Sunteți pe pagina 1din 134

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

2. CERCETAREA ZOOTEHNICĂ ÎN UNELE ŢĂRI


DIN EUROPA ŞI AMERICA ÎNCEPÂND CU
SECOLUL AL XVIII-LEA. IDEI, CONCEPŢII,
PREOCUPĂRI, REZULTATE

Activitatea de cercetare ştiinţifică zootehnică a început în ţările


dezvoltate economic şi unde creşterea animalelor avea o pondere importantă.
Prin datele pe care le prezentăm încercăm să redăm pe scurt, nu numai unele
etape şi momente importante privind înfiinţarea şi organizarea învăţământului şi
cercetării zootehnice, dar şi ideile, concepţiile, preocupările şi rezultatele
oamenilor de ştiinţă care au activat în acest domeniu şi au pus bazele unei noi
ştiinţe, a celei zootehnice.
Etapele evolutive pe care le-a parcurs creşterea animalelor în diferite
epoci şi în diferite ţări au fost foarte diferite. Acest lucru se poate explica nu
numai prin condiţiile naturale din ţările respective, ci şi prin concepţiile care au
dominat în anumite perioade cu privire la creşterea animalelor. Nu se poate nega
faptul că omenirea, înainte de a face agricultură s-a preocupat de creşterea
animalelor, care a avut un rol şi o importanţă deosebită în viaţa economică a
societăţii. Dar acest lucru nu a fost înţeles întotdeauna şi, din nefericire, nici în
prezent. Însă un lucru trebuie subliniat şi anume, în ţările unde s-a acordat o
atenţie deosebită creşterii animalelor şi avem suficiente exemple, ca Olanda,
Danemarca, Anglia etc., nu numai că a dus la industrializarea agriculturii, dar şi
la rentabilizare ei. De asemenea, se cunoaşte că dezvoltarea creşterii animalelor
în unele ţări a fost şi este determinată, pe lângă alţi factori şi de dezvoltarea
învăţământului şi al cercetării ştiinţifice. Pentru a avea o privire de ansamblu
privind modul cum a apărut şi a fost organizată activitatea de cercetare ştiinţifică
zootehnică, încercăm să prezentăm câteva date, concepţii şi realizări ale unor
oameni de ştiinţă. Începând cu secolul al XVIII-lea şi terminându-se cu secolul
al XX-lea, istoria zootehniei înregistrează numeroşi mari oameni de ştiinţă care
au lansat idei noi, creatoare, au întreprins experienţe de o deosebită importanţă
pentru ştiinţa şi practica zootehnică, au creat noi rase de animale cu un potenţial
productiv de neconceput cu mulţi ani în urmă. Ei au fost iniţiatorii în cercetarea
ştiinţifică zootehnică, care au avut un rol important şi decisiv în progresul
concepţiilor viitoare despre creşterea animalelor. Desigur, multe din
experimentele făcute nu au adus nici idei noi, nici date utile, pentru că au folosit,

49
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

fie metode de laborator greşite, fie că au tratat problema cu superficialitate,


utilizând o metodologie şi o tehnică experimentală necorespunzătoare. Important
este că unii cercetători şi-au îmbunătăţit metodologia de lucru şi de investigaţie,
unele din ele fiind folosite şi în prezent în cercetările experimentale cu animale.
Istoria zootehniei este bogată în fapte şi evenimente care nu pot fi
cuprinse în câteva pagini. Cu toate acestea, încercăm să prezentăm câteva date,
concepţii, preocupări ale oamenilor de ştiinţă şi contribuţia lor la dezvoltarea
ştiinţei şi practicii zootehnice. Citind aceste pagini, nu am vrea să se tragă
concluzia că nu le-am grupat după importanţa lor, ori că nu s-a respectat o
anumită ordine cronologică sau că sunt concepţii depăşite, redate, uneori, cu
multe detalii. S-ar putea să aveţi dreptate. În acest capitol nu ne-am propus să
prezentăm întreaga istorie a cercetării zootehnice, ci doar să menţionăm unele
momente importante, concepţii, preocupări, rezultate care pun în evidenţă
începuturile activităţii de cercetare ştiinţifică zootehnică şi totodată au pus
bazele ştiinţei zootehnice.
Ca orice ştiinţă şi ştiinţa zootehnică s-a închegat şi individualizat
definitiv către a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La început, noţiunile de
zootehnie erau amestecate şi adesea confundate cu noţiunile de agronomie.
Această epocă de confuzie începe cu operele “De agricultura” a lui VARRO şi
“De rustica” a lui COLUMELLA şi care durează până la mijlocul secolului
XIX.
Un sprijin important şi ştiinţific îl primeşte zootehnia prin dezvoltarea
ştiinţelor naturale, biologice, prin concepţiile şi contribuţia unor mari naturalişti
ca GEORGES LOUIS BUFFON (1707-1788), JEAN BAPTISTE LAMARCK
(1744-1829), CHARLES DARWIN (1809-1882) şi alţii. BUFFON este unul
dintre cei dintâi învăţaţi care tratează în mod sistematic probleme de zootehnie.
El precizează sensul noţiunii de rasă şi-l introduce în zoologie. De asemenea,
susţinea că dacă rasele de animale se cresc în stare pură degenerează şi că prin
încucişare produşii rezultaţi au o prolificitate mai bună şi sunt mai rezistenţi.
Acestă teorie “nefericită” a făcut mult rău crescătorilor din acea perioadă, pentru
că i-a îndemnat, încurajat să-şi “corcească” animalele.
Un lucru trebuie consemnat şi anume că introducerea în zoologie a
noţiunii de rasă, a determinat pe un alt mare om de ştiinţă, biologul PUSH să
afirme că studiul zoologiei se încheie cu specia şi tot ea îl deschide pe cel al
zootehnie ca punct de plecare pentru studiul raselor, varietăţilor, al origini
animalelor etc.

50
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

LAMARCK ŞI DARWIN, la vremea respectivă, concep aceeaşi idee, a


evoluţionismului, dar fiecare o prezintă diferit. LAMARCK explică evoluţia sau
transformarea speciilor prin influenţa mediului exterior, care, după concepţia lui
înseamnă că schimbările de mediu constituie factorul modificărilor evolutive ale
organismelor vii şi că organismele caută să se adapteze la mediu. DARWIN, din
contra, acordă adaptării la mediu a organismului un rol secundar, dar explică
transformarea speciilor, în primul rând, prin selecţia naturală, spre deosebire de
selecţia pe care o fac crescătorii de animale care este o selecţie artificială.
Explicaţia dată de DARWIN este că prin supravieţuirea indivizilor celor mai
apţi se produce o acumulare progresivă a unor însuşiri avantajoase şi utile,
acumulare care se face în aceeaşi direcţie şi astfel speciile se modifică,
transformându-se mereu dintr-una în alta, ceea ce ar părea că vine în contradicţie
cu legile eredităţii formulate de GREGOR MENDEL.. În rezumat,
lamasckismul susţine transmiterea la descendenţi a caracterelor dobândite prin
influenţa mediului, iar darwinismul se bazează pe selecţia naturală, prin lupta
pentru existenţă.
O altă teorie, formulată în 1901, de botanistul H. DE VRIES, tot
evoluţionistă, cu privire la originea speciilor, este cea a mutaţiilor, prin care se
înţelege acele variaţii ereditare bruşte, care se acumulează şi odată apărute, se
transmit în generaţiile următoare producând noi specii. Desigur, aceste trei teorii
care încearcă să explice evoluţia lumii animale şi vegetale au influenţat într-un
anumit fel şi dezvoltarea ştiinţei zootehnice.
De subliniat faptul că nici în şcolile de agricultură şi de veterinară care
luase fiinţă în Franţa, Germania şi în alte ţări, creşterea animalelor nu făcea
obiectul unei discipline separate, ci erau prezentate sub formă de noţiuni
amestecate şi confundate printre cele de agronomie şi de veterinară. Desigur, ne
găsim într-o epocă în care nu numai zootehnia, ci şi alte ştiinţe erau încă în faşă.
Faptul că zootehnia încă nu se conturase ca ştiinţă şi nici ca o disciplină de sine
stătătoare, este explicabil, deoarece la renumita Şcoală de agricultură de la
Roville, din Franţa, după concepţia fondatorului acestei şcoli MATHIEU DE
DOMBASLE., animalele erau considerate “un rău necesar al agriculturii,
deoarece a creşte animale înseamnă a avea pagubă”. Din această cauză,
animalele erau considerate ca o povară în gospodărie şi tratate numai ca un
instrument auxiliar pentru cultura plantelor . Deşi DOMBASLE avea o
concepţie greşită despre creşterea animalelor, el a îndrăgit mult agricultura,
obţinând rezultate deosebite în acest domeniu. Însă, principala lui realizare a fost
înfiinţarea în 1824 a Şcolii de Agricultură de la Roville, care a fost prima în

51
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Franţa şi al cărei renume a atras elevi şi din alte ţări. La această şcoală s-a
pregătit primul agronom şi zootehnist român ION IONESCU DE LA BRAD.
Deşi DOMBASLE avea o pregătire în domeniul chimiei a organizat pe lângă
şcoală şi o fermă agricolă la Roville pentru instruirea elevilor şi pentru cercetare,
devenită prin activitatea ei celebră în istoria Franţei şi în lume. În ferma condusă
de el, introduce pentru prima dată, în locul “ogorului sterp” (pentru refacere),
sistemul asolamentelor raţionale, în care se regăsesc şi plantele furajere. A
căutat să demonstreze experimental sistemul de cultură alternativă şi anume prin
cultură intensivă a grâului combinată cu creşterea oilor pentru lână şi cu
îngrăşarea bovinelor, toate îmbinate armonios, corespunzător condiţiilor naturale
şi economice ale zonei. Demn de reţinut este şi faptul că în asolamente a
introdus şi cultura pajiştilor artificale. Învăţământul de la Roville avea un
caracter mai mult practic, informaţiile ştiinţifice făceau mereu legătura între
noţunile predate şi aplicaţiile lor la sol, plante, animale şi la contabilitatea
fermei. Lecţiile teoretice şi practice îmbinate cu demonstraţiile care se făceau la
culturile de plante şi în adăposturile fermei, pe parcele şi loturi de animale,
dădeau elevilor posibilitatea să evite greutăţile în viitoarele lor gospodării, ferme
sau crescătorii. Convingerea lui era că agronomia nu se poate învăţa numai din
cărţi.
MATHIEU DE DOMBASLE a fost în acelaşi timp şi un publicist
renumit, unele din lucrările lui prezentând interes şi în zilele noastre. Merită de
amintit Analele Roville (1829-1837): “Calendarul cultivatorului” (1821), ce
cuprinde pe luni principalele lucrări pentru cultura plantelor şi măsuri de
îngrijire a animalelor; a lăsat şi o mare lucrare “Tratatul de agricultură”, publicat
în 1862, în 5 volume, unde sunt prezentate noţiuni şi sfaturi înţelepte privind
cultura plantelor, creşterea animalelor şi probleme de economie şi contabilitate.
MATHIEU DE DOMBASLE a fost recunoscut în Franţa ca fiind primul ei
agronom. În această perioadă şi în Germania, mentalitatea despre creşterea
animalelor era aceaşi ca şi în Franţa. Animalele erau considerate ca un rău
necesar şi aceasta era pe vremea marelui agronom ALBRECHT THAER. Cu
toate că THAER era de profesie medic, a îndrăgit agricultura şi a fost
întemeietorul învăţământului agricol în Germania; s-a interesat de cultura
pământului şi a devenit cel mai renumit agronom al timpului. Înfiinţează în 1806
prima academie de agricultură şi o fermă experimentală agricolă în Germania.
Scrie şi publică tratatul “Principii raţionale de agricultură”. Deşi accepta
concepţia greşită despre creşterea animalelor, totuşi, trebuie menţionat că a fost
un pasionat cunoscător al agriculturii, plantelor şi animalelor şi printr-o muncă

52
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

susţinută, entuziasmată, plin de voinţă fermă şi multă imaginaţie a contribuit la


dezvoltarea agriculturii, a învăţământului agricol şi cercetării în Germania.
Merită menţionat de asemenea, că în Germania, la Halle începând cu
anul 1870 funcţionează un Institut agronomic, care mai târziu (1914) devine
universitate. Acest centru universitar este cunoscut încă din acele vremuri ca
având preocupări în ce priveşte îmbunătăţirea raselor de oi existente, prin
identificarea de berbeci şi oi care dădeau lână multă şi fină. De asemenea, aici
au fost înfiinţate păşuni artificiale pe care le desţeleneau după fiecare trei ani şi
pe care le îngrăşau cultivând lupin. Tot la această universitate de la Halle s-a
format şi există şi în prezent un nucleu de ovine de rasă Karakul recunoscut în
întreaga lume. Pe această rasă şi la acestă universitate, renumitul professor
GH.BĂIA, cunoscut ca un remarcabil specialist în problema alimentaţiei
animalelor şi-a susţinut teza de doctorat
Spre deosebire de Franţa şi Germania, unde domina acea concepţie
nefericită despre creşterea animalelor, în Anglia, fiind izolată de continent,
importanţa creşterii animalelor era înţeleasă mult mai bine. Aşa se explică de ce
crescătorii englezi au reuşit să-şi perfecţioneze rasele de animale mult înaintea
celor de pe continent. În acea perioadă crescătorii englezi au avut un rol
covârşitor în procesul de îmbunătăţire a animalelor prin diverse metode, pentru
că aveau un profund simţ practic şi realist şi un scop bine definit, concentrându-
şi toată munca într-o singură direcţie, care, o dată aleasă, nu şi-o mai schimba.
Fiecare crescător se ocupa de o singură specie, de o singură rasă, pe care o
îndrăgea şi o cunoştea ca nimeni altul, încât, la finele secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului XIX-lea să înregistreze progrese mari, cu rasele lor. Astfel,
s-a format cunoscutele rase, calul de curse englezesc, rasa Durham (Shorthorn)
specializată pentru carne, rasa de porci York, rasele de ovine pentru producţia de
carne, Southdown şi altele, recunoscute pe plan mondial ca cele mai specializate
rase şi care s-au răspândit, cu timpul, în toată lumea. Nu trebuie să omitem
faptul că aceste rase s-au bucurat de un mare renume în faţa crescătorilor de pe
continent, care au început să le importe pentru încrucişări.
Începutul secolului al XIX-lea se poate afirma că este propice zootehniei
deoarece crescătorii din Europa, după exemplul celor englezi trec şi ei la
îmbunătăţirea raselor de animale ale lor. O dată cu aceste schimbări de
concepţii, de mentalitate şi ştiinţa zootehnică capătă un alt caracter şi alte
dimensiuni. Ea reuşeşte să se contureze şi să se individualizeze de ştiinţele
agricole şi veterinare şi începe să se afirme definitiv, mai întâi, ca disciplină
independentă. Pentru prima dată ştiinţa creşterii animalelor domestice este

53
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

denumită ZOOTEHNIE (de la cuvintele greceşti Zoon şi tehnos) şi a fost


introdus în ştiinţă de CONTELE DE GASPARIN (ADRIEN DE GASPARIN)
în tratatul său intitulat “Cours d’agriculture”, publicat în 1848, la Paris. Până
atunci tratatele de zootehnie erau altfel denumite. La noi termenul de zootehnie
a fost introdus, pentru prima dată, de ION IONESCU DE LA BRAD.
La propunerea şi insistenţa CONTELUI DE GASPARIN, în 1848 s-a
înfiinţat la Versailles Institutul Agronomic, care inaugurează o eră nouă pentru
zootehnie, creînd un nou curent, o nouă concepţie opusă celei de la Roville.
Primul profesor de zootehnie la Institutul de la Versailles a fost naturalistul
BAUDEMENT, care ia o atitudine hotărâtă contra teoriei lui DOMBASLE,
demonstrând că animalul nu este un rău necesar, nu aduce pagubă, ci din contra,
dacă este exploatat raţional, este un izvor real de câştig. El a dus o luptă dârză
contra vechii doctrine, concepţie adânc înrădăcinată contemporanilor săi. El a
luptat să restabilească importanţa creşterii animalelor în exploataţiile agricole,
ceea ce a avut o influenţă favorabilă asupra economiei rurale franceze. De la
BAUDEMENT, ne-a rămas lucrarea “Principes des zootechnie” (1869). A murit
prea tânăr. În locul lui a venit la catedra de zootehnie, ANDRÉ SANSON, care a
fost unul dintre cei mai mari zootehnişti ai Franţei şi ai lumii. Un apărător
înflăcărat al doctrinei lui BAUDEMENT, adept al noului curent, pe care nu
numai că l-a apărat, dar l-a şi continuat. SANSON a scris cel dintâi tratat de
zootehnie pe baze cu adevărat ştiinţifice, aducând idei noi şi rezultate din
cercetările proprii, o adevărată operă de ştiinţă, intitulată “Traité de zootechnie
ou économie du bétail” apărut în 1882, unde îşi expune toate ideile şi teoriile lui
ştiinţifice.
Drumul ştiinţelor zootehnice este deschis şi pentru alte mari lucrări.
Astfel, în 1891, apare marele tratat de zootehnie generală a lui CORNEVIN,
profesor la Lyon, intitulat “Traité de zootechnie générale”. În 1928 se publică
“Zootechnie général” a lui DECHAMBRE, profesor la Paris. În acelaşi timp şi
în Germania au loc schimbări de mentalitate, numeroşi oamenii de ştiinţă
îmbrăţişează noul curent şi se publică lucrări de mare valoare zootehnică. Astfel,
WECKERIN publică în 1845 lucrarea “Landwirtschaftliche Tierproduction”; un
alt mare zootehnist SETTEGAST publică în 1868 lucrarea “Die Tierzucht” care
a fost tradusă în mai multe limbi străine. Un propagator entuziast al ideilor lui
SETTEGAST şi care a creat în Germania un nou curent ca şi BAUDEMENT în
Franţa, a fost HERMAN VON NATHUSIUS. Aceşti oameni de ştiinţă şi alţii au
apărut într-un moment când crescătorii de animale erau foarte descurajaţi,
neştiind cum să procedeze pentru a-şi ameliora animalele lor, care fuseseră

54
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

corcite prin tot felul de încrucişări neraţionale făcute după îndemnul lui Buffon
din Franţa, şi a lui PRISELIUS din Germania. Populaţia de animale era foarte
heterogenă. Încrucişările făcute afectaseră prea mult animalele, aveau o ereditate
zdruncinată. Ideea de a trece la creşterea în rasă pură nu se putea înfăptui pentru
că nu exista posibilitatea de a găsi şi alege indivizi de rasă curată pentru a-şi
transmite fidel caracterele. “Cu asemenea, animale corcite se pot doar crea
varietăţi şi noi rase de animale”, era de părere atât SETTEGAST cât şi
NATHUSIUS. La îndemnul lor, crescătorii din Germania au început să aplice
noua teorie şi au reuşit să iasă din impasul în care se găseau. Tot în Germania a
mai apărut o altă lucrare deosebit de importantă, un tratat de zootehnie generală
a lui PUSH, refăcut şi pus la curent cu tot ce era nou în ştiinţă, de un alt mare
zootehnist HANSEN şi publicat cu titlul “Lehrbuch der Allgemeinen Tierzucht
(1919). De asemenea, în aceeaşi perioadă se publică cel mai mare, complet şi
modern tratat de zootehnie generală “Allgemeine Tierzucht” (1917-1928) a lui
C. KRONACHER.
Lucrări zootehnice de valoare au fost publicate şi în alte ţări. În Belgia a
apărut tratatul “Eléments de zootechnie générale et génétique animale” (1922) a
lui H. ZWAENEPOEL, iar în Austria, se publică, de asemenea, o mare şi
importantă lucrare de zootehnie intitulată “Lehrbuch der Allgemeinen Tierzucht
(1926) a lui L. ADAMETZ.
Şi în România, în această perioadă, apar lucrări de mare valoare. Se
publică primul tratat a lui N. FILIP, intitulat “Tratat de zootehnie generală,” iar
în 1930 apare o altă lucrare modernă, care cuprinde cele mai noi cuceriri ale
ştiinţei zootehnice, “Tratatul de zootehnie generală” în două volume, a lui G.K.
CONSTANTINESCU. Desigur, de-a lungul timpului au mai apărut în ţara
noastră şi alte lucrări importante şi de valoare, a lui A. CARDAŞ, D.
CONTESCU, AL. FURTUNERSCU şi alţii.
Începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, crescătorii, fermierii şi
oamenii de ştiinţă sunt mult mai preocupaţi, nu numai de cultura plantelor, dar şi
de creşterea şi îmbunătăţirea animalelor . Unii încep prin diferite metode să
treacă la perfecţionarea raselor proprii, alţii să creeze noi rase. Încep cercetările
prin analize chimice la furaje. Se fac numeroase experienţe pentru studiul
nutriţiei animalelor, se întreprind cercetări în domeniul biologiei şi
microbiologiei. Într-adevăr, activitatea de cercetare pe bază de experienţe este
mult folosită şi rezultatele obţinute nu numai că au fost încurajatoare, dar şi utile
pentru practica zootehnică.

55
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Din numeroasele cercetări întreprinse prezentăm, în continuare, doar


câteva dintre cele care au abordat probeleme legate de creşterea animalelor sau
au tangenţă cu acest domeniu şi au contribuit, nu numai la îmbunătăţirea
metodologiei şi tehnicii experimentale, dar şi la îmbogăţirea şi dezvoltarea
ştiinţelor zootehnice, precum şi la progresul creşterii animalelor în diferite ţări.
Ordinea de prezentare nu va fi cea cronologică, nici după importanţa lor sau a
ţărilor unde au fost făcute, ci grupate pe probleme asemănătoare.
Atât în secolul al XVIII-lea, cât şi în secolul al XIX-lea, pe crescători şi
pe fermieri îi înteresa modul cum să-şi îmbunătăţească propriile lor animale şi
prin ce mijloace să poată spori producţia lor. Aceeaşi preocupare o aveau şi
oamenii de ştiinţă din diferite ţări. Spre exemplu, în Anglia un rol important în
perfecţionarea raselor de animale l-au avut crescătorii. În istoria zootehniei
engleze, fraţii CAROL şi ROBERT COLLING ocupă un loc de frunte, pentru că
şi-au adus cea mai importantă contribuţie la ameliorarea taurinelor de rasă
Durham, care, în acea vreme, era sortită dispariţiei. Ei nu au avut o pregătire
teoretică specială în domeniu şi nici nu au dispus de tratate din care să înveţe.
Însă, ei au fost mari iubitori de animale, buni practicieni în creşterea animalelor
şi dotaţi cu un extraordinar spirit de observaţie, calităţi care au stat la baza
muncii de ameliorare a animalelor. Ei au fost iniţiatorii introducerii metodei
consangvinizării în zootehnie şi tot ei i-au justificat superioritatea prin
rezultatele obţinute. Au folosit pentru prima dată această metodă în ameliorarea
rasei Durham, considerată la timpul respectiv ca nevaloroasă de marele crescător
englez BAKEWELL. Metoda consangvinizării a fost apreciată de unii ca o
metodă “periculoasă” în ameliorarea animalelor, datorită consecinţelor negative
asupra descendenţilor obţinuţi, iar de alţii, ca metodă “bună şi rea”,
comparându-o cu “un cuţit cu două tăişuri”.
Practic, fraţii COLLING au perfecţionat rasa Durham locală care poseda
un complex de însuşiri ereditare deosebite rezultate în urma multiplelor
încrucişări, de-a lungul timpului, cu diferite rase. Prin metoda menţionată şi
printr-o selecţiei metodică şi corectă, care a cerut un efort deosebit şi o muncă
peseverentă şi judicioasă, a dus în final la rezultate deosebite, obţinându-se rasa
Durham, denumită şi Shorthorn (rasa cu coarne scurte), cu performanţe
deosebite privind capacitatea de creştere şi îngrăşare. Pentru edificare,
prezentăm câteva exemple de descendenţi obţinuţi în crescătoriile fraţilor
COLLING. De exemplu, o junincă, la trei ani cântărea 630 kg, iar alta, la patru
ani 810 kg (în anul 1810); un taur la cinci ani avea o greutate de 1124 kg. Însă,
recordul a fost înregistrat de boul Durham Ox care la vârsta de 10 ani avea o

56
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

greutate corporală de 1750 kg, fiind considerat cea mai mare minune a lumii în
acest domeniu. Aceste animale şi altele din rasa respectivă, au fost expuse la
diferite expoziţii din Anglia. Astăzi, rasa de taurine Shorthorn, datorită
calităţilor pe care le are, este crescută în multe ţări. Trebuie subliniat faptul că
aceşti crescători de vite, foarte buni practicieni şi înzestraţi de la natură cu
însuşiri excepţionale, în cei 40 de ani de muncă cu pasiuni şi din dragoste pentru
animale, cu voinţă şi mult curaj, cu entuziasm şi perseverenţă au abordat nu
numai o problemă necunoscută, dar şi foarte dificilă pentru că trebuiau să
amelioreze, să perfecţioneze o rasă de taurine neproductivă. Dar ceea ce trebuie
evidenţiat, este faptul că, deşi au lucrat vreme îndelungată la această rasă,
întâmpinând adesea numeroase dificultăţi, iar rezultatele obţinute nu totdeauna
au fost încurajatoare, nu au renunţat, nu au abandonat-o, din contra, au
continuat şi au reuşit.
Tot în această perioadă, în Anglia, la Rothamsted , în 1843, a luat fiinţă
cea mai veche Staţiune experimentală agricolă din lume. Iniţiatorul şi
organizatorul acestei unităţi de cercetare a fost chimistul JOHN LAWES (1804-
1900) şi colaboratorul său H. GILBERT. Aici s-au întreprins cercetări atât
asupra plantelor agricole cât şi pe animale domestice. Exprienţele de câmp şi pe
animale au început din anul 1843 şi, în mod sistematic, au fost extinse pe
diverse probleme. O importanţă deosebită s-a acordat experienţelor cu
asolamente şi folosirea îngrăşămintelor organice (în special a gunoiului de
grajd) şi a celor minerale. Rezultate deosebite au fost obţinute în experineţele
din 1856, organizate pe pajişti, cărora li s-a administrat doze diferite de
îngrăşăminte şi prin care s-a demonstrat influenţa lor asupra compoziţiei
floristice, sistemului de creştere, capacităţii de producţie şi mai ales, asupra
compoziţiei chimice a furajului. Din anul 1847 au început să se abordeze şi
probleme de ameliorare a raselor de animale, să se intreprindă experienţe de
alimentaţie şi studii privind producţia de lapte obţinută de la vacile hrănite cu
diferite raţii furajere sau pentru determinarea cantităţii de hrană necesară pentru
obţinerea unui kg de spor de creştere în greutate. Atât experienţele de camp, cât
şi cele cu animale erau completate prin analize de laborator, prin cercetări
chimice. În efectuarea cercetărilor era antrenat un personal ştiinţific numeros cu
profil foarte diferit, din chimişti, agronomi, biologi, nutriţionişti.
JOHN LAWES iniţiatorul cercetărilor experimentale agricole şi
zootehnice din Anglia, s-a dăruit cu totul activităţii de cercetare şi are marele
merit că a fost printre primii oameni de ştiinţă care a abordat numeroase
probleme agricole şi zootehnice, folosind o tehnică exprimentală unanim

57
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

recunoscută atât în Anglia cât şi pe plan mondial. Prin rezultatele obţinute a


contribuit la îmbogăţirea şi dezvoltarea ştiinţelor agricole şi zootehnice. De
asemenea, trebuie menţionat un lucru foarte important şi anume, pentru prima
dată într-o unitate de cercetare sunt angajaţi şi statisticieni. Astfel, în anul 1919,
la Staţiunea agricolă “Rothamsted Experimental Station” este angajat statistician
R.A. FISHER pentru a prelucra enorma cantitate de date acumulate, până atunci,
în arhivele staţiunii. Rodul muncii lui s-a concretizat în lucrările “Metode
statistice pentru cercetătorii ştiinţifici”, publicată în 1925 şi “Proiectarea
experimentelor” care a apărut în anul 1935. Tot la această staţiune, în anul 1922,
a mai fost angajat şi staticianul W. GOSSET, cunoscut sub pseudonimul
STUDENT. Din colaborarea celor doi mari statisticeni, aşa cum se cunoaşte şi
din Biostatistică (Statistica biologică) a rezultat, după o metodologie proprie de
rezolvare matematică, testul “t” STUDENT şi “F” FISHER, care se folosesc
frecvent astăzi în testarea valorilor obţinute în urma prelucrării statistice a
datelor brute rezultate din cercetările efectuate.
Aşa cum se poate remarca, în această perioadă, statistica matematică
cunoaşte o mare dezvoltare teoretică şi practică, având o aplicabilitate susţinută
în cele mai variate domenii, inclusiv în domeniul biologic. Au fost elaborate şi
dezvoltate noi metode de analiză a datelor şi de testare a ipotezelor statistice.
Matematicienii, statisticienii sunt solicitaţi să facă prelucrarea şi analiza
statistică a datelor brute obţinute nu numai în unităţile de cercetare, ci şi în
unităţile de producţie. De exemplu, statisticianul W. GOSSET, cu mult înainte
de a lucra şi colabora cu FISHER la Staţiunea experimentală Rothamsteat, a fost
angajat la fabrica de bere, unde trebuia să compare diferite calităţi de bere, iar
rezolvarea acestei probleme a fost făcută prin aplicarea unui model matematic,
care, din anul 1908, când a fost publicat, este cunoscut sub pseudonimul
“STUDENT”. Însă, preocupări privind folosirea elementelor de statistică
matematică în biologie au fost cu mult înainte de anul 1900. Astfel,
matematicianul german ACHENWALD, pentru statistica care era utilizată la
studiul materialului şi fenomenelor biologice, în anul 1772, a creat un nou
termen de “biostatistică”, denumire care se foloseşte şi astăzi pentru statistica
biologică. De asemenea, o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea biostatisticii, în
mod deosebit la statistica variaţiunilor, a avut-o matematicianul şi naturalistul
belgian ADOLPHE QUETELET (1796-1874). În urma unui studiu întreprins
asupra taliei la un grup de soldaţi, a constatat, după ce cu datele obţinute a
format un şir de variaţie, că cei mai mulţi indivizi sunt grupaţi la mijlocul şirului
de variaţie, iar catre extremităţi, numărul de indivizi scade treptat. Concluzia pe

