul cărora nu s-a notat nimic. Se
consideră că o cotă ridicată, mai mare de 10 omisiuni scade mult validitatea întregii examinări.
Unele indicaţii sunt oferite însă de analiza simptomelor asupra cărora subiectul nu s-a putut
pronunţa. Mai trebuie ţinut cont şi de faptul că psihastenicii şi unii melancolici obţin cote ridicate la
această scală „?”.
2. Scala L – cuprinde 15 afirmaţii referitoare la unele defecte foarte răspândite, admise de cei
normali în unanimitate ca fiind adevărate. De exemplu, un subiect ce caută să se prezinte într-o lumină
favorabilă declară false astfel de răspunsuri: „Nu spun întotdeauna adevărul”, „Rareori las pe mâine
ceea ce trebuie să fac azi”, „Deprinderile mele la masă nu sunt întotdeauna la fel de bune acasă ca şi
în societate”.
Se poate acorda o mică încredere completărilor efectuate de un subiect cu o cotă ridicată la
scala L. Cota L este însă mai ridicată la isterici şi la unii paranoici sau psihopaţi, care încearcă să apară
într-o lumină favorabilă. Persoanele cu cota ridicată la scala L nu sunt întotdeauna conştiente de
falsificarea adevărului în răspunsurile date.
3. Scala K – Cotele ridicate la această scară sunt indiciul unei tendinţe de autoapărare
excesivă, subiectul dorind să apară cât mai normal. Rezultatele obţinute la K dau indicaţii în plus şi
pentru unele din scările clinice şi servesc la corecţia cotelor respective. Astfel s-a constatat că în cazul
hipocondriei, a deviaţiilor psihopate, al psihasteniei, al schizofreniei şi al hipomaniei, curba are un
platou în cota la K este ridicată. O cotă K ridicată la un bolnav mintal constituie un prognostic bun,
dovedind că este relativ capabil să-şi rezolve propriile dificultăţi psihice.
4. Scala F – indică o tendinţă contrară celei puse în evidenţă prin R şi K. Aici unele persoane în
loc să nege aspectele patologice sau deficitare, le exagerează. De exemplu, atunci când doresc
s[ stimuleze un sindrom psihiatric. Scara este construită astfel încât să contureze moduri patologice de
conduită, dar combinate într-o manieră care nu apare în vreun tip de normalitate. Cote foate ridicate la
 12

F pot apărea şi la subiecţii ce nu au înţeles întrebările, dar în acest caz este necesară o apreciere
generală a nivelului intelectual.
Adăugăm ideea că completările nesincere pot fi deduse şi din caracterul atipic al profilului
obţinut la cele 9 scări clinice.
Trebuie subliniat faptul că înainte de a se interpreta rezultatele la scările clinice se face o
verificare a celor 4 scări de control. Dacă se obţin anumite valori, este importantă diferenţa dintre F şi
K. Se consideră că nu se poate acorda nici o încredere datelor.
Valoarea şi limitele Inventarului Minesotta
Intenţia originală a autorului a fost de a crea un instrument psihometric care să permită
diagnosticul diferitelor sindroame psihiatrice. În cursul anilor, experienţa de verificare a instrumentelor a
generat îndoieli în legătură cu valoarea lui în diagnosticul diferenţial. Majoritatea autorilor sunt de acord
că Inventarul MNPI poate servi pentru diferenţierea cazurilor patologice de cele normale, dar nu şi
pentru diferenţierea grupelor clinice.
Folosită cu pricepere, metoda ajută la descoperirea sindromului dominant, când tabloul clinic
este mascat de alte fenomene patologice. Aplicând o formă adaptată şi completată cu noi scări, Sopcik
constată că testul serveşte la descoprirea structurii sistemului de bază, la precizarea datelor clinice, la
descoperirea rolului patologic al particularităţilor personalităţii în formarea sindromului de bază, dar
după o practică de mai mulţi ani, autorul este de părere că efectul folosirii metodei depinde în mare
măsură de gradul în care se ţine seama de limitele sale.
Cel mai frecvent, inventarul serveşte ca tehnică satndardizată pentru descrierea personalităţii.
Inventarul Minesotta este un model complex ce nu poate fi utilizat într-un mod adecvat decât de
clinicienii specializaţi.
Interpretarea cotelor implică o practică extinsă în însăşi aplicarea inventarului precum şi o
cunoaştere a vastei literaturi referitoare la el.

CONSIDERAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU VALOAREA DIAGNOSTICĂ A CHESTIONARELOR DE

PERSONALITATE
Limitele metodei inventarului de personalitate sunt mai evidente decât în cazul testelor de
eficienţă. În consecinţă, este preferabil ca ele să nu fie utilizate decât atunci când este suficientă o
apreciere aproximativă a aprecierilor unei persoane.
Rezultatele chestionarelor sunt demne de o oarecare încredere în măsura în care subiectul
răspunde cu sinceritate. Într-un astfel de caz se obţin informaţii directe despre viaţa sa psihică.
Să presupunem că un om este foarte timid, că este deranjat de bătăile inimii. Problema dacă el
are în mod real simptomele, atitudinile şi interesele pe care le descrie nu este de mai mare importanţă
decât faptul că el consideră că le are. Există însă numeroase situaţii care determină falsificarea
răspunsurilor. În primul rând poate apare o deformare deliberată, deoarece atunci când persoana
completează chestionarul are interesul să se prezinte într-o lumină favorabilă sau nefavorabilă. Scările
de control introduse de Inventarul Minesotta aduc o ameliorare sub acest aspect, dar nu o rezolvare
deplină.
Dar chiar şi atunci când unii subiecţi doresc să completeze cu toată onestitatea un chestionar
de personalitate, pot apărea deformări.
Mecanismele de autoapărare îi fac pe nevrotici şi psihotici să-şi interpreteze într-o altă lumină
conduita şi trăirile, altfel deât sunt acestea reflectate în anturajul lor normal. Întrebările unui chestionar
de personalitate pot fi înţelese altfel de unii subiecţi, decât de populaţia asupra căreia s-a făcut
etalonarea, în funcţie de anumite experienţe personale. La nivelul personalităţii nu se poate afirma cu
siguranţă că aceleaşi simptome indică aceeaşi trăsătură la două persoane diferite. De exemplu, deşi
există justificarea statistică, că o persoană ce declară că ţine un jurnal intim este introvertită, uneori
jurnalul este realizat în scopul unui câştig material prin publicarea lui, dar acest aspect nu reiese din
completarea chestionarului.
Uneori răspunsurile similare pot avea o motivaţie diferită, iar răspunsurile diferite decurg din
aceeaşi motivaţie. Inventarele de personalitate, cu toate limitele, furnizează o profundă cunoaştere a
 13

problemelor. Avantajul principal este că, putând fi aplicate colectiv, servesc unor examinări în masă în
scopul unei prime depistări. Acest avantaj este şi mai evident în prezent, când, folosind foi de răspuns
speciale, se face o cotare automată cu ajutorul maşinilor de calcul.

