Marin Bălan

Etica academică – un domeniu aflat la intersecția dintre:

• etica cercetării
• managementul eticii în organizații (din zona academică)
• deontologia profesională a cercetătorului sau profesorului

La nivel instituțional, discuții despre:

• natura universității
• dacă o universitate este afectată de presiunile comerciale pentru a avea mai mulți
studenți
• dacă parteneriatele de afaceri afectează libertatea academică
• ce tip de investiții este potrivit pentru o universitate

La nivel individual, discuții despre:

• integritatea academică
• o cultură a onestității în toate aspectele legate de predare și cercetare.
 Problema eticii academice – relativ nouă în România
• Marile universități – coduri de etică în diferite forme deja cu câteva secole în urmă
• Conținutul codurilor s-a schimbat odată cu • dezvoltarea societății
• creșterea nivelului de cunoștințe în domeniile
științei și eticii.
Instituțiile de învățământ au obținut un statut apreciat în societate nu numai prin cunoaștere, ci și
datorită caracterului educatorilor și studenților.
• Profesorii și discipolii lor au avut întotdeauna reputația de oameni educați și virtuoși, formând
o elită a societății și oferind o garanție a prosperității viitoare.
• Codurile de etică decurg din valorile universităților și reprezintă un rezumat al principiilor etice
și al standardelor de comportament dezirabile pentru studenții și angajații universității.

Integritatea academică – începuturi (SUA)

• sf. sec. al XVIII-lea – corelată cu Codul de onoare
– monitorizată în principal de către studenți
• Codul de onoare
• Cultura tradițională din sudul SUA numită „cultură a onoarei”: o cultură în care oamenii evită
jignirea intenționată a celorlalți și își păstrează reputația că nu acceptă conduita
necorespunzătoare a altora.
• axat pe datorie, mândrie, putere și stima de sine.
• integritatea academică – legată exclusiv de statutul și caracterului individului
• sfârșitul secolului al XIX-lea – obiectivele universității s-au schimbat
• Conceptul de integritate academică s-a schimbat: profesorilor li se cerea să predea și să producă
cercetări originale
• Conceptul de cod de onoare al integrității academice a evoluat într-un concept mai contemporan.
• Integritatea academică înlocuiește onoarea individuală cu universitatea ca instituție.
 Statele Unite
1915, organizația profesională American Association of University Professors
• Scopul asociației: de a supraveghea starea eticii academice și de a rezolva problemele
universității.
• Valorile de bază, principiile și standardele eticii academice sunt prelucrate în
documentele și orientările de bază reacționând la practica schimbătoare în societate.

• 1966 - Asociația a adoptat Opinion on

Professional Ethics.
• până în 1970, majoritatea universităților din
Statele Unite au stabilit coduri pentru studenți
și pentru membrii facultății
• progresele tehnologiei informației – provocări
în domeniul integrității academice, în special în
ceea ce privește plagiatul și utilizarea surselor
de calitate slabă găsite pe internet.
• tehnologia a sporit oportunitățile de scriere în
colaborare, ridicând probleme legate de
atribuirea corectă a autorului.
• 1997 - Center for Academic Integrity - a emis
documentul „Ten Principles of Academic
Integrity for Faculty” menit să consolideze
onestitatea academică a studenților (modificat
în 2004).
 Ten Principles of Academic Integrity for Faculty
by Donald L. McCabe and Gary Pavela
1. Recognize and affirm academic integrity as a core institutional value.
Students need a mental framework to make sense of a flood of seemingly disconnected facts and information.
Colleges and universities help provide that framework when they commit themselves to the pursuit of truth.
While the ultimate definition of truth exceeds our grasp, the process of truth-seeking is grounded in certain core
values, starting with a commitment to honesty and integrity in academic work. It is a responsibility of every faculty
member to discuss and affirm that commitment in the classroom.
2. Foster a lifelong commitment to learning.
Most faculty members became teachers and researchers because they love to learn and to share their discoveries
with others. The first job of a teacher is to demonstrate that learning can be a captivating and joyful experience,
especially when it entails finding creative ways to explore interesting, important, and challenging questions.
3. Affirm the role of teacher as guide and mentor.
From the days of Plato's Academy, teaching was seen as encompassing conscientious companionship, grounded in
the shared pursuit of truth. While other professions move headlong into the realm of "managed care," teachers
will find that their greatest impact on students--including inspiring a commitment to academic integrity--will come
in the context of personal respect, attention, and connection.
4. Help students understand the potential of the Internet--and how that potential can be lost if online resources
are used for fraud, theft, and deception.
New generations of students may forget that Internet is a comparatively new invention, with immense potential
for human development. That potential will be lost if students don't learn disciplined ways to use online sources
effectively and honestly. Faculty members can also try to keep some of the early idealism about the Internet alive
by emphasizing that the culture of freedom and openness associated with it depends on virtues like self-restraint,
civility, and proper respect for the work of others.
5. Encourage student responsibility for academic integrity.
The demonstrated effectiveness of traditional and modified honor codes, converging with the coming of age of
the millennial generation, should accelerate the movement to give students significant responsibility to promote
and protect the highest standards of academic integrity. Students want to work in communities where
competition is fair, integrity is respected, and cheating is punished. They understand that one of the greatest
inducements to engaging in academic dishonesty is the perception that academic dishonesty is widespread.
6. Clarify expectations for students.
Defining and enforcing academic integrity standards should be a shared undertaking with students. Nonetheless,
faculty members have primary responsibility for designing the educational environment and experience. They
must clarify course expectations in advance regarding honesty in academic work, including the nature and scope
of student collaboration. Most students want such guidance, and welcome it in course syllabi, reviewed by their
teachers in class.
7. Develop fair and creative forms of assessment.
Students expect their academic work to be fairly and fully assessed. Faculty members should use--and
continuously revise--forms of assessment that require active and creative thought, and promote significant
learning opportunities for students.
8. Reduce opportunities to engage in academic dishonesty.
Prevention is a critical line of defense against academic dishonesty and is best undertaken after listening to
student perspectives and suggestions. Students should not be tempted or induced to engage in acts of academic
dishonesty by ambiguous policies, undefined or unrealistic standards for collaboration, inadequate classroom
management, or poor examination security.
9. Respond to academic dishonesty when it occurs.
Students observe how faculty members behave and what values they embrace. Faculty members who ignore or
trivialize academic dishonesty send the message that the core values of academic life aren't worth enforcing.
Students then run the risk of developing harmful habits that can lead to far more serious consequences later.
Prompt and equitable enforcement of academic integrity policies does not have to be unduly punitive. Sanctions
for first offenses can and generally should have an educational emphasis.
10. Help define and support campus-wide academic integrity standards.
Although faculty members should be the primary role models for academic integrity, the fact is that defining,
promoting, and protecting academic integrity must be a community-wide responsibility--not only to identify
repeat offenders, and apply consistent due process procedures, but also to affirm the shared values that make
colleges and universities true communities. In this sense, an important aim of a carefully designed academic
integrity program should be to serve as a foundation for other efforts to enhance student ethical development.
Scurt istoric privind reglementarea eticii în educație în România

Necesitatea unui sistem național de integritate și a unei strategii anti-corupție pe termen lung cu
infrastructuri etice multidimensionale pentru a asigura un comportament etic în sectorul public
prin măsuri de reformă, inclusiv o reformă legislativă
• începând cu anul 2004
• intensificarea pașilor pentru modelarea și implementarea codurilor de etică și deontologie în
profesiile din sectorul public:
- funcționari publici
- educație
- sănătate
- sistemul judiciar
Acești pași au fost integrați în strategia internă și externă a României privind aderarea la Uniunea
Europeană.

Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea

tehnologică şi inovare
• stabilește reguli de bună practică
• conduce în activitatea de cercetare și dezvoltare
• incriminează frauda în știință, falsificarea și confiscarea datelor în activitatea de
cercetare, plagiat și conflictul de interese
• o serie de șapte sancțiuni aplicate de Consiliul Național de Etică personalului care
desfășoară activități de cercetare și dezvoltare în încălcarea normelor de bună conduită
Ordinul nr. 4492 din 06 iulie 2005 privind promovarea eticii profesionale în
universități (MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII)
ART. 1: Toate institutiile de invatamant superior acreditate sau autorizate sa functioneze provizoriu
au obligatia de a elabora, dezbate si adopta pana la data de 20 decembrie 2005 propriul cod de
etica universitara.
ART. 2: Codul de etica universitara cuprinde formularea explicita a idealurilor, principiilor si
normelor morale ...., stabileste standardele de etica profesionala pe care o comunitate
universitara isi propune sa le urmeze si penalizarile care se pot aplica in cazul incalcarii acestora.
ART. 3: Codul de etica universitara functioneaza ca un contract moral intre studenti, profesori,
personal administrativ si comunitatea universitara ca intreg,
ART. 5: ... obligatia sa infiinteze pana cel tarziu la data de 1 octombrie 2005 o comisie de etica
universitara, subordonata senatului universitar,
ART. 8 : La nivelul Ministerului Educatiei si Cercetarii se constituie Consiliul de etica
universitara
Atributii:
a) oferirea de consultanta si monitorizarea modului de aplicare a codurilor de etica
universitara
b) diseminarea bunelor practici de elaborare si aplicare a codurilor de etica universitara;
c) instanta de recurs pentru cazurile nesolutionate adecvat la nivel de universitate;
d) sesizarea din oficiu in legatura cu cazurile de incalcare a eticii universitare in situatia
in care institutiile de invatamant superior nu se sesizeaza din proprie initiativa;
LEGEA Nr. 1/2011 din 5 ianuarie 2011
Legea educaţiei naţionale
SECŢIUNEA a 5-a
Etica universitară

• ART. 306 (1) La nivelul fiecărei universităţi funcţionează comisia de etică universitară
• ART. 310 Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi
activitatea universitară:
a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;
b) confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
c) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare.

Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și

Inovării - CNECSDTI, 2011
are misiunea de a coordona și monitoriza aplicarea normelor de bună conduită
morală și profesională în activitățile de cercetare-dezvoltare din România.

CAPITOLUL V
Norme de etică și deontologie profesională
Ce studiază etica?

Studiul eticii aparține

• disciplinei filosofiei
• în sub-disciplina "filosofiei morale”

• Studiul filosofic – preocuparea sistematică și rațională a sistemelor noastre de credințe

• credința că
• credința în
• fundamental pentru studiul filosofic
• a pune întrebări și a răspunde la întrebări despre sistemele de credință (credința că)
• Nu este suficient doar să "înveți" răspunsurile propuse de alți filosofi!