58
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

care a tras-o a fost că între clasa de variaţie şi numărul de indivizi există un


raport constant. De asemenea, a mai remarcat că această grupare simetrică a
variaţiilor caracterului studiat se aseamănă foarte mult cu un binom algebric
(a+b)n şi din această cauză, acest binom, în biometrie este cunoscut sub numele
de binomul lui QUETELET, care ne dă raportul dintre clasa variaţiilor şi
numărul indivizilor. Acest mod de repartiţie a variaţiilor, în cuprinsul unei
variabile, a constituit elementul de bază în formularea legii variabilităţii care
este cunoscută, de legea lui QUETELET, ce se aplică la orice material biologic
şi fiecare caracter variabil se conformează acestei legi. De unde rezultă, că orice
variaţie fluctuantă are un centru mai bine repartizat, care constituie tipul
caracterului studiat, iar extremele sunt reprezentate din ce în ce mai slab, unele
fiind plus variante, altele minus variante. După legea lui QUETELET, ideal ar
fi, ca totdeauna, la orice caracter studiat, să rezulte o simetrie absolută a datelor
obţinute şi prezentate într-un şir de variaţie, însă, asemenea cazuri de simetrie
perfectă nu se pot întâlni în natură. QUETELET mai este cunoscut în literatura
de specialitate şi prin lucrarea intitulată „Despre om şi facultăţile sale sau studiu
de fizică socială”, care este apreciată şi în prezent ca o lucrare fundamentală de
Biostatistică.
În statistica biologică modernă întâlnim elemente şi relaţii matematice pe
care le-a formulat QUETELET cu privire la statistica variabilităţii şi care sunt
utilizate şi în cercetările zootehnice, cum ar fi, alcătuirea unui şir de variaţie,
stabilirea clasei, amplitudinii, a frecvenţei, precum şi modul de interpretare a
valorilor caracterului luat în studiu.
Un alt mare învăţat englez FRANCISC GALTON (1822-1911), despre
care se spune, că a avut un coeficient de inteligenţă de QI=200, considerat
creatorul şcolii biometrice din Anglia, s-a ocupat în mod deosebit de statistica
variabilităţii caracterelor la indivizi şi ajunge la concluzia că abaterile de la tipul
caracterului specific speciei se datorează întâmplării şi formulează teoria
hazardului (în arabă az-zahar înseamnă întâmplare). Prin această teorie el afirmă
că numai întâmplarea decide dacă un individ în cursul dezvoltării lui va deveni o
plus variantă sau minus variantă şi aceasta, crede el, că se datorează condiţiilor
de mediu extern, care îşi exercită influenţa favorabilă sau nefavorabilă. Întreaga
lui concepţie cu privire la teoria întâmplării a fost demonstrată şi cu ajutorul
unui aparat ce îi poartă numele. De asemenea, GALTON este considerat ca
primul om de ştiinţă care a aplicat metode statistice în studiul eredităţii.
Tot în această perioadă, matematicianul şi statisticianul englez KARL
PEARSON, care a condus mult timp revista de biostatistică „Biometrika” a

59
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

formulat şi introdus, în anul 1900, în statistică „testul χ2” care are o largă
aplicabilitate în statistica biologică şi în prezent, în mod deosebit, în testarea
valorilor pentru caracterele calitative (culoare, mărime, sex, starea fiziologică
etc.). Cu ajutorul acestui model statistic şi a testului χ2 s-a putut restabili
valabilitatea datelor şi a concluziilor trase la unele experienţe de către
MENDEL. Spre exemplu, la una din experienţele sale, MENDEL a observat că
din 1074 plante, 787 erau înalte şi 287 erau scunde, deşi el se aştepta ca 805,5
(75%) să fie înalte şi 268,5 (25%) scunde, însă el s-a mulţumit numai să constate
acest fapt. Când, mult mai târziu aceste date au fost supuse unei analize statistice
prin testul χ2, s-a constatat că MENDEL nu a greşit când a aşteptat proporţia de
75% + 25%, rezultatul fiind aproape egal cu cel dorit teoretic. De unde rezultă
că MENDEL a apreciat bine mersul experienţei, dar neavând argumente
obiective statistice, cercetările sale au fost considerate, la vremea respectivă
interesante teoretic şi atât. Din această cauză lucrarea lui intitulată „Experienţe
asupra hibrizilor de plante”, comunicată la 8 februarie 1856, a fost ignorată timp
de aproape 35 de ani, însă, şi-a căpătat importanţa cuvenită când BATESSON a
tradus în engleză lucrarea lui MENDEL şi a denumit ştiinţa respectivă
„Genetică”. La dezvoltarea şi perfecţionarea statisticii în general şi a celei
biologice în special, şi-au adus contribuţia şi alţi oameni de ştiinţă, cum ar fi,
CRAPLET C., DIXON W. J., LISON L., SNEDECOR G. W. ş.a. încât, în
prezent a devenit o ştiinţă modernă cu mare aplicabilitate în numeroase domenii,
inclusiv în cercetările zootehnice şi biologice.
Datorită contribuţiei acestor mari oameni de ştiinţă la dezvoltarea
statisticii biologice, beneficiem astăzi de modele matematice moderne pentru
prelucrarea datelor experimentale, dar şi la testarea şi interpretarea corectă a
rezultatelor obţinute. În cercetările zootehnice, în prezent, se folosesc trei teste
de bază pentru testarea ipotezelor statistice şi a rezultatelor obţinute şi anume,
pentru studiul caracterelor cantitative testul t (STUDENT) şi testul F (FISHER);
pentru studiul caracterelor calitative se utilizează testul χ2 (PEARSON), iar
pentru ierarhizarea diferenţelor dintre mediile loturilor se foloseşte procedeul
diferenţei semnificative corecte sau testul TUKEY.
Nu putem să nu amintim că la dezvoltarea statisticii ca disciplină
ştiinţifică şi la aplicarea ei, în diferite domenii, inclusiv în domeniul agriculturii
şi a zootehniei şi-au adus contribuţia şi unii oameni de ştiinţă români, dintre care
cităm pe ION IONESCU DE LA BRAD, DIONISIE POP MARŢIAN, PETRE
RÂMNEANŢU, G. K. CONSTANTINESCU, A. TACU ş.a.

60
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Preocupări privind crearea de noi rase de taurine au fost înregistrate şi în


SUA. În condiţiile de mediu aspru din unele zone ale SUA, unde vegetaţia era
săracă, iar temperaturile pe timp de vară erau excesive, s-a pus problema creării
unei rase de taurine, deoarece cele existente, la acea vreme, nu erau productive,
iar rasele din import ca Shorthon, Hereford şi altele, nu se adaptau la condiţiile
locale de climă, în special la arşiţa mare din timpul verii. O singură metodă de
ameliorare putea rezolva probelema şi anume, încrucişarea; însă, nu o
încrucişare a raselor locale cu rasele perfecţionate englezeşti pentru că
încercările făcute până atunci nu au dat rezultate bune, metişii obţinuţi,
dovedindu-se mult mai puţin rezistenţi decât rasele locale.
La timpul respectiv s-a considerat că cea mai promiţătoare metodă ar fi
aceea a “bastardării (hibridării) raselor perfecţionate cu masculi Zebu, încercări
deja făcute de unii cercetători în SUA, încă din 1906, când au constatat că
produşii obţinuţi suportă uşor temperaturile excesive. Însă, lucrările sistematice
de ameliorare pe această cale au fost începute în 1918, după o perioadă
experimentală de încrucişare (1910-1918) la Staţiunea experimentală din King
Ranch de către ROBERT J.KLEBERG, considerat creatorul noii rase de taurine
Santa Gertruda. El a întocmit planul de ameliorare, a condus lucările selecţiei şi
supravegheat direcţia de ameliorare în timpul de formare a acestei noi rase şi a
asigurat continuitatea acestor lucrări, factor important în obţinerea unei noi rase
valoroase de animale. Lucrările de ameliorare s-au desfăşurat în trei etape şi
anume:
 s-a creat o cireadă de 5000 cap. hibride ca material iniţial pentru

a avea o bază cât mai largă de selecţie;


 s-a executat consangvinizarea exemplarelor celor mai bune

provenite din încrucişări, pentru a se fixa tipul dorit;


 s-a folosit selecţia în masă, după aspectul exterior, rezistenţa la

condiţiile climatice etc., urmărindu-se permanent progresele care se


înregistrau.
Din 1918 s-a pus în aplicare programul de hibridare care a durat 10 ani,
folosindu-se 100 masculi Zebu care au montat 5000 vaci de rasă Shorthon,
obţinându-se hibrizi de primă generaţie. Aceştia au fost crescuţi separat şi
încrucişaţi între ei. Cercetările au continuat, aplicându-se programul de
încrucişări în masă, dar în paralel au fost aleşi şi câţiva masculi Zebu de valoare
care au fost încrucişaţi cu vaci provenite din hibridări. Din aceste încrucişări a
rezultat, în anul 1920, un reproducător mascul Monkey, cu calităţi excepţionale,
care este considerat fondatorul rasei Santa Gertruda. Cu descendentele acestui

61
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

taur s-au format cirezi mari de 5000 vaci care au fost împrecheate cu
descendenţii masculi ai aceluiaşi taur. Acest program a fost urmărit timp de 20
de ani până când însuşirile de rasă au fost destul de bine fixate, încât, în 1940
Ministerul Agriculturii din SUA a recunoscut noua rasă de taurine denumită
Santa Gertruda. Această rasă se caracterizează printr-o mare toleranţă faţă de
condiţiile de mediu aspre, de stepă, cu temperaturi foarte ridicate vara şi
suportate numai de femelele Zebu, nu şi de rasă Shorthon. De asemenea, această
rasă valorifică furajele tot atât de bine vara ca şi iarna şi înregistrează o bună
creştere în greutate.
Faptul că R.J. KLEBERG a creat o nouă rasă de taurine, într-o perioadă
când ştiinţa zootehnică îşi forma baza teoretică şi practică, când nu dispunea de
suficiente cunoştinţe ştiinţifice şi nici de mijloacele moderne de astăzi,
dovedeşte, încă o dată, că a fost un cercetător cu multă iniţiativă, curajos, un
foarte bun observator, entuziast şi pasionat, înarmat cu răbdare, un
experimentator perseverent, care printr-o muncă de creaţie susţinută a arătat ce
se poate face pentru ştiinţa şi practica creşterii animalelor.
Preocupări în organizarea şi dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică
în domeniul zootehniei au existat şi în Rusia ţaristă, apoi, în fosta URSS, dar
modul de abordare a problemelor, privind creşterea animalelor, aveau la bază
alte idei, alte concepţii, însă, scopul final era acelaşi, crearea de rase noi de
animale şi ameliorarea celor locale. Pentru rezolvarea acestor probleme au fost
înfiinţate nu numai Institute superioare de învăţământ zootehnic, dar şi
numeroase unităţi experimentale. Un renumit centru de cercetare a fost cel de la
Askania Nova, unde, renumitul om de ştiinţă, M.F. IVANOV (1871-1935), în
anul 1900, şi-a început cercetările zootehnice. Aici el a creat noi rase de porcine
şi ovine, verificând personal, prin rezultatele obţinute, principiile sale de
ameliorare a raselor. Principiile elaborate de el şi folosite în crearea şi
perfecţionarea raselor de animale se refereau la condiţiile de mediu (hrană,
întreţinere, îngrijire), care trebuiau să fie dintre cele mai bune, apoi aplicarea
creşterii dirijate a animalelor. M.F. IVANOV, prin cercetările întreprinse, a pus
în evidenţă rolul selecţiei artificiale, arătând că aceasta nu trebuie să se limiteze
la o simplă triere a animalelor, ci să se urmărească acumularea modificărilor
pentru formarea de însuşiri bune. El a căutat permanent ca să unească selecţia cu
potrivirea perechilor, adică cu alegerea reproducătorilor după constituţie şi
producţie.
O metodă de ameliorare folosită de IVANOV a fost cea a încrucişărilor
între diferite rase, dar şi între specii şi genuri diferite. Astfel, el a reuşit să obţină

62
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

produşi cu însuşiri superioare, încrucişând armăsarul cu măgăriţa, iapa cu


masculul de zebră, armăsarul sălbatic cu femele de zebră, bizonul cu vaca din
rasa Sură de stepă, zebul cu vaca roşie de stepă, vaca Sură de stepă cu Yakul,
oaia Merinos cu muflonul (berbecul sălbatic), porcul domestic cu mistreţul
european etc. A creat rasa de porcine Alb ucrainian de stepă şi rasa de ovine,
Merinos de Ascania. A fost un expert în bonitarea animalelor.
Iniţial, IVANOV a îmbrăţişat, cariera universitară activând mai întâi la
Institutul veterinar din Harkov, la Catedra de zootehnie şi alimentaţia
animalelor, apoi, profesor de zootehnie la cea mai înaltă şcoală de agricultură a
Rusiei ţariste, Academia agricolă PETROVSKAIA din Moscova şi tot ca
profesor a lucrat şi la Institutul Superior de Zootehnie din Moscova de unde s-a
retras pentru a activa numai în cercetare.
În Institutul de hibridare de la Askania-Nova, pe care IVANOV la
înfiinţat în 1900, a muncit fără întrerupere timp de 35 de ani. Desigur, şi în
timpul Rusiei ţariste şi în fosta URSS s-au remarcat şi alte unităţi de cercetare,
de învăţământ zootehnic şi numeroşi oameni de ştiinţă în zootehnie şi nu numai.
Ne-am oprit la această unitate de cercetare pentru că a abordat, la timpul
respectiv, o tematică vasta şi variată cunoscută şi apreciată în multe ţări, iar
IVANOV prin activitatea sa bogată desfăşurată în învăţământul superior şi mai
ales în cercetare, s-a remarcat ca un cercetător meticulos şi pasionat, un iscusit
creator de rase şi hibrizi de animale, precum şi un fecund autor de manuale şi
tratate de zootehnie.
Pe la mijlocul secolului XVIII începuseră să se organizeze şi să
funcţioneze importante unităţi de învăţământ şi de cercetare agricolă în Franţa,
Germania şi în Anglia, unde veneau tineri din alte ţări să înveţe sau să se
specializeze într-un anumit domeniu. Dintre oamenii de ştiinţă care s-au format
la aceste şcoli se numără şi STEPHEN MOULTON BABCOCK din SUA. El s-a
pregătit la şcoala celui mai renumit chimist din Germania, JUSTUS VON
LIEBIG şi a avut ocazia să lucreze şi cu un alt chimist renumit VÖHLER la
sinteza ureei. În literatura de specialitate BABCOCK este cunoscut ca
descoperitorul vitaminei A. După obţinerea titlului de doctor al Universităţii din
Giessen şi înarmat cu multe cunoştinţe, s-a întors în SUA cu dorinţa de a lucra
în domeniul alimentaţiei animalelor, convins fiind că pe baza rezultatelor
obţinute prin analizele chimice se pot întocmi cu uşurinţă raţii pentru orice
animal, cu indicarea precisă a cantităţii exacte în proteine, glucide, lipide etc.
necesare animalelor. În acele vremuri problema alimentaţiei animalelor
preocupa deopotrivă, atât pe crescătorii de animale, cât şi pe oamenii de ştiinţă.

63
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

BACOCK, înainte de a se ocupa de studiul alimentaţiei animalelor, şi-a


pus întrebarea, dacă, pe lângă componentele chimice rezultate din analize, care
se foloseau la întocmirea raţiilor pentru animale, varietatea sortimentelor de
nutreţuri şi mai ales calitatea lor, separate sau cumulate, nu au şi ele o valoare în
hrana animalelor şi care este aceasta? Şi-a pus o asemenea întrebare pentru că
până atunci nimeni nu le-a avut în vedere la întocmirea raţiilor de hrană pentru
animale. De altfel, toată viaţa a lucrat pentru a găsi răspuns la această problemă
şi în parte a reuşit.
ST. M. BABCOCK şi-a început activitatea la Staţiunea experimentală
din Wisconsin şi avea ca sarcină de a face analize chimice la raţiile furajere
pentru vacile de lapte. A analizat mii de probe de fân, de boabe de porumb, de
ovăz şi alte furaje şi pe baza datelor obţinute a calulat raţiile care trebuiau
administrate vacilor . În acelaşi timp, din proprie iniţiativă a vrut să vadă şi cât
valorifică animalele şi pentru aceasta a trebuit să analizeze şi ce elimină ele prin
dejecţii (fecale şi urină) şi prin diferenţă a stabilit partea asimilată de animale.
Totuşi, era convins că furajele mai conţin ceva în plus, o substanţă neprinsă în
analizele chimice. Pentru a clarifica această problemă organizează o experienţă
simplă, de alimentaţie, pe vaci de lapte şi anume: o vacă a primit în hrană numai
ovăz şi alta numai grâu, însă celor două vaci li se administrau raţii suficiente din
punct de vedere chimic, care asigurau cantităţile necesare de proteină, grăsime,
amidon, zahăr, celuloză şi substanţe minerale. După trei luni vaca hrănită cu
ovăz a murit, iar cea hrănită cu grâu ar fi avut aceaşi soartă dacă nu ar fi primit o
raţiea compusă din diferite sortimente de nutreţuri. Rezultatele obţinute de la
această experienţă l-au pus pe gânduri pe BABCOCK, dar nu l-au descurajat.
Acel “ce necunoscut” care a determinat asemenea rezultate nu se putea
afla decât prin noi experienţe, pe care le-a reluat după 6 ani, când i s-a pus la
dispoziţie 16 juninci sănătoase, robuste, vioaie, din rasa Shorthorn. De
asemenea, a primit şi mai mulţi colaboratori tineri de formaţie diferită. În astfel
de condiţii, cu un nou elan şi plin de speranţă şi-a reluat experienţele de
alimentaţie în adăposturile Universităţii din Madison. Cele 16 juninci au fost
împărţite în patru grupe: grupa I a primit în hrană numai porumb, sub diferite
forme; grupa a II-a numai grâu; grupa a III-a numai ovăz şi grupa a IV-a un
amestec din cele trei cereale (1/3 porumb; 1/3 grâu; 1/3 ovăz). După un an de
experimentare nu s-a observat modificări deosebite, însă, grupa hrănită numai cu
porumb arată mult mai bine comparativ cu animalele hrănite cu grâu sau numai
cu ovăz, care erau mai subţiri şi mai înalte şi uneori aveau un comportament
aparte.

64
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Concluzia, în urma cercetărilor întreprinse, era că acestă experienţă n-a


dus la nici un rezultat şi că trebuia abandonată. Însă, BABCOCK nu s-a
descurajat nici de data aceasta, din contra, propune colaboratorilor săi ca
experienţa să fie continuată, însă, după o altă schemă. Cele 16 juninci din
experienţă au fost date la montă. Grupa hrănită cu porumb a purtat bine gestaţia,
fiecare vacă a născut viţei sănătoşi şi viguroşi şi care au început să sugă imediat
după naştere. Vacile din grupa hrănită cu grâu au purtat greu sarcina şi au născut
prematur viţei morţi sau au murit după câteva zile de la naştere. La grupa de
vaci hrănite cu ovăz, un viţel a murit la câteva zile de la naştere, iar cei trei
rămaşi în viaţă erau slab dezvoltaţi. Chiar şi la grupa de vaci hrănite cu amestec
de furaje (porumb, grâu, ovăz), rezultatele nu au fost bune; din patru viţei, doar
unul a rămas în viaţă.
BABCOCK şi colaboratorii săi au tras concluzia că atât grâului cât şi
ovăzului le lipseşte “ceva” pe care porumbul îl are. De asemenea, BABCOCK a
recunoscut printre primii că alegerea raţiilor de hrană pentru animale, pe baza
compoziţiei lor chimice, dă rezultate nesatisfăcătoare. Totuşi, pentru el
experienţa se arată a fi interesantă şi începuse să-l pasioneze. Aşa încât, a hotărât
să o continue, cooptând în colectivul de cercetare noi forţe, chimişti, biologi şi
specialişti în creşterea animalelor. Scopul fixat era să găsească acel “ceva” care
lipseşte grâului. Toate cele 16 vaci au fost montate din nou şi au primit acelaşi
regim alimentar ca mai înainte. Fiecare grupă primea furaje din belşug, astfel că
necesarul de proteine, grăsimi, substanţe minerale etc. era asigurat.
Rezultatele acestei experienţe au fost şi mai diferite pe grupe, decât cele
ale primei gestaţii. Vacile care au primit în hrană numai grâu erau într-o stare
jalnică, cu părul zbârlit, slabe, de-abia se mai puteau ţine pe picioare şi după
câteva luni de gestaţie, două au murit. Celelalte două rămase în viaţă au fătat,
însă, după câteva ore, viţeii au murit. În schimb, vacile hrănite cu porumb erau
într-o stare bună şi au fătat patru viţei viguroşi. Deşi rezultatele experimentale
erau clare, totuşi, BABCOCK propune ca să se continue experienţa, dar cu o altă
schemă restructurată şi anume: o vacă, care a fost hrănită cu porumb, a primit
numai grâu, iar câte o vacă din celelalte grupe (furajate numai cu grâu, ovăz şi
amestec de cereale), au fost hrănite numai cu porumb. Rezultatele obţinute în
urma schimbării regimului de alimentaţie au confirmat o serie de date din
experienţele anterioare. Vaca hrănită anterior numai cu porumb şi apoi trecută
la regim unilateral, cu grâu, după trei luni, a anchilozat şi n-a mai putut să se
ridice şi a murit. Celelalte trei vaci care au fost furajate numai cu porumb s-au
refăcut şi au fătat viţei sănătoşi.

65
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

În acea perioadă, sute de cercetărori, din alte ţări, erau antrenaţi în


experienţe similare pentru a descoperi existenţa acestor substanţe necunoscute,
mai ales că ei luase cunoştinţă de primele rezultate obţinute de BABCOCK.
Deşi trecuse douăzeci de ani de când BABCOCK îşi începuse primele
experienţe pentru a identifica acel principiu necunoscut, rezultatele
experimentale nesatisfăcătoare nu i-a descurajat, din contra, a făcut ca întregul
colectiv de cercetare să-şi multiplice forţele şi să persevereze pentru dezlegarea
acestei enigme care se găsea, de data aceasta, în porumb, dar care lipsea grâului
şi ovăzului.
Cercetările întreprinse, în continuare, de BABCOCK şi colaboratorii săi,
din care făcea parte şi recunoscutul chimist McCOLLUM, au reuşit să identifice
în acelaşi timp, existenţa vitaminei A şi să determine şi formula ei chimică,
arătând, totodată, prin experienţele conduse de BABCOCK, marea importanţă a
vitaminei A în alimentaţia animalelor şi nu numai.
Deşi a fost iniţiatorul acestor cercetări de o mare importanţă, BABCOCK
a căutat totdeauna să atribuie meritul marii lui descoperiri, asistenţilor şi
colaboratorilor lui. Dotat cu un admirabil spirit de observaţie şi discernământ,
iubitor de ştiinţă, stăpânit de curiozitate pentru noutăţi, iniţiator şi organizator de
experienţe pe animale şi-a dedicat întreaga viaţă pentru ştiinţă. La vârsta de 84
de ani încă mai lucra în laboratorul lui. Gândurile renumitului chimist
BABCOCK au fost mereu îndreptate spre o singură problemă: adâncirea
cunoştinţelor privitoare la alimentaţia animalelor. Faptul că era un cercetător
pasionat şi curajos, pe când lucra la Colegiul de Agricultură al Universităţii din
Wisconsin, a reuşit să pună la punct şi o metodă exactă şi simplă pentru
determinarea conţinutului de grăsime din lapte, metodă care s-a introdus apoi, în
toată lumea, în practica aprecierii calităţii laptelui. Această importantă
contribuţie a lui BABCOCK a fost apreciată de femierii şi crescătorii de vaci de
lapte, pentru că până atunci, laptele era plătit numai după cantitate şi nu se lua în
considerare şi calitatea laptelui, după conţinutul de grăsime, pe lângă faptul că
acest lucru ajuta pe fermieri să scape de vacile care aveau laptele cu puţină
grăsime.
Faptul că era mereu binedispus, voios, a creat totdeauna în jurul lui o
atmosferă plăcută, stimulatoare în munca creatoare a colaboratorilor lui, cu
ajutorul cărora a reuşit să aducă o contribuţie deosebită la studiul nutriţiei
animalelor. Lozinca vieţii lui a fost “umor şi muncă, glume şi experenţe “ şi
poate constituie un exemplu pentru toţi acei care lucrează în cercetare şi nu
numai.