FIDELITATEA ŞI VALIDITATEA CHESTIONARELOR DE PERSONALITATE

Obiect a numeroase analize, în general s-a constatat un coeficient de fidelitate ridicat. Valoarea
chestionarelor de personalitate este însă discutabilă. Unele dintre cele mai cunoscute şi folosite teste
de personalitate de tipul creion-hârtie au fost puse cu aroganţă în vânzare.
În general validitatea se înlocuieşte cu stabilirea consistenţei interne. Lipsa consistenţei interne
a unui chestionar îl face nevalid, dar prezenţa acestei consistenţe nu-l face valid în mod necesar.
Validitatea redusă a chestionarelor nu este efectul exclusiv al deficienţelor lor.
Lipsa de acord poate fi explicată în unele cazuri şi prin inexactitatea diagnosicului psihiatric. În
ultimul timp atenţia cercetătorilor se concentrează nu numai asupra alcătuirii chestionarelor, ci şi
asupra unei mai exacte stabiliri a dimensiunilor personalităţii, cu alte cuvinte, a domeniului care trebuie
explorat. Aşa se explică tendinţa de a construi chestionare bazate pe analiza factorială (ex:
chestionarul Cattel, care măsoară 16 aspecte sau chestionarul de neuroticism sau nevrozism
Eysenck).

TEHNICILE PROIECTIVE

I. CARACTERIZARE GENERALĂ. CLASIFICARE

Tehnicile proiective care s-au bucurat de o mare popularitate în ultimul deceniu, mai ales în
practica psihologilor clinicieni şi a psihiatrilor. Sunt de o mare varietate, atât ca material utilizat, cât şi ca
mod de interpretare a răspunsurilor.
Trăsătura comună a tehnicilor proiective constă în prezentarea unor stimuli ambigui sau a unor
incompleţi. Sarcina trasată prin instrucţia prealabilă având un caracter foarte general, dă o mare
libertate subiectului în răspunsurile sale şi favorizează activitatea imaginaţiei acestuia.
Ideea de la baza acestor metode a fost aceea că în efortul de a structura materialul prezentat,
de a găsi semnificaţia lui sau a-l întregi, subiectul „proiectează” asupra stimulului propriile sale aspiraţii,
atitudini, conflicte sau chiar moduri stabile de gândire.
Denumirea de metode proiective dată de H.A. Murray şi L.K. Frank este rezultatul unei analogii
cu un subiect observat de Freud. Freud considera fenomenul de proiecţie ca un mecanism de
autoapărare al paranoicilor, care constă în a atribui altor persoane ideile şi intenţiile proprii a căror
existenţă de fapt o persoană nu o admite în mod conştient sau a căror forţă produce o anumită
anxietate. Freud şi alţii constată că fenomenul de proecţie nu apare numai la paranoici şi numai ca un
mecanism de autoapărare, ci el are un caracter mai general.
Cu toată această extindere a termenului „proiecţie”, autorii consideră că demonstrarea de
tehnici proiective este inadecvată, pentru că în timpul executării unei astfel de probe nu intră în acţiune
mecanismul de proiecţie în sensul utilizat de psihanalişti, mecanism ce s-ar realiza în mod inconştient,
constituind o modalitate de descărcare a tensiunii psihice. Însuşi Murray preferă denumirea de „teste
de apercepţie”. Cattel – „teste de dinamism”, iar Eysenck – „teste nestructurate”.
Prin tehnicile proiective sunt urmărite nu numai diferite aspecte ale personalităţii, ci şi
interacţiunea acestora, interacţiune ce determină specificitatea unei personalităţi.
Tehnicile proiective prezintă numeroase limitări, astfel ele nu sunt unanim acceptate, mai ales
de pe poziţiile teoretice ale psihologiei experimentale sau psihometrice.
S-a arătat că materialul şi situaţia în care este plasat, sunt de aşa natură încât să dea o largă
posibilitate de exprimare sau manifestare a unor aspecte care determină specificul personalităţii. Dar
aceasta face ca răspunsurile să fie echivoce, de o mare varietate. Dacă nu există două personalităţi
identice, nu există nici răspunsuri absolut identice, de unde şi dificultatea clasificării şi cotării lor.
 14

Chiar dacă în cotarea răspunsurilor există anumite criterii obiective (metoda Rorschach)
interpretarea materialului obţinut are un caracter personal fiind mult influenţată de poziţia teoretică,
experienţa clinică, intuiţia examinatorului fiind influenţată de personalitatea lui. S-a formulat cerinţa ca
testele să fie proiective pentru subiecţi, dar nu şi pentru examinatori.
O altă limită constă în faptul că pentru unele din tehnicile proiective lipsesc datele normative sau
acestea au un caracter aproximativ. Experienţa examinatorului, oricât de bogată, nu poate suplini o
astfel de lipsă, cu atât mai mult cu cât este bazată pe cazuri patologice.
Este necesară şi o cunoaştere a modului în care se comportă populaţia normală într-o situaţie
similară, o cunoaştere a influenţei diferite la factori cum sunt educaţia, mediul social.
S-au propus mai multe criterii de clasificare a metodelor proiective:
- natura materialului;
- activităţile executate de subiect;
- scopul în care este utilizată metoda.
Autorul L.K. Frank a obţinut cinci grupe de metode, pe baza criteriului activităţii realizate de
subiect:
1. metodele constitutive se caracterizează prin faptul că subiectul execută o structurare a
unui material relativ nestructurat prezentat în calitate de stimul (tehnica Rorschach este
tipică);
2. metodele constructiveb constau în organizarea sau aranjarea unui material (de exemplu,
testul mozaic);
3. metodele interpretative utilizează un material în care subiectul descoperă anumite
semnificaţii afective (testul TAT);
4. metodele refractive pornesc de la ideea că personalitatea se manifestă în distorsiunea
care are loc în mijloacele de comunicare (grafologia);
5. metodele cathartice utilizează materiale sau situaţii care favorizează reacţiile emoţionale
ale subiecţilor, servind în acelaşi timp şi pentru diagnostic şi pentru psihoterapie
(psihodrama).