Ramura filosofiei numită "etică"

• întrebări referitoare la - modul în care ființele umane ar trebui să-și trăiască viețile
- ceea ce este "corect" sau "rău"

Cum încearcă filosofii să răspundă la astfel de întrebări într-un mod sistematic și rațional?
Ce este "filosofia"?
În timp ce ființele umane își trăiesc viețile, ele dobândesc o mulțime de informații despre lumea din
jurul lor, pe care le folosesc pentru a construi o colecție de idei despre lume și despre locul lor în
această lume.
• Aceste idei provin dintr-o varietate de surse:

• descoperiri științifice
• experiențe personale
• credințe tradiționale deținute de oameni în societatea în care trăiesc etc.
De cele mai multe ori, oamenii acceptă aceste idei fără a le pune la îndoială; ele sunt relativ
"neexaminate".
Un filosof • încearcă să examineze astfel de idei despre lume, pentru a vedea dacă acestea se
bazează pe dovezi solide
• consideră că opiniile unei persoane ar trebui să fie analizate cu atenție și organizate
într-un sistem coerent, semnificativ și rațional, în loc să rămână la o colecție de
credințe și opinii neorganizate, care ar putea fi incoerente și contradictorii

Întrebările pe care filosofii le-au pus s-au schimbat de-a lungul secolelor
De regulă, întrebările filosofilor au intrigat opinia publică.
Ce au în comun toți filosofii?
Au încercat să dea răspunsuri pe care ei le-au considerat corecte și raționale, examinând sistematic:

idei convingeri prejudecăți

Dumneavoastră puteți fi filosofi?
Filosofii: înapoi la primele principii, la conceptele de bază pe care le folosim.
Să vedem dacă le folosim cu prudență.

• Pentru mulți oameni, este evident că:

• dacă există suferință și inegalitate în lume, ar trebui să încercăm să facem ceva
pentru a ajuta alți oameni.
• Filosofii încearcă să explice rațional de ce este datoria noastră să ajutăm oameni care
sunt mai puțin norocoși decât noi înșine.

Studiul eticii
• Preocupat de dezvoltarea capacității de a întreba și de a răspunde la întrebări.
• Construind o imagine mai clară a ansamblurilor de credințe, valori și argumente ale
oamenilor, putem fi mai încrezători în comportamentul nostru moral în lumea
reală?
• S-ar putea chiar să ne schimbăm modul de a vedea despre câteva lucruri?

Un filosof poate fi pur și simplu cineva care privește lumea și încearcă să găsească
răspunsuri raționale și coerente la întrebările pe care oamenii le ridică despre această
lume.

Deci, și dumneavoastră puteți fi filosofi?

Ce este "etica"?
Cu ce se ocupă "etica"?
• Sunteți tipul de persoană care de obicei "face ceea ce trebuie"?
• De unde știți ce înseamnă "cel mai bun lucru"?
• Ce înțelegem prin termenul "etică"?

Ramura studiului filosofic care se axează pe "etică" are în vedere studierea și/sau
construirea unui set coerent de "reguli" sau principii după care oamenii ar trebui să trăiască.

• Studiul teoretic al eticii nu este, în mod normal, ceva ce mulți oameni consideră
necesar pentru a-și desfășura activitățile cotidiene.
• În loc de cadre etice examinate în mod sistematic, majoritatea oamenilor
folosesc un set util de reguli cotidiene care influențează și guvernează
comportamentul acestora.

În general, reguli precum:

• "este greșit să furi"
• "este corect să-i ajuți pe cei care au nevoie“ etc.
Vicisitudinile și complexitățile vieții impun ca aceste reguli simple să fie testate.

Luați în considerare ideea că este greșit să ucidem.

• Înseamnă că pedeapsa capitală este o greșeală?
• Este greșit să ucizi animalele?
• Este greșit să ucizi în autoapărare?
• Întreruperea sarcinii este greșită?
• Este eutanasia greșită?
• Dacă încercăm să aplicăm noțiunile noastre cotidiene de bine și rău la aceste întrebări,
e greu să dăm răspunsuri simple.
• Trebuie să examinăm mai detaliat aceste întrebări.

Avem nevoie de cadre teoretice care ne pot ajuta să analizăm problemele complexe
și să găsim soluții raționale și coerente la aceste probleme.

În timp ce
• unii oameni încearcă să facă aceste lucruri în mod individual,
• filosofii încearcă să găsească răspunsuri generale care pot fi folosite de toți în
societate.
Gândiți-vă la o decizie semnificativă pe care ați luat-o și care a avut un efect (bun sau rău)
asupra vieții altor oameni.

• schimbarea locului de muncă

• schimbarea domiciliului
• răspunsul la o dilemă
• ajutorul pentru cineva care se afla în dificultate etc.

• Cum ați ajuns la decizia dvs.?

• A fost decizia dvs. bazată în mod explicit pe idei despre ceea ce a fost bine și rău?
• Încercați să examinați și să înregistrați exact justificările pentru decizia dvs.
• Puteți identifica principii sau reguli fundamentale pe care le-ați folosit pentru
a lua decizia.

Exemple de astfel de principii sau reguli:

Etica și moralitatea
• termenii "etică" și "moralitate" nu sunt întotdeauna folosiți în mod constant și precis
în contextele cotidiene
• semnificațiile lor obișnuite nu corespund întotdeauna cu folosirea termenilor de
către filosofi

Etica – termen folosit în legătură cu activitățile organizațiilor și cu codurile profesionale de

conduită (de ex., etica medicală):
privind seturi exhaustive de reguli sau orientări indicând modul în care angajații se
comportă la locurile lor de muncă, cum ar fi obligația de îngrijire sau
confidențialitate pe care lucrătorii medicali le datorează pacienților lor sau
principiile etice medicale de bunăvoință, respect pentru autonomie și dreptate.

Moralitatea – termen frecvent folosită în legătură cu modurile în care indivizii își conduc
viața
- personală, privată
- adesea în legătură cu probitatea financiară personală
- comportamentul legal și standardele acceptabile de comportament
interpersonal (inclusiv veridicitatea, onestitatea și sexualitatea)

• Interesul filosofului în studiul teoretic al eticii privește ideea unui comportament corect și
drept, care nu cauzează răul și care poate fi aplicat într-o mare varietate de cazuri.
Trei domenii mari ale studiului etic:
❑ Meta-etică
▪ înțelesul termenilor etici (de exemplu, ce este bunătatea?)
▪ întrebarea despre modul în care se obțin cunoștințele etice (de exemplu, "cum pot să disting
ceea ce este bun de ceea ce este rău?")
Meta-etica – natura proprietăților etice, a afirmațiilor, atitudinilor și judecăților.
• analizează
• întrebările morale
• pe ce bază oamenii știu ce este "adevărat" sau "fals".

❑ Etica normativă
▪ studiul actelor etice – întrebări de felul "ce este bine să fac?"
▪ se referă la modul în care oamenii pot decide ce acțiuni morale "corecte“ ar trebui să
întreprindă.

❑ Etica aplicată
▪ modul în care oamenii pot obține rezultate morale în situații specifice.
▪ examinarea filosofică a problemelor particulare care implică judecăți morale.
Domenii ce pot fi considerate ale eticii aplicate:
• bioetica
• etica mediului (Dar distincția dintre etica
• etica dezvoltării și etica comercială / normativă și cea aplicată
corporativă. devine din ce în ce mai
încețoșată.)
 Intuiție morală și raționament critic
Sentimente morale și principii
▪ Studiul eticii implică
• aplicarea raționamentului critic asupra sentimentelor noastre
• înțelegerea și raționalizarea intuițiilor noastre despre ceea ce este "drept" sau "bun"
▪ Aproape toți oamenii sunt capabili să experimenteze sentimente de empatie față de
ceilalți.
Empatia oferă un sentiment despre ceea ce simt alții și care, astfel, ne permite să ne
identificăm cu alți oameni.
• ne oferă ceea ce unii înțeleg prin sentimentele noastre morale
▪ Raționamentul etic cu privire la aceste sentimente ne oferă principiile noastre morale.
Conștiința noastră morală
▪ Integrarea acestor sentimente și principii morale
▪ se bazează pe emoții, dar ar trebui să fie susținută și de rațiune.

Societățile se caracterizează prin propriile lor idei etice – exprimate în termeni de atitudini și
convingeri – și propriile lor obiceiuri (noțiunile lor despre ceea ce este considerat obișnuit).
▪ Unele dintre aceste etici sunt formalizate în legile și reglementările societății, națiunii.
Astfel de obiceiuri și legi pot influența conștiințele și sentimentele morale ale celor care
trăiesc într-o societate.

Etica filosofică ne cere să facem un pas înapoi de la aceste influențe și să reflectăm critic
asupra sentimentelor și atitudinilor noastre.
Raționalizarea
Studiul eticii implică încercarea de a găsi temeiuri valide pentru argumentele morale pe care
le facem.
Majoritatea oamenilor au deja idei generale – filosofii le numesc "intuiții" sau
"prezumții" - despre ceea ce ei cred că este "corect" sau "greșit".

Dar o abordare filosofică a eticii cere oamenilor

• să gândească critic despre ideile morale pe care le dețin,
• să susțină sau să respingă aceste idei cu argumente convingătoare
• și să fie capabili să articuleze și să explice motivele și ipotezele pe care se bazează
aceste argumente.

În filosofia morală, un argument nu este doar despre convingerile sau opiniile noastre;
în schimb, este vorba despre motivele care stau la baza acestor convingeri sau opinii.

• Înseamnă că valoarea reală a discuției și a dezbaterii întrebărilor etice nu este de a

"câștiga argumentul" sau de a "înscrie puncte" împotriva celeilalte persoane!
• Este mai important să oferim argumente atent analizate pentru a susține ideile
noastre.
• În mod crucial, aceasta necesită o atentă ascultare, analiză și învățare din
argumentele pe care alții le construiesc.
Etica și credința religioasă
Pentru mulți, moralitatea și credința religioasă merg mână în mână.
Mai degrabă decât să se bazeze pe argumente raționale, unii oameni văd acțiunile ca fiind
corecte sau greșite în alți termeni: dacă sunt date de o divinitate.
Unii filosofi morali: - argumentele bazate pe credința religioasă nu pot fi susținute rațional
- putem determina prin reflecție rațională ce este bine și rău
• dacă un dumnezeu comanda doar ceea ce este corect, atunci, logic, acest lucru face ca
ordinele divine să fie inutile
• suntem capabili să știm ce este bine sau rău fără a ne baza pe nici o poruncă divină,
deoarece putem folosi o reflecție rațională
Discuția despre argumentele bazate pe credință și filosofia morală
▪ Oamenii nu sunt întotdeauna de acord cu privire la ceea ce este bine sau rău.
▪ Deci, nu este clar că putem determina ce este bine și rău doar prin reflecție
rațională.
▪ Întrucât mulți oameni privesc religia ca îndrumare morală, nu trebuie să subestimăm
capacitatea învățăturilor morale ale unei tradiții religioase de a convinge publicul să
adopte un standard moral mai înalt.