66
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Un alt om de ştiinţă american, care s-a remarcat prin ample studii de


nutriţie a fost profesorul ELMER VERNER McCOLLUM, un apropiat
colaborator al profesorului ST.M. BABCOCK. Cunoştea rezultatele
experienţelor făcute pe juninci şi juncani, cu raţii asemănătoare sub aspectul
compoziţiei chimice, dar alcătuite dintr-un singur furaj (grâu, ovăz, porumb).
Deşi rezultatele au fost, totuşi, necorespunzătoare, concluzia la care a ajuns era
că studiile de nutriţie se găsesc abia la început şi că ele nu trebuie abandonate.
Aşa că McCOLLUM a continuat experienţele, dar completate cu determinări de
digestibilitate, cu analiza dejecţiilor (urină, fecale), a sângelui, a organelor, a
ţesuturilor etc.
Ceea ce merită de subliniat este faptul că McCOLLUM era încrezător în
tot ce făcea, deşi cercetările întreprinse nu aduceau clarificarea problemelor
luate în studiu, iar rezultatele erau nemulţumitoare. De altfel, ST.M. BABCOCK
a recunoscut după primele experienţe că alegerea raţiior de hrană pe baza
compoziţiei lor chimice, nu pot duce decât la rezultate necorespunzătoare.
Totuşi, se continua să se creadă că analiza chimică a furajelor este un criteriu
suficient pentru precizarea valorii nutritive a acestora.
În acea perioadă nutriţia animalelor şi studiul acesteia era considerată ca
o problemă prioritară. În laboratoarele oficiale se făcuse analiza tuturor furajelor
cultivate pe diferite tipuri de soluri şi în diferite stadii de vegetaţie. Crescătorii
de animale încercau, pe baza rezultatelor de analiză chimică, să stabilească
cerinţele nutritive ale animalelor. Proteinele şi valoarea energetică a grăsimilor
şi a hidraţilor de carbon constituiau factorii esenţiali pentru creşterea, sănătatea
şi producţia animalelor domestice, iar prin analize chimice se credea că se pot
doza corect aceşti factori. De asemenea, se presupunea că, posedând un număr
suficient de analize ale furajelor cultivate şi ţinând seama de costul lor,
crescătorul putea să-şi aleagă sursele cele mai economicoase pentru a întocmi o
raţie pentru animale. Cercetările care se făceau cu privire la alimentaţia
animalelor erau privite cu mult interes de fermieri. Însă, rezultatele experienţelor
întreprinse pe animalele mari nu erau de loc încurajatoare, fapt pentru care
McCOLLUM nu mai credea că va putea obţine un rezultat mulţumitor. Totuşi,
nu a abandonat cercetările, în schimb a propus o altă metodă de studiu şi anume,
experimentarea să se facă pe animale mici, argumentând că experienţele pe
animale mari sunt dificile, costisitoare şi greu de urmărit. La această concluzie a
ajuns E.V. McCOLLUM pe când făcea experienţe de metabolism pe animale
mari (vaci şi porci), când a constatat că se desfăşoară cu nenumărate dificultăţi,
cu privire la supravegherea alimentaţiei, în colectarea dejecţiilor, păstrarea

67
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

sănătăţii în condiţiile experimentale, ca şi timpul necesar pentru a ajunge la


anumite concluzii. Şi, considera că acest model experimental nu poate constitui
o metodă adecvată pentru rezolvarea problemelor de nutriţie la animale. Pentru
el era clar că trebuie găsită o altă metodă de cercetare.
După McCOLLUM fiecare sortiment de furaj, trebuia studiat, încât, să
fie cunoscută acţiunea lui directă asupra animalului, ca şi conţinutul în principii
nutritivi, care nu se puteau pune în evidenţă prin analiza chimică, cum ar fi
vitaminele, a căror existenţă le bănuia. Pentru aceasta era nevoie de animale
mici, de preferat în locul animalelor mari (vaci, porcine etc.), pentru că ele pot fi
ţinute în cuşcă, uşor de supravegheat şi de îngrijit, mănâncă puţin şi li se pot
administra furaje supuse unor metode exigente de purificare. De asemena,
animalele mici cresc şi ajung repede la maturitate, au o prolificitate mare şi o
viaţă scurtă. În 2-3 ani se poate urmări întregul ciclu vital. McCOLLUM
propune conducerii Colegiului de Agricultură din Wiscounsin ca experienţele să
le facă pe şobolani. Răspunsul a fost categoric: “toate experienţele să fie
continuate pe aniamle cu valoare economică , respectiv pe animale mari.”
Nici crescătorii nu erau de acord , pentru că ei nu puteau înţelege, cum se
pot aplica rezultatele obţinute în experienţele pe şobolani, la vaci , la porc şi la
alte animale. În Staţiunea de Cercetare din Wiscounsin, ca şi în alte unităţi de
cercetare şi de învăţământ din SUA, experienţele se făceau numai pe animale
mari (vaci, tineret taurin, porci etc). Totuşi, în acestă perioadă, în unele ţări ca
Germania şi Anglia, asemenea experienţe se făceau pe animale mici, în special
pe şoareci. Însă, după cum mărturiseşte McCOLLUM în cartea autobiografică
intitulată “Din băiat de fermă, om de ştiinţă”, a luat cunoştinţă de folosirea
şoaricilor în experienţe abia în 1790, prin lucrările ştiinţifice care tratau
probleme de nutriţie.
Pentru a înfrânge opoziţia celor care nu erau de acord, a trebuit să
apeleze la sprijinul lui ST.M. BABCOCK, cunoscut şi respectat om de ştiinţă în
Universitatea şi în Staţiunea din Wisconsin, stimat şi apreciat în mod deosebit şi
de crescătorii de animale, care îl sfătuieşte să pună în practică propunerea făcută
pentru că el considera că cei care se opun nu au dreptate.
Iniţial, a încercat să folosească şobolanii cenuşii din adăposturile
staţiunii, dar a constatat că aceştia erau speriaţi şi fricoşi, nepotriviţi pentru
reproducere şi experienţă. A renunţat la ei şi a cumpărat de la un magazin de
profil din Chicago 12 şobolani albi, mari care, de altfel, au constituit nucelul de
început al coloniei pentru creşterea şobolanilor. Aşa încât, în 1908 a iniţiat în

68
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

staţiune primele experienţe care erau tolerate pe lângă cele care se făceau pe
vaci, pe juncani sau pe porci.
Datorită prestigiului şi chiar a presiunii exercitate de ST.M. BABCOCK
asupra conducerii şi nu numai, Mc COLLUM şi-a creat o colonie de şobolani pe
care i-a folosit în numeroase experineţe şi cu ajutorul cărora a putut să descopere
prima vitamină liposolubilă necunoscută (vitamina A), să perfecţioneze ceea ce
s-a numit “metoda biologică de analiză a furajelor” şi să interpreteze unele
influenţe asupra animalelor.
Primele experienţe efectuate pe şobolani au fost făcute cu scopul de a
elucida cauzele morţii sau care afectau grav starea de sănătate a animalelor din
experienţă, care au primit o dietă ce conţinea principii nutritive cunoscuţi în
forma lor purificată. De asemenea, în anul, 1909 întreprinde experienţe pe
şobolani ca să verifice valoarea proteinelor care conţin diferiţi aminoacizi,
comparând, în final, analizele chimice cu testul creşterii. De menţionat că în
acea perioadă deja erau identificaţi 16 aminoacizi, iar în Anglia, renumitul
fiziolog şi biochimist, care a primit Premiul Nobel (1929) F.G. HOPKINS,
printr-o experienţă pe şoareci, arăta că aceştia nu pot trăi dacă nu li se
administrează un anumit aminoacid numit triptofan.
E.V. McCOLLUM. a creeat prima colonie de şobolani din lume, în
scopul de a studia factorii chimici ai furajelor şi cerinţele nutritive ale
animalelor. A participat efectiv la un număr însemnat de descoperiri, cum ar fi
vitamina A şi D, lipsa manganului şi a magneziului în hrana animalelor sau lipsa
fosforului şi a vitaminelor care provoacă rahitismul, folosind în aproape toate
experienţele ca test biologic, şobolanii. Toate aceste descoperiri au avut un rol în
schimbarea mentalităţii în ceea ce priveşte alimentaţia animalelor, pe lângă
faptul că au trezit interesul şi altor cercetători pentru studiul nutriţiei. Important
este faptul că acea colonie de şobolani creată de McCOLLUM a fost folosită şi
de alţi oameni de ştiinţă din universităţi şi staţiuni, la diferite experienţe, care au
adus noi elemente în ştiinţa nutriţiei şi s-au făcut cunoscuţi în lume. Experienţele
făcute în acest mare centru din Wisconsin, prin folosirea ca test biologic
şobolanii, au deschis o eră nouă în munca ştiinţifică. Un alt merit remarcabil al
lui McCOLLUM este acela că toate studiile întreprinse au fost cuprinse într-o
carte cu titlul “Istoria nutriţiei - Succesiunea ideilor în cercetarea nutriţiei” pe
care a publicat-o în 1957. McCOLLUM a dovedit că numai pe cale
experimentală se poate ajunge la noi descoperiri, dar pentru aceasta trebuie
cunoscută şi învăţată metodica şi tehnicile muncii de investigaţie ştiinţifică.
Asemenea noţiuni nu sunt incluse în cursuri şi nici nu se predau studenţilor. Dar

69
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

prin lectura cărţilor ştiinţifice, te poţi familiariza cu marele descoperiri , cu


teoriile şi tehnicile experimentale şi de laborator care te pot ajuta la reuşita
efectuării corecte a cercetărilor ştiinţifice.
ST.M. BABCOCK şi E. V. McCOLLUM şi-au demonstrat cu prisosinţă
capacitatea în munca de cercetare în domeniul nutriţiei animalelor, sporindu-şi
autoritatea ştiinţifică şi reputaţia de cercetători pasionaţi şi pricepuţi.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pe
baza cercetărilor întreprinse apar lucrări cu unităţi de măsură pentru valoarea
nutritivă a furajelor şi se alcătuiesc tabele cu valoarea nutritivă a furajelor. În
Germania, A. THÄER stabileşte ca unitate de măsură a valorii nutritive unitatea
fân. Tot în Germania, O. KELLNER stabileşte ca unitate de măsură echivalentul
amidon. În SUA, H. ARMSY exprimă valoarea nutritivă a furajului în therm
care este egal cu 1000 Kcal.. În această perioadă sunt definite şi alte unităţi de
măsură cum ar fi: unitatea nutritivă scandinavă, unitatea nutritivă sovietică, etc.
De asemenea, se stabilesc primele norme furajere pentru animale, ţinându-se
cont de proteina brută, hidraţi de carbon şi grăsimi. Se elaborează primele tabele
cu norme furajere bazate pe conţinutul digestibil al substanţelor nutritive, care
au pus bazele alimentaţiei raţionale ale animalelor. În 1920, la Berlin,
nutriţionistul O. KELLNER publică lucrarea “Grundzüge der Futterungslehre”,
iar în SUA apare “Tratatul de alimentaţie a animalelor” a lui MORISSON.
Trebuie menţionat că această perioadă este caracterizată prin ample şi intense
cercetări ştiinţifice, iar alimentaţia animalelor care a ocupat un loc important, se
conturează ca o ştiinţă cu obiect de cercetare şi metode proprii.
Curiozitatea trebuie să ne determine să aflăm mai mult despre asemenea
oameni de ştiinţă de excepţie, despre viaţa şi opera lor şi căile care i-au dus spre
celebritate. În fiecare ţară se găsesc asemenea oameni, inclusiv în ţara noastră, în
România. De aceea este bine să citim cât mai multe biografii ale oamenilor de
ştiinţă, care sunt nu numai atrăgătoare, ci şi instructive, pe lângă faptul că ele
contribuie la o autoinstrucţie personală, dar constituie şi cea mai bună metodă de
cunoaştere şi de studiu a istoriei unui domeniu.
Din cele prezentate se poate constata ce calităţi trebuie să aibă un
adevărat cercetător şi cât de solicitat este în rezolvarea ştiinţifică a unei
probleme.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost întreprinse
cercetări şi în domeniul ştiinţelor biologice, ale căror rezultate au contribuit nu
numai la naşterea unor noi ştiinţe, cum este şi genetica animală, dar au îmbogăţit

70
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

şi au ajutat şi la dezvoltarea ştiinţelor zootehnice. Una dintre marile realizări ale


ştiinţelor biologice se datorează lui JOHANN GREGOR MENDEL (1822-1884),
care este socotit şi fondatorul geneticii. Având o pregătire în ştiinţele naturii şi
fiind un om cu frică de DUMNEZEU, pe lângă activităţile spirituale s-a
preocupat şi de cercetările de botanică, în special, de cele legate de hibridări la
plante. În dorinţa de a explica legile hibridării, MENDEL, în prioada 1854-1856,
efectuează o serie de experienţe cu privire la încrucişarea mai multor soiuri de
mazăre, şi observă la prima generaţie hibridă dominaţia unuia dintre caracterele
părinţilor şi pe care le denumeşte caracter dominant, iar pe cel care nu s-a
manifestat recesiv. Pe baza acestor date experimentale, respectiv, exteriorizarea
unui singur caracter (însuşire) în prima generaţie hibridă, MENDEL a formulat
prima lege – legea uniformităţii hibrizilor în prima generaţie.
În a doua generaţie a observat apariţia însuşirilor recesive şi pe baza
rezultatelor înregistrate a formulat legea fundamentală a hibridării şi anume, –
legea disjuncţiei caracterelor în a doua generaţie hibridă. Continuând cercetările
experimentale a putut să formuleze a treia lege – a hibridării – legea
independenţei caracterelor şi libera combinaţie a gameţilor. Această lege a treia
a oferit baza teoretică a ameliorării plantelor şi animalelor.
Experienţele întreprinse de MENDEL au durat 7 ani, iar rezultatele au
fost publicate în 1865 într-o lucrare de 44 pagini, cu titlul “Experienţe privind
hibridarea la plante”. Această lucrare a rămas neînţeleasă de contemporanii săi.
Obligaţiile administrative pe linie bisericească, descurajarea totală din partea
unor mari naturalişti ai vremii, care refuzau să creadă în constanţa formelor
homozigote şi în repartiţia prin segregare a formelor parentale, precum şi
datorită unei boli de ochi, îl determină să abandoneze experienţele sale. Însă,
important este de menţionat că după 35 de ani, în 1900, legile hibridării sunt
redescoperite simultan de trei mari naturalişti: HUGO DE VRIES (Olanda), C.
CORRENS (Germania) şi E. TSCHERMAK (Austria).
În aceeaşi perioadă, un mare om de ştiinţă englez, W. BATESON
reeditează în limba engleză lucrarea lui MENDEL, denumind ştiinţa respectivă
“Genetică” şi totodată, experimentează şi confirmă legile formulate de
MENDEL şi la hibridarea animalelor.
Ceea ce trebuie menţionat este faptul că de la experienţele lui MENDEL
şi de la perechea de factori ereditari definiţi de el s-a ajuns treptat la
descoperirea cromozomilor , a genelor, a acizilor nucleici etc. În acelaşi timp,
lucrarea lui a deschis drumul unei noi ramuri a biologiei – gentica, din care
astăzi au luat naştere noi ştiinţe cu denumirile de citogenetică, genetica

71
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

plantelor, genetica animală, genetica populaţiilor, biotehnologii etc.


Important este de subliniat că ştiinţele biologice, în general, şi a geneticii în
special, au avut şi încă au un rol foarte important la îmbogăţirea şi dezvoltarea
ştiinţelor zootehnice.
Printre marii biologi care au încercat să nu combată legile lui MENDEL,
ci din contra, să le completeze; a fost şi biologul american THOMAS HUNT
MORGAN (1866-1945), care împreună cu colaboratorii săi a reuşit să stabilescă
noi principii ale eredităţii. Întreaga sa activitate de cercetare experimentală şi-a
desfăşurat-o în domeniul geneticii şi este socotit autorul teoriei cromozomiale a
eredităţii şi fondatorul Citogeneticii. Cercetările genetice le-a efectuat pe
musculiţa de oţet (Drosophila melanogaster), care, datorită calităţilor ei a
devenit un obiect de studiu, având întâietate faţă de toate celelalte vieţuitoare
folosite în cercetările experimentale. Prin cercetările întreprinse a reuşit să
identifice numeroase mutaţii care afectau toate organele insectei. Aceste mutaţii
au servit la studiul transmiterii caracterelor ereditare la descendenţi şi respectiv,
mecanismul cromozomial al eredităţii . Cu ajutorul acestei musculiţe,
MORGAN a descoperit crossing-overul (termen englezesc - încrucişare-schimb
de gene, respectiv de segmente cromozomiale) şi de aici, a enunţat principalele
teze ale teoriei cromozomiale a eredităţii şi anume:
 genele sunt înşirate liniar în lungul cromozomilor, fiecare ocupând o
anumită poziţie – locus;
 genele plasate pe un cromozom sunt înlăţuite şi se transmit în bloc –
numit linkaj (linkage – asociere, înlănţuire);
 între cromozomi se produc un schimb de gene numit crossing-over.
Concepţiile şi le-a expus într-o lucrare cu titlul “The Theory of the
Gene”, publicată în 1926. Demn de semnalat este faptul că lucrările lui
MORGAN au dus la promovarea ştiinţei eredităţii şi care au constituit şi punctul
de plecare pentru teoriile moderne din genetică. Teoria morganistă, contrazisă o
perioadă de timp, a jucat un mare rol în dezvoltarea ulterioară a geneticii şi
biologiei. Pentru cercetările sale, renumitul om de ştiinţă TH. H. MORGAN a
primit premiul Nobel.
Tot în a doua jumătate a secolului XIX se întreprind studii asupra
fiinţelor vii microscopice de la plante şi animale. În acest domeniu s-a remarcat
renumitul savant francez LOUIS PASTEUR (1822-1895), întemeietorul
microbiologiei moderne şi socotit cel mai mare om de ştiinţă al secolului XIX.
Înclinaţiile sale către ştiinţă, dotat cu o fantezie creatoare şi sprijinit pe talentul
său de un foarte bun observator, fac din PASTEUR un mare descoperitor al

72
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

microbilor multor boli (la viermii de mătase, la păsări, ovine etc) şi a unor
microorganisme specifice care determină fermentaţia alcoolică , acetică, lactică
etc. Elaborează metoda pasteurizării laptelui prin încălzirea lui până la +65°C,
temperatură care distruge microorganismele ce provoacă fermentaţia acestuia.
Toată viaţa şi-a petrecut-o printr-o intensă activitate în laborator,
completată cu numeroase observaţii şi experienţe care au dus la descoperiri
epocale, cum ar fi microbul şi vaccinul rujetului, microbul şi vaccinul antraxului
etc.; întreprinde experienţe complexe asupra turbării căreia îi găseşte până la
urmă vaccinul. Deşi era de profesie chimist şi nu medic, marele merit al lui
PASTEUR este acela de a fi identificat unii microbi ucigaşi şi microorganisme
utile şi prin toate cercetările lui, a încercat să combată teoria generaţiei
spontanee a microbilor, susţinută la acea vreme de numeroşi oameni de ştiinţă.
Prin numărul mare şi foarte variat de probleme cercetate de el, prin
analize de laborator, observaţii şi experimente a adus ştiinţelor biologice,
medicale, zootehnice şi nu numai, beneficii imense şi a pus la dispoziţia
oamenilor de ştiinţă noi metode de investigaţie într-un domeniu necunoscut,
contribuind la crearea unei noi ştiinţe, numită microbiologie, care a avut şi are
un rol deosebit de important şi în creşterea animalelor. Trebuie mentionat şi
faptul că Louis Pasteur a fost un creştin convins care a acceptat autoritatea lui
DUMNEZEU asupra vieţii sale. El este autorul legii biogenezei (bios-viaţă,
geneză-origine) care susţine că viaţa nu poate proveni decât din viaţă. A mai
afirmat: “Ştiinţa îi apropie pe oameni de DUMNEZEU” şi “Cu cât studiez mai
mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea CREATORULUI”.
Nu putem să nu amintim de renumitele experienţe şi studii făcute de
celebrul biolog italian LAZZARO SPALLANZANI (1729-1799) care a adus o
însemnată contribuţie la numeroase probleme ridicate de biologie în perioada sa,
ca: regenerarea, fecundaţia, digestia etc. S-a ocupat îndeosebi de studiul
proceselor fiziologice, pe care a încercat să le evidenţieze prin experienţe
efectuate pe diverse specii de animale; studiază procesul digestiei la păsări şi
mamifere.Întreprinde experienţe cu sucul gastric. O perioadă îndelungată a fost
preocupat de fecundaţia la animale şi reuşeşte pentru prima dată în lume, să
obţină o fecundaţie artificală la batracieni, la viemii de mătase şi la câine. Face
studii ample asupra materialului seminal, a spermatozoizilor . Un alt domeniu
interesant pe care l-a cercetat SPALLANZANI a fost cel al comportamentului
animalelor, încercând să dea o explicaţie şi multe din observaţiile şi constatările
făcute au rămas plauzibile şi astăzi. S-a mai ocupat de procesul de regenerare a
melcilor, la râme, la batracieni. De asemenea, a studiat problema generaţiei

73
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

spontanee a vieţuitoarelor şi cu ajutorul experienţelor efectuate reuşeşte să


combată această teorie, devenind unul din precursorii marelui bacteriolog care a
fost L. PASTEUR.
Prin cercetările întreprinse, L. SPALLANZANI aduce o contribuţie
remarcabilă la dezvoltarea ştiinţei zootehnice, nu numai prin datele sale
obţinute, dar şi prin generalizarea metodei experimentale în explicarea unor
fenomene biologice.
Dacă în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au pus bazele unei cercetări
ştiinţifice, atât în biologie, cât şi în zootehnie, în secolul al XX-lea au fost
inregistrate cele mai mari descoperiri şi progrese în domeniile menţionate.
Amintim doar cateva. În 1953 J.D. WATSON şi F.H.C. CRICK descoperă
structura AND-ului; începe să se facă transfer de gene, de hibridări somatice şi
clonări pentru obţinerea unor noi tipuri de celule şi organisme etc. cu ajutorul
unei ştiinţe numită inginerie genetică.
Dezvoltarea ştiinţelor biologice, biochimice, genetice, microbiologice,
enzimologice au contribuit la apariţia unor noi ştiinţe cum ar fi acelea de
biotehnologie, cu ajutorul căreia producem astăzi proteine, aminoacizi,
vitamine, enzime, antibiotice, vaccinuri etc. Aceste realizări remarcabile şi
multe altele pe care nu le-am amintit, sunt numai rezultatul cercetărilor
ştiinţifice fundamentale şi aplicative care s-au întreprins în a doua jumătate a
secolului XX şi cu care am trecut pragul mileniului trei. Desigur, cu ajutorul
noilor ştiinţe care au apărut se vor rezolva numeroase probleme, mult mai
complexe, dar numai cu specialişti, cercetători cu calităţi deosebite.
Din cele expuse reiese că perioada de la mijlocul secolului al XIX-lea
este caracterizată printr-o luptă între curentele zootehnice opuse. Este epoca
militantă a zootehniei, care face loc noului curent, unei perioade de progres în
care se conturează Zootehnia, ca o nouă disciplină şi se organizează catedra de
Zootehnie în cadrul învăţământului agronomic şi veterinar. Iau fiinţă unităţile de
cercetare ştiinţifică profilate şi pe studiul problemelor de creştere a animalelor.
Prin idei, concepţii şi activitate se impun numeroase personalităţi, care prin
opera lor, prin rezultatele obţinute au cântărit greu în evoluţia şi consolidarea
ştiinţei zootehnice. Trebuie să recunoaştem că nu a fost uşor, uneori dezamăgiţi
de rezultatele nesatisfăcătoare şi că în multe probleme abordate erau convinşi că
cercetarea este lipsită de perspectivă. Dar nu au abandonat-o. Unii au organizat
laboratoare, alţii institute de cercetare, au pus la punct metodologii şi tehnici
experimentale care se mai folosesc şi astăzi. Au luptat mereu cu concepţiile
dăunătoare acestei ramuri importante ale agriculturii, dar şi cu inerţia multora,

74
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

datorită lipsei de interes pentru creşterea animalelor. Din a doua jumătate a


secolului XIX începe cu adevărat o epocă nouă în zootehnie, în majoritatea
ţărilor de pe continentul european, chiar şi în Principatele Române, apoi, în
America, caracterizată printr-o altă concepţie asupra rolului animalelor în
economia rurală naţională şi renunţarea la ideea nefericită că animalele sunt un
rău necesar. Trebuie să subliniem faptul că iniţiativa îmbunătăţirii animalelor au
avut-o crescătorii englezi, care apoi s-a extins în mai multe ţări.
De-a lungul timpului, dar mai ales în ultimul secol şi chiar şi astăzi,
ştiinţa zootehnică, zootehnia în general, a suferit şi suferă prefaceri profunde, ca
urmare a progreselor enorme şi extrem de rapide pe care le-a realizat şi le
realizează, în continuare, biologia, genetica, chimia, fizica, matematica şi alte
ştiinţe, care au imprimat ştiinţei zootehnice un caracter cu adevărat şi de ştiinţă
experimentală. Ca orice ştiinţă şi ştiinţă zootehnică a cunoscut în ultimul timp o
dezvoltare fără precedent, a acumulat un imens material faptic şi ştiinţific
îmbogăţind viziunea în multe domenii legate de creşterea animalelor. Amintim
doar câteva: în nutriţia şi alimentaţia animalelor, în ameliorarea şi crearea de noi
rase şi hibrizi de animale, în reproducţie, în sisteme şi tehnologii de creştere şi
exploatare a animalelor, de obţinere a produselor ecologice de la animale, în
biotehnologii etc.
Datorită problemelor pe care le abordează ştiinţa zootehnică în zilele
noastre, ea ocupă un loc foarte important, nu numai în preocupările oamenilor
de ştiinţă, dar şi în viaţa şi gândirea oamenilor. A început să se treacă la
creşterea animalelor specializate pe diferite producţii, determinate de cerinţele
civilizaţiei moderne, dar care trebuie să fie crescute în condiţii care să permită
obţinerea de produse de calitate şi ecologice.
Datorită profilului acestei lucrări şi mai ales din lipsă de spaţiu, ne-am
limitat doar la câteva exemple şi date din opera şi activitatea unor oameni de
ştiinţă, în dorinţa de a-i cunoaşte prin felul de a gândi, în ce condiţii au lucrat, ce
rezultate au obţinut, dar şi contribuţia lor la progresul ştiinţei şi cercetării
zootehnice, date care pot stimula interesul nu numai al studenţilor, dar şi a celor
care lucrează în cercetare.

75
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

3.CERCETAREA ZOOTEHNICĂ ÎN ROMÂNIA


“Spre folosul vieţii trebuie îndreptate
toate gândurile şi faptele noastre”
Tacitus

3.1. Scurt istoric

De-a lungul timpului, activitatea de cercetare ştiinţifică s-a născut şi s-a


dezvoltat, mai întâi, în cadrul unor institute cultural-ştiinţifice şi de instruire.
Prin urmare, cercetarea ştiinţifică zootehnică nu se poate trata separat, pentru că
această nouă şi nobilă activitate a luat fiinţă şi a evoluat o dată cu învăţământul
agronomic şi veterinar, cu forurile ştiinţifice naţionale, cu Academia Română,
care, în timp, au contribuit direct la formarea şi consolidarea ştiinţei zootehnice
şi la progresul creşterii animalelor din ţara noastră. Aşa încât, într-o formă
succintă, vom prezenta, în acest capitol, etape importante în dezvoltarea acestei
activităţi, precum şi oamenii de ştiinţă care au avut o contribuţie meritorie la
naşterea, organizarea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice zootehnice de la noi.
Până către mijlocul secolului al XIX-lea, agricultura Principatelor
române păstra încă ancestralul său caracter pastoral. Creşterea animalelor era o
ocupaţie de bază şi constituia principala sursă de trai. Fiecare crescător hotăra
ce animale, ce specii şi ce exemplare să reţină pentru înmulţire, pentru a le
creşte în continuare. În acele vremuri, nu putea fi vorba de o cercetare ştiinţifică
organizată în unităţi specializate şi cu personal calificat. Cercetarea se făcea pe
bază de observaţii de către persoane particulare care aveau o anumită chemare şi
pregătire în domeniu şi erau interesate sau solicitate să rezolve o anumită
problemă în creşterea animalelor.
Trebuie subliniat faptul că, dacă până în anul 1829, creşterea animalelor
era ramura care domina agricultura în Principatele române, din acest moment, ea
înregistrează o decădere, ajungând într-o stare precară. Începutul acestui proces
regresiv îl marchează Tratatul de la Adrianopol din 1829. Până la acestă dată,
Principatele române erau obligate să vândă grâul numai la turci, la preţurile
fixate de ei. Prin acest tratat se lasă liber comerţul cu cereale, încât, cerinţele la
export cresc, la fel şi preţurile. Cultura cerealelor începe să se extindă; păşunile
întinse şi mănoase sunt desţelenite; moşierii şi arendaşii încep să neglijeze şi
chiar să renunţe definitiv la creşterea animalelor. Datorită acestui fapt, zootehnia
intrase într-un proces regresiv şi ajunsese, ca efective, la cel mai scăzut nivel, iar

76
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

animalele erau într-o stare de degenerare şi de primitivitate pronunţată. În aceste


condiţii, tinerii specialişti care îşi făcuseră studiile în străinătate (Franţa,
Germania şi alte ţări), ca ION IONESCU DE LA BRAD (1818-1891), PETRE
S. AURELIAN (1833-1919), NICOLAE FILIP (1864-1922), G.K.
CONSTANTINESCU (1888-1950), AGRICOLA CARDAŞ (1883-1955) ş.a.,
încă din anul 1841, de la revenirea lor în ţară, s-au preocupat nu numai de
agricultură, dar şi de salvarea creşterii animalelor, susţinând cu insistenţă
necesitatea dezvoltării acestui sector; ba mai mult, au căutat să o promoveze, ca
pe o ramură de bază care contribuie la dezvoltarea şi a altor ramuri ale
agriculturii.
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria ştiinţelor agronomice şi
zootehnice din ţara noastră, vom găsi aşezat la loc de frunte pe ION IONESCU
DE LA BRAD, pentru că a fost un mare om de ştiinţă, remarcabil agronom şi
zootehnist. El este întemeietorul ştiinţei agricole moderne în România şi
organizatorul fermelor model şi a primelor experienţe agricole şi zootehnice, din
ţara noastră. A îndrăgit plantele şi animalele încă din copilărie. A copilărit la
moşia Schitului de la Brad care aparţinea episcopiei de Roman şi unde tatăl său
era administrator. Urmează cursurile şcolii secundare Trei Sfetitele de la Iaşi, iar
în 1835 se înscrie la prima şcoală de învăţământ superior din Ţările Româneşti,
la Academia Mihăileană din Iaşi. În 1838 ION IONESCU DE LA BRAD este
trimis în Franţa pentru a se specializa în agronomie, la renumita Fermă – Şcoala
de la Roville, înfiinţată şi condusă de marele agronom francez MATHIEU DE
DOMBASLE. În vremea aceea, Şcoala agricolă particulară de la Roville era
considerată cea mai bună din Franţa. La această şcoală, sub îndrumarea lui
MATHIEU DE DOMBASLE, a învăţat şi s-a pregătit în domeniul agronomic şi
tânărul român care a fost apreciat, în mod deosebit, pentru aptitudinile sale
excepţionale. La Roville a avut prilejul să capete noţiuni fundamentale despre
cea mai bună agricultură, din vremea aceea , din Franţa. Cât a stat în Franţa s-a
specializat şi în creşterea viermilor de mătase, pe care o considera “cea mai
bănoasă din toate producţiile agricole”.
Practica în producţie şi participarea la cursurile ţinute de cele mai mari
personalităţi ale ştiinţei franceze, i-au dat posibilitatea să-şi formeze o cultură
vastă care a constituit un fundament solid a activităţilor lui ulterioare. Multiplele
cunoştinţe teoretice şi practice şi le-a desăvârşit şi prin excursiile de studii pe
care le-a întreprins în diferite regiuni ale Franţei, apoi în Belgia, Elveţia, Olanda,
Anglia, Italia, Austria, Grecia, Turcia şi altele, iar în unele din aceste ţări a fost
de mai multe ori.