CLASIFICARE
1. tehnicile asociative – subiectul răspunde la stimulul prezentat de examinator cu primele idei
sau imagini care-i vin în minte, ceea ce face ca ideaţia să fie redusă la minim (ex: Rorschach şi testul
norilor);
2. tehnicile constructive – dau o mare libertate de creaţie. Spre deosebire de tehnicile
asociative, cele constructive îl angajează pe subiect într-o activitate cognitivă şi imaginativă mai
complexă;
3. tehnicile de completare – se diferenţiază de cele asociative prin faptul că atât stimulul, cât
şi răspunsul sunt mai complexe, iar răspunsul este mai puţin prompt. Spre deosebire de tehnicile
constructive, cele de completare produc răspunsuri mai simple şi mai limitate (ex: testul de completare
a propoziţiilor);
4. tehnicile de alegere (ordonare) – cer subiectului să aleagă din mai multe alternative
elementul sau aranjamentul care lui i se pare cel mai potrivit sub aspectul corectitudinii şi al
atractivităţii.
5. tehnicile expresive – constituie o legătură între metodele de diagnostic şi metodele
terapeutice, iar în realizarea acestor probe subiectul nu numai că se dezvăluie, dar descoperirea
conflictelor sale ajută la ameliorarea adaptării (testul de pictură cu degetele şi psihodrama).

1. METODELE ASOCIATIVE

a) Rorschach (proba petelor de cerneală)

 15

A fost elaborat de psihologul elveţian Rorschach care o descrie în lucrarea sa apărută în 1921.
În perioada de fixare a metodei, Rorschach a lucrat cu numeroase pete de cerneală şi cu subiecţi
aparţinând mai multor grupe psihiatrice. Pe baza a numeroase încercări el a selecţionat acele imagini
care, prin răspunsurile şi asociaţiile pe care le provocau, diferenţiau mai net indivizii aparţinând
diferitelor sindroame psihiatrice şi persoanele normale, cu caractere psihice cunoscute.
Materialul păstrat în forma ultimă a metodei Rorschach originale constă în 10 imagini standard:
5 dintre imagini sunt realizate în nuanţe de negru şi alb, 2 conţin porţiuni colorate în roşu, iar 3 sunt
multicolore.
Planşele se prezintă una câte una în ordine determinată. În momentul descopririi imaginii,
subiectului i se pun următoarele întrebări: „Ce poate fi şi ce-ţi aminteşte?” şi i se atrage atenţia să dea
cât mai multe răspunsuri, specificându-se că nu există răspunsuri bune sau rele.
Timpul de examinare a fiecărei imagini nu este limitat, dar se notează în protocol câte secunde
au trecut din momentul prezentării cartonaşului şi până la obţinerea primului răspuns. Imaginile sunt
aşezate în poziţia standardizată, dar subiectul este liber să le întoacă cum doreşte pentru a vedea
„ceva”. În protocol se indică prin orientarea unui unghi direcţia cum a fost ţinut, în găsirea răspunsului
respectiv.
După ce au fost trecute în revistă toate cartonaşele (după perioada asociaţiei libere) se trece la
a doua etapă, în care subiectul trebuie interogat în legătură cu fiecare imagine, unde a văzut ceea ce a
indicat în răspunsurile sale şi de ce – i-au fost sugerate acestea?
În cotarea răspunsurilor se iau în considerare mai multe aspecte:
1) numărul răspunsurilor (r) – uneori se utilizează denumirea de productivitate a
răspunsurilor. Numărul asociaţiilor concretizate în răspunsuri ar depinde mai mult de particularităţile
emoţionale decât de cele intelectuale. Persoanele care dau un număr mai mic de răspunsuri ar fi
depresive, ursuze, lipsite de energie mintală. Dar, un număr de răspunsuri sub medie dau şi
persoanele ambiţioase, preocupate de perfecţiune, care preferă să dea răspunsuri puţine dar elaborate
la un nivel înalt. Invers, subiecţii care dau răspunsuri mai multe decât media au o dispoziţie veselă,
fantezie şi sunt preocupaţi să lucreze bine. Dar valoarea acestui indice depinde şi de calitatea
răspunsurilor. Dacă la repetate planşe subiectul indică un conţinut asemănător (în toate vede păsări
sau insecte) poate fi suspectat de o inteligenţă redusă. După cum reiese, criteriul numărului
răspunsurilor este destul de imprecis. La fel şi descrierea trăsăturilor psihice evidenţiate pe seama lui.
2) locaţia (timpul de aprehensiune) indică organizarea perceptivă. Cu alte cuvinte, operându-
se cu acest criteriu se stabileşte dacă percepţia este globală şi conţinutul răspunsurilor se referă la pată
în întregime, în care caz se notează cu G sau percepţia este analitică, desprinzându-se un detaliu
extins (D) sau un detaliu foarte limitat (Dd). Se disting detalii oligofrenice (Do) care constau în
desprinderea nu a unor forme umane în întregime, ci a unor părţi ale acestora. Pentru a uşura cotarea,
Beck a elaborat o hartă de locaţie Rorschach în care sunt fixate numere indicative pentru diferite
fragmente ale fiecărei imagini, fragmente care în mod uzual servesc ca stimuli asociativi. O mare
proporţie de răspunsuri G ar indica predominarea gândirii abstracte, o elaborare raţională a realităţii.
Invers, un număr ridicat de D s-ar obţine la persoanele impulsive, preocupate de lucruri mărunte, lipsite
de originalitate. Apariţia în răspunsuri a unor detalii minore, neuzuale (Dd) poate indica preocupări
obsesive şi stări anxioase.
3) determinanţa – se referă la însuşirea perceptivă care se concretizează în răspuns: formă,
culoare, mişcare, perspectivă. Frecvent subiecţii realizează asociaţii pornind de la desprinderea
anumitor forme. Rorschach a implicat formele „văzute” de jumătate sau mai mult de jumătate din cei
405 subiecţi, distribuiţi în următoarele categorii: normali, schizofreni, maniaco-depresivi, epileptici,
paralitici, demenţi, senili, demenţi aterosclerotici, alcoolici, imbecili, debili.
4) culoarea constituie o variabilă desprinsă ca un indiciu suplimentar al formei (Fc). Alteori,
referirea se face în primul rând la culoare, forma fiind secundară (Cf). Când asociaţile sunt provocate
de culoare – C. La imaginile acromatice înseşi combinaţiile de lumini şi umbre pot sugera un răspuns
(Clob). Referinţele la culoare dau indicaţii asupra vieţii afective. Unii doctori amintesc un tip de reacţie –
 16