✓ Principiile și deciziile morale ar trebui justificate prin argumente raționale,

dar considerarea argumentelor religioase nu trebuie exclusă din studiul eticii.
✓ Dacă alegeți sau nu personal să acceptați argumente bazate pe credință ca valide în
cadrul discuțiilor etice, este o decizie care necesită o analiză atentă.
Testarea argumentelor morale
Argumentarea critică – a pune întrebări ori de câte ori cineva ne oferă un motiv pentru a
susține un argument.
▪ Ce fel de raționament utilizează?
▪ Dacă folosește un principiu pentru a-și susține argumentele (raționamentul
deductiv), atunci ce fel de principiu este acesta? Este un principiu rațional?
▪ Dacă furnizează dovezi pentru a-și susține argumentul (raționamentul inductiv),
atunci dovezile sunt fiabile?
▪ Au fost clarificate motivele care ar putea fi în spatele argumentelor lor?
▪ Concluzia trasă are sens, având în vedere motivele pe care le-a oferit?
Dar cu astfel de criterii riguroase, unii oameni pot simți că nu doresc să construiască
niciun argument, deoarece pot să facă greșeli în raționamentul lor!
▪ Majoritatea oamenilor folosesc deja raționamente critice atunci când construiesc
argumente și pun la îndoială argumentele altor persoane.
▪ Avem o idee despre ceea ce credem că este corect pe baza experienței noastre
(prezumțiile noastre etice) și explicăm aceste idei altor persoane pe baza
sentimentelor noastre (intuiții) și a motivelor.
Este importantă și utilă dezvoltarea abilității de a testa propriile dvs. argumente și
argumentele altora, pentru a aborda dilemele care apar în viața noastră personală, în
comunitățile noastre și în organizațiile pentru care lucrăm.
Teorii etice cheie din tradiția filosofiei occidentale
Teoriile etice normative - acțiunea etică: ce ar trebui să facă oamenii în general
În fiecare zi, luăm zeci, sute de decizii despre ce ar putea fi considerate probleme "etice".
• Ar trebui să spăl vasele (chiar dacă sunt obosit), ca să n-o facă partenerul meu?
• Ar trebui să-l ajut pe colegul meu să primească raportul la timp, deși aș prefera să plec mai
devreme de la serviciu și să mă alătur prietenului meu pentru o întâlnire socială?
➢ De obicei, se cântărește foarte repede și ușor ce este drept și / sau greșit în luarea acestor decizii mici.
➢ Dar nu este întotdeauna ușor să afli care este acțiunea corectă sau greșită.
La o examinare mai atentă, chiar o problemă aparent simplă (a da sau nu de ajutor pentru
atenuarea sărăciei) poate fi însoțită de probleme dificile.
• Pe ce bază etică ar trebui persoanele să dea bani pentru caritate?
• Avem datoria de a oferi o parte din venitul nostru pentru a ajuta oamenii mai
puțin norocosi decât noi?
• Sau avem datoria de a susține drepturile fundamentale ale omului de a trăi o viață
sănătoasă și sigură?
• Pur și simplu, acordarea de bani în scop caritabil mă face o persoană bună și îmi
permite să mă simt mai bine?
Oricare ar fi motivul, contează CONSECINȚELE acțiunilor noastre?
• Este important să știm înainte de a dona bani, ce procent din banii noștri vor merge
pentru a-i ajuta pe cei în nevoie și cât va fi plătit consultanților sau directorilor ONG-
urilor?
• Sau pur și simplu acțiunea însăși (aici, actul de dăruire) este în mod intrinsec dreaptă?
Căi etice
Putem înțelege tradițiile etice normative prin metafora drumurilor diferite pe un munte.
• Când oamenii folosesc cuvintele "datorie" și "drepturi", ei se referă (conștient sau nu) la
teoriile despre acțiunea corectă.
• Dar dacă ei discută în ceea ce privește "caracterul" sau "relațiile" noastre, atunci se referă
la teoriile despre cum să fii bun.

Bifurcația principală în etică • etica deontologică

• etica teleologică

▪ Cuvântul deontologic – derivat din cuvântul grecesc deon, "datorie"

• Preocupare pentru acțiunea corectă – a face ceea ce trebuie, pur și simplu, pentru că
este bine să facem acest lucru.
• dacă deciziile etice în sine sunt corecte sau greșite, indiferent de consecințele sau
intențiile acestor decizii etice.
➢ Etici deontologice

▪ Cuvântul teleologic – derivat din două cuvinte grecești: telos, "scop”

• Preocupare pentru a fi bun - cu alte cuvinte, a fi o persoană bună, cu intenții bune.
• se concentrează pe scopul - sau intenția din spatele - acțiunilor umane.
➢ Etici teleologice
 DATORIE

DEONTOLOGICĂ ACTIUNEA CORECTĂ

DREPTURI

ETICA
CARACTER

TELEOLOGICĂ A FI BUN

RELAȚII

EGOISM
CONSECINȚE

UTILITARISM
 Etici deontologice
Non-consecinționismul
Toate teoriile eticii deontologice sunt non-consecinționiste.
▪ pun accentul pe decizia sau acțiunea în sine - motivațiile, principiile sau idealurile
care stau la baza deciziei sau acțiunii - mai degrabă decât să fie preocupate de
rezultatele sau consecințele acestei decizii sau acțiuni.
▪ se bazează pe ipoteze privind drepturile, greșelile și responsabilitățile universale.

Înseamnă că oamenii care promovează aceste tipuri de principii etice cred că ar trebui să fie
aplicate tuturor, oriunde în lume?
• Dacă un copil dintr-o țară are dreptul la educație, nu înseamnă atunci că toți copiii
din lume ar trebui să aibă dreptul la educație?
Exemple de astfel de principii pot fi găsite în Declarația Universală a Drepturilor Omului
Articolul 2: Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în
prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau
socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o
deosebire după statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care
ţine o persoană, fie că această ţară sau teritoriu sînt independente, sub tutelă,
neautonome sau supuse vreunei alte limitări a suveranitate.
Citiți articolul și faceți o listă cu cel puțin zece drepturi despre care considerați că toți
oamenii de pe planetă le au.
Datoriile
Majoritatea oamenilor cred că toate ființele umane au anumite îndatoriri față de alte
ființe umane.
• Datoriile pot fi: – positive: ex., datoria de a avea grijă de copii
– negative: ex., datoria de a nu face rău altei ființe umane
• Atunci când oamenii folosesc limbajul datoririlor, ei o fac de obicei într-un mod care
implică faptul că datoria este universală, pentru toate ființele umane.
Fundamentul teoriilor despre datorii – teoria dezvoltată de Immanuel Kant.

Decât să ne bazăm pe religie, pentru a spune care sunt îndatoririle noastre, mai degrabă
ne bazăm pe puterea rațiunii noastre, pentru a face acest lucru.

În centrul teoriei datoriei lui Kant este ceea ce el a numit imperativ categoric.
• Unele acțiuni și decizii se întemeiază pe dorințele noastre personale.
De exemplu:
• "Dacă vrei să trăiești într-o casă frumoasă, trebuie să muncești din greu".
Totuși, acest lucru nu este un imperativ categoric, deoarece se bazează doar
pe îndeplinirea dorințelor noastre.
• Un imperativ categoric ne spune că trebuie să facem ceva, indiferent de dorințele
noastre personale
De exemplu:
"ar trebui să ai grijă de părinții tăi".
Imperativul categoric
Principiul central al imperativului categoric:
noi ar trebui să tratăm oamenii ca un scop, niciodată ca un mijloc pentru un scop.
• Rezultă: oamenii trebuie tratați cu demnitate.
A trata pe cineva ca pe un mijloc pentru a ne atinge un anumit scop implică utilizarea lui ca instrument
pentru a realiza altceva.
Cumpărând produse realizate de lucrători cărora li s-au plătit salarii inacceptabil de mici, pentru a asigura
un preț ieftin bunurilor pe care le produc, înseamnă a trata muncitorii ca un mijloc pentru un scop, și nu
ne îndeplinim îndatoririle pe care le avem față de acești lucrători.

Dar schiziționând produse de comerț echitabil, dimpotrivă, recunoaștem datoria de a ne

asigura că lucrătorii care produc bunurile noastre câștigă salarii acceptabile.
Conceptul de datorie nu este folosit numai în termenii argumentelor seculare.
Îndemnul de a "face cum ți-ar plăcea ca ei să-ți facă ție" este un text preluat din Scripturile creștine și
prezent în multe alte tradiții religioase.
• a-ți onora promisiunile
• a evita rănirea altora
Multe îndatoriri pot fi privite: • a compensa pe alții când le facem rău
• ca seculare, • a susține dreptatea
• dar și ca religioase: • a îmbunătăți condițiile de viață ale altora etc.

Îndatoririle sunt strâns legate de noțiunea de drepturi.

Când cineva are un drept, aceasta implică faptul că ceilalți au datoria de a susține acest drept.
Priviți din nou lista celor (cel puțin) zece drepturi ale omului pe care le-ați scris.
Aveți datoria de a respecta oricare dintre aceste drepturi pentru oricine altcineva?
Drepturile

• Un drept este pretenția justificată împotriva comportamentului unei alte persoane.

• Drepturile și îndatoririle sunt legate – drepturile unei persoane implică datoria altcuiva de a susține
acel drept.
• justificarea cea mai larg acceptată a drepturilor morale se bazează pe argumentul deontologic al
lui Kant:
o avem datoria de a trata fiecare persoană ca un scop, și nu ca un mijloc pentru scopurile
noastre,
o fiecare persoană este autonomă și rațională și are astfel valoare intrinsecă.

Conceptul de drepturi individuale ale omului

• fundamental pentru sistemele juridice europene
• s-a dezvoltat - atât din argumentul că toți oamenii au anumite drepturi naturale,
- cât și din noțiunile religioase că drepturile vin de la Dumnezeu.
• The American Declaration of Independence:
"toți oamenii sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile”
• Revoluția franceză:
"drepturile omului sunt drepturi naturale intrinseci pentru umanitatea fiecărei persoane”.

Secolul al XIX-lea
• justificarea drepturilor a devenit mai seculară, dar drepturile erau, de obicei, limitate la națiune.
• totuși, ideea că drepturile erau libertăți garantate cetățenilor unei națiuni a fost contestată în secolul
al XX-lea prin constatarea că Germania nazistă a acționat în mod legal, sub legea germane, atunci când
a comis ceea ce ulterior a fost clasificat drept crimă împotriva umanității.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a Organizației Națiunilor Unite din 1948
se bazează pe raționamentul potrivit căruia justiția și tratamentul egal al omului ar trebui
aplicate universal.

Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include
libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta
religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin
invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor.

Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a
avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspindi
informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.

Citiți aceste două articole!

▪ Vă puteți gândi la un mod în care aceste două drepturi pot fi în conflict?
▪ Ce îndatoriri aveți ca să susțineți aceste drepturi pentru alții?
Etica teleologică
Consecinționismul

Etica consecinționistă provine din ramura teleologică a teoriei etice.

