Caracterizare Mircea Moraru
Vocea de şef. fiind o fire contradictorie din copilărie, se mişcă după mo traiectorie a sa în
viaţă, însă din momentul cînd îl întîlneşte pe Onache Cărăbuş, autorul îi corectează mereu prin socrul său
orientarea şi felul de a fi. Despre felul lui aparte de a se manifesta şi a-şi afirmă eul nu-i greu să ne
convigem, însă e mai greu să luăm o atitudine fermă şi să-l convigem, însă e mai greu să luăm o atitudine
fermă şi să-l condamnăm, fiindcă el ne cade tuturor cu tronc la inimă. Şi Mircea după ce absolveşte şcoala
primară, vrea să afirme ceva din caracterul îndărătnic al părinţilor, însă suferă eşec. Din război se întoarce
cu fotografia domnişoarei cehe, lucrează cîţiva ani tractorist, apoi e pasionat de vîrtecuşurile slujbelor.
Această ar fi linia externă a evoluţiei caracterului eroului, dar mai există linia interioară, care nici pe
departe nu poate fi prezentă liniar. Întorsătura ce-o remarcăm în evoluţia lui Mircea Moraru nu mai este
un rezultat al logicii artistice a caracterului. Mircea într-o bună zi s-a pomenit cosaş, şi nu că aşa, dar un
cosaş în toată puterea cuvîntului, că rămînea miriştea ca rasă cu bricul în urma lui. Cu cîştigurile de la
coasă s-a dus l-a iarmaroc de şi-a cumpărat o coasă nouă, ca să fie a lui. Singur şi-a ales-o, şi-a bătut-o, şi
a potrivit-o în cosie, şi le-a nimerit pe toate atît de bine, că veneau vecinii să se mire de-o asemenea coasă.
Mircea Moraru ostaşul biruitor, participant la eliberarea Europei de sud fascism, se întoarce
acasă radios înaripat, gata de lucruri mult mai mari, el autodepăşeşte. Mircea Moraru se întoarce la vatră
nu numai ostaş de profesie, cu braţele înstrăinate de munca cîmpului, ci şi cu alte idei şi cu alţi ochi vede
căsnicia altfel îi apare Nuţa.
Mircea umbla cu mîinile în buzunar, urmărind cum toate cele din jur ba se înmulţesc ba
iarăşi se adună grămada. Meliţat ca un fuior de cînepă, făcut una cu pămîntul, Mircea zăcea şi era de
mirare că aceasta pojghiţă de om mai suflă. Sufla însă, şi asta însemna, că bătălia încă n-a luat sfîrşit. S-a
lăsat zdrobit ceea ce fusese adunat din lut, dar omul nu e numai trup, omul e şi suflet. „Mircea Moraru
purta şi el o lume a lui. A adunat-o fir cu fir, mulţi ani şi acum, trecut de patruzeci, cînd s-a pomenit
singur în cîmp, a început să frămînte şi a rămas uimit, căci, doamne, cîte mai erau acolo ! Şi mai avea cu
el nespusele farmece ale unei femei, dulcea ciripeală a primului copil, copilul tău, aprimea glodurilor de
toamnă, căldura brazdelor proaspete, gustul apei unei fîntîni din care au băut cu toţi ai casei ani de zile.
Ciutura ia fost întodeauna dragă şi Mircea de mic s-a obişnuit a-şi alege din mulţimea din jur un tovarăşi
ca să prietenească, să-l asculte, să înveţe de la dînsul. Cît a fost mic, în sufletul lui dominase chipul maicii
sale, apoi alături de ea a răsărit învăţătorul Miculescu. Cum s-a ridicat flăcăuan, a început a purta cu el
felul de a judeca al
tuturor vecinilor, în armată se punea la cale cu tatăl său, iar după ce s-a întors de la război,
multă vreme a gospodărit cu camarazii de prin tranşee.