„şocul luminii” – care se întâlneşte la persoane cu nevroze anxioase, lipsite de echilibru şi constă în
lungirea timpului de reacţie şi în răspunsuri bizare.
5) mişcarea (K) este o variabilă cu o mare valoare diagnostică în sistemul Rorschach. Există în
protocolul unui subiect a unui mare număr de răspunsuri de tipul K (răspunsuri în care fiinţa sau
obiectul desprins din imagine este văzut în mişcare) ar denota introversiune, o preocupare pentru viaţa
interioară, fantezie şi relaţii personale mai degrabă intensive decât extensive. Mai mult, Rorschach şi
continuatorii săi caută să desprindă unele particularităţi din însăşi natura mişcărilor indicate. Astfel,
subiecţii care văd mişcări de extensiune sunt consideraţi activi, cu puternică trebuinţă de afirmare, deşi
adesea ei manifestă inhibiţii nevrotice. Subiecţii care văd mişcări de flexiune sunt pasivi, resemnaţi,
neurastenici. Apariţia răspunsurilor de tip K ar fi determinate de evocarea unor engrame kinestezice.
6) conţinutul este apreciat în mod relativ diferit de către autorii care au dezvoltat metoda lui
Rorschach. În general se consideră ca fiind imptomatic faptul că se face referire la fiinţe sau obiecte
neanimate. Se notează cu H dacă imaginile i-au sugerat subiectului oameni, cu A – animale, cu Anat –
desene anatomice. Abundenţa referitoare la animale ar indica o tendinţă spre stereotipie, imaturitate a
gândirii. Pentru psihodiagnosticienii de formaţie psihanalitică au importanţă şi răspunsurile cu valoare
simbolică, prin care se exteriorizează anumite dorinţe sau nelinişti. De exemplu, faptul că în unele
imagini pacientul vede marionete este interpretat ca tendinţă schizoidală, ca trăire a sentimentului de a
fi influenţat de alţii. Răspunsurile referitoare la mască, dinte, ochi ar indica o afectivitate acută, o stare
de agresivitate, dorinţa de a părea altfel, sentiment de jenă şi teama de a fi descoperit, sentimentul de
culpabilitate.
7) banalitate vs. originalitate – originale sunt considerate răspunsurile care apar la 1:100
cazuri, fiind date de persoanele creative sau deosebit de inteligente cu condiţia să fie de tipul F şi să
conţină o proporţie ridicată de G. Cotarea originalităţii nu este atât de facilă pentru că intervine relaţia
dintre percepţie şi limbaj. O mare proporţie de Ban ar indica conformism (ex: desprinderea aceluiaşi
detaliu şi de numirea lui ca reprezentând un şarpe este un răspuns banal, în timp ce utilizarea denumirii
de cobră – răspuns original, dacă se ţine seama numai de frecvenţa cu care apare unul sau celălalt).
Însă sub aspect receptiv diferenţele sunt mici.
Valorile şi limitele metodei Rorschach
Utilizarea petelor de cerneală ca material proiectiv implică ideea că percepţia nu se reduce la o
transformare a energiei fizice a stimului într-o imagine. Percepţia este rezultatul particularităţilor
stimulului şi rezultatul a ceea ce aşteptăm să vedem. Acest aspect este determinat de interesele, de
experienţa noastră anterioară fixată în memorie, de întreaga personalitate. Aceşti factori sunt implicaţi
în orice percepţie, dar influenţa lor este mai puternică atunci când stimulii sunt vagi sau ambigui, astfel
că din modul lor de structurare se deduc dorinţele, interesele şi conflictele persoanei examinate.
Deşi stimulul este perceptiv, proba pune în evidenţă şi unele aspecte de gândire. Răspunsurile
sunt condiţionate de faptul că subiectul, dacă este normal, înţelege situaţia experimentală, instrucţia şi
încearcă să dea interpretări suficient de justificate prin calităţile perceptuale ale stimulilor. El nu ajunge
la combinaţii absurde şi necontrolate.
Interpretarea datelor este deosebit de complexă, necesitând un lung antrenament şi largi
cunoştinţe în legătură cu problematica existentă în literatura de specialitate. Unii autori consideră că un
psiholog trebuie să consacre aproximativ 2 ani acestei tehnici pentru a ajunge să interpreteze cu
relativă siguranţă metoda.
Metoda este neeconomică. Astfel, aplicarea probei la un subiect durează între 30 minute – 2 h,
iar cotarea şi interpretarea răspunsurilor durează până la 2 h. De obicei, interpretarea protocoalelor nu
se formulează în termeni concişi, nici în valori numerice, ci într-o descriere a cărei complexitate
depinde de experienţa şi de concepţia psihologică generală a examinatorului.
Valoarea metodei este controversată. Au apărut mai mult de 1000 studii consacrate analizei,
interpretării sau verificării ei. Există un institut de cercetare Rorschach. În general, proba este apreciată
pozitiv mai frecvent de clinicieni decât de psihologi, mai mult în SUA şi mai puţin în Marea Britanie.
Adepţii ei consideră că ea este aplicabilă nu numai în studiul devierilor patologice ale personalităţii, ci şi
 17

în stabilirea tabloului personalităţii normale, în determinarea aptitudinilor, în scopuri de orientare sau

selecţie profesională.
În mod curent nu se poate ajunge la o descriere psihologică valabilă pe baza exclusivă a
acestui test. Se recomandă a se utiliza testul ca metodă accesorie. Sintetizând, Holtzman arată că
principalele deficienţe sunt:
b. existenţa unor variaţii în stilul examinatorilor de a realiza interogarea;
c. o consistenţă internă şi o fidelitate nesatisfăcătoare (mai ales sub aspectul unor
cote);
d. absenţa unui consens asupra criteriilor de cotare.
Se poate conchide că proba Rorschach are o valabilitate limitată. Ea poate fi utilizată ca
instrument diagnostic numai în paralel cu alte metode şi numai de persoane cu o practică îndelungată.