• Teoriile teleologice – se concentrează asupra scopului acțiunii etice.
• Teoriile consecinționiste – bazate pe judecăți morale asupra rezultatelor unei decizii
sau a unei acțiuni.
✓ Dacă rezultatele unei acțiuni sunt considerate a fi pozitive sau a da naștere unor beneficii,
atunci această acțiune este considerată corectă din punct de vedere moral.
✓ Dimpotrivă, dacă rezultatul cauzează ceva rău, atunci acțiunea este considerată a fi
eronată din punct de vedere moral.
✓ Bine sau rău – depinde de consecințele deciziei sau ale acțiunii.

Care sunt principalele diferențe dintre etica consecinționistă și cea deontologică?

▪ Etica consecinționistă: consideră o acțiune ca fiind corectă sau rea în baza
rezultatului unei acțiuni.
▪ Etica deontologică: susține că acțiunea însăși este corectă sau rea, indiferent de
rezultatul acesteia.
Egoismul

• teoria potrivit căreia sinele este sau ar trebui să fie motivația pentru toate acțiunile
noastre.
Distincția
• Egoismul ca argument descriptiv (un argument care ne spune cum este lumea de fapt)
• descrie natura umană ca fiind egoistă – indivizii acționează în interes propriu.
o Chiar și atunci când se pare că acționează în interesul altora, persoana este
motivată de interesul propriu, deghizat de argumente (raționalizări): "a-și face
datoria”; „a ajuta pe alții".
o Motivația noastră de a face "fapte bune" poate fi să ne simțim bine
- pentru a ne face să arătăm bine în ochii celorlalți
- pentru că noi credem că, ajutând pe ceilalți, alții ne vor ajuta pe noi.
o Chiar dacă dăm bani anonim pentru caritate, putem face acest lucru numai
pentru că ne face să ne simțim bine despre noi înșine.
• Egoismul ca argument normativ (un argument care ne spune cum ar trebui să fie lumea).
• Ar trebui să acționăm în interesul nostru, deoarece acesta este singurul mod în care
bunăstarea generală poate fi îmbunătățită.
• Dacă fiecare acționează în propriul său interes, atunci societatea va deveni mai
eficientă, ceea ce va fi în interesul tuturor.

Prin urmare, este corect din punct de vedere moral să fie urmărit propriul interes.
Adam Smith
• Comportamentul auto-interesat este îndreptățit dacă duce la scopuri acceptabile din
punct de vedere moral.
• Dacă toată lumea și-ar urma interesul propriu, atunci societatea ca întreg ar fimai
bună.
• Dar dacă egoismul a condus, de fapt, la înrăutățirea societății, atunci ar trebui
abandonat.

• Teoria egoismului – în centrul argumentelor capitaliste conform cărora singura

responsabilitate a societății este față de acționarii săi.
• o anumită formă de responsabilitate socială și ecologică poate fi coerentă cu
egoismul, deoarece deciziile egoiste pot să abordeze cererile morale imediate,
urmărind să satisfacă obiectivele de maximizare pe termen lung ale firmei (de
exemplu, rentabilitatea) sau individului (de exemplu, filantropia).
Utilitarismul
Teorie consecinționistă derivată din filosofiile britanice ale secolului al XIX-lea
• Reprezentanți: Jeremy Bentham și John Stuart Mill
• a marcat în mod special lumea influențată de cultura britanică.
• În loc să maximizeze bunăstarea individual
• utilitarismul se concentrează asupra bunăstării colective
• și identifică binele cu cel mai mare beneficiu pentru cel mai mare număr de oameni:
"principiul celei mai mari fericiri".
• Maximizarea beneficiilor pentru cel mai mare număr de persoane implică evaluări nete ale
beneficiilor:
utilitatea este rezultatul net al beneficiilor și al "dezavantajelor" – sau al costurilor.
• Compromisul – rol fundamental
• Analizele sociale și de mediu cost-beneficiu – instrumente utilitare pentru evaluarea
bunăstării unei acțiuni.

Utilitarismul – trei elemente esențiale:

▪ Dacă o acțiune este corectă sau greșită – se stabilește numai prin consecințele ei.
▪ Valoarea consecințelor unei acțiuni – evaluată în funcție de cantitatea de fericire sau
bunăstare cauzată.
▪ În evaluarea fericirii totale cauzate unui număr de oameni, cantitățile egale de fericire
trebuie să aibă aceeași valoare:
Fericirea mea nu are o valoare mai mare decât aceea a altcuiva.
Etica virtuții
Schimbă accentul de la luarea deciziilor bazate pe reguli (etica deontologică) sau de la
consecințele unei acțiuni (de exemplu, în utilitarism) spre etica indivizilor și a
caracterului uman.
Exemplu: dacă
• un utilitarist ar susține că facerea de acte caritabile maximizează bunăstarea în
societate,
• iar un deontolog ar susține că avem datoria de a-i ajuta pe alții,
• atunci, un etician al virtuții ar susține că ajutorul acordat altora evidențiază
virtuți precum: a fi caritabil sau a fi generos.

• onestitatea
Alte virtuți dezirabile includ
• curajul
Opuse virtuților: viciile.
• prietenia
• mila
• loialitatea
• modestia
• răbdarea etc.

• Te consideri a fi "o persoană bună"?

• Ce virtuți demonstrezi în general în acțiunile și deciziile pe care le iei?
• Ai multe vicii?
Etica profesională
„Societatea și membrii fiecărei profesii încheie un contract social nescris, prin care
membrii profesiei cad de acord să renunțe la unele interese înguste, să promoveze
idealurile seviciului public și să adere la standarde înalte ale activității, în timp ce
societatea permite profesiei o autonomie substanțială de a se auto-reglementa.
Etica unei profesii descrie datoriile specifice asumate de membrii ei prin contractul
social”

• metafora contractului social

• ideea mai simplă că există așteptări reciproce între o comunitate profesională și societate în
sensul mai larg.

În cazul comunității academice

dezvoltarea și internalizarea unor standarde etice reprezintă o parte esențială a
răspunsului la așteptările sociale
• unele mai curând difuze,
• altele formulate explicit în obligații legale sau în cerințe ale diferitelor părți
interesate în educație și cercetare).
„Etică academică” și „etică în mediul academic”

limbajul curent – adesea aceeași sintagmă

• util să distingem între două sensuri diferite, deși corelate.
o „etica academică” (academic ethics),
o „etică în mediul academic” (ethics in academia)

distincții similare – în alte zone ale eticii aplicate,

• spre exemplu
• „etica afacerilor”
• și „etică în afaceri”

▪ „etica academică” – un domeniu de cercetare teoretică și empirică, adesea interdisciplinar,

▪ „etică în mediul academic” – o mișcare intelectuală și socială care promovează etica în
organizațiile academice.

În practică
• adesea cercetătorii care studiază cu instrumente științifice etica academică sunt și persoane
implicate activ în promovarea ei și în sensibilizarea societății și a decidenților de la diferite
niveluri

Păstrând în minte distincția, să notăm totuși că acest curs își propune să răspundă, pe cât posibil,
ambelor sensuri ale sintagmei.
 Alegeți varianta/variantele corecte
Cele mai des invocate principii și/sau
valori morale specifice vieții
academice
Etica cercetării științifice discută
Ce trebuie evitat într-un studiu
academic?
a) libertatea academică,
b) autonomia intelectuală a cercetătorului
c) dreptul la grevă
a) problemele etice care apar în toate fazele
unei cercetări
b) dileme morale ce pot apărea în activitatea
de cercetare
c) evaluarea și avizarea etică a proiectelor de
cercetare
a) imagini-clișeu despre femei,
africani/asiatici, religii ne-creștine
b) opinii intolerante, rasiste
c) discuția rațională și critică
Integritate academică
 Înșelăciune

Colaborare
Plagiat
neautorizată
Tipuri de
abateri
academice
Dublă Fraudă academică
prezentare

Substituire de
persoană
 Înșelăciune Eludarea procedurilor de testare echitabilă sau încălcarea
regulilor de examinare
Astfel de acte pot fi:
• premeditate / planificate
• neintenționate sau oportuniste

Înșelăciune la teste sau examene finale:

• studentul întreprinde ceva în timpul unui test sau examen final, astfel încât condițiile să nu mai fie
corecte pentru toată lumea, și dobândește un avantaj față de ceilalți
Acțiuni care pot fi catalogate drept înșelăciune:
• a privi spre fișele altui student în timpul unui examen
• a permite cuiva să se uite la fișa de test / răspuns
• A deține materiale neautorizate în sala de examinare
• Utilizarea materialelor neautorizate online (telefoane mobile, calculatoare, dicționare etc.).
• Accesarea materialelor neautorizate invocând o nevoie la baie în timpul unui examen.
• Discuții, informări prin e-mail / sms sau implicarea în alte forme de comunicare cu alții, în timpul
unui test sau al unei examinări legate de materialul cursului.
• Împărtășirea de răspunsuri sau întrebări altor studenți înainte sau în timpul unui test / examen.
• Solicitarea de către student a unui tratament favorabil înainte de un examen.
• Vânzarea și / sau distribuirea răspunsurilor altor persoane înainte de efectuarea unui test sau a
unei examinări.
• Continuarea procesului de scriere după terminarea testului sau a examinării.
• Fotografierea articolelor de examen cu telefonul mobil.
• Folosirea conținutului de clasă înregistrat în timpul examenelor (de exemplu, căști în urechi,
ascultarea unei lecții înregistrate sau a unor note personale verbale)
 Colaborare Colaborarea pe teme, proiecte, teste sau alte activități, între un
neautorizată student și orice altă persoană, cu excepția cazului în care sunt
autorizate de profesor.
• Când un student și altcineva lucrează împreună la un proiect, la un test de laborator sau la
alte activități fără permisiunea clară a profesorului.
• Proiectele și testele sunt deseori concepute pentru a fi realizate independent.
• Cu excepția cazului în care instructorul spune că un proiect va fi realizat în grup.
• Când o persoană îți corectează lucrarea.

EXEMPLE:
• Primirea unui ajutor substanțial sau lucrul împreună pentru o parte ori pentru tot proiectul - fără
permisiune.
• Studenții trebuie să citească cu atenție instrucțiunile și să-i ceară instructorului lămuriri, dacă nu sunt
siguri de regulile de colaborare.
• Pentru corectitudinea exprimării, nu este considerată o colaborare necorespunzătoare, dacă se cere
permisiunea instructorului înainte de a face acest lucru.
• Proofreader-ul nu ajută în ce privește conținutul academic al lucrării.
• Utilizarea necorespunzătoare a proiectelor vechi și a testelor în scopul realizării unor noi sarcini.
• Crearea unui site media pentru distribuirea, vânzarea și / sau copierea materialelor de curs fără
autorizarea de către instructorul cursului.
• Prezentarea materialelor scrise sau create de altcineva, parțial sau integral. Acest lucru poate fi
considerat și plagiat.
• Ajutarea altor studenți prin oferirea de consultanță, consiliere colaborare.
Dubla prezentare

Cazul în care un student prezintă o lucrare, complet sau parțial, pentru mai multe
discipline, fără permisiunea titularului de curs.