77
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

În 1841 s-a întors în Moldova cu un bogat bagaj de cunoştinţe şi bine


orientat în ştiinţa şi practica agricolă. La sosirea în ţară, domnitorul MIHAIL
STURZA i-a încredinţat ca sarcină, deşi modestă faţă de pregătirea lui, să
organizeze şi să conducă îngrăşarea a două cârduri mari de boi de la Cioara
(Fântânelele de azi) din judeţul Iaşi, pe care apoi, le-a vândut personal la Viena.
La Cioara şi-a pus în aplicare multiplele sale cunoştinţe căpătate în ţările din
Europa, reuşind să aibă mari succese în practica zootehnică.
Deşi, la prima vedere, s-ar părea că activitatea pe care a desfăşurat-o
ION IONESCU DE LA BRAD la această “văcărie” se limitează numai la
rezolvarea unor probleme practice, dovedind că are o capacitate extraordinară de
organizare, totuşi, trebuie menţionat faptul că, în fond, a iniţiat pe moşia lui
VODĂ STURZA, cele dintâi experienţe de îngrăşare a vitelor, folosind şi
valorificând cele mai bune metode cunoscute în alte ţări, cu rezultate
remarcabile. În acest context, ION IONESCU DE LA BRAD poate fi socotit şi
ca primul cercetător şi experimentator în zootehnie, activitate pe care o va
desfăşura şi la moşia lui de la Brad – Roman.
ION IONESCU DE LA BRAD nu se limitează numai să crească vite, el
continuă să se documenteze, să studieze, să traducă şi să publice şi chiar să
înveţe şi pe alţii cum să crească şi ce foloase poate avea omul din creşterea
animalelor. Deşi învăţase la şcoala lui MATHIEU DE DOMBASLE şi era
adeptul lui în multe probleme de agricultură, dar, în domeniul creşterii
animalelor nu şi-a însuşit concepţia maestrului său, care considera vitele ca fiind
un rău necesar pentru agricultură şi că aduc numai pagube. Dimpotrivă, a căutat
să promoveze creşterea animalelor, nu numai pentru foloasele directe şi
indirecte, ci şi ca pe o ramură care contribuie la dezvoltarea celorlalte ramuri ale
agriculturii. Pentru a ilustra această atitudine şi concepţie a lui ION IONESCU
DE LA BRAD, câteva exemple ni se par edificatoare. Astfel, în lucrarea
“Calendar pentru bunul gospodar”, tipărită în 1845, el menţiona printre
altele:”nimic nu este mai vrednic de luat în băgare de seamă ca vitele”, iar în
lucrarea “Agricultura română de la Brad”, tipărită în 1886, el sublinia
următoarele:”ţinerea şi înmulţirea vitelor sau păstoria (pe care mai târziu o va
denumi – zootehnie), este tot atât de însemnată dacă nu mai mult, decât
producerea plantelor”. Era un susţinător ferm atât al producţiei vegetale cât şi al
celei animale şi acest lucru se poate constata prin afirmaţia făcută şi
anume:”măestria cultivatorului constă în a combina astfel relaţiunile producerii
vegetale şi animale, încât să dea una alteia ajutor, spre a se dezvolta, unindu-se
în proporţile cele mai largi şi mai convenabile cu interesele sale”. Între timp, el

78
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

traduce, scrie şi publică multe lucrări inedite pentru acea perioadă. Amintim
numai lucrările care abordează şi probleme de zootehnie. Aşadar, el traduce din
limba engleză cartea intitulată “Vitele albe din Englitera” a renumitului
specialist englez DAVID LOW, prin care se fac cunoscute, pentru prima dată la
noi în ţară, progresele înregistrate de crescătorii de animale din Anglia, precum
şi o serie de învăţăminte privind creşterea vitelor, după recomandările celor mai
de seamă fermieri englezi: R.BAKEWELL, A. YOUNG, Y. SINCLAIR, T. W.
COKE, fraţii COLLING, JONES WEBB ş. a. Lucrarea a fost tipărită la Iaşi, în
1842 şi este considerată ca fiind primul îndrumar în limba română bazat pe cele
mai perfecţionate metode de creştere a vitelor. Cartea mai cuprindea, pe lângă
traducere şi un studiu privitor la vitele din Moldova, în comparaţie cu cele din
Anglia, precum şi rezultatele obţinute în practica zootehnică de la Cioara. O altă
lucrare de o deosebită importanţă scrisă de ION IONESCU DE LA BRAD şi
publicată la Iaşi, în 1847, se intitulează “Ferma model şi Institutul de agricultură
din Moldova”, în care preconiza înfiinţarea unei şcoli de agricultură dotată cu
pământ, animale şi inventar, care să fie asemănătoare şcolii de la Roville.
Această şcoală trebuia să fie o fermă – institut, unde să se îmbine teoria cu
practica. De asemenea, în această lucrare se prezintă şi principiile organizatorice
pentru o fermă experimentală. Însă acest proiect se va materializa mai târziu la
şcoala de la Pantelimon şi la ferma de la Brad. În concepţia lui ION IONESCU
DE LA BRAD, ferma – şcoală trebuia să fie un adevărat centru de pregătire, dar
şi de propagandă, care să demonstreze sătenilor cum să aplice noile metode în
cultivarea pămâtului şi creşterea animalelor şi ce rezultate se pot obţine.
În 1864 ION IONESCU DE LA BRAD întocmeşte lucrarea “Proiect de
cultură pentru exploatarea moşiei Pantilimon”, solicitată fiind de ministrul de
interne şi al agriculturii MIHAIL KOGĂLNICEANU şi care a fost publicată în
1865. Acest proiect prevede înfiinţarea unei ferme experimentale însărcinată
numai “cu facerea experienţelor“…inclusiv ”pe rase de vite, metode de
creştere”…spre a se cunoaşte ce se poate şi ce nu se poate introduce în ţara
noastră….”şi a încerca tot ce se ştie că este bun şi de folos agriculturii, creşterii
animalelor, altor ţări.” În proiect, pe lângă ferma experimentală se prevedea şi
înfiinţarea unei ferme model ca să se demonstreze cum se poate organiza şi
rentabiliza agricultura şi creşterea animalelor. Pentru prima dată în acest proiect
introduce termenul de “păstorie” care mai târziu va fi înlocuit cu cel de
“zootehnie” pe care o defineşte drept “o ştiinţă, o artă care se ocupă cu
creşterea, întreţinerea şi înmulţirea vitelor domestice, adică a calului, boului,
bivolului, oilor, porcilor etc. şi ce foloase aduc ele pentru om". În acelaşi timp,

79
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

ION IONESCU DE LA BRAD desfăşoară şi o activitate didactică. Din


însărcinarea lui VODĂ STURZA, între anii 1842-1846 ţine primele cursuri de
agricultură din ţară la Academia Mihăileană din Iaşi, abordând şi unele aspecte
de creştere a animalelor domestice. De aici, rezultă că anul 1842 este un an
istoric, pentru faptul că au început să se predea cursuri de agricultură şi de
creşterea animalelor într-un aşezământ de învăţământ superior, dată care
marcheză, de altfel şi începutul învăţământului superior agronomic din
România, iar ION IONESCU DE LA BRAD este socotit primul profesor
agronom, titular al primului curs de agronomie de pe lângă Academia Mihăileană.
ION IONESCU DE LA BRAD, în 1870, publică o altă lucrare de 507
pagini, intitulată “Lecţiuni elementarii de agricultură”, ce sintetizează într-o
formă ştiinţifică principalele cunoştinţe acumulate în diferite ramuri ale
agriculturii şi pe care le predă la Şcoala Normală Primară din Bucureşti.
Lucrarea are o introducere şi trei părţi distincte:1.-Fitologie, 2.-Zootehnie, 3.-
Economie rurală. Partea de zootehnie este prezentată în trei mari capitole
denumite: zoologie agricolă, zootehnie generală şi zootehnie specială, fiecare
capitol fiind prevăzut cu numeroase noţiuni importante, care au constituit
primele informaţii competente despre creşterea animalelor şi se poate spune,
fără a se greşi, că ele formează nucleul viitoarei ştiinţe zootehnice. O iniţiativă
cu adânci rezonanţe în agricultura ţării şi care-i relevă opera de pionerat a fost şi
înfiinţarea în 1864 a primelor unităţi cu profil zootehnic din ţară: o herghelie, un
tamazlâc şi o oierie. Scopul acestor unităţi era de a pune, în primul rând, la
îndemâna crescătorilor de animale, nu numai reproducători de rasă, selecţionaţi,
ci şi metode de creştere pentru îmbunătăţirea raselor şi redresarea situaţiei
dezastruoase în care ajunsese creşterea animalelor în Principatele române. De
asemenea, a avut iniţiativa de a organiza în ţară, începând cu anul 1865, primele
expoziţii cu produse vegetale, dar şi cu animale, cu expunere de vite şi curse de
cai.
Important este şi faptul că pe moşia unde a copilărit şi pe care a
cumpărat-o împreună cu fratele său, în 1869 înfiinţează la Brad o Şcoala agricolă,
renumită în acea perioadă, nu numai prin modul de organizare şi dotare, dar şi
prin felul cum erau îmbinate noţiunile teoretice cu cele practice, atât pentru
culturile de câmp cât şi în creşterea animalelor. Tot aici a fost organizată o
fermă model unde s-au întreprins numeroase experienţe de câmp şi pe animale.
Pentru uşurinţă în exprimare şi îmbogăţirea literaturii de specialitate de
la noi, ION IONESCU DE LA BRAD a introdus şi termeni străini în ştiinţa
agricolă românească, cum ar fi: aptitudini, aplomb, crupă, fecundaţie artificială,

80
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

fecunditate, fertilitate, fermă experimentală, fermă model, sericicultură,


stabulaţie permanentă şi temporară, plante furajere, schelet, zootehnie generală,
zootehnie specială, termeni care au contribuit nu numai la asigurarea unui
vocabular elevat, precis şi clar, ci şi la dezvoltarea ştiinţei zootehnice din
România.
Deşi aria preocupărilor sale în domeniul agriculturii a fost extrem de
bogată, totuşi, în activitatea sa ştiinţifică şi practică, zootehnia a însemnat una
din primele preocupări, iar pe baza unor argumente ştiinţifice a susţinut în toate
împrejurările ideea dezvoltării raţionale a creşterii animalelor. El a fost nu
numai iniţiator, dar şi înfăptuitor, fiind socotit ca primul zootehnist român. De
asemenea, ION IONESCU DE LA BRAD, prin întrega sa activitate, se poate
socoti promotor al dezvoltării ştiinţei şi învăţămâtului zootehnic, precum şi al
cercetării ştiinţifice, prin organizarea de experienţe pe animale. A dat întâietate
practicii şi verificării în practică a tuturor principiilor ştiinţifice, conducându-se
după dictonul: “Praecepta docent, exempla trahunt” ( „Lecţiile învaţă, exemplele
conving” ). Cunoscător al relaţiei învăţământ -ştiinţă- practică, a cules ştiinţa din
practică, a sporit-o prin cercetare şi a revărsat-o din nou acesteia, iar din
observaţiile, cercetările experimentale şi studiile sale cu caracter ştiinţific, a
fondat pentru prima dată în ţară, discipline şi ramuri ale ştiinţei agricole printre
care se numără şi zootehnia.
Merită menţionat şi faptul că până la ION IONESCU DE LA BRAD nu
a existat învăţământ agronomic superior, ci o modestă Şcoală centrală de
agricultură. Nu erau institute de cercetare agronomice, nici măcar câmpuri
experimentale şi ferme de animale. El a fost deschizător de drumuri, prin ideile
înaitate pe care le avea şi pe care a încercat să le aplice. Însă, cel care a continuat
şi a înfătuit multe din ideile lui în domeniul agriculturii şi nu numai, a fost şi
rămâne remarcabilul om de ştiinţă şi un mare agronom al ţării noastre, prof. dr.
GH. IONESCU ŞIŞEŞTI (1885-1967), care a urmat înalta şcoală de agronomie
din Hohenheim, pe care a absolvit-o în anul 1909, iar în 1911, la Universitatea
din Viena îşi ia doctoratul. El a fost acela care a pus bazele cercetării ştiinţifice
în agricultură, prin înfiinţarea, în 1927 a Institutului de cercetări agronomice din
România (ICAR). A fost un destins profesor şi iscusit cercetător, dar şi fondator
şi organizator de unităţi de cercetare (institute, staţiuni, laboratoare). Multe din
problemele care au făcut obiectul celor mai multe cercetări au fost întreprinse
mai întâi la Şcoala superioară de agricultură de la Herestrău, apoi la Academia
de înalte studii agronomice (1929), a continuat la Facultatea de agronomie de la
Politehnica din Bucureşti (1938) şi din 1948, la Institutul agronomic “Nicolae

81
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Bălcescu”, iar în prezent, la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi de Medicină


Veterinară – Bucureşti (1990).
Multe din datele prezentate despre ION IONESCU DE LA BRAD sunt
publicate şi cunoscute; cu toate acestea, le reamintim, deoarece, prin vasta sa
operă şi activitate ştiinţifică îi revine meritul întâietăţii şi cel al originalităţii
abordării numeroaselor probleme ale creşterii animalelor specifice epocii
respective. Pe bună dreptate, este considerat un mare om de ştiinţă, remarcabil
agronom şi zootehnist, organizator al producţiei, economist, profesor, cercetător,
publicist şi un mare patriot, într-o vreme foarte zbuciumată, cu mari prefaceri
sociale, cu privaţiuni de libertate şi chiar de exil. A fost şi rămâne un exemplu
de dăruire pentru ştiinţă, pentru agricultura şi zootehnia românească.
Printre pionerii de frunte ai ştiinţei agricole se numără şi renumitul om
de ştiinţă şi remarcabil agronom, cu studii în Franţa, PETRE S. AURELIAN
(1833-1909). Nu a fost compartiment al agriculturii din ţara noastă (învăţământ,
ştiinţă, producţie) de care să nu se fi ocupat, să nu fi stăruit la promovarea
noului. A insistat în mod deosebit pentru dezvoltarea creşterii animalelor pe care
a numit-o sugestiv, “Sufletul agriculturii” (Rev. Economia rurală, 1876), iar
pentru a pregăti viitorii specialişti, şi în acest domeniu, în anul II de studii la
Şcoala de Agricultură de la Pantelimon şi apoi, la cea de la Herăstrău, unde a
fost sediul activităţii didactice şi ştiinţifice mai mulţi ani, introduce în programă
o disciplină de specialitate, numită “Educaţia vitelor” (aşa s-a numit zootehnia
în prima programă şcolară). De asemenea, pe moşia de la Herăstrău, în anul
1873, P.S. AURELIAN a organizat prima fermă cu caracter didactic şi
experimental în această zonă a ţării.
În istoria agriculturii româneşti, atât ION IONESCU DE LA BRAD cât
şi P.S. AURELIAN au fost şi rămân la loc de frunte, pentru că au merite
deosebite în organizarea învăţământului agricol, în înfiinţarea primelor ferme
pentru instruire şi cercetare, şi cu multă abnegaţie, s-au străduit pentru progresul
ştiinţelor agricole şi zootehnice într-o perioadă grea, atât pentru agricultură cât şi
pentru învăţământ.
Important este de remarcat că, în această perioadă, începe să se
organizeze şi învăţământul veterinar. Astfel, la 15 mai 1861 se deschide Şcoala
veterinară la iniţiativa marelui profesor CAROL DAVILA, mai întâi ca o secţie
a Şcolii naţionale de medicină şi farmacie. Zootehnia, ca materie de învăţământ
şi cu acest titlu, apare şi se predă începând cu anul 1879. De menţionat că şi
înainte de acest an, noţiuni privind creşterea animalelor au mai fost predate, însă
începând din 1862, este prevăzută în planul de învăţământ ca disciplină sub

82
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

denumirea de “Progeneraţiunea animalelor domestice”, şi predată de medici


veterinari sau agronomi, fără o pregătire specială în acest domeniu. Pentru ca
această disciplină, Zootehnia, să fie predată de specialişti cu o solidă pregătire
zootehnică, prof. ALEXANDRU LOCUSTEANU, care a organizat şi a pus
bazele învăţământului veterinar, în calitate de director al Şcolii superioare de
medicină veterinară, trimite la specializare, în Franţa, la prof. CORNEVIN, pe
C. VASILESCU, care, la întoarcere în ţară (1888), a predat această disciplină.
Tot AL. LOCUSTEANU, în această perioadă, trimite în Franţa la specializare în
zootehnie, la prof. A. SANSON şi pe NICOLAE FILIP unde studiază timp de
trei ani zootehnia, vizitează instituţii zootehnice, ferme zootehnice de stat şi
particulare din Franţa, Belgia, Elveţia, Austria şi Germania. În acest timp, ia
contact cu personalităţi de seamă din domeniul zootehniei ca, CORNEVIN,
DŰERST, KŰHN s.a. şi caută să aprofundeze cât mai multe probleme de bază
ale zootehniei. La înapoiere în ţară, este numit şef de lucrări, iar în 1895 şi
diriginte al Institutului Zootehnic nou creat.
AL. LOCUSTEANU, care reprezenta în acea perioadă o autoritate
ştiinţifică, elaborează un plan de acţiune zootehnică. În primul rând, în 1899,
propune înfiinţarea în cadrul Ministerului Agriculturii a Serviciului Zootehnic,
care, apoi, l-a transformat în cea mai importantă Direcţie Zootehnică din
Minister, pe care a organizat-o şi a condus-o până în 1909, când a fost preluată
de un colaborator devotat şi un sfătuitor sincer, de remarcabilul specialist şi om
de ştiinţă, NICOLAE FILIP. De asemenea, AL. LOCUSTEANU reuşeşte să
înfiinţeze în 1895, pe lângă catedra de zootehnie, de la Şcoala Veterinară, pe
care o conducea, un INSTITUT ZOOTEHNIC, prevăzut cu adăposturi pentru
toate speciile şi rasele de animale din ţară şi pentru cele aduse din import, care
serveau pentru instruirea studenţilor şi efectuarea de cercetări. Intenţia lui Al.
LOCUSTEANU era ca, după modelul celui din Franţa, prin noul regulament
aprobat de ministrul învăţământului, P.S. AURELIAN şi de cel al agriculturii, să
organizeze învăţământul veterinar, în aşa fel, încât să dispună de laboratoare,
staţiuni experimentale şi crescătorii de animale pentru experienţă. De menţionat,
că în această perioadă N. FILIP înfiinţează în cadrul Institutului Zootehnic, un
laborator pentu studiul lânurilor româneşti. De altefel, aceasta a fost prima
cercetare făcută la institut, sub directa conducere a lui N. FILIP şi prima din
ţară asupra lânii de la rasele de ovine autohtone şi din import. Din considerente
financiare, Institutul Zootehnic, după 5 ani de activitate, în 1900, îşi încetează
activitatea.

83
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Demn de menţionat este şi faptul că AL. LOCUSTEANU, în 1879,


scoate prima revistă de specialitate în limba română, dar din lipsă de fonduri în
1880 îşi încheie activitatea. Însă, după opt ani, mai precis la 1 aprilie 1888,
apare o nouă publicaţie cu titlul de “Revista de medicină veterinară, zootehnie,
igienă şi economie rurală”, sub redacţia lui ŞTEFAN FURTUNĂ, deveniind mai
târziu “Revista de medicină veterinară şi zootehnie” şi apoi “Revista de
zootehnie şi medicină veterinară”.
Acţiunea zootehnică începută de Al. LOCUSTEANU este continuată,
consolidată şi amplificată de către elevul şi colaboratorul său apropiat N. FILIP.
În calitate de director al Direcţiei Zootehnice din minister şi de conducător al
primului Institut Zootehnic din ţară, N. FILIP propune şi contribuie direct la
înfiinţarea de crescătorii de taurine şi ovine, de herghelii şi depozite de armăsari,
de unde crescătorii puteau să-şi procure animale de prăsilă, în special
reproducători pentru îmbunătăţirea calităţii animalelor. De asemenea, instituţiile
zootehnice create de N. FILIP au servit deopotrivă la instruirea viitorilor
specialişti, dar şi pentru efectuarea de cercetări ştiinţifice.
N. FILIP reuşeşte, în asemenea condiţii, destul de dificile, să efectueze
numeroase observaţii şi cercetări experimentale pe cabaline, bovine, ovine,
caprine şi suine. În vederea ameliorării raselor prin încrucişari , importă animale
de rasă cu care organizează cercetări la Institut şi la diferite ferme de stat şi
particulare. El considera că “rolul cadrului didactic este nu numai să predea, ci
neapărat să facă şi cercetări, căci numai aşa se poate realiza progresul ştiinţei”.
Multe din cercetările efectuate de N. FILIP au importanţă ştiinţifică şi practică şi
în prezent.
Cât de pătruns şi de preocupat era N. FILIP de faptul că zootehnia
trebuie dezvoltată, apoi, de necesitatea creării unui Institut Zootehnic pentru
efectuarea de cercetări, reiese din prezentarea făcută la Congresul al IX-lea de
Medicină Veterinară de la Haga, din 1909, unde a propus şi a cerut ca să se
voteze înfiinţarea, pe lângă unităţile de învăţământ, câte un Institut Zootehnic
care să aibă nu numai menirea de a lucra la un amplu program de cercetare, cu
implicaţii în rezolvarea numeroaselor probleme pe care le ridica creşterea
animalelor, dar şi pentru efectuarea unui stagiu de pregătire de un an, a
absolvenţilor care îşi aleg ca specialitate zootehnia.
N. FILIP a făcut pregătire zootehnică nu numai la studenţii de la
medicină veterinară, ci şi la cei de la agronomie, încât, aşa cum afirma, un alt
mare om de ştiinţă. C.SANDU ALDEA, “N. FILIP rămâne pentru toţi întâiul
profesor de zootehnie pe care l-a avut ţara”.

84
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

În anul 1900, la Paris, s-a organizat o expoziţie internaţională pentru


toate ramurile de producţie, inclusiv pentru agricultură. România a fost prezentă
cu un stand. N. FILIP a fost delegat să prezinte zootehnia românească, expunând
o monografie intitulată “Les animaux domestiques de la Roumanie”, o colecţie
de lânuri de la ovinele autohtone, străine şi metise şi un album de fotografii cu
caracter zootehnic din România, pentru care, ţara noastră a primit “Medalia de
aur”, iar lui N. FILIP recunoaşterea de cercetător zootehnic de primul rang.
Cu toate greutăţile întâmpinate în acele vremuri, N. FILIP, în anul 1909,
publica primul “Tratat de Zootehnie Generală” în limba română, cu care a
umplut un mare gol din literatura noastră zootehnică. De menţionat că până la
apariţia acestui tratat nu se publicase în româneşte, nici o lucrare care să trateze
în mod ştiinţific şi complet despre creşterea animalelor de la noi din ţară.
Existau publicate, în diferite manuale de agricultură sau de veterinară, capitole
în care se prezenta pe scurt şi aproape exclusiv din punct de vedere practic,
problema creşterii animalelor. De această importantă lipsă s-a sesizat şi
Academia Română prin neobositul enciclopedist şi remarcabil om de ştiinţă
GRIGORE ANTIPA. Aşa încât, N. FILIP a fost solicitat să redacteze această
operă preconizată de Academia Română, intitulată “Studiul despre animalele
domestice din România”, pe care o prezintă pentru concurs la Academie, în 13
mai 1911, în manuscris, cu motto” “Hrană, hrană şi iar hrană, iată întreaga
ştiinţă a creşterii şi îmbunătăţirii animalelor”. Comisia constituită din renumiţii
oameni de ştiinţă, GR. ANTIPA, V. BABEŞ şi I. ISTRATE, a fost însărcinată
cu examinarea lucrărilor prezentate pentru concurs şi în urma deliberării acordă
“Premiul GH. LAZĂR” lucrării menţionate, pe care N. FILIP, o publică în anul
1912. De asemenea, N. FILIP elaborează şi publică numeroase lucrări ştiinţifice
şi programe de lucru, scrie broşuri de popularizare şi articole pentru acei din
mijlocul cărora a ieşit şi pe care nu-i uita. Iniţiază acţiuni zootehnice (expoziţii,
concursuri, curse de cai, asociaţii de creştere a animalelor, lăptării, cooperative
etc.). Desigur, astăzi, s-ar putea spune că aceste lucrări sunt relativ vechi şi că
unele probleme abordate la acea vreme nu mai sunt actuale. Cu toate acestea,
pentru noi, lucrările menţionate sunt totuşi, importante pentru că fac parte din
istoria zootehniei româneşti pe care trebuie să o cunoaştem şi să luăm din ea tot
ce este folositor.
N. FILIP nu cedează greutăţilor şi obstacolelor pe care le întâmpină în
reînfiinţarea Institutului Zootehnic. Încearcă prin numeroasele sale intervenţii,
articole, memorii să arate că “Fără un institut şi personal pregătit în domeniu, nu
se poate face ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvântului. O cercetare serioasă

85
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

necesită continuitate în lucrări şi, aceasta se poate realiza numai într-o unitate
experimentală, unde poţi lucra continuu, în aceleaşi condiţii şi cu personal bine
pregătit”. Nereuşind să înfiinţeze institutul pe care îl dorea foarte mult, distinsul
profesor N. FILIP, propune să trimită absolvenţi în străinătate pentru
specializare în Zootehnie, pentru că în ţară era imposibil. Reuşeşte să creeze
burse în acest scop. Primul bursier care a plecat în Germania, în 1920, pentru a
se specializa în zootehnie, a fost G.K. CONSTANTINESCU.
După moartea lui N. FILIP (1922), G.K. CONSTANTINESCU, prin
concurs, preia Catedra de Zootehnie, Igienă şi Exteriorul animalelor domestice,
condusă mulţi ani de fostul lui profesor N. FILIP, considerat creatorul ştiinţei
zootehnice şi ctitorul cercetării în domeniul zootehniei. În lecţia de deschidere
(publicată în 1924), G.K. CONSTANTINESCU menţiona: “Pentru mine,
zootehnia n-a fost numai o specialitate, o profesie, o obligaţie de catedră,
zootehnia m-a atras, m-a câştigat, m-a învins. Ea este una din ştiinţele cele mai
bogate, mai frumoase, mai pline în conţinut. În ea m-am regăsit. Este câmpul de
activitate cel mai atractiv. Obiectul său de studiu este un material special, care
încântă, stimulează, absoarbe, concetrează şi satisface”.
G.K. CONSTANTINESCU a creat o adevărată şcoală zootehnică
românească. Este autorul celui mai complex şi modern “Tratat de Zootehnie
Generală” publicat în două volume, volumul I, în anul 1930, distins cu
“Premiul Gh. LAZĂR” al Academiei Române şi volumul II, publicat în 1938 şi
care, împreună, constituie o adevărată operă ştiinţifică, tehnică şi didactică, iar
prin conţinut şi valoare se menţin în actualitate, deşi unele aspecte sunt depăşite.
În prefaţa acestui tratat, G.K. CONSTANTINESCU menţiona: “Trebuie într-
adevăr să introducem mai multă ştiinţă în agricultură şi zootehnie. Trebuie să
organizăm, să raţionalizăm şi să ameliorăm producţia. Iar pentru a ajunge aici
trebuie să pornim de la ştiinţă”. Se vede preocuparea permanentă pentru
îmbunătăţirea continuă a nivelului şi metodelor de creştere a animalelor în ţara
noastră. Autorul acordă o deosebită importanţă geneticii animale, pentru că a
înţeles rolul ştiinţei biologice în progresul zootehniei. O altă idee care trebuie
reţinută este că, pentru a pune bazele unei intreprinderi rentabile, este necesară
analiza biologică a materialului şi anume, prin individualizare, dar “elementul
care dă caracteristica unei zootehnii perfecţionate, ştiinţifice este selecţia, bazată
pe registre genealogice. G.K. CONSTANTINESCU este primul care introduce
în “Tratatul de Zootehnie Generală” elemente de statistica variaţiunilor, de
corelaţia variaţiunilor şi menţionează, în acelaşi timp, necesitatea utilizării lor în
prelucrarea datelor obţinute în cercetările experimentale (calculul statisticilor,

86
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

coeficientului de corelaţie). Aşa cum reiese din lucrările publicate şi mai ales din
“Tratatul de Zootehnie Generală”, ideea care i-a călăuzit întreaga viaţă a fost
“zootehnicizarea agriculturii”, dezvoltarea cu precădere a creşterii animalelor şi
transformarea acestei preocupări în ramura de bază a agriculturii. A militat în
permanenţă pentru ca agricultura ţărănească să fie o “agricultură zootehnică”,
aşa cum întreaga Europă agricolă era la vremea respectivă, o Europă zootehnică.
În anul 1926, apare o lege sub denumirea de “Legea creşterii,
îmbunătăţirii şi apărării sănătăţii animalelor", în care se prevedea, la articolul 11,
înfiinţarea unui institut, sub numele de Institutul Naţional Zootehnic, organizat
pe secţii de specialitate şi prevăzut cu ferme şi staţiuni experimentale pentru
cercetarea tuturor problemelor de zootehnie naţională, pentru care s-au obţinut
fonduri de la stat şi, între anii 1926-1930 a fost construit. Organizatorul şi
conducătorul acestui nou institut a fost G.K. CONSTANTINESCU (1927-1946),
care a ştiut să-şi formeze un colectiv de cercetători entuziaşti şi bine pregătiţi
profesional şi să se afirme prin rezultatele obţinute concretizate în numeroase şi
valoroase lucrări ştiinţifice, utile în redresarea şi dezvoltarea creşterii animalelor
din ţara noastră. Atât G.K. CONSTANTINESCU, cât şi colectivul de specialişti
cu care a lucrat, au căutat , ca şi înaintaşii lor, să ridice zootehnia, de la noi, la
rangul de ştiinţă, la nivelul celei din ţările avansate.
De numele lui G.K. CONSTANTINESCU şi al colectivului de
cercetători de la Institut este legat nu numai reînfiinţarea şi organizarea
INSTITUTULUI NAŢIONAL ZOOTEHNIC (I.N.Z.), dar şi de o serie de
iniţiative, de acţiuni, cum ar fi, înfiinţarea Sindicatelor Zootehnice, a
Asociaţiilor profesionale de crescători de animale, a Secţiilor zootehnice
provinciale, filiale ale Institutului central. A iniţiat la Staţiunile experimentale şi
în unele gospodării săteşti demonstraţii practice pentru prepararea şi folosirea
nutreţului murat în alimentaţia animalelor, metodă necunoscută până atunci la
noi. A iniţiat şi introdus însămânţările artificiale la animale. Toate rezultatele
cercetărilor întreprinse în institut şi la unităţile colaboratoare au fost publicate
în Analele I.N.Z. şi în alte periodice ştiinţifice cunoscute şi apreciate şi în alte
ţări.
Acţiunea de organizare şi dezvoltare a agriculturii, de redresare a
creşterii animalelor, a învăţământului şi cercetării agricole, care a fost începută
de ION IONESCU DE LA BRAD, şi de P.S. AURELIAN se continuă şi în
Moldova lui ŞTEFAN CEL MARE. Astfel, la Iaşi, în anul 1912, în cadrul
Facultăţii de Ştiinţe Naturale al Universităţii din Iaşi, ia fiinţă o nouă secţie,
“Secţia de Ştiinţe Agricole”. Iniţiatorul şi organizatorul acestei secţii a fost

87
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

renumitul om de ştiinţă HARALAMB VASILIU (1880-1953), considerat


ctitorul învăţământului agronomic ieşean. După aproape 22 de ani de activitate
didactică şi ştiinţifică , această secţie este ridicată la rangul de facultate, sub
denumirea, “Facultatea de Ştiinţe Agricole”, iar în 1948, devine o unitate de
învăţământ de sine stătătoare, un institut şi anume, Institutul Agronomic “Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi, cu mai multe facultăţi, la care, în 1951 s-a adăugat o
nouă facultate şi anume, Facultatea de Zootehnie. În prezent acest institut,
poartă denumirea, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
“Ion Ionescu de la Brad”.
H. VASILIU, titularul Catedrei de chimie agricolă, a fost un foarte bun
organizator şi s-a dăruit cu totul, nu numai muncii de la catedră, dar şi celei de
laborator, de cercetare, abordând diferite teme, cum ar fi, cele de fertilizare a
solului, de influenţă a cuprului asupra creşterii plantelor sau temele cercetate
pentru prima dată, în domeniul alimentaţiei animalelor domestice. În anul 1916
publică prima lucrare de alimentaţie intitulată “Nutriţia animalelor domestice şi
a omului”. Această lucrare are meritul că prezintă pentru prima dată cercetări cu
privire la valoarea nutritivă a furajelor produse în condiţiile ţării noastre. De
asemenea, H. VASILIU alcătuieşte, pentru prima dată în ţară, tabele cu valoarea
nutritivă a furajelor, care cuprind primele date de analiză chimică a furajelor
produse la noi. La vremea respectivă, aceste tabele erau mult mai complete
decât tabelele lui O. KELLNER. În tabele se indica compoziţia chimică brută, în
procente, coeficientul de digestibilitate al substanţelor hrănitoare, coeficientul de
valorificare al furajelor, valoarea de producţie lapte a furajului (calculată după
NIELS HANSSON), conţinutul furajului în vitamine A, D, B, C, efectul
furajului asupra consistenţei untului şi grăsimii depuse şi valoarea furajului ca
producător de îngrăşămât. Un singur neajuns aveau aceste tabele, nu se indica
conţinutul furajului în săruri minerale.
Un colaborat apropiat al lui H. VASILIU, care l-a sprijinit permanent, la
înfiinţarea şi organizarea Secţiei de Agricultură şi apoi, la dezvoltarea şi
consolidarea învăţământului superior agricol de la Iaşi, a fost renumitul profesor
AGRICOLA CARDAŞ (1883-1955), un remarcabil om de ştiinţă şi de
învăţământ. Încă de la înfiinţarea Secţiei de Ştiinţe Agricole, A. CARDAŞ a
croit un drum propriu pentru Ştiinţa Zootehnică, mai întâi ca disciplină
prevăzută în planul de învăţământ, apoi a organizat o puternică Catedră de
Zootehnie în cadrul facultăţii, pe care a condus-o mulţi ani. Ceea ce este
important de reţinut, acestă catedră a constituit nucleul de bază din care a luat
fiinţă, în 1951, Facultatea de Zootehnie de la Iaşi.