2. METODELE CONSTRUCTIVE

a) Testul tematic de apercepţie (TAT)

Este, alături de Rorschach, una din tehnicile proiective cu cea mai largă utilizare clinică. El a
constituit subiectul a numeroase cercetări. Spre deosebire de alte tehnici proiective TAT n-a fost
conceput iniţial ca un instrument de punere în evidenţă a manifestărilor patologice ale personalităţii.
Materialul constă din imagini în negru şi alb cu unul sau mai multe personaje. Din acest material
trei planşe sunt fără element uman şi redau peisaje. Acţiunile în care sunt angajate personajele,
expresiile feţelor sunt redate într-un mod ambiguu, oferind posibilitatea unor interpretări diferite.
Ipoteza care stă la baza acestei probe este că o persoană care interpretează o situaţie socială
ambiguă o face prin prisma experienţei sale anterioare, a dorinţelor şi conflictelor proprii.
Subiectul are impresia că vorbeşte despre personajul din imagine, dar de fapt poate vorbi
despre sine însuşi. Fiind absorbit să găsească o interpretare, el se supraveghează în mai mică măsură,
este mai puţin vigilent asupra faptului că este studiat şi astfel tendinţa de autoapărare este mai scăzută.
Considerându-se că proiecţia se realizează mai uşor şi mai complet când personajul este de
acelaşi sex şi aparţine în linii mari aceleiaşi perioade de vărstă ca şi subiectul, imaginile folosite conţin
personaje de diferite vârste, de sex masculin şi feminin, angajate în activităţi care să poată fi
interpretate prin prisma trebuinţelor, intereselor, emoţiilor şi conflictelor caracteristice perioadei de
vârstă a subiecţilor.
Din cele 30 de imagini care constituie garnitura completă, 10 sunt valabile pentru toate
categoriile de subiecţi, iar celelalte au un caracter mai specific. În acest mod se alcătuiesc patru serii de
câte 19 ilustraţii care se utilizează în examinarea băieţilor, fetelor şi a persoanelor de sex masculin şi
feminin de peste 14 ani. În procedura originală se recomanda ca examinarea să se facă în două
şedinţe, pentru cea de-a doua păstrându-se imaginile cu caracterul cel mai dramatic, bizar.
Imaginile sunt prezentate în ordine, iar instrucţia subiecţilor este diferenţiată în funcţie de grupa
de vârstă şi nivelul intelectual. Adolescenţilor şi adulţilor cu inteligenţă şi cultură medie sau peste medie
situaţia le este prezentată ca o probă de imaginaţie; copiilor, adulţilor cu inteligenţă şi instrucţie redusă
şi psihoticilor nu li se dă nici o explicaţie. Li se cere doar să inventeze câte o povestire pentru fiecare
imagine. Se precizează folosindu-se un vocabular cu nivel de abstractizare adecvat categoriei de
subiecţi, că trebuie să se descrie ce a condus la evenimentul din ilustrată, ce se întâmplă în momentul
redat, ce gândesc şi ce simt personajele şi care va fi deznodământul. Se indică de asemenea timpul
aproximativ de care subiectul dispune (50 minute – 5 minute pentru fiecare povestire). Se încearcă a se
stabili o atmosferă de cât mai mare destindere. Subiectul este aşezat comod sau este întins pe o
canapea, de preferinţă cu spatele la examinator.
În cazul în care instrucţia n-a fost respectată în întregime, după compunerea primei povestiri
subiectul este lăudat, dar este invitat să completeze lacuna. De exemplu, să indice deznodământul, să
facă povestirea mai amplă sau să nu se extindă prea mult pentru a acorda un timp aproximativ egal
tuturor imaginilor. În restul timpului examinatorul nu intervine decât în situaţii excepţionale.
 18

A doua şedinţă are loc după minim o zi şi maxim 15 zile. Instrucţia este şi în acest caz
diferenţiată pentru cele două categorii de subiecţi sub aspctul nivelului de formulare a cerinţelor. În
primul rând se face o apreciere pozitivă a creaţiilor precedente, apoi subiecţilor li se cere să dea frâu
liber imaginaţiei, astfel încât povestirile să fie cât mai pasionante, mai interesante. În şedinţa a doua se
prezintă şi un carton alb cerându-i-se subiectului să-şi imagineze ceva şi să scrie în amănunt. În cazul
în care acesta nu reuşeşte, este invitat să închidă ochii şi să-şi reprezinte ceva. După ce descrie
imaginea creată, i se cere să compună o povestire.
În cazul unor subiecţi refractari sau cu un intelect redus, se recomandă ca acest examen să fie
precedat de alte examinări, în special cu metoda Rorschach, pentru familiarizare. În cazul copiilor, o
astfel de pregătire se realizează în câteva şedinţe în care copiii sunt încurajaţi să inventeze scene
vorbite, folosind ca personaje nişte păpuşi.
Dar, în practica curentă materialul se utilizează în mod mai flexibil. De exemplu, clinicianul cu o
bogată experienţă alege imaginile care i se par mai adecvate pentru rezolvarea problemelor unui
subiect, aşa cum s-au conturat acestea pe baza datelor anamnestice şi clinice. De asemenea, unii
autori recomandă ca în cazul unor adulţi să se includă şi câteva din ilustraţiile din garnitura consacrată
pentru copii.
Prelucrara materialului
(A) Prelucrarea materialului începe cu descoperirea eroului, adică a personajului cu care se
identifică subiectul. În general, eroul este personajul care seamănă mai mult cu subiectul asupra vârstei
şi sexului. El are o situaţie socială asemănătoare şi pentru el subiectul are mai multă simpatie. Eroul se
mai distinge şi prin faptul că el apare de la început în acţiune şi mai ales participă la deznodământ.
Descoperirea lui se complică însă prin faptul că identificarea se modifică în cursul desfăşurării
povestirii, astfel încât pot apare mai mulţi eroi. „Forţele” personalităţii subiectului pot fi încarnate de
două sau mai multe personaje. Nu este exclus nici ca subiectul să se identifice cu un subiect de sex
opus. S-ar putea ca povestirile să fie astfel compuse încât să nu apară nici un personaj central,
atributele eroului fiind ale unui grup.
(B) Desprinderea „forţelor” care determină activitatea eroului. Aceste forţe sunt:
- dominarea, supunerea, agresiunea, solicitudinea, trebuinţa de sprijin, pasivitatea, trebuinţa de
realizare;
- emoţiile (conflictul, versatilitatea emoţională, descurajarea, anxietatea, neîncrederea, gelozia);
- presiuni exterioare (afiliaţia, agresiunea, dominarea, solicitudinea).
În interpretare trebuie să se ţină seama de faptul că trebuinţele, sentimentele, presiunile suferite
de erou reprezintă trăsături prezente ale subiectului sau trăsături şi întâmplări trecute. Uneori însă ele
pot exprima anticipări ale unei conduite viitoare.
(C) În afara analizei în scopul desprinderii eroului, a trebuinţelor şi a presiunilor implicate în
acţiunea acestora şi a celorlalte personaje, mare importanţă de acordă analizei deznodământului.
(D) Temele povestirilor constituie un alt element cuprins în analiza şi interpretarea cazului. Se
urmăreşte care din teme este mai puternică şi mai frecvent utilizată. Repetarea aceleiaşi teme are
valoare diagnostică, reflectând trebuinţe acute, conflicte de durată. Nici sub acest aspect esenţialul,
relevantul nu se desprind printr-o analiză simplistă. Uneori tema nu se repetă aidoma, dar prezenţa
unei trebuinţe, presiuni se bănuieşte din configurarea asociaţiilor, amintirilor.
Interpretarea datelor este într-o măsură mai mică standardizată decât în cazul tehnicii
Rorschach, judecata clinică şi experienţa examinatorului jucând un rol important. Este adevărat că
situaţia este de aşa natură încât şi o persoană cu o cultură psihologică minimă poate desprinde
anumite evidenţe, aşa cum se întâmplă la subiecţii cu dificultăţi de adaptare, cu tulburări ale
personalităţii sau la cei cu o pronunţată originalitate în gândire.
Prima dificultate în interpretare constă în detaşarea a ceea ce este relevant pentru anumite
aspecte ale personalităţii şi a ceea ce nu este relevant, cel din urmă aspect fiind adesea dominant.
Valoarea şi limitele TAT pot fi discutate atât sub aspectul calităţilor sale psihometrice, cât şi
sub aspectul concepţiei generale a structurii personalităţii care-i stă la bază. Limitele psihometrice
descrise în legătură cu metoda Rorschach sunt valabile şi pentru TAT. Din această cauză numeroşi
 19