• Chiar și copierea și lipirea unui paragraf dintr-o lucrare veche într-una nouă poate fi
dublă prezentare.
• Dacă studenții doresc să folosească idei din alte lucrări pe care le-au scris, ar trebui să-i
întrebe pe titularii disciplinelor respective.

EXEMPLE
• Trimiterea unei lucrări redactate pentru un alt curs.
• Trimiterea de date, imagini, diagrame, tabele sau hărți care au fost completate pentru
un alt curs fără o citare corectă și fără permisiunea profesorului.
Substituirea de persoană

Susținerea unui test sau a unui examen pentru un alt student sau utilizarea neautorizată a
semnăturii sau identificării unei alte persoane pentru a reprezenta pe altcineva.

EXEMPLE
• Scrierea unui eseu pentru un alt student.
• Participarea și susținerea unui test sau a unui examen pentru un alt student.
• Utilizarea unei semnături false, a unei alte persoane, pentru a susține un examen sau
pentru a obține servicii de la universitate.
• Înregistrarea participării pentru un alt student, semnarea unei foi de prezență sau a
unei alte forme de identificare pentru altcineva.

• Realizarea de postări online legate de curs, pretinzând că sunt ale unui alt student.
• Un student care pune o altă persoană să susțină un examen în numele său.
 Frauda academică

Falsificarea datelor sau a documentelor oficiale, precum și falsificarea documentelor medicale

pentru a obține locuri de cazare, pentru a realiza proiecte, a susține teste sau examene.

Frauda academică – o ofensă foarte gravă

• modificarea documentelor oficiale, cum ar fi un act emis de medic, pentru a obține locuri de
cazare sau pentru a susține examenele mai târziu
• achiziționarea unei lucrări prin intermediul internetului sau în alt mod
• Falsificarea sau manipularea informațiilor medicale sau a altor documente oficiale
• Falsificare pe cererile de admitere
• Falsificarea semnăturilor pe un formular
• Prezentarea de formulare instituționale falsificate
• Furt de orice fel: furtul de cod de calculator, lucrări și sarcini de la alți studenți și / sau
instructori
• Sabotarea muncii academice a altor studenți
• Furtul ideilor de cercetare ale altor studenți – acesta poate fi și plagiat.
• Schimbarea răspunsurilor la un test sau la o examinare după ce au fost evaluate și returnate
studentului
• Revendicarea unei lucrări ca trimisă atunci când nu a fost trimisă
Art.19
(1) Rezultatul unui examen sau al unei evaluări poate fi anulat de către decanul facultăţii, în temeiul prevederilor din Legea
1/2011 și ale Cartei Universității din București, atunci când se dovedeşte că acesta a fost obţinut în mod fraudulos sau prin
încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară. Decanul poate dispune reorganizarea examenului.

Art.54 Exmatricularea pentru fraudă

(1) Studentul care încearcă să promoveze probele de evaluare (examene, colocvii, proiecte, teste, etc.) prin
fraudă va fi exmatriculat, prin dispoziția Rectorului, la propunerea Consiliului Facultății. Consiliile
facultăților pot pot aduce precizări suplimentare (explicații, nuanțări, ori detalieri), în spiritul intoleranței
față de frauda universitară prevăzut în Carta Universității din București și în Codul de etică al UB).
(2) Este considerată fraudă oricare dintre următoarele situații:
a) plagiatul și autoplagiatul (reciclarea unor lucrări deja prezentate și evaluate);
b) copierea, în orice mod, a rezolvării subiectelor de la alți studenți;
c) comunicarea, prin orice mijloace, cu persoane aflate în afara sau în interiorul sălii de examinare, în
scopul rezolvării subiectelor;
d) deținerea de tipărituri sau alte înscrisuri conținând surse de informare privind materia de examen,
neautorizate de examinator / comisia de examinare, indiferent dacă acestea au fost sau nu utilizate
în timpul probei de evaluare;
e) deținerea de mijloace electronice de comunicare sau de informare sau care permit comunicarea
sau informarea, indiferent de natura acestora (telefoane mobile, PDA-uri, notebook-uri, ceasuri
etc.) și indiferent dacă acestea au fost sau nu utilizate în timpul probei de evaluare;
f) schimbarea subiectului / subiectelor de examinare, neautorizată de examinatori / comisia de
examinare, în scopul fraudării examenului sau colocviului;
g) înlocuirea lucrării scrise, redactate la examen sau colocviu, cu o lucrare pregătită anterior intrării la
examen sau colocviu;
h) fabricarea datelor (modificarea fictivă a informațiilor ori concluziilor și falsa citare din surse
inexistente);
i) substituirea de persoană.
 Plagiatul
• Prezentarea sau utilizarea informațiilor, a
Exemple
• Copierea textului (chiar dacă este din
ideilor, a enunțurilor, a constatărilor etc.,
notele profesorului sau din manualul
ca proprii, fără o citare corespunzătoare
cursului), fără a include în ghilimele și
într-o lucrare scrisă, test sau examinare
fără a cita sursa.
finală.
• Copierea parțial sau în întregime a unor
diagrame, tabele, grafice, hărți, imagini
Plagiatul neintenționat
sau fotografii, fără referințe sau
• poate include citarea / referința incorectă
permisiuni corespunzătoare.
– studentul nu a vrut să facă ceva greșit
• Copierea enunțuriilor și schimbarea
sau a crezut că a citat corect.
unor cuvinte fără o citare corectă sau
• se întâmplă atunci când studenții nu știu
recunoașterea sursei ideilor sau a
cum să scrie, să editeze și să citeze corect.
informațiilor.
• Oricine poate plagia neintenționat.
• Prezentarea unei idei, a unui rezumat al
informațiilor etc., fără a recunoaște
Auto-plagiatul
sursa acestor idei sau informații.
• poate apărea atunci când studenții
folosesc părți ale unei lucrări depuse
anterior, fără o citare corectă și fără
permisiunea profesorului.
Plagiatul
A plagia înseamnă a folosi ideile şi chiar cuvintele altora fără a menţiona clar sursa informaţiei.
• Plagiatul este considerat un act de furt intelectual.
În mediul academic, sursa oricărei idei folosite în propria scriere este indicată prin citare sau
referinţă.
• Autorul care nu procedează astfel poate fi învinuit de plagiat.

În ce cazuri se poate vorbi de plagiat?

A.1. Cazuri evidente de plagiat
Sunt cazuri care se pot proba prin simpla confruntare a textelor. Astfel, este plagiat, dacă
a) se identifică într-o lucrare fraze sau porţiuni de text scrise de un alt autor şi preluate
aproape literal, fără semnele citării şi fără trimitere bibliografică;
b) se constată că ceea ce este prezentat drept lucrare proprie este în realitate doar o
copiere a unui text compus de altcineva;
c) o lucrare prezentată ca proprie reprezintă de fapt, în întregime sau parţial, traducerea
unei scrieri dintr-o altă limbă, chiar dacă este menţionată ca sursă;
d) se prezintă ca lucrare proprie un text descărcat de pe Internet cu sau fără menţionarea
sursei.
B.2. Cazuri mai puţin evidente de plagiat şi mai greu de probat
a) dacă un autor foloseşte idei şi argumente din altă lucrare, dar formulate în propiile sale
cuvinte şi fără referire la sursă sau făcând referiri in mod insuficient;
b) dacă lucrarea, în totalitate sau într-un grad semnificativ, ar constitui o parafrază banală
a altei lucrări (reformulare a ideilor).
AUTOPLAGIATUL
• Ce înseamnă auto-plagiatul, cum putem să „furăm” propriile contribuții originale?
• Cuvântul cheie – ideea de originalitate.
• pretindem că o contribuție a noastră este originală, dar de fapt am publicat-o anterior,
• în prima lucrare contribuția era originală, iar în cea de-a doua, este auto-plagiată.
• Auto-plagiatul – problema primirii de recompense
• Aceeași perosană
• primește o diplomă de licență ca urmare a absolvirii studiilor de licență și a finalizării unei teze
de licență.
• dacă va preda propria teză de licență (sau părți din aceasta) și sub forma unei teze de
dizertație, va primi o diplomă de studii masterale în temeiul aceleiași lucrări.
• Aceeași perosană
• va fi de două ori recompensată pentru aceeași muncă.
• dublă recompensă înșeală încrederea comisiei, fiind și incorectă pentru colegii și colegele care
au realizat o teză originală de dizertație.
• dacă o persoană promovează în ierarhia științifică pe baza unor publicații ce repetă contribuții deja
publicate anterior, tot de el/ea, beneficiile suplimentare pe care le obține conform noii poziții (autoritate,
recompense financiare) se bazează pe o înșelătorie.
• Cei înșelați sunt evaluatorii, cei care au decis meritele candidatului, dar și contra-candidații care s-au
prezentat doar cu contribuțiile lor originale reale, fără să le repete.
• Auto-plagiatul – o re-utilizare nelegitimă a propriilor contribuții științifice
• „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte,
expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise,
inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a
face trimitere la sursele originale” (L 206/2004, Art.4e).
Cazuri în care autorii pot reutiliza legitim fragmente din creațiile lor anterioare
– de regulă, precizând explicit unde au mai fost publicate.

Exemple:
• anumite descrieri ale metodei de cercetare se pot regăsi în articole ce raportează rezultate diferite ale unor
studii proprii bazate pe aceeași metodă, indicând faptul că metoda a fost publicată și anterior.
• un articol apărut într-o revistă poate fi republicat într-un volum, cu mențiunea clară a primei apariții.

Re-utilizare legitimă
• dacă nu conduce la o inflație artificială a meritelor autorului privind contribuțiile originale,
• este menționată publicarea originală
• contribuțiile originale din a doua lucrare necesită și justifică reproducerea anumitor precizări
metodologice, tehnice etc. din lucrarea inițială.

• Feluri în care putem refolosi justificat creațiile noastre anterioare

• dacă le adaptăm pentru o nouă audiență,
• dacă publicăm o traducere în altă limbă,
• dacă pornim de la ce am scris anterior pentru a reinterpreta sau comenta propriile noastre
contribuții,
• dacă dăm exemple din ce am scris înainte într-o lucrare nouă.

Dacă am acordat drepturile de proprietate intelectuală/copyright pentru publicația noastră

anterioară unei edituri, avem nevoie de acordul deținătorului de copyright pentru a reproduce,
traduce sau modifica părți din ea, chiar dacă noi am scris-o.
• Fără acordul deținătorului de copyright, vom încălca proprietatea intelectuală a acestuia.
Autori, Autorat, Co-autorat
Legea 8/1996 stabilește cadrul pentru definirea noțiunii de Autor:
• „Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. (Art.3, alin.1);
• „Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost
adusă pentru prima dată la cunoștință publică.” (Art.4, alin.1)

Calitatea de Autor există individual, în co-autorat și colectiv.