88
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Foştii studenţi ai distinsului prof. A. CARDAŞ, îşi amintesc şi astăzi, cu


multă emoţie, de prelegerile sale frumoase, entuziaste şi captivante, care au
contribuit la crearea şi dezvoltarea interesului şi gustului viitorilor specialişti de
la zootehnie şi agronomie pentru cercetarea ştiinţifică.
A. CARDAŞ, pe plan didactic, a depus o activitate deosebit de bogată,
prin elaborarea de materiale didactice, publicând manualele de “Zootehnie
generală”, în 1931, de “Creşterea taurinelor”, în 1933, şi alte lucrări ştiinţifice
importante care au jucat un rol de seamă în orientarea studenţilor şi nu numai,
spre o cultură agrozootehnică modernă. Organizează laboratoare proprii şi un
atelier de material didactic, unic în ţară la acea vreme. Faptul că A. CARDAŞ a
fost mulţi ani decan al Facultăţii de Ştiinţe Agricole de la Iaşi, a căutat ca pe
lângă facultate să înfiinţeze şi să organizeze mai multe ferme didactice şi
experimentale, dintre care patru erau specializate pentru 1-2 specii de animale
necesare instruirii studenţilor, dar şi pentru efectuarea de cercetări ştiinţifice.
Din aceste ferme, crescătorii de animale îşi procurau reproducători, pentru
ameliorarea raselor locale. Tot în aceste ferme se organizau, sub directa
conducere a personalului didactic de la Catedra de Zootehnie, cursuri de
şcolarizare pentru crescătorii de oi, de păsări, de iepuri , de albine şi a
tehnicienilor pentru însămânţări artificiale la ovine. În concepţia sa, fermele
didactico-experimentale trebuiau să fie “instrumente de cultură” care să
contribuie “la propăşirea agriculturii noastre”. Pentru vremea sa, A. CARDAŞ a
avut concepţii şi vederi progresiste şi a luptat stăruitor pentru convingerile sale,
a crezut în specialitatea sa şi a căutat să-şi ajute colaboratorii şi studenţii în
desăvârşirea pregătirii, creând o adevărată şcoală de zootehnişti la Iaşi.
A. CARDAŞ a avut o bogată activitate de cercetare ştiinţifică, care a fost
axată pe numeroase probleme, dintre care amintim: infleunţa mediului asupra
organismului; ereditatea caracterelor dobândite sub influenţa mediului; studiul
materialului zootehnic local (autohton); originea animalelor domestice din ţara
noastră; ameliorarea raselor indigene; însămânţarea artificială la ovine etc. De
asemenea, trebuie să amintim şi contribuţia deosebită adusă de A. CARDAŞ la
îmbunătăţirea şi utilizarea tehnicii experimentale în cercetarea zootehnică. Multe
din metodele şi tehnicile de lucru se folosesc şi astăzi în organizarea
experienţelor.
A. CARDAŞ, alături de H. VASILIU, a luptat nu numai pentru
organizarea şi dezvoltarea învăţământului superior agronomic şi zootehnic de la
Iaşi, dar şi pentru o intensă activitate de cercetare ştiinţifică în cadrul catedrelor
şi faculăţilor, precum şi pentru difuzarea rezultatelor prin publicaţii ştiinţifice şi

89
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

de popularizare. A. CARDAŞ a ştiut nu numai să-şi aleagă colaboratorii, dar a


fost şi un excelent formator a unor mari dascăli şi oameni de ştiinţă, printre care
se numără şi EMIL-HONORIU ROŞU, care, dintre toţi urmaşii, l-a reprezentat
şi continuat creator. E.ROŞU (1818-1997) a continuat şi dezvoltat tradiţia
“magistrului” privind organizarea şi dezvoltarea învăţământului agronomic, din
centrele universitare Arad, Timişoara, Bucureşti şi Iaşi. A fost un eminent cadru
didactic care a contribuit la formarea multor serii de specialişti în agricultură,
zootehnie şi medicină veterinară. A organizat şi dezvoltat baza materială a
fermelor didactice experimentale de pe lângă Institutele de învăţământ
agronomic. A elaborat şi publicat singur sau în colaborare, pentru prima dată în
ţara noastră, cursuri şi tratate de “Alimentaţia animalelor domestice” care, la
vremea respectivă erau la nivelul celor din alte ţări, unde se practica zootehnia
modernă, avansată. E. ROŞU a fost un cercetător ştiinţific pasionat şi un
exigent şi foarte bun coordonator de activitate ştiinţifică; a iniţiat şi condus
numeroase teme de cercetare, unele având prioritate naţională şi chiar
internaţională, în domeniu, cum ar fi: utilizarea antibioticelor ca biostimulatori
în hrana animalelor, studiul valorii nutritive a diferitelor furaje cultivate în
Molova, organizarea bazei furajere etc., rezultatele obţinute fiind publicate în
numeroase lucrări ştiinţifice sau de popularizare.
E. ROŞU, împreună cu colaboratorii de la Catedra de Alimentaţie a
animalelor domestice, elaborează şi publică, pentru prima dată în ţară, o lucrare
completă şi la zi, intitulată “Ghid de tehnică experimentală în cercetările de
alimentaţie”, unde se prezintă elemente tehnice absolut necesare în organizarea
experienţelor pe animalelor, care ne permit obţinerea de date valabile ce pot fi
comparabile cu rezultatele obţinute de alţi cercetători şi să poată fi aplicate în
producţie. E. ROŞU nu a fost numai un remarcabil pedagog, dascăl, cadru
didactic, ci şi un iscusit cercetător şi un creator de şcoală în domeniul
Alimentaţiei animalelor domestice la Iaşi şi a pregătit numeroşii specialişti de
elită care îi continuă munca la catedră şi în activitatea de cercetare.
H. VASILIU, A. CARDAŞ, E.H.ROŞU şi alţi oameni de ştiinţă, prin
strălucitele lor calităţi didactice şi ştiinţifice rămân modele de dăruire pentru
şcoala şi ştiinţa zootehnică românească. Trebuie subliniat faptul că istoria
zootehniei româneşti consemnează mult mai multe personalităţi de primă
mărime, care au contribuit la organizarea şi dezvoltarea învăţământului şi
cercetării zootehnice româneşti. Deşi multe din problemele cercetate în unităţile
de învăţământ sau de cercetare, de către înaintaşii noştri, azi, nu mai corespund
problemelor actuale decât în mică măsură, totuşi, ele prezintă o importanţă

90
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

deosebită şi trebuie menţionate cu orice ocazie şi, mai ales, în istoria ştiinţelor
zootehnice pentru a le cunoaşte generaţiile de specialişti care se formează în cele
patru Facultăţi de zootehnie (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara) şi vor
activa în acest domeniu al zootehniei. Înaintaşii noştri au pus învăţământul şi
cercetarea zootehnică pe bază strict ştiinţifice şi au creat fiecare o şcoală în
specialitatea sa, la nivelul celor din străinătate. Nouă nu ne rămâne decât să
continuăm tradiţia, dar şi să îmbunătăţim atât învăţământul cât şi cercetarea
ştiinţifică, care, în final, se reflectă în progresul ce trebuie să-l înregistreze
creşterea animalelor din ţara noastră.
Pe lângă cele menţionate nu trebuie să omitem şi faptul că primele
eforturi sistematice în vederea stimulării colaborării în domeniul disciplinelor
umaniste şi ştiinţifice, la scară naţională, au fost făcute odată cu crearea
academiilor. Cuvântul “academie” derivă de la câmpurile de măslin a lui
ACADEMOS din Atena, unde PLATON se retrăgea cu elevii şi prietenii săi
pentru a medita şi discuta probleme filozifice. Academia întemeiată de
PLATON, la Atena, pe la anii 387 î.e.n., astăzi, este cunoscută sub numele de
Academia Platonică şi considerată ca fiind prima din lume. Dacă la început
Academia era o societate, având drept obiectiv cultivarea şi promovarea
literaturii, ştiinţei şi artei, din plăcere şi fără nici un motiv interesat, în epoca
noastră, ea reprezintă cel mai înalt for cultural şi ştiinţific al unei ţări. În
decursul timpului, ţările civilizate şi-au înfiinţat academii. Prima academie a luat
fiinţă în Italia, în anul 1560, în 1635 – Academia Franceză, în 1662 – Societatea
Regală, din Londra, în 1725, Academia de Ştiinţe din Petersburg ş.a. Academia
Română a fost înfiinţată la 1 aprilie 1866, dar şi-a inaugurat activitatea la 1
august 1867, sub denumirea de Societatea Academică Română, ceea ce nu
înseamnă că înainte nu au existat, şcoli, societăţi, oameni de cultură şi ştiinţă în
provinciile locuite de români. Amintim Academia Vasiliană (1640-1821),
Şcoala superioară de limbă slavonă şi greacă, întemeiată la Mănăstirea “Trei
Ierarhi” din Iaşi, de către domnul Moldovei VASILE LUPU, Academia din
Bucureşti – Şcoala superioară domnească (1694-1818), înfiinţată de
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, care a fost un important centru de cultură
greacă, Academia Mihăileană, prima şcoală superioară românească din Moldova
(1835-1847), înfiinţată la Iaşi, sub domnia lui MIHAI STURZA, prin strădania
lui GH.ASACHI. La această şcoală, ION IONESCU DE LA BRAD ţine primele
cursuri de agricultură, care au cuprins şi noţiuni elementare de zootehnie.
La 29 martie 1879, Societatea Academică Română, prin lege, este
declarată instituţie naţională, cu denumirea de Academia Română. În prezent,

91
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Academia Română funcţionează cu 12 secţii ştiinţifice, printre care şi Secţia de


Ştiinţe Agricole şi Silvice, iar pe lângă secţii au fost constituite comisii de profil
cu caracter inter şi multidisciplinar. Academia Română, în ţară, are 4 filiale, la
Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara şi Târgu Mureş. În subordinea Academiei sunt
peste 50 de instituţii şi centre de cercetare ştiinţifică, o bibliotecă şi o editură,
apoi Fundaţia “Elias”, Casa Oamenilor de Ştiinţă, Staţiuni experimentale şi Case
memoriale. În Academie sunt 181 membri titulari şi corespondenţi şi este
condusă de un Prezidiu compus din preşedinte, patru vicepreşedinţi, preşedinţii
secţiilor şi a filialelor. Academia decernează, anual, premii pentru contribuţii
deosebite şi originale, în diferite domenii ale ştiinţei şi culturii. Publică
numeroase periodice generale şi de specialitate, ca “Analele Academiei
Române”., “Memoriile secţiilor ştiinţifice”, reviste de profil ale institutelor etc.,
în limba română şi în limbi de circulaţie mondială. Academia şi membrii săi
sunt preocupaţi continuu de promovarea şi de dezvoltarea ştiinţei şi culturii
româneşti.
Denumirea de academie o poartă, în prezent, şi unele şcoli de învăţământ
superior, cum ar fi, Academia de Ştiinţe Economice, Academia de Arte etc., sau
unele institute ştiinţifice profilate într-un anumit domeniu, aşa cum este
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS), Academia de Ştiinţe Medicale
etc.
Astăzi, în fiecare ţară civilizată există o academie naţională de ştiinţă sau
echivalentul acesteia, ca şi numeroase societăţi ştiinţifice specializate. Toate
aceste foruri ştiinţifice oferă prilej atât pentru schimbul de informaţii ştiinţifice,
cât şi pentru stabilirea unor contacte personale între oamenii de ştiinţă şi
umanişti care activează în teritorii foarte îndepărtate unele de altele. Multe ţări,
au în afară de Academie şi un Consiliu Naţional al Cercetătorilor sau un alt
organ guvernamental, cum a fost la noi până în decembrie 1989, Consiliul
Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (CNST), care coordona şi finanţa întreaga
activitate de cercetare ştiinţifică din România. După revoluţia din decembrie
1989, rolul acestui organ a fost preluat de Ministerul Cercetării şi Tehnologiei,
iar în cadrul Ministerului Învăţământului exista “Direcţia cercetare şi doctorat”.
În prezent, întreaga activitate de cercetare este preluată de Ministerul Educaţiei
şi Cercetării, prin Agenţia Naţională pentru Cercetarea Ştiinţifică, Dezvoltarea
Tehnică şi Inovaţii.
În cadrul ONU au fost înfiinţate numeroase organizaţii cu caracter
universal, dintre care amintim: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) – United Nations Educational Scientific and

92
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Cultural Organization); Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi


Agricultură (FAO) – Food and Agriculture Organization şi altele, toate au drept
scop de a contribui şi la dezvoltarea cercetării ştiinţifice naţionale prin donaţii de
fonduri etc.
Dacă astăzi avem rase de animale perfecţionate, cu producţii mari, acest
lucru se datorează în mare parte contribuţiei cercetării ştiinţifice, oamenilor de
ştiinţă. Lucrările lor au deschis era folosirii metodelor ştiinţifice de ameliorare
genetică a raselor de animale, de creare de noi rase, de linii şi de hibrizi,
tehnologii de hrănire şi exploatare raţională a animalelor etc., pârghii de o mare
putere în ridicarea producţiei animalelor. Toţi cei care au contribuit la progresul
zootehniei au fost reputaţi profesori, străluciţi cercetători, foarte buni practicieni,
dar şi fecunzi autori de tratate şi lucrări ştiinţifice valoroase care au îmbogăţit şi
dezvoltat ştiinţa zootehnică. Desigur, în concepţia şi activitatea unora au fost şi
erori, dar acestea nu scad cu nimic din uriaşa contribuţie pe care înaintaşii
noştrii, oamenii de ştiinţă din ţara noastră au avut-o la fundamentarea pe bază
ştiinţifică, a învăţământului, cercetării şi producţiei zootehnice. Pentru noi toţi,
sunt şi vor rămâne exemple de pasiune şi competenţă ştiinţifică, modele
vrednice de urmat, pentru că idealul lor a fost totdeauna progresul zootehniei,
prin muncă şi ştiinţă spre folosul societăţii. Cu toţii trebuie să-i preţuim şi să fim
recunoscători pentru eforturile pe care le-au făcut înaintaşii noştrii.
Ne găsim la începutul mileniului trei, în pragul unei alte epoci în care se
prefigurează o nouă şcoală zootehnică, care prin tehnici şi metode de cercetare
modernă să contribuie la dezvoltarea unei zootehnii competitive, de la care să se
obţină producţii mari şi de calitate, ecologice, în condiţii de protecţie al
animalelor şi al mediului înconjurător. Credem că vom reuşi pentru că sufleteşte
românul a fost şi este strâns legat de animale, pe lângă faptul că avem şi
specialişti foarte bine pregătiţi şi care îşi iubesc profesia, dar care trebuie să se
implice cu toată dăruirea în cercetare şi producţia zootehnică.
În acest scurt capitol de cronică, s-au trecut în revistă începuturile
organizării învăţământului şi cercetării zootehnice, precum şi contribuţia unor
oameni de ştiinţă care au pregătit drumul dezvoltării acestora şi s-au străduit
pentru înfăptuirea şi dezvoltarea lor pe pământ românesc. Dar, pentru a duce
mai departe tot ce ne-au lăsat înaintaşii noştrii , va trebui, cel puţin în condiţiile
de astăzi, să parcurgem o perioadă de ucenicie, dar să depunem şi o muncă de
apostolat pentru revitalizarea activităţii de cercetare ştiinţifică zootehnică şi de
redresarea creşterii animalelor din ţara noastră, ramură de bază a unei agriculturi
moderne.

93
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

3.2. Organizarea activităţii de cercetare zootehnică

În România, activitatea de cercetare ştiinţifică în domeniul agriculturii a


început în mod organizat şi la nivel naţional odată cu înfiinţarea, în anul 1926, la
Bucureşti a Institutului Naţional de Zootehnie (INZ) şi în anul 1927, a
Institutului de Cercetări Agronomice din România (ICAR), ambele institute
fiind subordonate Academiei Române. În profil teritorial, aceste institute aveau
în subordine Staţiuni Experimetale Agricole sau Zootehnice. Spre exemplu, în
Moldova existau Staţiunile Experimentale Agricole (SEA) Iaşi şi Tg.Frumos,
iar pentru animale, Staţiunea experimentală zootehnică (SEZ) Popăuţi-
Botoşani. Institutul Naţional de Zootehnie (INZ), din 1944 poartă denumirea,
Institutul de Cercetare Zootehnică (ICZ), având o nouă organizare şi o tematică
de cercetare mult mai bogată.
În anul 1962 ICAR-ul îşi încetează activitatea şi se înfiinţează Institutul
Central de Cercetări Agricole, iar în 1969 aceasta se transformă în Academia de
Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). În 1970 îşi încetează activitatea şi ICZ-ul,
care coordona înteaga activitate de cercetare ştiinţifică zootehnică şi iau fiinţă
alte unităţi de cercetare subordonate Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi
anume:
 Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor, Baloteşti;

 Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea ovinelor şi caprinelor,

Palas-Constanţa;
 Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea porcinelor –Periş; în

prezent se numeşte S.C. Romsuintest S.A., Periş cu un Departament de


Cercetare – Dezvoltare pentru creşterea porcinelor;
 Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea Păsărilor şi Animalelor

Mici, Baloteşti;
 Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală, Baloteşti;

 Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Apicultură Bucureşti;

 Staţiunea de Cercetări Sericicole Băneasa - în prezent se numeşte S.C.

Sericarom S.A., Filiala Cercetare, Băneasa, Bucureşti;


 Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru cultura pajiştilor, Măgurele-

Braşov;
 Institutul de Cercetare şi Producţie piscicolă, Galaţi - în prezent este

Institutul de Cercetare pentru Acvacultură şi Ecologie Acvatică (ICAEA), cu


Staţiuni (S.C. SCAEA S.A., printre care şi cea de la Iaşi);

94
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

 Institutul de Montanologie Cristianu-Sibiu.


Pe lângă unităţile de cercetare menţionate, în ţara noastră mai există
institute zootehnice cu atribuţii legate de rezolvarea unor probleme specifice
creşterii animalelor, dintre care amintim:
 Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie

(ANARZ), cu unităţi în judeţe (fost Centru Republican de Reproducţie şi


Selecţie a animalelor, cu Oficii în judeţele ţării);
 Societatea Naţională de încurajare a creşterii cailor de rasă în România (fost

Centru Republican pentru Creşterea Cabalinelor şi Calificarea Cailor de


Rasă);
 Întreprinderea SEMTEST – Baloteşti Ilfov, cu filiale în ţară;

 Oficiul pentru Tehnologie şi Control Tehnic de Calitate al Nutreţurilor

Combinate, Bucureşti.
Aceste institute colaborează cu ASAS, cu unităţile de cercetare din ţară,
şi cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Fiecare unitate zootehnică amintită coordonează activitatea Staţiunilor
Experimentale, a laboratoarelor şi a filialelor zonale şi judeţene. În Moldova, în
prezent funcţionează: Staţiunile de Cercetare - Dezvoltare pentru Creşterea
Bovinelor, Dancu-Iaşi şi Mărgineni-Bacău, Staţiunile de Cercetare - Dezvoltare
pentru Creşterea ovinelor, Popăuţi-Botoşani şi Secuieni-Roman, Staţiunea de
Cercetare pentru Cultura Pajiştilor, Vaslui, Staţiunea Apicolă Poieni, Iaşi şi S.C.
Acvares S.A., Iaşi.
Institutele de Cercetare sunt organizate pe secţii şi laboratoare, iar
Staţiunile numai pe laboratoare. Finanţarea lor se face, în prezent, de la buget,
dar şi cu fonduri particulare (subvenţii), din ţară sau străinătate, iar cercetarea se
execută numai pe bază de contracte. În alte ţări, unităţile de cercetare
funcţionează pe lângă marele corporaţii care le finanţează cu sume importante,
iar cercetarea se face numai pe bază de programe concretizate în proiecte ce
răspund solicitărilor unităţilor respective.
În unităţile de cercetare cu profil zootehnic lucrează pe lângă ingineri
zootehnişti, ingineri mecanici, agronomi, medici veterinari, chimişti, economişti,
biologi, informaticieni, constructori, profesori de limbi străine, în calitate de
traducători etc., tehnicieni şi laboranţi. Specialiştii care lucrează în unităţile de
cercetare, trebuie să fie absolvenţi ai unui institut de învăţământ superior, iar
media la terminarea facultăţii să fie de cel puţin 8. Ocuparea unui post de
cercetător se face pe bază de concurs.
Personalul care lucrează în unitatea de cercetare-dezvoltare poate fi

95
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

încadrat în următoarele grade ştiinţifice:


 personal cu funcţie de execuţie pe grade profesinale atestat:

 cercetător principal gradul I, II şi III


 personal cu funcţii de execuţie de specialist neatestat:

 asistent de cercetare ştiinţifică


 asistent de cercetare stagiar
 personal cu funcţii de execuţie auxiliară în activitatea de cercetare pe trepte

profesionale:
 asistent I, II şi III
 asistent stagiar
Promovarea în cercetare se face numai pe bază de concurs, ţinându-se
cont de activitatea de cercetare desfăşurată, de numărul de lucrări ştiinţifice
publicate şi susţinute la diferite manifestări ştiinţifice din ţară şi străinătate. De
asemenea, trebuie să aibă şi doctoratul. Fiecare cercetător are o anumită
specialitate şi îşi desfăşoară activitatea de cercetare într-un anumit domeniu,
corespunzător planului tematic primit de la institutul de care aparţine sau
rezolvă diferite teme primite de la diverşi beneficiari din zonă, din ţară sau din
străinătate, pe bază de contact. În contract se prevăd fondurile necesare pentru
cercetare şi anumite clauze contractuale cum ar fi:
 termenul de predare a referatului tehnic de recepţii cu rezultatele obţinute;

 interzicerea publicării sau prezentării rezultatelor obţinute la manifestările

ştiinţifice fără avizul unităţii beneficiare etc.


Datele obţinute în cercetare sunt puse la dispoziţia beneficiarului printr-
un referat sau raport tehnic; se face recepţia lucrării şi în cazul că este
aprobată, fondurile prevăzute în contract sunt achitate în întregime unităţii care
a efectuat cercetările.
În prezent, în România, întregul sector de cercetare este de stat şi
subvenţionat de la buget, dar şi de diferite firme şi companii. În unităţile de
cercetare, conducerea este realizată, la secţii, de şeful de secţii, la laboratoare,
de şeful de laborator; ele sunt funcţii administrative şi pot fi ocupate de orice
cercetător, indiferent de gradul ştiinţific, dar cu aprobarea Consiliului ştiinţific
al unităţii. Unităţile de cercetare sunt conduse de un Consiliu ştiinţific din care
face parte directorul şi secretarul ştiinţific, şefii de secţii şi de laboratoare.
Secretarul ştiinţific se ocupă numai cu activitatea de cercetare din unitate şi
poate fi îndeplinită de un cercetător care are doctoratul, o bogată experienţă în
cercetare şi gradul ştiinţific cel mai mare. De regulă, este propus de colectivul
de cercetare şi confirmat de Consiliu ştiinţific al unităţii, precum şi de către

96
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

institutul de care aparţine unitatea sau de către ASAS.