autori au făcut eforturi de standardizare a sistemului de analiză şi interpretare care apare mai mult ca o
tentativă în metoda originală. Se consideră că luarea în considerare a unor aspecte formale ar facilita
obiectivitatea cotării.
Fidelitatea metodei este apreciată ca limitată de însuşi autorul ei: „răspunsurile la TAT reflectă
atât dispoziţia schimbătoare, cât şi situaţia de viaţă prezentă a subiectului. Noi nu putem deci aştepta
de la acest test un înalt grad de fidelitate, deşi marea conţinutului masă a conţinutului pune în relief
tendinţele şi trăsăturile care sunt relativ constante”.
Validitatea este considerată de unii autori ca fiind satisfăcătoare. În interpretare trebuie a se
ţine seama de condiţiile sociale ale subiecţilor. Aceleaşi amănunte incluse în povestirile create de
persoane aparţinând anumitor condiţii pot să apară ca normale, uzuale, iar la alte persoane pot apare
ca fiind deviante. Din această cauză s-a simţit nevoia creării de noi variante cu sferă de aplicare mai
restrânsă. De exemplu: pentru recruţii paraşutişti, pentru cei din marină, pentru funcţionari, pentru
indienii şi negrii din SUA.

3. METODELE DE COMPLETARE A POVESTIRILOR

Generalităţi şi limite
Experimentele de completare a unor povestiri au o istorie care premegre utilizarea lor în
calitatea lor de teste proiective. Probele de acest gen au fost aplicate mai ales pentru a obţine informaţii
despre evoluţia judecăţii morale la copii.
Metoda utilizată în scopuri diagnostice constă în general în prezentarea unor scurte fragmente
în care se descriu anumite incidente, anumite situaţii mai mult sau mai puţin dramatice, în continuarea
cărora subiectul trebuie să scrie sau să povestească deznodământul pe care-l consideră cel mai
potrivit. Uneori subiectul alege din lista prezentată finalul cel mai adecvat după părerea sa. Alteori
povestirea are încheiere, dar subiectului i se cere să răspundă de ce eroii au acţionat în modul descris
şi să indice ce simt ei. Se mai poate da subiectului o temă, o idee pe baza căreia să dezvolte o
povestire (ex: despre familia ideală).
Unele din metodele de acest tip au fost elaborate de clinicieni psihanalişti astfel încât povestirile
au un conţinut care ar putea, după părerea lor, să releve existenţa anumitor conflicte (ex: anumite relaţii
părinţi-copii, între fraţi).
Cele mai cunoscute sunt povestirile create de Thomas, de genul: „Un băiat şi o fată se duc la
şcoală. În timpul pauzei, el nu se joacă cu ceilalţi copii şi stă într-un colţ. De ce?”. În timp ce în această
poveste subiectul justifică izolarea eroului, în următoarea este pus în situaţia de a completa sfârşitul din
care s-ar putea deduce poziţia sa în familie, eventual gelozia faţă de un frate considerat ca fiind
preferat de mamă: „Un băiat se încaieră cu fratele său. Vine mama. Ce se va întâmpla?”.
Situaţia actuală a metodei completării povestirilor nu poate fi considerat ca fiind pe deplin
mulţumitoare. În primul rând la cele mai multe dintre povestiri se simte lipsa unor date normative. Apoi,
sunt necesare mai multe studii care să evidenţieze factorii care influenţează răspunsurile. De exemplu,
trebuie să se verifice în ce măsură personalitatea examinatorului, mai ales când completarea se face
oral modifică reacţiile subiecţilor. De asemenea, nu este lămurit pe deplin ce anume determină reacţia
răspunsului. Oricât de neutrală ar fi povestirea, nu este sigur că subiectul nu descoperă intenţiile
examinatorului, ceea ce îl face să răspundă în direcţia aşteptată de acesta. S-ar putea de asemenea ca
subiectul, cunoscând modul de reacţie socială aşteptat într-o situaţie asemănătoare celei descrise în
povestire să compună un deznodământ corespunzător, independent de propriile sale concepţii sau
independent de modurile, de reacţiile uzuale.
În concluzie, metodele de completare ale unei povestiri, existente în prezent, n-au ajuns încă la
un grad de standardizare care să le confere calitatea de test şi pot fi folosite numai ca unul din
procedeele componente ale unui studiu clinic de ansamblu.
Mai există în această categorie de metode probele de completare a unor fraze, metoda
asociaţiei de cuvinte şi testele de completare de imagini.
 20