• „operă comună” opera „creată de mai mulți autori, în colaborare”
• dreptul de autor „aparține coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal,
în condițiile prezentei legi.” (Art. 5, alin. 1,2)
Co-autorat
• colaborare în mediul de Cercetare,
• situațiilor penibile ale falsului co-autorat
• Citare excesivă între membrii unui grup în vederea creșterii artificiale a indicelui Hirsch

Abaterile de la buna conduită în cercetare (Legea 206/2004, la Art.2:

c) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a unuia sau mai multor
coautori care nu au contribuit semnificativ la publicație ori excluderea unor coautori
care au contribuit semnificativ la publicație;
d) includerea în lista de autori a unei publicații științifice a unei persoane fără acordul
acesteia;
e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze,
teorii ori metode științifice nepublicate”.
 Alegeți varianta/variantele corecte
Ai terminat studiile de licență și ești înscris la un
master din aceeași facultate. Într-o lucrare din
bibliografia aferentă unui curs al cărui titular
este fostul coordonator al tezei tale de licență
descoperi multe pasaje, chiar capitole întregi din
teza ta de licență. Cum este corect să procedezi?
Într-o revistă apare articolul autorului X care
semnează declarația că deține dreptul de autor.
Revista primește o sesizare din partea autorului
Y, care susține că articolul preia, fără acordul său,
pasaje extinse, necitate, dintr-o cercetare,
publicată, la care lucraseră amândoi.
Când comit un auto-plagiat?
a) Informez Comitetul de Etică al
Universității.
b) Încerc să obțin cât mai multe
avantaje?
c) Tac. Pentru că, dacă vorbesc, risc
să nu mai termin studiile
a) E un plagiat?
b) E fals în declarații?
c) A fost lezat dreptul de proprietate
intelectuală?
a) Dacă predau propria teză de
licență ca teză de dizertație.
b) Dacă reproduc 2 capitole din teză
de licență în teza de dizertație.
c) Dacă dezvolt o idee din teză de
licență în teza de dizertație
Bibliografia

• o listă a surselor folosite pentru obţinerea de informaţii în vederea redactării unei anumite
lucrări.
• Aceasta este inclusă la sfârşitul lucrării, pe ultima sau ultimele pagini.
• imposibil să includă tot ce s-a scris în legătură cu un subiect dat; de aceea, mulţi autori
găsesc mai potrivit să folosească alte titluri:
• Lucrări citate (consultate),
• Bibliografie selectivă,
• Surse consultate etc.
Rolul Bibliografiei
• face cunoscute sursele folosite astfel încât cititorii să le poată consulta;
• arată că am realizat o muncă de cercetare şi de documentare
• garantează acurateţea lucrării noastre.
Din contră, neataşarea unei Bibliografii poate duce la acuzaţia de plagiat.
Elementele pentru întocmirea unei referinţe bibliografice sunt:
• autorul sau autorii;
• titlul lucrării (carte, articol);
• formatul (tipărit sau on-line);
• locul publicării;
• editura;
• data publicării;
• paginaţia;
• adresa web şi data accesării (pentru resurse on-line).
Cel mai simplu şi mai accesibil tip de Bibliografie – lista alfabetică unică.
• Dar nu este şi cea mai recomandată, mai ales în cazurile în care se folosesc categorii
diferite de surse.
• când folosim texte clasice, acestea vor fi diferenţiate de celelalte lucrări prin
compartimentarea bibliografiei în două liste:
• lista textelor clasice (folosite ca Surse sau Texte primare)
• şi lista bibliografică a lucrărilor de specialitate (Literatura secundară sau Surse
secundare).

• într-un studiu legat într-un fel de opera unui autor clasic,

• de obicei, lista lucrărilor scrise de el însuşi este separată de
• lista lucrărilor despre el şi despre lucrările lui
• A. Lucrări ale lui...;
• B. Literatură secundară.
Referinţele bibliografice în paranteze şi note de subsol

Moduri de a face trimiteri la surse:

a) note de subsol (Footnotes);
b) note de final (Endnotes);
c) referinţe în paranteze (Parenthetical citations) chiar în textul principal, imediat după
citat.

• Notele de subsol
sunt specificate sursele bibliografice.
• o simplă referinţă bibliografică – trimiterea la lucrarea unui autor din care s-a citat în
textul principal sau în baza căreia s-a susţinut ceva;
• indicaţii bibliografice de întărire privind o problemă discutată în textul principal,
introduse prin formula: „în legătură cu această problemă, vezi şi...”;
• o trimitere la altă lucrare, introdusă prin abrevierea cf. (de la confer, compară).
• conţin adesea un citat (sau mai multe) unde se explică mai detaliat ori se susţine o
afirmaţie din text care are legătură cu subiectul tratat, dar este oarecum periferică.
Citatele vor fi scrise întotdeauna în limba textului principal; dacă sursa citată este într-
o altă limbă, citatul va fi tradus.
• pot apărea şi precizări sau comentarii (uneori polemice).
De ce cităm?
• Pentru schimbul intelectual, referirea bibliografică şi citarea sunt fundamentale.
• Citând corect sursele
• recunoaştem că suntem îndatoraţi altor cercetători
• semnalăm dorinţa noastră de a aparţine unei comunităţi de idei
• evidenţiem contribuţia noastră la dialogul academic în curs de desfăşurare.
• oferim curtuazie celorlaţi cercetători.

În acelaşi timp, un eseu nu poate fi o simplă compilaţie de citate

• grosul eseului îl reprezintă propria scriere, nu citatele din sursele primare şi secundare.
• Vom impresiona nu prin citatele date, ci prin punctul de vedere construit în propriile
noastre cuvinte.

Decizia dacă ceva este "cunoaștere comună"

• putem considera ceva ca o cunoaștere obișnuită dacă
• Găsim aceleași informații nedocumentate în cel puțin cinci surse credibile.
• ar putea fi cunoscută dacă credem că informațiile pe care le prezentăm
constituie ceva pe care cititorii îl vor cunoaște deja sau ceva pe care o persoană
ar putea să o găsească cu ușurință în sursele de referință generale.
Dar când avem îndoieli, cităm
dacă citarea se dovedește a fi inutilă, va spune profesorul sau editorul.
Ce este cunoașterea comună?
• nu trebuie să citezi sursa când informațiile din prezentare sunt "cunoștințe comune".
Dar ce este cunoaștereacomună?

În general vorbind, cunoștințele comune se referă la informații pe care cititorul mediu, educat
le-ar accepta ca fiind de încredere, fără a fi nevoit să le caute. Aceasta include:
• Informațiile pe care majoritatea oamenilor le cunosc, cum ar fi faptul că
apa îngheață la 0 grade Celsius sau că Barack Obama a fost primul afro-american ales
președinte.
• Informații împărtășite de un grup cultural sau național, cum ar fi
numele eroilor celebri sau evenimente din istoria națiunii care sunt amintite și celebrate.
• Cunoștințele împărtășite de membrii unui anumit domeniu, cum ar fi faptul că
condiția necesară pentru difracția radiației de lungime de undă dintr-un solid cristalin este
dată de legea lui Bragg.
• Cu toate acestea, ceea ce poate fi o cunoaștere obișnuită într-o cultură, națiune, disciplină
academică sau grup nu poate fi o cunoaștere comună în alta.

Cum pot determina dacă informațiile pe care le folosesc sunt cunoștințe comune?
Pentru a decide, întreb:
• Cine este publicul meu?
• Ce pot să presupun că persoanele care îl formează știu deja?
• Voi fi întrebat de unde am obținut informațiile mele?
Înlegătură cu orice afirmație care nu ar fi cunoscută cititorului mediu, ar trebui să se spună de
unde a fost obținută.
Sfat: Când aveți dubii, citați sursa.
Ex.: Care dintre următoarele afirmații ar fi considerată cunoaștere comună?
Și pentru care ar trebui să fie citată sursa?
1) Potrivit teoriei Big Bang, universul a început cu miliarde de ani în urmă, cu o explozie
enormă.
2) Expresia "Big Bang" a fost creată de Sir Fred Hoyle, un astronom englez. Hoyle a folosit
termenul pentru a combate teoria, cu care nu era de acord.
3) Conform modelului Big Bang, explozia inițială a fost produsă atunci când un centru
infinit de fierbinte, dens a început să se extindă, dând naștere particulelor care în cele
din urmă s-au format în universul nostru.

Enunțul (1) - o cunoaștință generală - teoria Big Bang este larg acceptată în rândul
oamenilor de știință, iar termenul este utilizat în mod regulat în discuțiile de zi cu zi.
Enunțul (2) - necesită citare; aceste informații sunt foarte specifice și pot fi chiar
necunoscute unor fizicieni.
Enunțul (3) - nu ar avea nevoie de citare către o audiență de studenți la fizică, dar ar
avea nevoie de citare într-o lucrare pentru un public non-expert.
Despre credibilitatea surselor
Există grade de credibilitate şi pentru sursele pe care le folosim în cercetarea ştiinţifică.
• în ce măsură sunt ele credibile şi pentru cine?
Ce ne poate ajuta în vederea aprecierii credibilităţii unei surse.
• Cine a scris-o?
• Care este pregătirea autorului şi dacă este acreditat?
• Are el expertiza să scrie asupra acestui subiect?
Pentru aceasta trebuie să căutăm informaţii prinvind afilierea sa academică sau biografia sa.
• Unde a fost publicată?
• Într-o revistă academică?
• revista este peer review, articolele sunt evaluate independent de experţi în domeniu?
• Ne vor interesa acele reviste care apar sub egida unor edituri universitare, societăţi profesionale
sau edituri ştiinţifice.
• Care este publicul ţintă? Este scrisă pentru alţi cercetători?
• Limbajul articolului ne arată cui se adresează autorul.
• este folosită o terminologie specializată
• presupune că cititorii au o anumită pregătire în domeniu pentru a înţelege termenii şi premisele
articolului.
• Organizarea articolului
• În unele discipline, articolele profesionale au o structură previzibilă, incluzând un abstract, secţiuni,
subsecţiuni, o concluzie.
• Care sunt sursele de care s-a folosit autorul?
• Notele de subsol şi Bibliografia ne arată dacă autorul se referă la alte cercetări publicate în acelaşi
domeniu.
• oferă o trecere în revistă a cercetării asupra subiectului?
Putem folosi Wikipedia ca sursă?

Wikipedia este o enciclopedie online accesibilă gratuit.