O intensă activitate de cercetare s-a desfăşurat şi se desfăşoară şi în
învăţământul superior de către cadrele didactice şi colectivele de cercetare de
pe lângă catedre, în cadrul Staţiunilor didactice şi experimentale ale
Universităţilor, în laboratoarele disciplinelor, în unităţile de producţie din
zonă, dar şi în colaborare cu cercetătorii din Staţiunile de cercetare –
dezvoltare ale ASAS. Până în anul 1989, activitatea de cercetare era inclusă în
norma fiecărui cadru didactic şi reprezenta 516 ore sau 24% din norma unui
cercetător ştiinţific, care era de 2150 ore.
Aşa cum se cunoaşte, după anul 1990 şi în sectorul de cercetare au avut
loc schimbări, atât sub aspect organizatoric, cât şi metodologic. A fost creat
Ministerul Cercetării şi Tehnologiei pentru a coordona şi finanţa activitatea de
cercetare; însă, după câţiva ani, acest minister a fost desfiinţat şi cercetarea a
trecut la Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. În cadrul acestui
minister a fost creat Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior (CNCSIS, site-ul cncsis.ro), care, prin Comisiile de
specialitate pe diferite programe, coordonează întreaga activitate din acest
domeniu. De asemenea, a fost elaborat ”Planul Naţional de Cercetare –
Dezvoltare şi Inovare„ ce cuprinde 15 programe şi care constituie baza pentru
activitatea de cercetare ştiinţifică din ţara noastră. Pentru Agricultură şi
Alimentaţie este elaborat Programul de Cercetare-Dezvoltare – AGRAL, iar
comisia pentru acest program este formată din specialişti cu diferite profile,
inclusiv cel zootehnic.
De menţionat că fiecare program cuprinde mai multe subprograme cu
obiective specifice fiecăruia. De exemplu, Programul AGRAL cuprinde 8
subprograme, dintre care, subprogramul 4 ZOOMED, ce se referă la „Sisteme
de producţie zootehnică şi protecţia sanitar-veterinară” . Un alt program,
Programul Biotehnologii – BIOTECH are 7 subprograme, care sunt axate, la
fel, pe diferite probleme cum ar fi, subprogramul „Tehnici genetice moderne
cu implicaţii în biotehnologie” sau subprogramul „Biotehnologii pentru
protecţia şi remedierea mediului”.
Programul de Cercetare-Dezvoltare Agricultură şi Alimentaţie –
AGRAL este un program interdisciplinar, cu obiective care urmăresc obţinerea
unor rezultate ştiinţifice, tehnologice, de produse de natură materială şi
informaţională în folosul direct al potenţialilor utilizatori. În domeniul
zootehnic, ca obiectiv general este prevăzut creşterea producţiei animale şi
asigurarea protecţiei sanitar-veterinare, prin metode, tehnici şi tehnologii

97
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

fundamentate ştiinţific.
Prin metodologia nou acceptată şi folosită în activitatea de cercetare
ştiinţifică, unităţile de drept public şi privat, precum şi un singur participant
sau un grup de participanţi, persoane juridice, care au ca activitate cercetarea-
dezvoltarea, pot elabora (realiza) şi participa cu proiecte de cercetare la
competiţie, la MEC, pentru programele prevăzute în Planul Naţional de
cercetare. În cazul când proiectele prezentate la competiţie sunt acceptate de
comisiile de specialitate pe programe, ele se pot contracta şi finanţa de către
beneficiar.
Tot ca o noutate introdusă în metodologia de lucru este că întregul set
de programe de cercetare cu pachetele de informaţie, elaborate de MEC, se pot
consulta pe internet (www.mct.ro). Acest mod de lucru uşurează foarte mult
munca cercetătorului în ceea ce priveşte cunoaşterea în detaliu şi
documentarea asupra problemelor care îl interesează şi îi sunt utile.
Oferte de programe de cercetare există nu numai din partea MEC, ci şi
de la alte unităţi care au, pe lângă o activitate economică şi una de cercetare,
cum sunt marile companii, firme, ferme sau complexe zootehnice ş.a., din ţară
şi străinătate sau care numai finanţează un proiect de cercetare, cum sunt
Fundaţiile şi Băncile. Un exemplu este Banca Mondială care finanţează un
proiect de cercetare aplicativă şi extensie ce are ca obiectiv dezvoltarea unor
tehnologii ecologice în fermele zootehnice din România (de ex. avicole).
Indiferent cine propune tema pentru cercetare, beneficiarul sau
executantul, proiectul de cercetare este întocmit de executant şi devine
operaţional numai dacă este prezentat la competiţie şi acceptat de beneficiar,
iar între cei doi parteneri intervine un contract, în care se prevăd, pe lângă
fondurile necesare cercetării, termenul de predare a Raportului cu rezultatele
cercetării, precum şi alte clauze pe care trebuie să le respecte ambii parteneri.
Cercetarea ştiinţifică zootehnică de la noi, ca şi din alte ţări, are un
trecut, un prezent şi trebuie să aibă şi un viitor. Ca să vedem „Quo vadis
zootehnia ?” trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştrii ca să cunoaştem
şi să înţelegem foarte bine trecutul, care astăzi este dat uitării şi să evaluam
exact situaţia actuală, dar cu faţa mereu spre viitor. Acest lucru este absolut
necesar, dacă avem în vedere importanţa cercetării şi amploarea pe care a luat-
o în diferite ţări, pentru că este o problemă cu implicaţii economice şi sociale
foarte mari. Acest sector de creştere al animalelor, cât şi cel de cercetare
ştiinţifică, organizatoric şi funcţional se află într-un proces de revitalizare, de
reînnoire, de aliniere la o zootehnie modernă şi competitivă. Acest proces are

98
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

loc după o perioadă de regres accentuat, prin diminuarea la limită şi de


neconceput a efectivelor de animale, de scădere a calităţii şi valorii biologice,
punând în pericol producţia şi însăşi existenţa acestui sector de bază al
agriculturii din ţara noastră. Au „dispărut” numeroase unităţi de producţie şi de
cercetare, care, cândva erau apreciate prin modul de organizare şi rezultatele
obţinute, iar cele existente trec prin momente critice şi au multe probleme ce
îşi aşteaptă rezolvarea pentru a nu se autodesfiinţa. Reorganizarea celor două
sectoare vitale, de producţie şi de cercetare, la nivelul ţărilor avansate în acest
domeniu, pentru România, în prezent, a devenit o prioritate naţională, pentru
că altfel vom fi tributari altor ţări şi ne va costa scump. Nu trebuie să uităm ce
a spus un mare înţelept: „Experienţa este mama înţelepciunii şi este bună când
nu este plătită scump”. Aceste sectoare, de o mare importanţă pentru ţara
noastră, trebuie în aşa fel organizate încât să corespundă noului sistem socio-
economic care se creează şi se formează la noi. Faptul că sectorul de producţie
agrozootehnic nu este însă aşezat într-o formă organizatorică, corespunzătoare
şi modernă aceasta nu înseamnă că activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie
redusă, iar după unii „lichidată”, dimpotrivă, trebuie dezvoltată, intensificată
pentru a sprijini cu soluţii, cu măsuri eficiente la redresarea şi dezvoltarea
sectorului creşterii animalelor, pe noi principii, care să stimuleze intresul
crescătorilor şi a specialiştilor din producţie, iar competenţa profesională să fie
materializată şi apreciată.
Învăţământul şi cercetarea, în colaborare cu toţi cei care slujesc şi vor
să slujească acest sector de bază al agriculturii noastre trebuie să contribuie
direct la dezvoltarea, organizarea şi modernizarea activităţii celor două
sectoare, şi nu alţii, pentru că aşa cum spune o vorbă înţeleaptă englezească
„Înţelepciunea cumpărată este scumpă”, iar ”Viaţa nu a dat muritorilor/Nimic
fără un mare efort” , spune poetul latin HORAŢIU.
În prezent, în creşterea animalelor de la noi, sunt multe probleme care
îşi aşteaptă rezolvarea, pe lângă faptul că mereu apar altele noi.
Dintre acestea vom aminti pe cele referitoare la elaborarea de modele
optime de organizare a exploataţiilor zootehnice pentru fiecare specie şi
categorii de animale, în care să se aplice tehnologiile moderne de creştere şi
exploatare; de a elabora programe de importanţă naţională în procesul de
ameliorare genetică, de selecţie şi de obţinere de noi hibrizi la diferite specii,
cu performanţe deosebite; apoi, rezolvarea problemelor de nutriţie a
animalelor, de valorificare a celulozicilor, sursă neconcurenţială cu cerialele
care se pretează consumului uman; de asemenea, îşi aşteaptă rezolvarea

99
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

probremele de management şi de valorificare superioară şi cu profit al


produselor zootehnice. Insă, aceste probleme pot fi soluţionate numai de
specialiştii din unităţile de cercetare şi de învăţământ. Dar pentru aceasta este
necesar, ca pe lângă o nouă organizare a cercetării ştiinţifice să se asigure şi o
tehnică modernă adecvată, unde să lucreze elita specialiştilor. De asemenea,
este absolut necesar să existe o lege a cercetării şi un statut al cercetătorului
mileniului trei, care să stimuleze întreaga activitate de cercetare ştiinţifică,
inclusiv în zootehnie. Aceste probleme trebuie să-şi găsească de urgenţă
rezolvările pentru că de ele depinde nu numai buna organizare a cercetării, dar
şi calitatea şi valoarea rezultatelor care se vor obţine.
Unităţile de cercetare, de învăţământ, cercetătorii trebuie pregătiţi
pentru a fi parteneri competenţi în activitatea de cercetare în cadrul Uniunii
Europene (U.E.), să prezinte interes pentru „piaţă”, să câştige de pe acum
încrederea pentru a fi acceptaţi în parteneriatul de colaborare la rezolvarea
diferitelor programe care prezintă interes şi importanţă pentru beneficiarii de la
noi şi din alte ţari. Deja există un început în acest domeniu, prin acele granturi
puse la dispoziţie de U.E. şi la care participă şi specialiştii din ţara noastră, dar
care va trebui continuată şi dezvoltată această formă de colaborare.
Acum, la începutul mileniului al III-lea, studenţii, tinerii absolvenţi care
aspiră să îmbrăţişeze munca de cercetare ştiinţifică sau care au făcut deja paşi
în această direcţie, trebuie să conştientizeze mai bine sarcina pe care vor să şi-
o asume, cu obligaţiile, exigenţele şi satisfacţiile ce le implică această nobilă
activitate, în condiţiile de astăzi, dar mai ales de mâine, când, competenţa şi
concurenţa îşi vor spune cuvântul. De aceea, totul trebuie tratat cu mult curaj
şi multă înţelepciune, pentru că aşa cum afirmă marele filozof SOCRATE
„Sapientia ars vitae est”, „Înţelepciunea este ştiinţa vieţii”; dar, noi toţi trebuie
să mai ştim un lucru, pe care să nu-l uităm niciodată, şi anume, că ştiinţa şi
credinţa adevărată sunt realităţi ale vieţii noastre care au ca factor comun,
dorinţa de a descoperi şi de a găsi surse materiale şi spirituale pentru a fi puse
în serviciul semenilor noştri.

3.3. Perfecţionarea prin doctorat şi obţinerea titlului de


doctor în ştiinţe

Absolvenţii cu examen de diplomă ai institutului de învăţământ


superior, pot să se perfecţioneze, în continuare, prin doctorantură şi pot obţine

100
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

titlul de doctor în ştiinţe. Însă, pentru cei care lucrează în cercetare, în


învăţământul superior sau în cel secundar, acest titlu ştiinţific le serveşte şi la
promovare (pentru grade didactice sau ştiinţifice în cercetare).
Trebuie menţionat faptul că doctoratul este o etapă superioară de
calificare ştiinţifică, o formă de perfecţionare într-un anumit domeniu, de
cunoaştere a alfabetului muncii de cercetare, a rigorilor acestei nobile activităţi
şi contribuie în acelaşi timp, la lărgirea orizontului ştiinţific, la dezvoltarea
virtuţiilor care determină succesul în profesia aleasă. Titlul de doctor în ştiinţe
conferă celui care-l poartă atestarea valorii sale certe ca cercetător ştiinţific, în
special cadrelor care se dedică cercetării. Dacă până în anul 1989 se puteau
înscrie la doctorat numai absolvenţii care aveau un stagiu de producţie de cel
puţin trei ani de la susţinerea examenului de stat, în prezent, această condiţie
nu mai este în vigoare şi se pot înscrie toţi absolvenţii cu examen de diplomă
şi de masterat ai institutelor de învăţământ superior de la cursurile de zi, seral
şi fără frecvenţă. În ultimii ani şi în ţara noastră, absolvenţii unei facultăţi, cu o
pregătire foarte bună, pot să-şi continue studiile, mai întâi prin masterat şi apoi
prin doctorat, unde au posibilitatea să abordeze un anumit domeniu prin
problema sau tema luată în studiu, a căror rezultate vor face obiectul
disertaţiei. Prin acestă formă de pregătire sporesc şansele realizării
profesionale, precum şi a promovării într-un anumit domeniu. Aceste
amănunte, considerăm că este bine să le cunoască studenţii încă de pe băncile
facultăţii, deoarece în felul acesta vom atrage mai mulţi absolvenţi să-şi
continue studiile avansate, pentru că este nevoie şi în ţara noastră de specialişti
în zootehnie bine pregătiţi profesional şi care să constituie pepiniera de unde
să se recruteze forţele necesare atât pentru cercetare cât şi pentru învăţământ.
Înscrierile la doctorat se pot face, nu numai la cadrele didactice din
învăţământul superior, dar şi la cercetătorii principali I sau II din institutele de
cercetare care sunt atestaţi conducători ştiinţifici de către Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului şi au primit locuri la doctorat, cu frecvenţă sau fără
frecvenţă, pentru sesiunea respectivă. Pentru înscrierea la colocviul de
admitere la doctorat, candidaţii vor prezenta următoarle acte:
 cererea de înscriere, în care se precizează specialitatea la doctorat,

conducătorul ştiinţific, limba străină la care doreşte să susţină testul,


institutul, facultatea şi specialitatea absolvită;
 copii legalizate (certificat de naştere, de căsătorie, diplomă de bacalaureat,

de învăţământ superior însoţită de foaia matricolă şi de masterat);

101
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 memoriu de activitate didactică şi ştiinţifică şi lista cu titlurile ştiinţifice


elaborate şi publicate .
Colocviul de admitere este precedat de un test privind cunoaşterea unei
limbi străine de circulaţie internaţională propusă de candidat. Rezultatul
testului se notează cu “admis” sau “respins”. Candidaţii respinşi nu pot
participa la colocviul de admitere la doctorat. Colocviul de admitere se ţine în
faţa unei comisii de admitere, formată dintr-un preşedinte şi 2-4 membri de
specialitate cu titlul ştiinţific de doctor, având cel puţin gradul de conferenţiar
sau cercetător principal gradul II. La colocviul de admitere se apreciază nivelul
cunoştinţelor în domeniu, precum şi cel de informaţii asupra literaturii de
specialitate. De asemenea, se apreciază aptitudinile, creativitatea, activitatea
ştiinţifică desfăşurată de candidat şi posibilităţile sale de informare în limbi
străine.
Admiterea la doctorat a candidaţilor se face în limita locurilor stabilite
şi în ordinea descrescândă a mediilor obţinute, cu condiţia să fi fost declaraţi
“admişi” la testul de limbă străină. Media minimă de admitere este de 8,50.
Candidaţii admişi la doctorat sunt, apoi, înmatriculaţi de instituţia care a
organizat doctoratul numai la specialitatea la care a participat. Doctoratul
constă într-un stagiu de pregătire (examene, experienţe, referate) şi din
susţinerea tezei de doctorat. Stagiul de pregătire a doctoranzilor la forma cu
frecvenţă este de 3 ani, iar la fără frecvenţă de cel mult 4 ani.
Planul de pregătire individuală este elaborat de candidat, sub
îndrumarea conducătorului ştiinţific şi aprobat de Consiliul facultăţii sau de
Consiliul ştiinţific şi cuprinde tema tezei de doctorat, numărul şi denumirea
examenelor (instrucţiunile prevăd 2-4 examene), numărul de referate (se
prevăd 2-4 referate), din care, primul se elaborează pe baza literaturii de
specialitate consultată şi care este strict legată de tema luată în studiu; celelalte
referate vor fi axate numai pe organizarea experienţelor şi a rezultatelor
obţinute în cercetările întreprinse de doctorand. De asemenea, se precizează
datele calendaristice de susţinere a referatelor, precum şi o estimare pentu data
finalizării şi depunerii tezei pentu susţinere.
Examenele şi referatele prevăzute pentru doctorat se ţin la datele
planificate. Aprecierea se face pe baza calificativelor. După promovarea
examenelor, susţinerea şi acceptarea referatelor, candidatul redactează teza de
doctorat. Teza definitivată se prezintă în 7 exemplare, după normele în vigoare
şi cu avizul conducătorului, este trimisă la trei referenţi (stabiliţi de
conducătorul ştiinţific şi aprobaţi de Consiliul facultăţii şi Senat), specialişti în

102
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

domeniu care au doctoratul şi cel puţin gradul de conferenţiar sau cercetător


principal gradul II, care întocmesc câte un referat de apreciere asupra tezei.
În urma acordului favorabil dat de referenţi şi de către conducătorul
ştiinţific, candidatul redactează Autoreferatul sau Rezumatul tezei de doctorat
şi cu apobarea conducătorului ştiinţific, se tipăreşte sau se xerografiază în mai
multe exemplare. Rezumatul tezei, care este o lucrare ştiinţifică de sine
stătătoare, cuprinde sintetic întreaga disertaţie şi se trimite la diferiţi specialişti
în domeniu, din ţară şi străinătate, pe baza căruia se fac aprecieri în scris
asupra lucrării, care vor fi trimise secretariatulului institului unde doctorandul
va prezenta lucrarea. Candidatul va susţine teza de doctorat la data planificată
şi publicată în presa locală şi centrală, în faţa unui auditoriu şi al comisiei de
doctorat formată, dintr-un preşedinte, care este, de regulă, decanul facultăţii
sau secretarul ştiinţific al institutului, conducătorul ştiinţific şi 3 referenţi.
Doctorandul va prezenta, în sinteză, rezultatele obţinute, în maxim 30 minute,
după care urmează prezentarea referatelor de către conducătorul ştiinţific şi cei
3 referenţi, care, pe lângă faptul că se pronunţă pentru acordarea titlului
ştiinţific candidatului dau şi un calificativ pentru teza de doctorat prezentată;
apoi, doctorandul răspunde la întrebările puse de către auditoriu sau la
aprecierile critice sau negative menţionate în referatele întocmite asupra tezei
de doctorat. Membrii comisiei pentru doctorat, prin vot secret, acceptă sau nu,
acordarea titlului ştiinţific de Doctor în agronomie, până în 1991, iar în prezent
este de Doctor în zootehnie, specializarea Alimentaţia animalelor, Tehnologia
creşterii bovinelor şi cabalinelor, Avicultură şi animale de blană etc. Pentru
atestarea titlului ştiinţific de doctor în ştiinţă, dosarul candidatului, după ce
este rediscutat în Consiliu şi Senat, se trimite la Comisia superioară de atestare
a Diplomelor, din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.
Un alt titlu ştiinţific care se acordă în ţara noastră este cel de doctor
docent. El se obţine numai de cei care au doctoratul şi o bogată activitate de
cercetare într-un anumit domeniu şi prezintă în faţa unei comisii o teză care
sintetizează lucrările elaborate şi publicate de autor.
Am prezentat aceste detalii, cu privire la doctorat, pentru a evidenţia nu
numai cum se poate obţine, ci şi utilitatea lui; indiferent de specialitatea pe
care o avem, nu trebuie să ne mulţumim cu ce am acumulat în timpul facultăţii,
este necesar să ne pregătim şi să ne perfecţionăm în continuare, pentru a
contribui cu toţii la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii zootehnice, la progesul
zootehniei româneşti, pentru a arăta lumii de ce este capabil neamul nostru

103
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

românesc, aşa cum au arătat şi în trecut, prin oamenii de ştiinţă, prin


tehnicienii noştri, prin înţelepciunea poporului nostru.
Aşa cum se poate remarca din cele prezentate, cercetarea ştiinţifică
zootehnică, la finele mileniului doi, a luat amploare, prin extinderea unei reţele
de instituţii şi staţiuni, bine organizate şi care au avut o influenţă benefică
asupra creşterii animalelor, prin progrese deosebite înregistrate de acest sector
important al agriculturii din ţara noastră. Pe baza rezultatelor obţinute în
cercetare, s-au introdus şi extins continuu, încă din 1983, însămânţările
artificiale aproape la toate speciile, prin Oficiile de reproducţie şi selecţie a
animalelor. S-a intesificat şi generalizat procesul de ameliorare cu
reproducători testaţi de valoare. Au fost elaborate şi introduse în producţie noi
tehnologii perfecţionate şi s-au îmbunătăţit cele existente de creştere şi
exploatare a animalelor. Au fost stabilite diferite raţii furajere pentru diferite
categorii de animale şi s-au elaborat reţete de nutreţuri combinate pe categorii
de vârstă şi tip de producţie. Pentru a asigura un confort şi condiţii de igienă
corespunzătoare pentru animale, au fost elaborate şi introduse numeroase
soluţii constructive şi funcţionale în amenajarea interioară a adăposturilor,
pentru a le oferi un microclimat la parametrii optimi. Aceste rezultate se
datorează nu numai progresului ştiinţei zootehnice, ci şi într-o bună măsură
gradului de pregătire al specialiştilor zootehnişti care au lucrat în cercetare şi
în producţie, precum şi tradiţiei lăsate moştenire de înaintaşi, de a depune toată
priceperea şi puterea de muncă în reuşita acţiunilor începute în sectorul
creşterii animalelor. Această tradiţie se continuă şi astăzi de către profesori,
cercetători şi specialişti, care propagă idei şi formează caractere în spiritul
lăsat de înaintaşi. Numai prin această continuitate se poate asigura progresul
necesar în zootehnie. Tot ce ne-au lăsat marii noştri înaintaşi să ne fie pildă de
abnegaţii şi de muncă fără precedent, pusă în slujba ştiinţei şi a patriei.

*
* *
Nu peste mult timp vom face parte din Uniunea Europeană. Pentru
aceasta va trebui, de pe acum, să cunoştem - dacă se poate - şi să aplicăm în
ţara noastră regulile, pricipiile şi chiar legislaţia internaţională cu privire la
cercetarea ştiinţifică, pentru că, în final, va trebui să ne racordăm la aceasta.
Spre informare, în continuare, prezentăm un aspect care credem noi că este util
şi prezintă interes, deşi, unii specialişti îl cunosc.

104
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

În ţările Occidentale, activitatea de cercetare este evaluată după


„performanţa ştiinţifică” şi anume, după lista articolelor publicate în revistele
cotate de Institutul pentru Informare Ştiinţifică (I.S.I.) din Philadelphia –
S.U.A. Acest institut are menirea să indexeze cele mai recente publicaţii şi
brevete din domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Până în prezent are selecţionate
aproximativ 9000 de reviste ştiinţifice din totalul celor apărute din întreaga
lume.
În ţarile U.E. şi nu numai, pentru a candida la un post din mediul
academic, de asistent universitar, conferenţiar sau profesor, primul criteriu pe
care trebuie să-l îndeplineşti este „performanţa ştiinţifică”, apreciată nu numai
prin titlul de doctor în ştiinţe, dar şi prin lucrările publicate în revistele de
prestigiu şi după numărul de inovaţii şi invenţii. De altfel, şi la evaluarea
sistemului de învăţământ, la ierarhizarea universităţilor şi a universitarilor,
precum şi a unităţilor de cercetare, competivitatea ştiinţifică constituie unul
din criterile foarte importante în aprecierea lor. Am menţionat aceste detalii
pentru că va trebui să adoptăm şi noi aceste criterii, dar, mai întâi, considerăm
că trebuie să le cunoaştem ca să fim pregătiţi pentru a face faţă concurenţei.

Vedere dintr-un laborator pentru controlul calitativ al laptelui

105
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

4. CRITERII DE CLASIFICARE
A CERCETĂRILOR ZOOTEHNICE

Aşa cum se cunoaşte din literatura de specialitate “ZOOTEHNIA este


ştiinţa creşterii animalelor domestice, ştiinţa cunoaşterii, producerii, creşterii,
ameliorării şi exploatării animalelor domestice” (G.K. CONSTANTINESCU,
1930). În unele materiale de circulaţie mondială cum ar fi, “Dictionnaire actuel
de la langue francaise”, Paris, 2002, menţionează că “Zootechnie – Science qui
étude les animaux domestiques et cherche ameliorer les races en vue
d’augmenter leur rendement”, iar în “La Petit Larousse illustré – Dictionnaire
encyclopédique”, Paris, 2001, menţionează că “Zootechnie – Science qui etudie
les conditons et les méthodes d’élevage et de reproduction des animaux
domestiques”. Dacă analizăm definiţiile prezentate rezultă că Zootehnia privită
ca obiect, este o ştiinţă biologică, ca metodă de abordare este o ştiinţă
experimentală, iar zootehnia ca scop în sine este o ştiinţă aplicată. De aceea,
pentru a putea fi înţeles studiul zootehniei, problemele ce le ridică creşterea şi
exploatarea animalelor este absolut necesară, nu numai o vastă cultură biologică
şi tehnică, ci şi una experimentală.
La baza tuturor progreselor înregistrate în zootehnia modernă a stat
cercetarea ştiiţifică care a folosit, de-a lungul anilor, metode şi tehnici de lucru
(experimentale), ce diferă foarte mult între ele, în funcţie de problemele
abordate, de condiţiile în care au fost executate cercetările, de evoluţia
concepţiilor despre creşterea animalelor, de epoca în care s-au efectuat etc.
Dat fiind importanţa cunoaşterii metodelor şi a tehnicilor experimentale
utilizate în cercetările ştiinţifice zootehnice, considerăm necesară o prezentare
sumară a acestora, pe grupe, alcătuite pe baza unor criterii (fără a avea pretenţia
că este completă şi definitivă), care au în vedere principiile care stau la baza
clasificării lor şi anume:

4.1 După metoda de investigaţie utilizată în cercetarea


ştiinţifică

Cercetări pe bază de observaţii. Este o metodă mai veche şi a fost


prima care s-a utilizat în cercetările efectuate pe animale. Ea se foloseşte şi în
prezent. De menţionat că metoda observaţiei în cercetările zootehnice deţine un
rol esenţial. Prin observaţie se înţelege constatarea lucrurilor şi fenomenelor aşa
106
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

cum ni le oferă natura în mod obişnuit. Între observaţia spontană, ocazională,


pasivă şi observaţia ştiinţifică există diferenţe de scop şi de organizare.
Observaţia constituie o etapă indispensabilă în oricare investigaţie pentru
că ne furnizează informaţia. Folosind metoda observaţiei în cercetare înseamnă
urmărirea atentă, cu meticulozitate şi sistematică a fenomenului biologic, a
comportamentului animalelor etc., conform unei grile de observaţii fără intenţia
de a le modifica. Metoda poate fi diferenţiată după obiect şi modul de realizare.
Observaţiile pot fi directe şi indirecte. Directe când sunt vizibile şi accesibile
organelor de simţ şi indirecte când ne servim de anumite instrumente şi aparate
de înregistrare, de filmare etc. (exemplu: comportamentul animalelor).
Observaţia mai poate fi integrală sau selectivă.
Metoda observaţiei include trei activităţi cu totul distincte una de alta şi
anume:
 constatarea – este o simplă percepere a unui lucru, fenomen, manifestare

etc.;
 recunoaşterea – se stabileşte dacă lucrul, fenomenul, manifestarea sunt

cunoscute dinainte sau nu şi se leagă de elemente noi cu datele acumulate în


memorii;
 măsurarea – lucrul, fenomenul etc. în cauză, se apreciază cantitativ şi

calitativ.
Observaţia ca metodă de investigaţie reprezintă, de regulă, aspectul pasiv
al contactului dintre om şi natură şi constituie primul pas în cercetarea ştiinţifică,
deoarece trebuie să vedem fenomenul ori lucrul mai înainte de a-l putea izola şi
studia. Observaţia s-a folosit ca metodă de bază în cercetare până când
mijloacele tehnice au permis ca zootehnia să devină o ştiinţă experimentală şi
acest lucru se petrece, începând cu secolul al XIX-lea, când se trece la o nouă
metodă, la experimentări sistematice pe animale, ajungându-se la tehnica
experimentală perfecţionată de astăzi, capabilă să ofere rezultate mai sigure.
Cercetări pe bază de experiment. Este o metodă mai recentă, care s-a
impus şi în activitatea de cercetare ştiinţifică zootehnică prin precizia şi
exactitatea planificării şi execuţiei. Având principii de bază bine stabilite şi o
tehnologie specifică fiecărei experienţe numită tehnică experimentală şi care se
deosebeşte de cercetările executate numai pe observaţii şi simple încercări a
căror rezultate nu sunt totdeauna convingătoare. Aşa cum se ştie, cercetarea
ştiinţifică se sprijină numai pe fapte, pentru că “Faptele sunt eul omului de
ştiinţă. Fără ele, nu veţi putea lua niciodată avânt. Fără ele teoriile voastre sunt
eforturi zadarnice”, afirma I. P. PAVLOV. Faptele ştiinţifice se obţin prin

107
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

observare, dar mai ales prin experimentare, care presupune intervenţia


cercetătorului, ce modifică, în mod controlat condiţiile de desfăşurare a
cercetărilor, constrângând natura să răspundă la întrebările la care vrem să găsim
un răspuns. Metoda experimentală constă, în esenţă, în introducerea sau
suprimarea unuia sau mai multor factori, bine delimitaţi, într-o situaţie
cunoscută, în vederea obţinerii rezultatelor acestei intervenţii. Cu alte cuvinte,
aşa cum afirma renumitul zoolog, G. CUVIER, dacă “observatorul ascultă
natura, experimentatorul o interoghează şi o forţează să se dezvăluie”.
Metoda experimentală este funcţional identică în diferite domenii de
cercetare din punct vedere al etapelor sau al demersului realizat, dar modalităţile
în care se vor derula aceste etape sunt în raport direct cu condiţiile fiecărui tip de
experiment. Caracteristica esenţială a cercetării experimentale, după cum reiese
din definiţia dată, este elementul de control al factorilor care pot influenţa un
anumit rezultat de aşa numita “lege” a variabilei independente. Mai precis,
variabilele identificate ca relevante pentru o situaţie studiată sunt menţinute
constante. Un factor sau o variabilă este manevrată în mod deliberat de
cercetător, astfel, încât, efectul ei să poată fi măsurat. Variabila manevrată de
cercetător, în cursul experimentului se numeşte variabila independentă, iar
efectul produs sau rezultatul pe care îl determină se numeşte variabila
dependentă.
Cercetările experimentale au fost clasificate de JOHN WISE în
funcţionale sau controlate, factoriale sau necontrolate. În cercetările
experimentale funcţionale, cercetătorul îşi planifică astfel experimentul, încât
delimitându-şi variabila independentă proiectează situaţiile în care este
manevrată, pentru ca să producă schimbări în variabila dependentă care să poată
fi observată şi măsurată.
În general, un experiment cuprinde mai multe etape şi anume:
 prima etapă constă în alegerea obiectului care trebuie supus observaţiei sau

experimentării, a problemelor sau a eşantioanelor, ţinându-se cont de


influenţa variabilelor necontrolate ca să nu altereze semnificaţia rezultatelor;
 a doua perioadă se referă la alegerea metodei şi mijloacelor de observare şi

experimentare specifice cercetărilor, cum ar fi: perfecţionarea metodelor şi a


aparaturii experimentale din punct de vedere a sensibilităţii şi preciziei;
 a treia etapă constă în efectuarea determinărilor sau a măsurătorilor propriu-

zise prin încercări preliminare capabile să ne furnizeze rezultate calitative


spre interpretare în vederea confirmării, infirmării sau precizării unor
ipoteze. Indiferent de etapa pe care o parcurgem, trebuie să avem în vedere

108
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

cele două elemente ale metodei experimentale: conceptul de experiment şi


execuţia sa tehnică. Deşi primul element este esenţial, totuşi nu trebuie să
negăm importanţa şi rolul tehnicii experimentale în reuşita unei cercetări.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că valoarea unei metode de cercetare
ştiinţifică se apreciază după bogăţia şi importanţa rezultatelor ce se obţin
aplicând-o.
Experienţele se organizează pe loturi de animale după anumite scheme şi
tehnici specifice fiecărui tip de experienţă, dar, ele toate trebuie să respecte
princpiul randomizării.
Cercetări pe bază de analize de laborator. Această metodă se poate
folosi singură, în anumite cercetări (exemplu, compoziţia chimică a unui furaj
etc.) sau ca metodă care să completeze pe cea experimentală.
Cele trei metode de cercetare menţionate se pot folosi atât separat cât şi
împreună, în funcţia de tipul de experienţă.
Cercetări pe baza datelor statistice (metode statistice).
Cercetarea zootehnică apelează adesea şi la metoda statistică pentru că
permite studiul diferitelor caracteristici ale fenomenelor de masă. În raport cu
variabila supusă atenţiei (cercetării) se stabileşte mărimea eşantioanelor asupra
căror urmează să se efectueze investigaţia, modul de preluare a informaţiilor
brute şi de calculare a indicilor sintetici, care, prin interpretarea lor să se poată
formula unele ipoteze, concluzii cu valoare prognostică.
Cercetări pe bază de documente, de anchete şi sondaje statistice.
Aceste metode de cercetare se folosesc mai rar şi numai în anumite situaţii cum
ar fi cele legate de investigarea unor probleme zootehnice dintr-o anumită
perioadă, pe zone sau chiar pe ţară. Anchetele pot fi selective şi făcute prin
comparaţie.