Mircea s-a înstrăinat de sat, s-a supărat pe sat, s-a izolat de sat, ca să păstreze în sine
valorile cele de odinioară – dragostea de pămînt, dragostea de muncă cîmpului, care a fost din străbuni
unica şi tradiţională profesie de credinţă a plugarului. Mircea Moraru ajunge un împărat cu viaţa, un
resemnat, fapt pînă la urmă e condamnat de colectivitatea satului (de Ciutura). Mircea Moraru din
copilărie „visa unul şi acelaşi vis...că merge pe drum şi găseşte o pungă”, că fiind adolescent el nici
armăsarul învăţătorul Miculescu nu s-a temut să-l oprească, numai ca să afle cum va fi cu promisiunea
făcută elevilor „să-i facă boieri” să umble „cu brişca” că pe flăcăul Mircea „nu-l ademenea deloc bezna
senină în care nu poţi trage nici o brazdă, nu poţi semăna, nu poţi ieşi la seceriş. Îi plăcea mult mai mult
pămîntul, era gata în orice clipă să se încaere pentru haturi” că anume „pentru aceste 3 hectare a devenit
ostaş în armata Sovetică a făcut un război lung, a colindat o jumătate de lume, a ajuns pînă la Berlin”,
Mircea şi-a legat meseria de gard, întorcîndu-se la pîinea bunurilor şi străbunilor săi” Mircea rămîne eroul
complex o fire contradictorie, în sufletul căruia se dă mereu o luptă acerbă între ceea ce brea să fie el,
între norma lui de conduită în toate cele şi „viaţa cum este ea”, între faptele sale şi felul cum le va aprecia,
aproba sau dezaproba Nuţa, Cărăbuş, Ciutura Mircea Moraru nu poate fi învinuit sau blamat pentru că
ceea ce face el nu este cum trebuie. Marea tragedie a lui Mircea Moraru constă în faptul că este „vărsat”
dintr-o categorie socială în alta, din plugar ajunge intelectual, e printre intelectulii de la sat din prima
generaţie, care nu aveau încă formate normele lor de conduită şi de muncă cu oamenii Mircea care
aidoma lui Cărăbuş în toate situaţiile vieţii avea un fel refractar faţă de sine şi de toate cele din jur, un pic
de zemflea şi de ironie, ce-i ajutau permanent să judece treaz ce se întîmpla cu el. Mircea rămînea pe
poziţia ostaşului de partea căruia este adevărul istoric şi biruinţa, el şi prin gest şi prin vorbă în fond
parodiază felul care întruchipează prin sine esenţialul general.
Tot Mircea ne este prezentat ca un brav ostaş sovetic, îndrăzneţ, neînfricat, dar fără armă.
Infruntând vicistitudinile unei istorii greu încercate, asemeni neamului sau înradacinat în Câmpia Sorocii,
Ion Druta aduce în cultura româna mesajul unei opere importante, în care sunt consacrate valorile
civilizatorii ale sufletului stramosesc de peste Prut.
Romanul "Povara bunatatii noastre", în doua volume, este redactat la Chisinau si la Moscova în
anii 1961,1967 si 1984. Apare în mai multe variante, cea mai completa fiind varianta Editurii
Minerva, editata în 1992, cu prefata semnata de criticul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova. Asemeni altor scriei ale sale, cu deosebire "Clopotnita" si
"Biserica alba", romanul "Povara bunatatii noastre" este o carte a locului, care consacra un topos
miraculos în constiinta universalitatii. Perspectiva acestei predestinari este afirmata programatic de
autor într-un interviu din 1981 ,unde spune: "cel mai greu lucru în arta: a porni de la un petec de cer
concret, cunoscut tie, si apoi a vedea cerul în întregime". Idealul de a legitima "ceea ce ai mai
sfânt", îl conduce la poemul întoarcerii si regasirii esentiale în spatiul copilariei, al marilor traditii
istorice nationale. Pentru Ion Druta acest spatiu este Câmpia Sorocii, leganata de dealurile
alunecând printre padurile Basarabiei lui Stefan cel Mare, din apele Nistrului pâna în apele Prutului.