• Diferenţa faţă de alte enciclopedii – informaţia din Wikipedia este oferită de cititorii ei.
• cititorii contribuie cu informaţii → articolele acestei enciclopedii trebuie tratate cu
prudenţă ca surse de cercetare, căci ele nu sunt scrise de experţi în domeniul respectiv;
ele pot fi foarte părtinitoare şi, de multe ori, ne pot dezinforma şi induce în eroare.
• Wikipedia şi-a câştigat o proastă reputaţie în şcolile din întreaga lume:
• dascălii susţin că Wikipedia nu este o sursă sigură, credibilă pentru a fi citată într-un
eseu.
• Cel puţin în prezent, Wikipedia nu poate fi considerată ca sursă academincă de
informaţie.
• Internetul oferă alte surse de informaţie mult mai sigure.
• Wikipedia poate fi folosită, dar numai ca punct de plecare în cercetare.
• Wikipedia nu trebuie să fie citată într-un eseu academic, neputând concura cu
enciclopediile specializate din biblioteci şi cu alte resurse online.
• Articolele din Wikipedia nu sunt încorporate în lumea discursului academic.
• Fără a cunoaşte cine este autorul articolului este greu să ne pronunţăm în legătură cu
valoarea lucrării.
• Fără autor cunoscut, articolele din Wikipedia nu pot fi considerate ca având autoritate.
Ce surse gratuite online putem folosi?

Cu siguranţă, se pot găsi informaţii academice disponibile gratuit pe internet. Ce trebuie să avem
în vedere pentru a evalua sursele online.
• Cine a scris? Pentru aceasta, trebuie să examinăm URL-ul site-ului.
• Este vorba de un website personal, găzduit de un furnizor de servicii de internet?
• Este o organizaţie non-profit (.org)?
• Ţine de o arganizaţie academică (.edu)?
• mai degrabă un site academic (.edu) decât unul personal oferă informaţie sigură şi credibilă.

Precauţie şi în cazul site-urilor academice

• ele pot conţine şi informaţii postate de către studenţi care nu au încă autoritate în subiectul
care ne interesează;
• De aceea, este bine să încercăm să aflăm mai multe despre autorul sursei respective.
• De ce şi pentru cine a fost scris?
Multe site-uri au câte o secţiune intitulată „About...” sau FAQ de unde putem afla cât de
credibilă sub raport ştiinţific este informaţia oferită.
• Este site-ul actualizat?
• Ce surse foloseşte?
Conţinutul multor site-uri este preluat (dacă nu plagiat) din alte site-uri.
Trebuie verificat dacă cei care au scris pe acest site au folosit surse în mod responsabil.
MIJLOACE ELECTRONICE DE VERIFICARE A LUCRĂRILOR:
AVANTAJE, LIMITE, APLICAȚIE PRACTICĂ

• Programele de depistare a plagiatului - folosite în mod coerent din 2001,

• University of Virginia – profesorul de fizică Louis A. Bloomfield a dezvoltat un program de computer
prin care a re-evaluat lucrările a peste 1500 de studenți și a constatat un număr foarte mare de
similitudini de texte, care puneau problema unor încălcări masive ale principiilor academice.
• procedeul s-a extins, diverse firme au dezvoltat programe tot mai complexe de depistare a
similitudinilor, iar utilizarea acestor programe a devenit și un instrument de prevenție.
• România
• utilizarea acestor programe, sporadică inițial, s-a extins considerabil după declanșarea
discuțiilor publice despre doctoratele plagiate de politicieni (2012).
• Universitatea din București
• verificarea în caz de suspiciune a tezelor de doctorat și a altor texte
• din 2014 controlul preventiv prin verificarea unui număr de lucrări selectate aleator dintre tezele
depuse.
• Ministerul Educației (2016) – politică de verificare a tezelor de doctorat
• analiza a evidențiat faptul că cea mai mare parte a universităților foloseau deja – în
măsuri diferite – programe electronice de detectare a similitudinilor.
• După o verificare tehnică a funcționalității programelor deja folosite de universități, prin
ordinul nr.3485 din 24 martie 2016 a fost recunoscută folosirea următoarelor programe:
- iThenticate (Turnitin) - Safe Assign
- Plagiarism detector + PDAS - SEMPLAG
(Plagiarism Detector Accumulator Server) - Sistemantiplagiat.ro
- Safe Assign
Cerințe pentru Programele de identificare a similitudinilor textuale:

1) verificarea cu baze deținute de dezvoltator (abonamente pe care le are dezvoltatorul cu

diverse reviste, jurnale, edituri, etc);
2) verificarea cu Internetul/web;
3) realizarea unei baze proprii și permiterea contrastării cu aceste documente ;
4) încărcarea si verificarea fișierelor în formate: *.doc, *.docx, *.pdf.;
5) recunoașterea caracterelor românești;
6) generarea unor rapoarte de analiză care să conțină:
a. numele software-ului utilizat
b. data la care a fost generat raportul
c. fragmentele/zonele similare din documentul verificat marcate sugestiv, fie prin
culoare și trimitere la link, fie încadrate într-un chenar și însoțite de linkul către
sursa suspectă, fie prin afișarea comparativă a fragmentelor similare însoțite de
numele sursei)” (OMENCȘ, nr.3485/2016).
Caracteristici și mod de utilizare
Programele de detectare a similitudinilor au câteva caracteristici comune:
• nu detectează plagiatul și/sau încălcarea principiilor deontologiei academice în sine,
• ci similitudinile dintre textul supus verificării și alte texte stocate în baza de date și/sau
accesibile online;
• rezultatul verificării – un raport care cuprinde:
• lista similitudinilor,
• textele pasajelor identificate ca similare,
• sursa textelor similare,
• diverse alte date sau marcaje care să ușureze vizualizarea și analiza umană
subsecventă;
• folosesc un algoritm reglabil, având la bază numărul de cuvinte identice;
• majoritatea programelor combină verificarea la două niveluri de similitudine, de
exemplu șirurile de 5 cuvinte identice și șirurile de 25 cuvinte identice.
• mărimea șirurilor de cuvinte identice determină mărimea procentului de similitudine
al unui text (cu cât este mai mic numărul de cuvinte care trebuie să fie identice, cu atât
este mai mare procentul de similitudine indicat în raport);
• conținutul rapoartelor depinde în mare măsură de setările generale ale programului, setări
care cuprind și faptul dacă în analiză sunt incluse notele de subsol sau listele de referințe
bibliografice, textele între ghilimele etc.; unele programe îngăduie reglarea setărilor de
către oricare utilizator pentru o verificare anume, altele necesită drepturi de acces
electronic speciale pentru a schimba setările;
• pe lângă identitatea deplină a șirurilor de cuvinte, unele programe semnalează și situațiile
în care anumite texte cuprind reformulări minore și/sau alterări ale ordinii cuvintelor.
Rapoartele de similitudine nu stabilesc dacă un text este plagiat și nici dacă este original.
• este nevoie de analiza calitativă a factorului uman, a profesorului care verifică lucrarea cu
ajutorul acestor programe și rapoarte.
• un procentaj mare de similitudine în raport nu înseamnă că textul este neapărat plagiat, după
cum nici un procentaj 0 de similitudine nu garantează neapărat originalitatea textului.
• este de datoria profesorului să analizeze raportul de similitudini în detaliu, decizând în fiecare
dintre situații dacă similitudinea reflectă un plagiat sau dacă ea este legitimă (caz în care
unele programe îngăduie excluderea dintr-o formă editată a raportului).

Situații în care analiza umană conduce la exonerarea de suspiciune a unor similitudini:

• pasajul indicat ca similar este un citat, marcat cu ghilimele și care are trimitere conform
regulilor de citare recunoscute;
• textul indicat de raport este similar cu un alt text al aceluiași autor, postat anterior, dar în
lucrarea verificată este menționată explicit existența publicației anterioare;
• textul similar semnalat în raport a fost postat online ulterior redactării textului verificat;
• pasajul indicat ca similar este de fapt o sintagmă uzuală
• la o setare pentru identificarea șirurilor de 5 cuvinte identice aceasta poate indica și
• expresii uzuale de tipul „și pe de altă parte”,
• denumiri de instituții precum „Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare”
• o afirmație care exprimă un adevăr general, greu sau imposibil de formulat într-un
mod care să excludă similitudinea cu alți utilizatori (de exemplu, „Primul Război
Mondial a avut loc în anii 1914-1918”).
Limitele programelor de verificare electronică
• nu pot identifica preluările din texte care nu sunt accesibile pe Internet sau în bazele de date
accesibile;
• performanța diferitelor programe depinde deci de mărimea bazelor de date la care au
acces (din acest punct de vedere, Turnitin este lider mondial);
• nu pot depista preluările din texte redactate în alte limbi;
• dintre programele folosite în România, doar SEMPLAG cuprinde posibilitatea de a
identifica și traducerile din engleză în română;
• identifică doar similitudinile textuale, nu și preluările de figuri (grafice, scheme, hărți, imagini
etc.);
• nu indică întotdeauna sursa primară a preluării;
• dacă doi autori au plagiat un text care nu este accesibil online (de exemplu, o carte
publicată în 1952), atunci se indică similitudinea cu textul similar care a fost primul
postat online, și nu cu sursa comună a plagiatului;
• au performanțe relativ slabe în identificarea parafrazărilor;
• unele programe nu îngăduie verificarea unitară a unor texte mari, solicitând divizarea
acestora și emițând rapoarte separate pentru fiecare parte.
• vulnerabilitățile specifice programelor electronice (virusare, căderi de tensiune etc.),
• obiecțiile legale la stocarea textelor în bazele de date folosite pentru confruntarea lucrărilor
verificate,
• costurile considerabile care pot descuraja folosirea de către instituții cu resurse financiare
limitate,
• analiza umană a rapoartelor de similitudine necesită un training și timp din partea
verificatorilor.
 Alegeți varianta/variantele corecte

Programele de depistare a plagiatului a) Plagiatul ca atare

detectează b) Similitudini
c) Reformulări
Etica cercetării științifice

Etica cercetării științifice discută problemele etice care apar în toate fazele unei cercetări,
• de la alegerea temei și a metodelor,
• la desfășurarea ei propriu-zisă
• și apoi, la publicarea și valorificarea rezultatelor.

Atunci când cercetarea implică ființe vii ca subiecți, problemele de natură morală pot fi
extrem de complexe.
• o preponderență a studiilor care discută cu precădere aspecte care țin de științele viului.