4.2. După materialul biologic utilizat în cercetarea


ştiinţifică

Experienţe pe animale de fermă (taurine, ovine, cabaline, porcine,


păsări sau metişii, liniile, hibrizii acestor specii).
Experienţe pe animale de laborator (iepuri, pisici, câini, porumbei,
cobai, şobolani, şoareci sau pe animale miniaturizate (pitice) din speciile
porcine, cabaline etc.). Indiferent din ce grupă fac parte, animalele de experienţă
se aleg în funcţie de tipul de experienţă şi scopul urmărit.

109
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Experienţe de câmp. Ele sunt organizate în special pe pajiştile


permanente sau temporare, pentru a se urmări eficienţa unor amestecuri de
ierburi, doze de îngrăşăminte, comportarea lor la diferite sisteme de valorificare
(recoltat manual, mecanic sau păşunat cu animale).

4.3. După numărul de factori luaţi în studiu

Când efectuăm o experienţă, cu animale sau de câmp, factorii


susceptibili să influenţeze variabila studiată, se pot grupa , în factori controlaţi
şi factori necontrolaţi care sunt, în general, factori cu caracter aliator. După
numărul factorilor luaţi în studiu experienţele pot fi:
Experienţe monofactoriale în care se urmăreşte acţiunea unui singur
factor (de exemplu, rasa, raţia furajeră etc.) ceilalţi factori fiind menţinuţi
constanţi.
Experienţe polifactoriale în care se cercetează simultan pe aceleaşi
loturi de animale, doi (bifactorială), trei (trifactorială) sau mai mulţi factori,
fiecare din ei la două sau mai multe nivele.
Experienţele organizate în scopul studierii efectului a doi sau mai mulţi
factori, în toate combinaţiile lor se numesc experienţe factoriale, iar dispozitivul
experimental în care se studiază simultan doi sau mai mulţi factori, în toate
combinaţiile lor, este denumit plan factorial.
Importanţa mare a experimentelor factoriale constă în aceea că permite
studierea interacţiunii dintre factori, adică a influenţei reciproce a acestora.
Adesea, cercetătorul este interesat să cunoască nu numai efectul diferitelor
tratamente, aplicate izolat, ci şi al combinării acestor tratamente pentru a vedea
dacă, o asemenea combinare nu este mai eficace decât tratamentele aplicate
separat. De exemplu, efectul administării aureomicinei în raţie, la porci, depinde
de administrarea concomitentă şi a vitaminei B12. Efectul administrării vitaminei
D la pui, depinde, pe lângă doza de vitamină şi de prezenţa sau absenţa unor
cantităţi de fosfor şi calciu din raţie. De menţionat că, alegerea şi combinarea
tratamentelor determină dacă o experienţă este sau nu factorială.
Termenul de factor este echivalent cu termenul de tratament sau
variabilă experimentată; prin factor înţelegând, de obicei, o serie de tratamente
sau clasificări înrudite. Tratamentele înrudite care constituie un factor, poartă
denumirea de nivel acelui factor. De exemplu, nivelele factorului sex sunt două:
mascul şi femel. Nivelele factorului culoare la cai pot fi: murg, roib, negru,

110
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

vânăt, şarg, dereş etc. Factorul proteină din raţie poate fi, de exemplu, din două
nivele: bogat şi sărac. Factorul mărime poate consta din trei nivele: mare,
mijlociu şi mic. Factorul temperatură poate prezenta o gamă întreagă de nivele.
Dimensiunile unei experienţe factoriale sunt indicate prin numărul
factorilor şi numărul nivelelor fiecărui factor. O experienţă factorială, în care
sunt studiaţi doi factori, unul având două nivele şi celălalt trei nivele este
denumită o factorială 2x3 (se citeşte: factorială doi ori trei). De exemplu, o
experienţă factorială efectuată pe două rase de păsări cu trei raţii diferite în
conţinutul de proteină este o experienţă în care lucrăm cu doi factori, factorul
rasă cu două nivele şi factorul conţinut în proteină cu trei nivele.
Tabelul 1
Schema unei experienţe factoriale
B (Conţinut de proteină în raţie)
Factor
Nivelul b1 b2 b3
a1 ab11 ab12 ab13
A (rase)
a2 ab21 ab22 ab23

Factorii sunt reprezentaţi prin litere latine A, B etc. Nivelele factorilor


sunt notate cu litere mici, corespunzătoare, însoţite de indici. Pentru factorul A,
a1 şi a2, pentu factorul B, b1, b2 şi b3, reprezentând nivelele factorului respectiv
(tab 1).
O experienţă cu 5 factori, fiecare la două nivele, adică o factorială 25, cu
4 repetiţii pentru fiecare combinaţie, implică un număr de 32 tratamente, pe câte
4 animale, adică 32 x 4 = 128 animale. Iar o experienţă cu 5 factori, fiecare la 3
nivele, cu câte două repetiţii, implică un număr de 35 tratamente respectiv, 243
tratamente a câte două repetiţii , ceea ce înseamnă 486 observaţii. Un plan care
implică un număr mare de observaţii va necesita o mare cheltuială de spaţiu,
timp şi materiale şi prin urmare, va atrage o creştere a variabilităţii rezultatelor,
ceea ce tinde să mascheze efectele reale ale tratamentelor. Pentru a urmări
exactitatea anumitor răspunsuri se sacrifică atunci anumite comparaţii, prin
metoda elaborată de FISHER, care se numeşte “Confounding” şi constă în
subdiviziunea fiecărui bloc, care poartă denumirea de repetiţie completă, în
blocuri mai mici care nu primesc decât o parte din tratamente.
Experienţele factoriale prezintă numeroase avantaje faţă de experienţele
nefactoriale, deşi organizarea lor este mai complexă şi analiza lor statistică este
mai pretenţioasă.

111
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

4.4. După durata şi locul unde se fac experienţele

După aceste criterii experienţele se pot grupa astfel:


Experienţe ce pot fi executate într-un singur an şi într-un singur loc,
într-o unitate de cercetare sau de producţie.
Experienţe ce se pot executa în serie, ceea ce înseamnă că una şi aceeaşi
experienţă să fie executată în mai mulţi ani de-a rândul şi în mai multe unităţi de
cercetare sau de producţie, în adăposturi special amenjate sau în câmpul
experimental.

4.5. După domeniul abordat şi tipul de experienţă

Problematica creşterii animalelor este foarte vastă şi diferită. Din această


cauză şi problemele care se iau în studiu sunt multiple şi diverse şi pe care
încercăm să le prezentăm în mare, pe grupe de experienţă:
Experienţe de nutriţie şi alimentaţie ( procesele de fermentaţie
rumenală, pH, concentraţia de NH3, structura AGV, activitatea bacterilor
celulozolitice etc., de digestibilitate, de stabilire a valorii nutritive a furajelor, a
raţiilor furajere, a nutreţurilor combinate, studiul aditivilor furajeri, a
tehnologiilor de alimentaţie, întocmirea de programe software pentru elaborarea
de raţii furajere computerizate prin utilizarea bioinformaticii în scopul
biconversiei hranei etc.);
Experienţe de ameliorare genetică a animalelor (prin testare, selecţie,
metisare, prin crearea de noi hibrizi etc.);
Experienţe de inginerie genetică (transfer de gene, hibridări somatice
etc.);
Experienţe pentru aprecierea produselor animaliere, în cadrul
standardelor de calitate (carne, lapte, ouă, lână, pielicele, la diferite rase,
metişi, hibrizi, linii etc.);
Experienţe privind perfecţionarea sau de a găsi noi tehnologii de
creştere şi exploatare pentu diferite specii, rase şi categorii de animale;
Experienţe cu probleme de reproducţie a animalelor (însămânţări
artificiale, fecundaţia “in vitro”, transfer de embrioni, dirijarea şi controlul
funcţiei de reproducţie etc.);

112
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Experienţe privind habitatul pentru animale (soluţii constructive şi


funcţionale, de amenajări interioare, microclimat etc., pentru diferite categorii de
animale;
Experienţe de biotehnologii (producerea şi conversia de biomasă,
producerea şi creşterea microorganismelor, depoluarea mediului, producerea de
proteine, probiotice, aminoacizi, vitamine, enzime etc.);
Experienţe cu animale pe pajişti (cu sau fără gard electric, durată de
păşunat, comportamentul animalelor, producţia obţinută, rezistenţă speciilor din
covorul vegetal etc.);
Alte categorii de experienţe pe animale.

4.6. După planul tehnic şi metodele de lucru folosite în


organizarea experienţelor

În aplicarea diferitelor metode de lucru se au în vedere elementele


detaliate în protocolul experimental, cum ar fi, scopul cercetării, animalele luate
în experienţă, tratamentul sau factorul de experimentat, modul de organizare a
experimentelor, culegerea, prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale.
În continuare prezentăm cîteva planuri experimentale cu metodele de
lucru specifice pentru organizarea cercetărilor zootehnice, prin care se poate
stabili capacitatea de producţie a animalelor (rase, metişi, hibrizi etc.), modul de
utilizare a substanţelor nutritive de către animale, efectul lor productiv şi alţi
indicatori.
Frecvent se folosesc următoarele modele de planuri de organizare a
cercetărilor:
 planul tehnic experimental complet randomizat, cu metodele de lucru:

 metoda loturilor, grupelor sau a variantelor;

 metoda perioadelor, când se utilizează un singur lot de animale, urmărit

în diferite perioade ale experienţei;


 metoda combinată (a loturilor cu cea a perioadelor), care are ca variante:

h dispunerea randomizată a loturilor, în planul adăpostului destinat


cercetării;
h aranjamentul factorial, în experienţele polifactoriale când se impune
împărţirea loturilor în subloturi;
 planul tehnic experimental în blocuri complete, randomizate, când

materialul experimental se împarte în blocuri sau repetiţii

113
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 planul tehnic experimental în pătrat latin, care este o combinaţie a două sau
mai multe blocuri complete, randomizate şi câte unul pentru fiecare factor
luat în studiu
Planul tehnic experimental complet randomizat cu metodele de
lucru
Metoda loturilor ( a grupelor ). Deşi este cea mai veche metodă, se
foloseşte frecvent şi în prezent. Pentru efectuarea experienţelor se formează
două sau mai multe grupe, loturi sau variante de animale, cât mai omogene ca
rasă, vârstă, sex, producţie, greutate corporală etc, cărora li se asigură aceleaşi
condiţii de îngrijire (fig.1). Unul dintre loturi este numit martor, de control sau
lot standard, iar celelalte sunt loturi sau variante experimentale. Lotului martor
(M, Mt sau Vo) i se administrează o hrană de bază, iar loturilor experimentale
(E1, E2, E3 … sau V1, V2, V3…), raţii care permit studierea unui factor, de
exemplu, de alimentaţie (tab.2). În cursul experienţei, se înregistrează la toate
loturile evoluţia producţiei cantitative şi calitative prin determinări zilnice sau
periodice, precum şi consumul de furaje, comportamentul alimentar, evoluţia
stării de sănătate etc. Modificările de producţie şi în valorificarea hranei se
datorează factorului cercetat (fig.2).
Tabelul 2
Organizarea experienţei după metoda grupelor
Lotul de Perioada Perioada experimentală
Perioada finală*
animale pregătitoare (de control)
Mt (Vo) Raţia de
Raţia de bază Raţia de bază
(martor) bază
E1 (V1) -“- Raţia de bază+factorul 1 -“-
E2 (V2) -“- Raţia de bază+ factorul 2 -“-
E3 (V3) -“- Raţia de bază+factorul 1+2 -“-
*Perioada finală nu se organizează obligatoriu în toate cazurile

Pentru exemplificare se prezintă structura raţiei administrate pentru o


experienţă în care se urmăreşte influenţa suplimentării cu aminoacizi sintetici a
unor nutreţuri combinate pentru pui de carne (tab.3)
De menţionat că animalele sunt repartizate în loturi în mod randomizat,
iar pentru fiecare lot se repartizează tot randomizat un anumit tratament. Metoda
loturilor este cea mai utilizată în cercetarea zootehnică, deşi prezintă
inconvenientul că omogenitatea loturilor se realizează cu mare dificultate.

114
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Tabelul 3
Structura nutreţului combinat administrat în timpul experienţei
Lotul
Furajul
Mt (Vo) V1 V2 V3
Raţia de bază (%)
Porumb 54,00 54,00 54,00 54,00
Şroturi soia 22,00 22,00 22,00 22,00
Şroturi de fl.soarelui 8,00 8,00 8,00 8,00
Făină de peşte 6,00 6,00 6,00 6,00
Făină de carne 4,00 4,00 4,00 4,00
Drojdii furajere 3,00 3,00 3,00 3,00
Zoofort A1 1,00 1,00 1,00 1,00
Cretă furajeră 1,75 1,75 1,75 1,75
Sare de bucătărie 0,25 0,25 0,25 0,25
Factorul de alimentaţie cercetat:
Lizină (%) - 0,30 - 0,30
DL Metionină (%) - - 0,20 0,20

Fig.1 –Tineret taurin mascul necastrat de rasa Brună, destinat îngrăşării şi


pregătit pentru a fi repartizat, la întâmplare, pe loturi, la o experienţă de
alimentaţie

115
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

a b
Fig.2 – Lot de tăuraşi, rasa Brună, vârsta 12 luni, de la o experienţă de îngrăşare
în sistem mixt (stabulaţie şi păşune); a –vedere din spate; b – vedere din profil al
trenului posterior

Metoda perioadelor. Această metodă face parte tot din planul tehnic
experimental complet randomizat şi este utilizată în cercetările cu un singur lot
de animale care este urmărit în diferite perioade ale experienţei (tab.4). În prima
perioadă, lotul constituit primeşte o anumită raţie şi se înregistrează toate datele
necesare, de producţie şi consumul de hrană. În perioada următoare, se modifică
un factor de alimentaţie în sensul că pe lângă raţia de bază se adaugă factorul
studiat şi se înregistrează toate datele ca în prima perioadă. Prin diferenţa dintre
rezultatele obţinute în cele două perioade se trag concluzii cu privire la influenţa
factorului cercetat .

Tabelul 4
Organizarea experienţei după metoda perioadelor
Lotul
Perioada
(30 vaci de lapte)
I martor Raţia de bază
II control Raţia de bază + factorul de cercetat

Pentru exemplificare se dă în continuare structura unei raţii folosită la o


experienţă la care s-a urmărit efectul suplimentării acesteea cu uree, asupra
producţiei de lapte la vaci (tab.5)

116
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Tabelul 5
Structura raţiei administrate în timpul experienţei
Lotul
Perioada
(30 vaci de lapte)
Raţia de bază:
I - nutreţ murat 25 kg
(45 zile) - fân natural 8 kg
- coceni tocaţi 4 kg
- furaj combinat pentru vaci de lapte 2 kg
Raţia de bază:
- nutreţ murat 25 kg
II - fân natural 8 kg
(45 zile) - coceni tocaţi 4 kg
- furaj combinat pentru vaci de lapte 2 kg
Factorul cercetat:
- uree (împreună cu coceni tocaţi) 0,3 g/kg greutate vie

Dacă în ambele perioade animalele au avut condiţii şi s-au găsit în


aceeaşi stare fiziologică, modificările survenite se vor atribui factorului de
alimentaţie studiat.
Metoda perioadelor prezintă şi unele dezavantaje determinate, îndeosebi,
de schimbarea stării fiziologice a animalelor în decursul perioadei
experimentale, a modificării capacităţii de producţie, a greutăţii corporale etc.;
în cazul vacilor de lapte, de exemplu, existenţa unei dinamici în timp,
concretizează prin caracteristica curbei de lactaţie. În consecinţă, metoda
impune unele corecţii de vârstă, de ciclu de producţie etc., care afectează într-o
oarecare măsură valabilitatea rezultatelor obţinute.
Metoda combinată (a loturilor cu metoda perioadelor). Prin folosirea
acestei metode se atenuează într-o oarecare măsură unele neajunsuri semnalate
la primele două metode. După o primă perioadă, în care se asigură pentru toate
loturile condiţii asemănătoare, se trece la o perioadă experimentală propriu-zisă,
în care, loturile se pot eventual, împărţi în subloturi; pentru unele,
experimentarea fiind organizată pe principiul loturilor, iar pentru altele, pe
principiul perioadelor. Spre exemplu, când se urmăreşte efectul productiv a două
furaje sau raţii (A şi B), pe două loturi de animale (1 şi 2), se procedeză astfel: în

117
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

prima perioadă, lotului 1, i se administrează raţia A, iar lotului 2, i se


administrează raţia B, pentru ca în perioada următoare raţiile să se inverseze,
deci, în fapt, este o alternare a raţiilor – de unde şi denumirea dată de metoda
revenirii prin alternanţă. Un exemplu de organizare a unei experienţe
polifactoriale, după metoda combinată (a loturilor şi perioadelor), este prezentat
în tab.6 la care s-a urmărit posibilitatea substituirii în raţia scorafelor a
proteinelor de origine animală cu proteină de origine vegetală şi influenţa
nivelului şi calităţii proteinelor din hrană asupra prolificităţii scroafelor şi a
produşilor lor. Folosind această metodă există multiple posibilităţi de
interpretare a rezultatelor pe lângă faptul că se pot trage concluzii corecte asupra
unor influenţe complexe ale factorului de alimentaţie.
Tabelul 6
Organizarea unei experienţe pe cicluri, loturi şi perioade
Ciclul şi perioada Lotul
Scroafe
I
M E1 E2
Gestaţie şi alăptare

Purcei (G1)
Creştere purcei. Hrănire E1 E2
diferenţiată de la 3 luni M1 E1a E1b M2 E2a E2b

Scrofiţe
II E1 E2
Creştere, reproducţie, M1 E1a E1b M2 E2a E2b
gestaţie şi alăptare

III Urmaşi (purcei G2)


Creştere purcei (G2) până
Hrănire uniformă
la 6 luni

Raţie obişnuită din fermă;


Raţie echilibrată cu proteină de origine vegetală;
Raţie echilibrată cu proteină de origine animală;

În experienţele organizate pe un număr mare de loturi, dar cu efective


mici de animale în lot, pentru înlăturarea influenţei condiţiilor din adăpost, în
118
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

special de microclimat, repartizarea loturilor, în planul adăpostului, se face tot


randomizat şi se practică frecvent în experimentele care se efectuează pe tineret
aviar, porcin, ovin etc (tab.7). Acest mod de dispunere a loturilor de animale
permite obţinerea unor date complete şi corecte cu privire la acţiunea unor
factori, care, de regulă, nu sunt sesizaţi prin protocolul de organizare a
cercetărilor.
Aşa cum rezultă din nota ce însoţeşte tabelul 7, în experienţă, sunt
prevăzute două loturi martor (M1 şi M2) şi trei loturi experimentale (V1, V2 şi
V3), care sunt dispuse randomizat în planul halei, cu scopul ca factorii de
microclimat să aibă aceiaşi influenţă asupra loturilor martor şi experimentale.

Tabelul 7
Organizarea unei experienţe cu pui de carne
cu dispunerea randomizată a loturilor în planul halei
Hala I
6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
5 4 3 2 1 20 19 18 17 16

Hala II
27 28 29 30 31 32 33 34 35 36
26 25 24 23 22 21 40 39 38 37

Notă: Alimentaţia:
- M1 loturile: 4, 10, 15, 19, 23, 26, 31, 38 – N.C cu supernucleul B
- M2 loturile: 2, 7, 12, 17, 21, 28, 33, 36 – N.C cu supernucleul Z
- V1 loturile: 5, 9, 14, 20, 24, 30, 35, 39 – N.C cu -“- Z - + aditivul E
- V2 loturile: 3, 6, 11, 18, 22, 27, 32, 37 – N.C cu – “ - Z - + - “ - P
- V3 loturile: 1, 8, 13, 16, 25, 29, 40, 34 – N.C cu – “ – Z - + - “ - G

În cercetarea ştiinţifică zootehnică se întâlnesc experienţe când se


studiază influenţa mai multor factori care impun împărţirea loturilor în subloturi
sau variante, recurgându-se la metoda aranjamentului factorial. În fig.3 se
prezintă un exemplu de organizare a unei experienţe cu trei factori pentru
determinarea efectului productiv a unor aditivi furajeri în hrana puilor de carne.

119
120
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Fig. 3 Organizarea unei experienţe cu 3 factori după metoda aranjamentului


factorial (Roşu E. şi colab. 1974)
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Planul tehnic experimental în blocuri complete, randomizate


Acest plan constă în împărţirea materialului experimental în grupe
experimentale numite blocuri sau repetiţii, în care indivizii şi condiţiile
experimentale sunt cât mai asemănătoare. Fiecare bloc cuprinde atâţia indivizi
sau unităţi experimentale câte tratamente sunt. Pentru fiecare individ se
desemnează în cadrul fiecărui bloc un tratament la întâmplare, de unde şi
denumirea de plan în blocuri complete, randomizate. Prin bloc se poate înţelege
un individ, un grup de indivizi, o perioadă de timp, o sursă de material
experimental etc. Pentru a cunoaşte semnificaţia factorilor luaţi în studiu folosim
analiza variaţiei şi testul “F”, iar pentru a şti, între care factori sunt diferenţe
semnificative, utilizăm testul TUKEY.
Detalii despre cum se poate utiliza acest plan de organizare a unei
cercetări se pot găsi la capitolul “Aplicaţii practice” – Experienţa 3.
Planul tehnic experimental în pătrat latin.
Metoda constă în combinarea a două planuri în blocuri complete,
randomizate, câte unul pentru fiecare factor luat în studiu. Pătratul latin este un
plan experimental balansat în două direcţii şi care permite eliminarea variaţiei
rezultată din diferenţele tratamentului în cele două direcţii.
La acest model de plan experimental numărul rândurilor (perioadelor sau
fazelor) este egal cu numărul coloanelor, a indivizilor sau a loturilor.
Atât indivizii cât şi tratamentele sunt repartizate în mod randomizat, fără
ca vreun tratament să fie favorizat sau defavorizat, iar numărul unităţilor
experimentale dintr-un bloc trebuie să fie acelaşi în toate blocurile.
Schematic, prezentăm un exemplu când se poate aplica metoda pătratului
latin şi anume, în cazul în care se lucrează cu trei loturi (1, 2 ,3) pentru
determinarea efectului productiv a trei furaje sau raţii (A, B, C), în trei perioade
diferite (I, II, III) (tab.8).
Tabelul 8
Organizarea unei experienţe după metoda pătratului latin
Lotul
Perioada
Furajul (raţia)
I A B C
II B C A
III C A B

121
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Analiza statistică a unui plan experimental în pătrat latin se face în mod


analog cu cel a unui plan în blocuri complete, randomizate, în plus, se introduce
o rubrică pentru factorul de variaţie analizat suplimentar.
Fiecare plan tehnic experimental, fiecare metodă de organizare a
experienţelor, prezintă şi unele dezavantaje. Aşadar, ele se pot folosi numai
pentru organizarea anumitor experienţe. De unde rezultă cocluzia generală că,
alegerea planului tehnic, a metodei de organizare, precum şi a modelului
matematic statistic trebuie să se facă pe baza unui studiu atent al problemei care
se va cerceta, avându-se în vedere scopul urmărit. După ce am stabilit planul
tehnic şi metoda de lucru se elaborează schema generală de organizare şi
desfăşurare a experienţelor, pe etape, perioade etc. Pe întreaga durată a
experienţelor se va folosi aceeaşi metodă, pentru că orice modificare a ei, pe
parcurs, afectează valabilitatea datelor obţinute.
O dată cu stabilirea metodei de cercetare se vor fixa datele privind durata
experienţelor şi etapizarea lor în aşa fel, încât, să corespundă cu scopul urmărit,
dar şi cu metoda de lucru aplicată. De regulă, durata perioadei de desfăşurare a
experienţei trebuie să fie suficient de mare pentru a putea culege datele necesare
şi care să fie valabile pentru situaţia dată. Perioada pe care o vom stabili trebuie
să asigure suficient timp în care să se poată pune în evidenţă efectul factorului
experimentat şi să se poată formula concluzii certe, din rezultatele obţinute.
Desigur, durata unei perioade diferă de la o experienţă la alta; la unele
sunt suficiente câteva zile, la altele câteva luni sau întraga perioadă de creştere,
de îngrăşare etc, iar unele experienţe se pot organiza chiar şi pe mai multe
generaţii succesive de animale. Toate aceste date se includ într-o formă concisă,
în schema de organizare a experienţei. De asemenea, cu multă atenţie se alege şi
modelul statistic atât pentru organizarea şi desfăşurarea cercetărilor, dar mai ales
pentru procesarea datelor şi testarea rezultatelor care să pună în evidenţă efectul
factorului cercetat.

4.7. După metodele folosite la aprecierea valorii nutritive a


furajelor şi raţiilor

Cunoaşterea valorii nutritive a furajelor este de mare importanţă în


studiul alimentaţiei animalelor, deoarece fără cunoaşterea ei, nu se va putea
realiza o alimentaţie raţională.

122
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Metodele folosite pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor şi raţiilor


se pot grupa astfel:
 metode de laborator – după compoziţia chimică brută a furajelor;

 metode experimentale – după conţinutul total de substanţe hrănitoare

digestibile sau după cantitatea de energie pusă la dispoziţia organismului


pentru producţie;
Metoda de apreciere a valorii nutritive a furajelor pe baza
compoziţiei chimice brute. Considerentul care stă la baza acestei metode este
că furajul care conţine mai multe substanţe hrănitoare brute, are şi o valoare
nutritivă mai mare. Această metodă de laborator s-a dovedit, cu timpul că este
nesatisfăcătoare, deoarece valoarea nutritivă a furajelor nu depinde numai de
conţinutul lor în substanţă hrănitoare brute, ci şi de măsura în care acestea sunt
utilizate de către organism. Însă, ea poate să ne confere date care să fie utilizate
în alte metode încercate pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor. Aşa încât,
analiza chimică a fost şi este utilizată ca metodă auxiliară în toate cercetările
privind stabilirea valorii nutritive a furajelor şi a raţiilor.
Metoda de apreciere a valorii nutritive a furajelor pe baza studiului
digestibilităţii lor. Prin această metodă, valoarea nutritivă a furajelor şi raţiilor
se stabileşte pe baza conţinutului lor în substanţe hrănitoare digestibile, deci, în
substanţe pe care corpul le utilizează. Digestibilitatea substanţelor nutritive
poate fi determinată atât prin experienţe pe animale “in vivo”, cât şi prin alte
tehnici de lucru “in vitro”.
Furajele care vor fi supuse testării pe animalele, care se experimentează,
trebuie caracterizate agrofitotehnic, tehnologic şi chimic şi să fie
corespunzătoare speciei şi categoriei de animale cărora li se administrează. Când
se experimentează pe raţii tip şi ele trebuie să fie caracteristice pentru animalele
cărora li se administrează (ca structură, valoare nutritivă, echilibrate energo-
proteic etc). Pe toată durata experimentală se asigură cantitatea necesară de
furaje care se vor păstra în condiţii bune pentru a li se menţine nemodificată
compoziţia chimică şi însuşirile nutritive.
În loturile experimentale se vor introduce animale sănătoase şi cât mai
omogene. De asemenea, loturile se alcătuiesc în funcţie de specie, de categoria
de animale şi de natura furajului. Numărul lor în lot fiind de 3-4 animale adulte
sau de 5-6 animale tinere. Este necesar ca lotul de animale să aibă un număr
suficient de indivizi pentru ca datele obţinute să poate fi prelucrate statistic.
Pentru experimentele de digestibilitate se folosesc, de regulă, animalele de sex
masculin, cum ar fi: tăuraşi, berbeci, vieri etc. Pe durata experienţei, animalele

123
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

se întreţin în stabulaţie legată sau liberă, în adăpost sau pe pajişte (fig.4),


echipate cu harnaşamente speciale prevăzute cu săculeţi cauciucaţi pentru
colectarea fecalelor şi chiar pungi pentru administrarea hranei când nu se
folosesc jgheaburi. Animalele se ţin în boxe sau cuşti pentru metabolism
(prevăzute cu jgheab pentru hrană şi apă, cu un colector pentru urină şi unul
pentru fecale), care permit recoltarea separată a fecalelor şi a urinei (figurile 5 şi
6 a şi b). Experienţele durează 25-30 zile şi se împart în mai multe perioade în
funcţie de natura furajului.

a.

b.