4. METODE EXPRESIVE

Generalităţi şi clasificare
Categoria metodelor expresive, care sunt utilizate nu numai în scop diagnostic, ci şi terapeutic,
suferă uneori într-o măsură mai mare decât cele analizate anterior de lipsă de obiectivitate în cotarea
rezultatelor.
Într-o primă grupă de probe se cere executarea umnor desene sau picturi, pornindu-se de la
ipoteza că desenând pe bază de reprezentări, omul şi mai ales copilul, lasă să se întrevadă anumite
particularităţi dependente nu numai de aptitudinile de desen, ci şi de specificul personalităţii.
A doua grupă cere subiectului să realizeze anumite scene cu păpuşile.
Metode:
1. proba desenului unui om
2. proba casă-arbore-om
3. testul arborelui
În cazul acestei ultime probe apărute în 1958, subiectului i se cere să deseneze orice arbore
(excepţie făcând bradul). Autorul Coch este de părere că din materialul obţinut se pot scoate concluzii
asupra tulburărilor de evoluţie ale personalităţii. Desenând un arbore, omul desenează, fără să-şi
dea seama, raporturile sale cu mediul, orice alterare a imaginii fiind indiciul unei dereglări a acestui
raport.
Caracteristici:
a) dimensiunea figurii în raport cu pagina ar fi un semn al concepţiei pe care subiectul o are
despre sine şi al raportului cu lumea exterioară. Un arbore care ocupă aproape întreaga pagină este
interpretată ca un semn de vitalitate, expansiune, orgoliu, ca dorinţă de a atrage atenţia. Dimensiunile
foarte mici sunt interpretate ca timiditate, inhibiţie, dar şi ca dorinţă de evidenţiere lipsită însă de curajul
realizării acestui deziderat.
b) presiunea creionului este un criteriu pentru aprecierea energiei depuse în activitate.
Trăsăturile uşoare ar apărea la persoanele lipsite de vitalitate, la cele care se tem să se afirme sau la
cele interiorizate.
c) forma desenului – realizarea arborelui în linii ascuţite ar apărea la iritabili, liniile blânde,
binevoitoare la persoanele la care are loc o luptă a tendinţelor contrarii.
d) ritmul şi direcţia desenului – un arbore orientat pe verticală apare la persoanele raţionale,
la cele obiective, la cele care caută să se stăpânească, dar şi la cele lipsite de energie. Înclinarea spre
dreapta este interpretată ca impulsivitate, iar spre stânga – teamă, reţinere.
Scrupulosul ar realiza limitele lent, cu retuşuri, iar colericul rapid, cu mişcări energice.
Diferenţa de bază a metode desenului arborelui constă în faptul că aceeaşi trăsătură poate
primi semnificaţii diferite funcţie de ansamblu. Judecata finală indică alegerea care trebuie făcută între
diferite sensuri posibile. De această judecată finală depinde totul şi aici intervine în acelaşi timp
experienţa şi valoarea personală a celui ce interpretează arborele. Citând caracterizările făcute de
clinicieni pe baza desenului arborelui se impune constatarea existenţei a numeroase trăsături ce nu pot
fi extrase direct din material. Acest test nu poate în nici un caz să fie suficient. El este un eficient punct
de plecare pe care apoi trebuie să-l sprijine observaţia, informaţiile şi testele mai fine.
Adesea este amintită printre metodele expresive pictura cu degetele, cu vopsea lavabilă pe
hârtie lucioasă. Acest gen de activitate se apropie de jocurile copiilor (desen spontan, modelaj,
mâzgâliturile). Se acordă semnificaţiile obiectelor reproduse, asociaţiilor verbale, comentariilor
efectuate în timpul desenului şi după aceea, dar şi modului în care este utilizată mâna în loc de
pensulă. Se recurge deseori la o interpretare simbolistică de natură psihanalitică.
Probele de desen şi pictură nu au atins până azi un grad suficient de obiectivitate. Se pune
întrebarea dacă dată fiind variabilitate extrem de mare a produselor unei activităţi grafice, relativ libere,
 21

se poate ajunge totuşi la sisteme obiective de cotare. Metodele de acest gen, în cazul cel mai bun, pot
servi clinicianului pentru a indica direcţiile în care să-şi orienteze interviul şi observaţia.

GENERALITĂŢI LEGATE DE VALABILITATEA METODELOR PROIECTIVE

Însuşi multitudinea metodelor proiective este o dovadă că nici una nu s-a impus fără rezerve, că
nu s-a elaborat încă o metodă care să permită un prognostic obiectiv şi valabil pentru orice sector al
activităţii în care este angajată persoana examinată.
Domeniul în care probelor proiective li se recunoaşte o mai mare utilitate este cel al psihiatriei şi
al psihologiei clinice. Datele culese cu ajutorul acestor probe pot contribui la precizarea diagnosticului
(nu la stabilirea lui), la urmărirea efectelor măsurilor terapeutice, la fixarea direcţiei de desfăşurare a
psihoterapiei. Ele oferă sugestii asupra sectoarelor istoriei personale care trebuie luate în considerare
în cadrul convorbirilor, al observaţiei şi al altelor. Psihometricienii au avut în general o atitudine critică
faţă de probele respective, considerând că nu îndeplinesc condiţiile unui instrument standardizat de
diagnostic, considerând că în cazul multora dintre ele validitatea este scăzută.
Detaşarea clinicienilor este explicabilă. La bolnavii mintali sau chiar la persoanele cu dificultăţi
de adaptare, tensiune afectivă, caracterul acut al conflictelor fac ca ele să se dezvăluie cu relativă
uşurinţă. În alte domenii însă testele sunt lipsite de valabilitate.
Adeziunea mai mare a psihiatrilor faţă de metodele proiective se explică şi prin specificul
condiţiilor de examinare. Ei au la dispoziţie numeroase alte mijloace de informare despre cazul studiat
şi adesea este greu de determinat în caracterizarea efectuată ce anume este dedus direct din datele
oferite de probă şi ce este dedus din celelalte izvoare. Aşa se explică şi faptul că, spre deosebire de
experimentalişti, clinicienii refuză de obicei examinarea oarbă cu testele proiective. Se adaugă faptul că
administrarea, cotarea şi interpretarea acestor teste este laborioasă, cere un personal cu o practică
îndelungată. Ele sunt deci costisitoare şi, ţinând seama de utilitatea lor, sunt puţin rentabile.
Problema fidelităţii şi validitatea tehnicilor proiective a fost mult discutată. Există sute de articole
care le prezintă ca fiind valide şi sute de articole care demonstrează că sunt nevalide. S-a propus a se
face o distincţie între validitatea clinică şi cea de cercetare. Un instrument este valid în scopuri de
cercetare atunci când acesta măsoară o anumită trăsătură în mod consistent. Validitatea clinică implică
o predicţie specială, foarte precisă, dar frecvent neproductibilă în mod exact. Tehnicilor proiective li s-
au mai adus critici şi sub aspectul raporturilor cu fondul general al psihologiei. Există numeroase studii
care încearcă să surprindă relaţia metodelor proiective cu diferite teorii, cu psihanaliza, cu teoria
câmpului ş.a., dar după părerea lui A. Anastasi tehnicile proiective abundă în supoziţii care sunt luate
drept fapte, din care cauză datelor lor adesea nu se încadrează în corpul psihologiei.
O atitudine intermediară între poziţiile extreme amintite în ceea ce priveşte aprecierea valorii
testelor proiective este fixată de Pichot: „Din studiile publicate se poate conchide că validitatea cel puţin
relativă a anumitor tehnici proiective a fost demonstrată. Cu toate acestea, în domeniul dat, în care
mulţi autori au dat dovadă de o siguranţă şi de o imaginaţie adeseori puţin dereglate, se impune o
critică serioasă”.
Sarcinile de viitor constau în cea mai mare parte în verificarea mai atentă şi în obiectivitatea mai
multor tehnici proiective existente şi în mai mică măsură în crearea unora noi. Dificil este nu să se
imagineze probe, ci să se etaloneze şi să se verifice calităţile lor psihometrice.