Etica cercetării științifice – sintagmă cu o dublă utilizare

➢ o zonă a reflecției teoretice, în care sunt discutate dileme morale ce pot apărea în activitatea
de cercetare, sau sunt formulate și analizate propuneri normative de abordare a acestor
dileme.
➢ sau o realitate instituțională, configurată de
▪ mecanismele care asigură evaluarea și avizarea etică a proiectelor de cercetare,
▪ dezvoltarea unor standarde și reglementări
▪ monitorizarea respectării lor
o comisii de etică a cercetării
o consilii naționale de etică
o cerințe de natură etică ale revistelor de specialitate etc.
Libertatea academică și dezacordul

Noțiunea de libertate academică

Universitatea
• activează în cadrul unor societăți organizate diferit ca urmare a condițiilor geografice și a moștenirii
istorice
• o instituție autonomă care produce și transmite, în mod critic, cultura prin intermediul cercetării și
învățământului
Pentru a răspunde necesităților lumii contemporane, universitatea trebuie să fie independentă, din punct
de vedere moral și științific, în raport cu orice putere politică și economică

Libertatea cercetării, a învățământului și a formării – principiul fundamental al vieții

universitare
• atât autoritățile publice, cât și universitățile trebuie să garanteze și să promoveze
respectarea acestei exigențe fundamentale
Universitatea - un loc de întâlnire privilegiat între
• profesori, care au capacitatea de a transmite cunoașterea și mijloacele de a o dezvolta prin
cercetare și inovație,
• și studenți, care au dreptul, voința și capacitatea de a și-o însuși
Importanța libertății academice
• Există încercări de a aduce universitățile sub control politic.

Scholars at Risk
• o rețea internațională de organizații și cercetători care are ca scop principal promovarea libertății
academice și monitorizarea limitărilor ei abuzive.
• Raportul Free to think („Liber să gândești”) 2014 – o lungă listă de amenințări și abuzuri
• atacuri violente
• restricții de a călători și de a participa la manifestări științifice
• interzicerea formelor de exprimare ale studenților
• limitări ale libertății instituționale etc.

Universitatea se obligă să asigure pentru membrii comunității ei libertatea academică

deplină și să-i protejeze împotriva ingerințelor și presiunilor politice, economice sau
religioase, precum și împotriva cenzurii și persecuțiilor (art. 2)

Cadrul libertății academice este însă conturat, în cod, și printr-o serie de clause limitative.
• membrii comunității dau dovadă de responsabilitate profesională, respectând „standardele științifice,
legale și etice”
• libertatea academică nu poate fi folosită pentru respingerea criticilor științifice sau pentru denaturarea
de orice fel a rezultatelor cercetării la presiunea finanțatorilor sau a altor părți interesate.
„Avertizarea de integritate” (whistleblowing) și „avertizor de integritate (Whistleblower)
Importanța avertizorilor de integritate pentru sănătatea sistemelor instituționale
• recunoscută în lumea euro-atlantică
• în fiecare țară – prevederi legale menite să îi protejeze
Protecția avertizorilor în România
• prevăzută prin legea nr. 571/2004 despre protecția persoanelor care au reclamat ori au sesizat încălcări
ale legii în cadrul autorităților publice, instituțiilor publice și al altor unități, săvârșite de către persoane
cu funcții de conducere sau de execuție
• Semnificația termenilor și expresiilor:
a) avertizare în interes public înseamnă sesizarea făcută cu bună-credință cu privire la orice faptă
care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări,
eficienței, eficacității, economicității și transparenței;
b) avertizor înseamnă persoana care face o sesizare potrivit lit. a) și care este încadrată în una
dintre autoritățile publice, instituțiile publice sau în celelalte unități prevăzute la art. 2;
Numărul avertizărilor de integritate este mai curând mic în raport cu frecvența comportamentelor imorale
• Culturile organizaționale pot veni în contradicție cu ideea avertizărilor de integritate, printr-o respingere
sau condamnare a lor de facto, în ciuda prevederilor legale.
• Avertizarea de integritate poate avea consecințe drastice – elemente descurajante
• în țările post-comuniste, cu o anumită experiență istorică, avertizările de integritate vor fi repede
asociate cu „delațiunea” și „turnătoria”, față de care există un grad considerabil de repulsie
Ce s-a întâmplat în multe cazuri reale după momentul avertizării?
• Joyce Rothschild; Terance Miethe 1999. „Whistle-blower disclosures and management retaliation”.
peste două treimi dintre subiecți și-au pierdut slujbele și nu au mai reușit să se angajeze în același
domeniu de activitate presiunilor la care au fost supuși de foștii angajatori și a proceselor lungi și
stresante în care au fost implicați alte persoane nevinovate, ale căror vieți profesionale și cariere pot fi
umbrite sau chiar puse în pericol
Dacă aleg să nu devin avertizor de integritate, nu devin în fapt complice la practica imorală?
O distincție necesară
• acțiuni obligatorii din punct de vedere moral (pe care trebuie să le înfăptuim întotdeauna când ne
aflăm în situația respectivă)
• acțiuni supererogatorii (dezirabile, recomandate, dar plasate dincolo de ceea ce ne cere datoria).
Pentru ilustrarea distincției – un exemplu faimos construit de Peter Singer
• Observăm într-o băltoacă foarte puțin adâncă (20-30 cm) un bebeluș în pericol să se înece.
Avem datoria / obligația morală de a-l salva, chiar dacă ne vom uda și ne vom murdări?
• costuri personale insignifiante în raport cu salvarea unei vieți.
• Observăm o persoană în pericol să se înece într-un râu foarte adânc și învolburat. Asumăm că noi
nu știm să înotăm.
Mai este o obligație morală să sărim în apă și să încercăm salvarea persoanei, deși sunt
șanse infime de success, dar foarte mari să ne pierdem și noi viața?
Cei mai mulți ar răspunde probabil că nu e o obligație, ci o supererogație: un act eroic și
înălțător, dar nu obligatoriu. avertizarea de integritate
Este avertizarea o obligație morală sau doar o supererogație?
• Suntem în situația primului trecător sau în cea de-a doua?
• Când devine riscul personal atât de mare, încât să nu-l mai putem pretinde?
• Avertizorii de integritate ar trebui să aibă obligația legală de a semnala problema în interiorul
organizației, înainte de a o face publică?
Ideea de conflict între datorii
• ca angajați, avem datorii morale de loialitate față de angajator și față de colegi
• ca profesioniști ai unui domeniu și ca ființe umane avem alte datorii publice în sens larg (derivate, de
exemplu, din deontologia cercetătorului și din raportarea la societatea în care trăim).
Cum vom decide cu privire la stabilirea unei ordini a priorităților?
Pricipiul precauției și cercetările riscante
Știm din ce în ce mai mult și, corespunzător, crește capacitate noastră de a interveni în mersul
lucrurilor. Dar orice intervenție posibilă este și pozitivă?
Avem posibilități de a face bine, dar și de a genera distrugere.

• Cazul cercetărilor cu aplicabilitate dublă, civilă și militară (privitoare la energia atomică).

Are cercetătorul datoria morală să se abțină de la publicarea rezultatelor care pot să ajungă în mâna
unor oameni rău intenționați?
• Cazul cercetărilor în care nu putem face predicții ferme și certe privind evoluția lor pe termen lung
(sistemele complexe, cum sunt cele climatice) – problema incertitudinilor.

Pentru a ne ghida acțiunile – „principiul precauției”

În toate situațiile în care nu putem prezice toate implicațiile viitoare ale unei decizii, să procedăm cu
maximă prudență.
• o transpunere instituțională a prescripției hipocratice: „primum non nocere” (înainte de toate,
nu face rău!).
• Ex: chiar dacă nu am putea în acest moment modela toate efectele climatice pe termen lung ale
emisiilor de carbon, atitudinea corectă (precaută) ar fi aceea de a încerca să minimizăm aceste
emisii.
• adoptat în mai multe documente importante, între care Declarația de la Rio (principiul 15):

„atunci când există amenințarea unor daune serioase sau ireversibile, lipsa certitudinii
științifice depline nu va fi folosită ca un motiv pentru amânarea unor măsuri eficiente
pentru prevenirea degradării mediului”.
Bibliografie generală

MILL, John Stuart 1994. Utilitarismul, traducere de Valentin Mureșan. București: Editura Alternative
(disponibil: http://library.lol/main/C931C5AFFB99462EA302015925019ADC )
MACRINA, Francis L. 2014. Scientific Integrity: Text and Cases in Responsible Conduct of Research, ASM
Press (disponibil: http://library.lol/main/EBE83C144BA483095160F83E84EB3D80 )
MAURER, Hermann, KAPPE, Frank, ZAKA, Bilal 2006, „Plagiarism - A Survey”, Journal of Universal Computer
Science, vol. 12, no. 8, 1050-1084 (disponibil:
https://www.academia.edu/571336/Plagiarism_a_survey
sau: https://www.researchgate.net/publication/220017646_Plagiarism_-_A_Survey
McCABE, Donald L. & PAVELA, Gary 1997 (2004). „Ten Principles of Academic Integrity for Faculty”,
https://shared.uoit.ca/shared/department/academic-integrity/documents/10-principles-of-
academic-integrity.pdf
MURESAN, Valentin 2002. Utilitarismul lui John Stuart Mill, Paideia (disponibil:
http://library.lol/main/336ED106EBC037186F699F8B2FEFD17C )
RACHELS, James 2000. Introducere în Etică, traducere de Daniela Angelescu. București: Editura Punct
SHAMOO, Adil E. RESNIK, David B. 2003. Responsible Conduct of Research, Oxford University Press
(disponibil:
https://www.researchgate.net/publication/233745581_Responsible_Conduct_of_Research/link/
5e80987692851caef4a96c37/download
SINGER, Peter (ed.) 2006. Tratat de etică (A Companion to Ethics). Polirom (disponibil:
http://library.lol/main/451BA7B327F77E72BA23ECF31EB06339 )
SPEIGHT, James G. 2016. Ethics in the University, Scrivener Publishing, 2016 (disponibil:
http://library.lol/main/65E56679E06285492E110B808B84F3D7 )
Bibliografie generală (Ghiduri)

European Union, 2010. European Textbook on Ethics in Research (disponibil:

https://ec.europa.eu/research/science-society/document_library/pdf_06/textbook-on-ethics-
report_en.pdf )
UNESCO-CEPES Centre Européen pour L’enseignement Supérieur 2004. L’Enseignement Supérieur en
Europe. Réflexions thématiques sur l’enseignement supérieur. Vol. XXIX, No. 4 (disponibil:
https://docplayer.fr/8423619-L-enseignement-superieur-en-europe.html )
Université du Québec à Chicoutimi 1996. Guide d'Éthique et de Déontologie. (disponibil:
https://www.uqac.ca/direction_services/secretariat_general/manuel/0/197.pdf )
Universitatea din București: Coordonator: Liviu Papadima 2018. Deontologie academică Curriculum-cadru.
Editura Universităţii din Bucureşti (disponibil: https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-
content/uploads/2018/10/Deontologie-Academica-Curriculum-cadru.pdf )
Universitatea din București. CCEA 2018. Etică și integritate academică (disponibil:
https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/11/Etica-si-integritate-
academica.pdf )
Universitatea din București. CCEA 2018. Etică și integritate academică. Instrumente suplimentare
(disponibil: https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/12/Etica-si-
integritate-academica_instrumente-suplimentare.pdf )
Universitatea din București. Emilia Șercan 2017. Deontologie academică. Ghid practic. Editura Universităţii
din Bucureşti (disponibil: https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-
content/uploads/2018/10/DeontologieAcademica-Ghid-practic.pdf )