Ridicat la valoarea unui spatiu sacru, potrivit definitiei lui Mihai Cimpoi, acest univers de vitalitate
are în centru câteva simboluri energice ale locului: biserica alba de pe deal, veghind la rascrucea
vânturilor apele Nistrului, prin vremile "mâncate de gargarita rautatii", clopotnita de pe vremea lui
Stefan cel Mare si Sfânt - adevarat altar al rezistentei neamului, iar pentru cazul romanului "Povara
bunatatii noastre" - o vatra de sat, care are mai degraba aspectul unui leagan imemorial, decât o
identitate istorica absoluta. Satul "Ciutura" este plasat undeva, în apropiere de o asezare mai mare -
oraselul "Pamânturi", de care este legat printr-o cararuta batuta cu pasul taranilor de veacuri, taiata
cu gard de sârma ghimpata de stapânul pravoslavnic rus de la începutul veacului, veghiata de
jandarmul regal român, care se amesteca cu obiceiurile locului si este suspendat, în cele din urma
sfârtecata cu tractoarele colhoznice, dar niciodata spulberata din memoria taranilor, care o refac
necontenit, cu o îndaratnicie la fel de sugestiva cum este si numele satului, ca o moara a vremilor Ea apare spalata de nervozitati si angoase, devine neutra în raport cu miscarile psihologice, si adera
învalmasite. la un regim auroral, la un regim crepuscular, cu identitate estetica particulara. In acest cadru
întâmplarea este decupata din fluxul real si trecuta într-un registru al imaginarului, nu este
Perceptia acestui spatiu este trasata în câteva graniti istorice vagi: documentata ci povestita, este evocata dupa regulile povestii. Haitele de lupi naimite în calea
delamarearevolutieruseasca.prinrazboiul mondial care-i surprinde pe moldoveni în situatia de matusii plecate în padure dupa vreascuri sau în calea nuielusenilor aburiti de parfumul vinului sunt
gubernie, ca cea mai de vest gubernie a Imperiului tarist, din care trec la statutul de stat înblânzite de duhul povestii, care le scoate în fata o vietate nemaivazuta, pe "Marele Aparator al
independent, ca sa sfârseasca razboiul ca provincie, ca cea mai de est provincie a României. Câteva Câmpiei", fiara cea buna, ivita în ajutorul bietului om ajuns la ananghie, în acelasi regim al imaginii
repere istorice tot atât de vagi (prezenta învatatorului Micu Miculescu din România, învatarea este evocata Molda, cateaua legendara a pamântului, dar si lupul ce intra la prada în casa omului cu
imnului despre un rege iubitor si aparator de tara) trec povestirea prin spatiul istoriei europene spatele înainte, iar gospodarul îl prinde zdravan de coada si trage: trage el, trage si lupul, pâna ce
dintre cele doua razboaie mondiale, pentru ca drama Pactului Ribbentrop-Molotov sa-l surprinda pe coada se disloca din radacina. Descrierea cadrului si a personajelor este proiectata din acelasi unghi
eroul romanului pe podul dintre Iasi si Ungheni, cu spatele la granicerul român si cu fata la usor disimulat. "Doua casute înghesuite într-o ograda, ce se asemanau între ele: aceleasi usi,
granicerul rus, ca urmare a obligatiei, decurse din Pact, ca toti ostasii moldoveni din armata româna aceleasi ferestre. Seamana între ei si stapânii caselor: acelasi umblet, aceeasi vorba,aceeasi
sa fie predati armatei sovietice. Limita cea mai apropiata a timpului narativ este trasata în anii cautatura. Singurul lucru care-i desparte este felul cum îsi purtau ei palariile: Niculae abia o prinde
marilor mutatii colhoznice, când prietenii din copilarie, tractoristul din Ciutura si rivalul pribegit în pe ceafa, Grigore o coboara pe frunte, pâna aproape de sprâncene". Dominte Secara este "un razes
România se întâlnesc la culesul rasaritei, se omenesc frateste cu saracia care este si fumeaza zdravan cât un munte si smecher cât patru vulpi prinse coada la coada". Ciutura este "o adunatura
împreuna mahorca amara din punga de piele. Timpul psihologic al naratiunii condenseaza asemenea de oameni buni si rai", care plecau de acasa "sa mai petreaca, sa-si mai sporeasca neamurile, sa
referinte istorizate în ordinul estetic al povestirii. Romanul începe într-o iarna grea, cu fulgii cumpere ori sa vânda, dar principalul e ca se duceau sa se mai laude si ei un pic, pentru ca
mascati ca un potop de ninsoare, cu casele si gradinile troienite, cu haitele de lupi adulmecând pasul altminteri nici iarba, daca n-o lauzi din când în când, nu mai creste".