TESTELE OBIECTIVE DE PERSONALITATE

Testele obiective sunt rezultatul unui efort susţinut al psihologilor de a obţine date cuantificabile
despre personalitate, date care să nu fie influenţate de subiectivitatea examinatorului. Prima verificare
a obiectivităţii unui test este că acesta permite o cotare identică de către mai mulţi psihologi. Stimulul şi
reacţia provocată de el trebuie să fie de aşa natură încât subiectul să nu fie tentat să falsifice
răspunsul, nici să-l distorsioneze prin prisma imaginii pe care o are despre sine, prin prisma dorinţei de
 22

a se prezenta într-o lumină favorabilă sau nefavorabilă. Această cerinţă se realizează prin faptul că
testele sunt „deghizate”. Cu alte cuvinte subiectul nu-şi poate da seama ce trăsătură de personalitate
se desprinde din răspunsurile sale, ceea ce justifică uneori denumirea de teste indirecte.
Testele obiective sunt simple şi fac apel la stimuli mai structuraţi decât probele proiective.
Uneori este dificil să se facă la prima vedere distincţie între testele obiective şi un test proiectiv sau
chiar un chestionar. Testele obiective se caracterizează de cele mai multe ori prin faptul că subiectul
este angajat în realizarea unei sarcini şi nu într-o autoevaluare. De exemplu, lista de adjective pentru
control se aseamănă cu un chestionar de evaluare. Subiectului i se prezintă o listă de 300 de adjective
aranjate în ordine alfabetică şi i se cere să le sublinieze pe cele considerate caracteristice. În cazul
acesta însă psihologul porneşte de la cponcepţia că a obţinut imaginea pe care subiectul o are despre
sine, imagine ce poate fi mai mult sau mai puţin deformată şi nu o ia direct în considerare. În modul de
execuţie a sarcinii se reflectă indirect anumite aspecte ale personalităţii. S-a stabilit că extrovertiţii
realizau aprecieri superioare în comparaţie cu extrovertiţii la trăsături care în realitate nu-i diferenţiau.
De asemenea, subiecţii cu dificultăţi de adaptare afectivă subliniau mai multe adjective depreciative.
Ipoteza care stă la baza construcţiei testelor obiective este că „stilul” personalităţii, „stilul”
comportamentului se manifestă într-o varietate de activităţi al căror mod de execuţie are o valoare
predictivă. Dificultatea iniţială a fost aceea de a descoperi care sunt activităţile simple, manipulabile în
mod experimental, al căror mod de execuţie are o valoare predictivă.
Probele perceptive sunt unele din cele mai indirecte din această categorie. S-a constatat de
exemplu că persoanele cu o „mare viteză de închidere” (viteza cu care anumite imagini incomplete sunt
recunoscute) sunt sociabile, au încredere în sine, cu înclinaţii artistice, lipsite de interes pentru
problemele teoretice. O „flexibilitate mare a închiderii” manifestată în uşurinţa de a găsi figura
geometrică indicată de examinator prin desprinderea ei din complexul altora care o maschează 
subiecţi cu tendinţă de izolare, cu independenţă de opinii, preferinţă pentru probleme teoretice şi cu
evitarea rutinei.
Asociaţia verbală controlată a fost şi ea utilizată ca metodă indirectă în explorarea
personalităţii. în testul forţei verbale se prezintă 60 perechi de cuvinte, iar subiectului i se cere să
indice apăsând pe un mecanism înregistrator care cuvânt din pereche este mai „tare”. Unele perechi
(aproximativ 50%) implică o discriminare pur cognitivă (ex: colosal-mare). Altele implică discriminarea
tonului afectiv care poate fi pozitiv sau negativ (ex: amărât-nenorocit). Se stabileşte diferenţa dintre
timpul de reacţie median în cazul cuvintelor cu discriminare pozitivă şi al celor cu discriminare afectivă
în ansamblu şi diferenţa pentru fiecare categorie în parte (cele cu tonalitate afectivă pozitivă şi
negativă).
O sarcină mai complexă se fixează în testul de sinonime-antonime. Se prezintă unul câte
unul, proiectate pe un ecran, adjective din trei categorii: cu tonalitate afectivă pozitivă (cele care se
utilizează când se fac complimente oamenilor), cu tonalitate negativă (depreciative) şi neutre afectiv. În
prima şedinţă subiectului i se cere să indice pentru fiecare adjectiv un antonim, iar în ziua următoare un
sinonim. Se stabileşte diferenţa între timpul de reacţie în cazul găsirii antonimelor şi sinonimelor pentru
cele trei categorii de adjective.
S-au mai folosit printre altele testul de fluiditate verbală, testul de apreciere a umorului şi
testele de perseverare.
Din trecerea în revistă a metodelor standardizate de studiu al personalităţii nu poate fi omisă
nici categoria testelor situaţionale, deşi ele se găsesc încă în fază de investigaţie. Spre deosebire de
probele obiective aici subiectul este pus în situaţii cât mai apropiate de realitatea în care trăsăturile
examinate ar trebui să se manifeste. Această poziţie este cu atât mai justificată cu cât însuşi Cattel,
unul dintre promotorii testelor obiective de personalitate afirmă: „noi am fost printre cei mai fermi
susţinători ai punctului de vedere că: comportamentul în viaţa cotidiană in situ este baza reală a
psihologiei, iar laboratorul rămâne numai un auxiliar”. Testele obiective trebuie să fie deci o factorizare
a conduitei din viaţa reală. În testele situaţionale s-a urmărit o altă direcţie: simularea unei situaţii reale,
dar astfel caracterul deghizat al probei a fost menţinut.
23