drumetului peste câmp, dând târcoale gospodariilor de sub fuioarele de fum. Sfârsitul romanului
readuce câmpurile sub depozitele de zapada, într-o ninsoare de Craciun si într-un alb imaculat, ca Cât se risipeste în fluxul narativ prin asemenea procedee metaforice se recupereaza în bogatia
cel de la început, cufundat într-un imperiu al linistii desavârsite. expresiei, în frumusetea spunerii si în farmecul graiului, unde Ion Druta se îndeparteaza de
Dimensiunea transistorica a spatiului este tradusa si în retorica textului. Compozitia frazei, cu Dostoievschi si de Rebreanu dar se contopeste cu Ion Creanga si cu Mihail Sadoveanu. Textul
virtuti simfonice neîndoielnice, dar si maniera de a evoca întâmplarile, nu de a le descrie, ci de a le câstiga o însufletire de povestitor hâtru, cu vorba înflorita, ca un fagure de miere. Un studiu calificat
povesti, fara ca naratiunea sa se miste dupa regulile autenticitatii, antreneaza romanul lui Ion Druta al vocabularului, în aspectele sale variate, de la arhaismele pline de miez, la rusismele de nedigerat,
spre categoriile prozei poetice, atât de bine evidentiata într-o anumita etapa a prozei rusesti si de la formele populare ale sintaxei, cu întorsaturile ei neasteptate, pâna la formele gnomice ale
ucrainiene din epoca. Maniera aceasta de evocare, cu accent pe povara bunatatii sufletesti, elimina expresiei, Ion Druta practica o limba de mare bogatie, cu virtuti exemplare în realitatea scrisului
experientele raului, stinge conflictele si dilueaza densitatea, ajungând sa fie, în regimul estetic al românesc de azi. Afara, spune autorul, vremea pare molosag (moina), javrele sunt pâclisite, seara
imaginii, o povara a romanului însusi. Scoasa de sub regulile jocului tensional, regiunea imaginii nu oamenii spun ocinasul (Tatal nostru); un titlu de capitol se numeste Mituire, altul Seminte de voie
mai este nici diurna si nici nocturna. buna; omului, daca scris îi este s-o traga, are s-o traga pâna la urma, n-are încotro. Nu numai matusa
sparieta de lupi este aici poeta (autorul spune "matusa este poeta si ea"), dar toti eroii romanului
sunt poeti în felul lor, într-o limba poetica distincta, care este proprie autorului si este o categorie
estetica a prozei românesti, foarte bine reprezentata mai ales la scriitorii din Moldova de dincolo si
de dincoace de Prut.

In acest spatiu al povestirii, cu puternice virtuti orale, personajele au mai degraba o identitate
simbolica. Onache Carabus, figura centrala a romanului traieste într-un univers compact mitologic,
în care ecourile istoriei patrund cu dificultate, fara a clatina structurile spiritualitatii: temeinice,
îndaratnice, traditionalizate, imposibil de dislocat. De la înaltimea acestei filosofii este construita
natura disimulatorie a personajului central, dupa un model aplicat si celorlalte personaje, cu
deosebire ginerelui sau, Mircea. Aceasta natura disimulatorie, de un tip aparte, alta decât
disimularea morometiana, traduce drama omului situat de istorie între lumea ruseasca si lumea
europeana, drama pe care omul o depaseste în universul spiritual, în mit "Povestit" de lautarii
satului pentru numele sau de domnitor si pentru ca ba se întoarce din armata româna caporal, ba se
întoarce din armata sovietica sergent, eroul romanului aduce în constiinta literara mesajul unei
personalitati imposibil de sfarâmat prin morile timpului istoric vremuitor si vremelnic, el este
purtatorul unui "suflet blând, împovarat de propria sa bunatate", ramas în câmpia Sorocii dintr-o
"mare limpede si blânda", ce va fi fost aici cu mii si mii de ani în urma si care va dainui în
eternitate, aparata de profunzimea filosofiei sale existentiale, prin care "nici mai mult nu a avut, dar
nici mai putin n-a vrut sa aiba".