Fig.4 a.-Câmp experimental pe o pajişte naturală. Experienţe cu diferite


amestecuri de ierburi, fertilizate cu îngrăşăminte naturale şi chimice în diferite
combinaţii şi doze. b. - Un aspect de la o experienţă de digestibilitate pe o
pajişte permanentă îmbunătăţită.

124
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

a b

Fig.5 a. - Berbec (batal) echipat cu harnaşament prevăzut cu săculeţ pentru


colectarea fecalelor; b. - Adăpost amenajat pentru experienţe de bilanţ nutritiv
pe taurine

a b
Fig. 6 a.- Adăpost amenajat pentru experienţe de bilanţ nutritiv pe
taurine; b. - Cuşcă amenajată pentru experienţe de bilanţ nutritiv pe porcine

În cazul furajelor care pot alcătui singure raţia se organizează o


experienţă simplă, cu o singură perioadă de control. Acest fel de experienţă se
desfăşoară pe parcursul a trei perioade:
 perioada preliminară de 3-5 zile pentru formarea loturilor şi obişnuirea

animalelor cu condiţiile experimentale;


 perioada pregătitoare de 5-15 zile, în funcţie de specia de animale şi are ca

scop obişnuirea acestora cu noile condiţii de întreţinere, cu nutreţul sau raţia

125
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

alimentară şi mai ales asigurarea evacuării tubului digestiv de resturile de


hrană consumate anterior;
 perioada de control sau experimentală propriu-zisă, în care se culeg zilnic

datele privind cantitatea de furaj administrat, de resturi rămase neconsumate


şi de fecale produse în 24 de ore şi are o durată de 7-10 zile, în funcţie de
natura furajului experimentat şi de specie. Animalele se cântăresc la început
şi la sfârşitul perioadei de control. Pentru furajele studiate, resturile
neconsumate şi pentru fecalele produse, pe probele medii, formate din
cantităţile recoltate zilnic, se efectuează analize chimice.
Pentru furajele care nu pot alcătui singure raţia se organizează experienţe
diferenţiale sau cu două perioade de control. În acest caz, experienţele se
desfăşoară pe parcursul a cinci perioade: preliminară, pregătitoare, prima
perioadă de control, de tranziţie şi a doua perioadă de control. De menţionat, că
în perioada de tranziţie se măreşte cantitatea de furaj ce urmează a fi studiată, iar
în a doua perioadă de control se culeg aceleaşi date ca şi în prima perioadă.
Probele medii din furajele studiate, din resturile neconsumate şi fecale sunt
analizate chimic ca şi în cazul experienţei simple. Cunoscând cantitatea de
furaje administrate, de resturi rămase neconsumate şi de fecale produse şi având
rezultatele analizelor chimice a probelor recoltate din fecale, se poate calcula
cantitatea de substanţe nutritive ingerate (I), rămase neconsumate (R) şi
eliminate (E). Pe baza acestor date se calculează coeficienţii de digestibilitate
pentru fiecare substanţă nutritivă (PB; GB; CB; SEN), din furajul experimentat.
În continuare, prezentăm un exemplu privind modul de stabilire a
coeficienţilor de digestibilitate la fânul de lucernă administrat în hrana
berbecilor. Perioada de control experimentală a fost de 10 zile. Pe baza
analizelor s-a stabilit compoziţia chimică brută a fânului de lucernă, a resturilor
neconsumate şi a fecalelor (tab.9)
Tabelul 9
Compoziţia chimică brută a fânului de lucernă, a resturilor de fân şi a
fecalelor
Specificare Compoziţia chimică brută (%)
PB GB CB SEN
Fân de lucernă 12,11 2,8 28,49 31,98
Resturi de fân lucernă 10.32 3,3 30,63 37,13
Fecale 3,61 1,54 10,30 16,65

126
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Având datele de compoziţie chimică brută (tab.9) se pot calcula


cantităţile de substanţe nutritive pentru fânul administrat, resturile neconsumate,
pentru cele ingerate şi eliminate (tab. 10).
Tabelul 10
Cantităţile totale de substanţe nutritive (g)
Cantitatea Compoziţia chimică brută %
Specificare
(g) PB GB CB SEN
Fân administrat (A) 27500 3330 770 7835 8630
Resturi fân (R) 6198 640 205 1898 2301
Ingesta (I) 21302 2690 565 5937 6329
Egesta (E) 19825 716 305 2161 3301
Digesta (D) - 1975 260 3776 3027
CD%=D/I•100 - 73,4 46,0 63,6 47,8

Din datele prezentate în tabelul 11 se poate vedea modul de calcul al


coeficienţilor de digestibilitate (CD) pentru substanţele nutritive: proteină brută -
73,4%, grăsime brută -46%, celuloză brută -63,6% şi substanţe extractive
neazotate -47,8%.
Experienţele de digestibilitate cu două perioade de control se
organizează pentru furajele ce nu pot alcătui singure raţia (de exemplu
concentratele pentru rumegătoare şi voluminoasele pentru monogastrice).
În prima perioadă, amestecul de furaje (n1) este alcătuit din furajul de
bază şi cantităţi mici din furajul care va fi experimentat (de exemplu, fânul de
lucernă şi sfecla furajeră). CD pentru acest amestec se calculează ca în cazul
experienţelor simple.
În a doua perioadă de control, pe lângă amestecul de control (n1), se
administrează un supliment din furajul exeprimentat (n2), respectiv de sfeclă
furajeră. Separat se înregistrează cantitatea ingerată din n1 (In1) şi cea din n2
(In2) şi prin însumare se obţine ingesta totală (It).
Fecalele din cele două perioade de control se analizează chimic şi se calculează
cantitatea totală de substanţe eliminate, egesta totală (Et).
CD pentru furajul studiat se face cu ajutorul CD determinaţi în prima
perioadă de control.
Modul de calcul:
 Ingesta totală (It)-It=In1+In2;

 Digesta totală (Dt)-Dt=It+Et;

127
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 Digesta amestecului n1=I n1•CD(stabiliţi din prima perioadă de control);


Dn 2
 Coeficienţii de digestibilitate pentru furajul studiat (CDn2)-CDn2= • 100
In 2
Coeficienţii de digestibilitate (CD) se folosesc pentru calculul
conţinutului total de substanţă digestibilă (TSD) cu relaţia:
continutul chimic brut % • CD
Conţinutul digestibil % =
100
Conţinutul digestibil se calculează pentru fiecare grupă de substanţe
nutritive din furaj (PB,GB,CB,SEN), iar prin însumare se obţine conţinutul total
de substanţe nutritive digestibile (TSD).
TSD este o unitate de măsură a valorii nutritive stabilită pe baza
digestibilităţii substanţelor nutritive din furaje.
Valoarea energetică a substanţelor nutritive din furaje se foloseşte pentru
exprimarea valorii energetice a TSD; întrucât aceste substanţe au valori
energetice diferite, se impune pentru exprimarea valorii reale a TSD, echivalarea
energetică a acestuia. Această echivalare se realizează cu ajutorul factorilor de
echivalare care pentru PB,CB şi SEN au valoarea 1, iar pentru GB este de 2,25
sau de 2,30 după LEHMAN.
Însumând valorile de conţinut digestibil astfel echivalate energetic se
obţine TSD echivalat energetic şi anume:
TSD%=PD+(GDx2,25)+CD+SEND
TSD poate fi convertit în energie metabolizabilă (EM) pentru
rumegătoare şi porci şi în energie digestibilă (ED) pentru monogastrice, folosind
relaţiile:
TSD•3,65=EMR (rumegătoare)
TSD•4,1=EMp(porci)
TSD•4,4=EDp(păsări)
Cunoscând conţinutul furajului în EM, se poate estima şi conţinutul ei în
energie netă (EN) pentru rumegătoare cu relaţia:
ENR=EMR-K.SUg, din care:
EMR-energia metabolizabilă, în Kcal, Kj sau Mj;
SU-conţinutul furajului în substanţă uscată, în g;
K-extracăldura cheltuită pentru ingestie, digestie, metabolism, cu o valoare
medie de 1 Kcal/g SU ingerată.
Pe baza conţinutului furajului în energie netă (EN), se poate exprima
valoarea nutritivă a furajului şi în alte unităţi de măsură (UNL,UFL) după
relaţia:

128
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

EN EN
UNL= sau UFL= , din care:
1457 1700
UNL-unităţi nutritive lapte;
UFL-unităţi furajere lapte;
1457 şi 1700 Kcal- caloricitatea UN şi UF în producţia de lapte.
Cunoscând conţinutul furajului în SU, PB, CB, Cen.B, se poate stabili
conţinutul în SOD şi PBD, folosind ecuaţii de regresie. Pentru calculul PBD este
necesar cunoaşterea conţinutului furajelor, fie în PB g/kg SU şi Cen.B g/kg SU,
fie numai în PB.
Pe baza conţinutului nutreţurilor în SOD se poate calcula valoarea
energetică exprimată în ED utilizând diferite relaţii matematice corespunzătoare
fiecărui sistem de apreciere a valorii nutritive.
Pe lângă această metodă prezentată pentru stadiul digestibilităţii furajelor
există şi alte metode mai simple şi anume, studiul digestibilităţii prin digestia
artificială şi studiul digestiei prin metoda indirectă care are în vedere
proporţia dintre substanţele inerte (marcher) din punct de vedere digestiv
(lignina, sărurile de siliciu existente în furaje sau se adaugă în hrană oxizi de
crom etc.) şi un principiu nutritiv oarecare, atât din furaj cât şi din fecale.
Rezultatele obţinute prin experienţele de digestibilitate artificială sunt ceva mai
mari comparativ cu cele obţinute prin experimentare directă. Metoda este
comodă, rapidă, însă se foloseşte rar şi se aplică numai pentru stabilirea
coeficienţilor de digestibilitate ai proteinei din furaje, iar rezultatele obţinute au
o valoarea relativă.
Metoda de apreciere a valorii nutritive a furajelor după valoarea
energetică. Sursa de energie pentru animale o constituie furajele, din care,
numai o parte este acumulată în diferite produse sau depuneri, restul se
utilizează pentru funcţiile vitale sau se pierd prin fecale, urină, prin radiere de
căldură etc.
Această metodă prezintă, totuşi, un avantaj faţă de metodele anterioare,
însă nu este suficientă când se utilizează singură pentru a exprima valoarea
nutritivă a furajelor. Ea ne furnizează, totuşi, o constatare practică utilă şi
anume, că furajele voluminoase, care produc multă energie termică sunt indicate
pentru asigurarea funcţiilor vitale ale organismului, dar nu sunt indicate pentru
asigurarea producţiei animalelor. De menţionat că pentru aprecierea şi
exprimarea valorii energetice a furajelor se folosesc sisteme clasice şi moderne.
Sistemele noi, moderne, de apreciere şi exprimare a valorii energetice a furajelor
sunt cunoscute şi sub diferite denumiri oficializate şi omologate în multe ţări.

129
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în exprimarea valorii energetice a


furajelor, în prezent, se folseşte ca unitate fundamentală Joule (J), cu multiplii
KJ=1000J; MJ=1000KJ şi GJ=1000MJ. Cu toate că astăzi în numeroase ţări se
constată o tendinţă de folosire a joule-ului, totuşi, se mai utilizează şi vechea
unitate de măsură – caloria (1cal=4,1868J), aşa încât, în literatura de specialitate
sunt întâlnite ambele moduri de exprimare.
Metoda de apreciere a valorii nutritive a furajelor pe baza efectului
lor productiv. Rolul hranei în organism este de a asigura atât funcţiile vitale cât
şi a diferitelor forme de producţie animală (depuneri de grăsime în corp, lapte,
ouă, efort de muncă, creşterea - însoţită de formarea de ţesuturi noi sau de
carne). În timp, s-au utilizat două metode de lucru, pentru aprecierea valorii
nutritive a furajelor, pe baza efectului productiv şi anume:
 prin metoda animalelor de control. Este cea mai veche metodă utilizată.

Experienţa se execută pe două loturi de animale, cât mai omogene. Primul


lot se sacrifică la începutul experienţei, iar al doilea lot, care este hrănit cu
un anumit tip de furje al cărui efect productiv urmează să fie stabilit, după
terminarea perioadei de control. Se fac analize chimice pentru a se stabili
conţinutul corpului în apă, grăsime, proteină şi substanţe minerale. Prin
diferenţele conţinutului corpului animalelor se stabileşte efectul productiv de
carne şi grăsime al furajului consumat în timpul perioadei de control. Este o
metodă greoaie, costisitoare, nesigură şi incompletă pentru că se consideră
că hrana consumată ar fi utilizată numai pentru formarea de carne sau
producerea de grăsime în corp, pe lângă faptul că nu se poate asigura o
omogenitate perfectă a celor două loturi de animale cu care se lucrează. Din
această cauză, s-a încercat îmbunătăţirea acestei metode de lucru prin
diferite variante, printre care amintim, pe cea care are în vedere, în
efectuarea experienţei, tot două loturi de animale omogene, dar, la începutul
experienţei, se sacrifică numai câteva exemplare (martor), din fiecare lot,
care să reprezinte pe cât posibil media lotului respectiv. Animalele rămase,
în primul lot, sunt hrănite cu o anumită hrană de bază, iar cele din al doilea
lot, primesc aceeaşi hrană de bază cu un supliment precis stabilit din furajul
al cărui efect productiv trebuie aflat.
După terminarea perioadei de experienţă se sacrifică, din nou, câteva
exemplare (de control), din fiecare lot şi prin analiză se stabileşte compoziţia
corpului, iar prin diferenţa dintre datele obţinute de la sacrificare la începutul
experienţei şi la finele experienţei, la fiecare lot şi între cele două loturi, se
stabileşte efectul productiv al hranei de bază, precum şi al suplimentului de furaj

130
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

administrat împreună cu hrana de bază. Prin această metodă, oarecum


simplificată, se poate urmări numai sporul de greutate realizat prin creştere şi
îngrăşare (prin formarea de carne şi depuneri de grăsime în corp), dar nu se pot
urmări şi alt forme de producţie animală. Metoda animalelor de control nu este
utilizată decât în măsură limitată şi în anumite situaţii speciale.
 prin metoda stabilirii bilanţului nutritiv în organism. Prin această

metodă, producţia se stabileşte pe cale indirectă. Principiul care stă la baza


acestei metode de lucru este că se apreciază cantitatea de principii nutritivi
ingeraţi (componenţi ai acestora), apoi, cantitatea de principii nutritivi
eliminaţi pe diferite căi şi se stabileşte prin diferenţă cantitatea de principii
nutritivi reţinuţi, iar pe baza lor se calculează ceea ce s-a produs în organism.
Când valorile stabilite în bilanţ se exprimă cantitativ (g, kg), se stabileşte aşa
numitul bilanţ nutritiv material în organism, prin care se urmăreşte
formarea de carne şi depunerea de grăsime în corp, dar nu direct, ci prin
anumiţi componenţi şi anume, prin cantităţile de azot şi de carbon reţinute în
organism (stabilite prin bilanţul nutritiv al azotului şi al carbonului), iar pe
baza acestor componenţi, prin calcul se stabileşte producţia de carne şi de
grăsime în corp. Dacă valorile stabilite în bilanţ se exprimă în echivalentul
lor energetic (în cal, kcal, W, J) se stabileşte aşa numitul bilanţ nutritiv
energetic în organism. Cu ajutorul acestui bilanţ se poate urmări diferite
forme de producţie care nu pot fi stabilite prin bilanţul nutritiv material.
Cantitatea de energie ingerată (prin furaje) şi cea eliminată (prin fecale,
urină şi gazele eliminate) se stabileşte prin calorimetrie directă (arderea în
bomba calorimetrică a substanţelor respective). Prin diferenţă, se stabileşte
cantitatea de energie rămasă în oganism, o parte utilizată pentru diferite
forme de producţie, iar altă parte se pierde prin degajare de căldură în mediu
înconjurător şi, care este apreciată, tot prin calorimetrie directă. Această
metodă necesită instalaţii, cum ar fi camere respiratorii şi aparatură.
Metode de apreciere a valorii biologice a furajelor. Aceste metode
completează studiul valorii nutritive a furajelor cu încă o apreciere, ce se referă
la măsura în care furajele influenţează sănătatea, creşterea şi funcţia de
reproducţie a animalelor. Această însuşire a furajelor poartă denumirea, în
alimentaţie, de valoare biologică a furajelor sau a principiilor nutritivi cum ar fi:
 valoarea biologică a substanţelor azotate (a proteinei pure, a aminoacizilor,

în general, şi a celor indispensabili în special);


 valoarea biologică a substanţelor neazotate (a lipidelor, a glucidelor sau a

altor substanţe organice care se află în furaje, în cantităţi mici, cum ar fi,

131
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

lecitina care ajută în creştere, clorofila, substanţele excitante care dau gustul
şi mirosul hranei etc.);
 valoarea biologică a vitaminelor. Ele sunt biocatalizatori organici, cu rol

foarte important în procesele de creştere, ale reproducţiei, în reglarea


proceselor metabolice, servesc la formarea fermenţilor, hormonilor în corp şi
în asigurarea sănătăţii. Lipsa lor în hrană provoacă tulburări generale grave.
Vitaminele se pot clasifica în vitamine liposolubile (A, D, E, K) şi
hidrosolubile (cele din complexul B, apoi vitaminele C şi H);
 valoarea biologică a sărurilor minerale. Alături de vitamine, ele sunt

considerate principii nutritivi necesari, cum ar fi sărurile de calciu, fosfor,


magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf , fier, cupru, mangan, zinc, iod, cobalt,
flor, siliciu etc. În alimentaţia animalelor, atât valoarea biologică a
substanţelor azotate, neazotate, a vitaminelor cât şi a sărurilor minerale
trebuie să fie nu numai în cantităţi suficiente, dar şi în anumite raporturi între
ele, pentru a se asigura o bună utilizare a lor şi pentru a menţine sănătatea
organismului. De menţionat că, valoarea biologică a furajelor se stabileşte
numai prin experienţe pe animale, completate de analize chimice.
Indiferent de metoda de apreciere a valorii nutritive a furajelor, analiza
rezultatelor se va face punând accent pe condiţiile pedo-climatice şi agrotehnica
în care au fost produse aceste furaje, precum şi pe modul de recoltare şi
conservare a acestora.
Aşa după cum se poate remarca, în domeniul alimentaţiei animalelelor,
cercetările pot fi extrem de variate. Începând cu stabilirea valorii nutritive a
furajelor şi raţiilor, până la influenţa diferitelor furaje sau aditivi furajeri asupra
producţiei şi sănătăţii animalelor, precum şi la stabilirea cerinţelor de hrană pe
specii, vârste, formă de producţie etc. De asemenea, tot în acest domeniu, se
întreprind cercetări privind influenţa diferitelor tipuri şi tehnici de alimenaţie,
asupra producţiei. Se stabilesc substituiri a unor furaje cu altele şi se
experimentează tehnologii de alimentaţie în diferite sisteme de exploatare a
animalelor, precum şi influenţa modului de producere a furajelor asupra valorii
nutritive şi producţiei animalelor. Aşa se explică faptul că cele mai numeroase
cercetări întreprinse în ţară şi în străinătate sunt cele din domeniul alimentaţiei
animalelor.
Deşi majoritatea metodelor şi tehnicilor de lucru, indiferent de criteriul
care a stat la baza grupării şi clasificării lor, au fost utilizate în cercetările
efectuate în decursul anilor, totuşi, unele nu se mai folosesc sau foarte rar, iar
altele au fost îmbunătăţite sub aspectul metodologiei de lucru şi adaptate la noua

132
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

orientare în activitatea de cercetare ştiinţifică în zootehnie. Aceasta, datorită


progreselor înregistrate în domeniul programărilor pe calculator şi al modului de
prelucrare statistică şi de interpretare a datelor. Numeroase metode şi tehnici de
lucru utilizate în cercetarea ştiinţifică scot în evidenţă nu numai preocuparea
oamenilor de ştiinţă în acest domeniu, ci şi evoluţia concepţiilor în cercetarea
zootehnică.
Din numeroasele aspecte cu privire la metodica de organizare a
experienţelor se desprinde concluzia generală că alegerea unei metode trebuie să
se facă pe baza studiului atent al problemei care se va cerceta, avându-se în
vedere în permanenţă scopul urmărit. După ce s-a stabilit metodica de
organizare se va putea elabora schema generală de organizare şi desfăşurare a
experienţelor, pe etape, perioade etc. Folosirea aceleaşi metode, pe întreaga
durată experimentală reprezintă o necesitate de prim ordin, pentru că orice
modificare a ei pe parcursul experienţei, face incertă valabilitatea datelor
obţinute.
În acelaşi timp ne interesează şi aspectele legate de durata şi etapizarea
experienţelor, care trebuie să fie în concordanţă atât cu scopul urmărit, cât şi cu
metoda de cercetare aplicată. Ca principiu, durata perioadei de desfăşurare a
experienţelor trebuie să fie suficient de mare pentru a se putea culege datele
necesare, care să fie valabile pentru situaţia dată. Cu alte cuvinte, în perioada
respectivă trebuie să se asigure evidenţierea efectului factorului experimentat,
pentru a se putea formula, din rezultatele obţinute, concluzii certe. Din acest
punct de vedere există diferenţe mari; pentru unele experienţe fiind suficiente
câteva zile, în timp ce pentru altele sunt necesare câteva luni (întreaga perioadă
de creştere, îngrăşare etc.); în unele cazuri experienţele se pot organiza chiar pe
mai multe generaţii succesive de animale.
În încheiere, am vrea să menţionăm că prin experienţele efectuate pe
animale, indiferent de metoda sau tehnica de lucru, se urmăreşte, nu
determinarea absolută a producţiei pe animal sau pe loturi de animale, pentru o
anumită rasă, tratament, tehnologie de creştere etc., ci compararea variantelor
experimentale, în scopul de a constata diferenţele de producţie, chiar şi mici,
existente între ele, şi a afla probabilitatea cu care aceste diferenţe se vor realiza
la o repetare a experienţei sau când se vor aplica în condiţiile de producţie
variantele care s-au dovedit superioare. Pe aceste diferenţe de producţie se
bazează, de altfel, recomandările pentru practică.

133
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

4.8. După metodele de calcul statistic a datelor


experimentale şi a testelor de semnificaţie a diferenţelor

Cunoaşterea şi aplicarea unor calcule statistice este absolut necesară,


deoarece fiecare studiu sau cercetare ştiinţifică trebuie documentată cu analiza
statistică a rezultatelor obţinute. Însă, trebuie de reţinut faptul că analiza
statistică a datelor experimentale nu este valabilă decât pentru probele
randomizate. Metoda de calcul şi testul de semnificaţie se stabileşte, în acelaşi
timp, cu planul tehnic de organizare a experienţelor şi a metodelor de lucru şi
care sunt menţionate în Fişa (Protocolul) de cercetare.
Înainte de a trece la prelucrarea datelor experimentale se va face
operaţiunea de Eliminare a valorilor eronate sau afectate de erori grosolane faţă
de şirul de valori. Aceasta trebuie făcută pentru ca să nu afecteze rezultatele
(medii, indici, grafice). Erorile pot apărea ca greşeli de citire (măsurători,
cântăriri etc), de transcriere a datelor, de calcul sau din alte cauze. Erorile
susceptibile a fi eronate sunt cele de la extremităţile şirului de valori (acestea
fiind aşezate în şir crescător sau descrescător). Verificarea şi eliminarea lor se
face prin unul sau mai multe teste şi anume:
Xd − X
 testul celor 3 sigma, cu relaţia: ≤ 3σ , din tabel;
s
Xd − X
 testul GRUBBS, cu relaţia: =G, din tabel;
s
Xd − X
 testul t, cu relaţia: =t, din tabel;
s
X d − Xa
 testul λ (IRWIN), cu relaţia: =λ , din tabel;
s
Xa= valoarea cea mai apropiată,
valorile fiind aşezate în şir crescător.
X d − Xa
 testul Q (DEAN şi DIXON), cu relaţia: =Q, din tabel;
X d − Xm
Xa= valoarea cea mai apropiată;
Xm= valoarea cea mai mică din serie.
Xd − X
 testul ROMANOVSKI, cu relaţia: =R , din tabel;
n
s′ •
n −1
s′= abaterea calculată fără Xd;
n-1= şirul de valori fără Xd.
134
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Pentru exemplificare prezentăm valorile: 2; 52; 50; 54;


Ordonăm şirul de valori în ordine crescândă: 2; 50; 52; 54;
Se stabileşte dacă valoarea Xd = 2 este eronată faţă de şirul de valori şi dacă
trebuie eliminată din calcule deoarece este de 27 de ori mai mică decât valoarea
cea mai mare. Folosind metodele menţionate, a rezultat că testele Q şi R sunt
cele mai severe şi determină eliminarea valorii respective. Desigur, pentru
testare se pot lua pragurile p = 90%, p = 95% şi p = 99 %, însă, pentru
uniformizarea valorilor s-a acceptat pragul p = 95%. Ceea ce trebuie reţinut este
că eliminarea acestor valori se face în funcţie de exigenţa cercetătorului şi
formula aplicată. În exemplul nostru, este de preferat a se elimina Xd = 2, căci
altfel înseamnă să acceptăm o mare dispersie a valorilor individuale, ceea ce se
observă şi din relaţia X ± s = 39 ± 25. În principiu, valoarea Xd se elimină când
valoarea calculată este mai mare decât valoarea din tabelul respectiv,
corespunzător testului (vezi anexele A6, A7, A8, A9).
În prelucrarea datelor experimentale brute trebuie să se respecte, pentru
fiecare metodă de calcul statistic, o anumită ordine a operaţiunilor care, de
regulă, este următoarea:
 Ordonarea datelor şi calculul statisticilor şi anume:
 media aritmetică, X ;
 varianţa sau patratul mediu, s2 sau PM;
 deviaţia standard sau abaterea pătratică, s;
 eroarea standardă a mediei, s x
 coeficientul de variaţie, CV sau V%;
Statisticii menţionaţi sunt calculaţi pe baza unor relaţii (formule)
matematice, iar cu ajutorul lor putem caracteriza eşantioanele sau probele
studiate, experimentale şi prin ele, când este cazul, putem caracteriza şi
populaţia din care au fost extrase.
Când se prezintă rezultatele, în mod obligatoriu, se indică numărul
datelor din probe (n), media X şi unul din indicii de dispersie: s2, s sau s x . De
asemenea, se mai poate prezenta V% şi amplitudinea variaţiei (valorile
extreme).
 Compararea probelor cercetate se face, când sunt două sau mai multe
probe, prin testarea ipotezei cu ajutorul testelor statistice: t, F, χ2. Odată
cu formularea ipotezei şi testarea acesteia, alegem şi un anumit nivel
critic al testului, numit nivel de semnificaţie, care în cercetările
zootehnice sunt stabilite ca fiind trei şi anume: de 0,05% (diferenţă
semnificativă la limită), de 0,01% (distinct semnificativă) şi de 0,001%
135
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

(foarte semnificativă sau înalt semnificativă). De menţionat că testarea


unei ipoteze statistice constă din alegerea unui test statistic, din cele trei
menţionate, care să aibă o anumită putere şi capacitate de testare şi să fie
adecvat datelor experimentale şi din alegerea unui nivel de semnificaţie
care determină o anumită valoare tabelară a testului.
 Testul t (STUDENT) al diferenţei între medii se aplică când sunt de
comparat numai două probe (loturi) şi se foloseşte o anumită metodă de
calcul, care ţine cont de numărul de indivizi din cele două loturi şi
anume, în cazul când numărul de subiecţi din ambele loturi este egal se
aplică o relaţie matematică şi alta, când diferă numărul.
 Testul F (FISHER) se foloseşte când comparăm două sau mai multe
probe. Prin analiza varianţei se pun în evidenţă componenţii asociaţi cu
diferite surse de variaţie pentru a fi comparaţi între ei cu ajutorul testului
F. În ultimii ani, din literatura străină au fost introdus şi la noi pentru
termenii de „Analiza Varianţei” denumirea de „ANOVA”, care este o
prescurtare din engleză de la „The analyse of variation”. Pentru a nu se
produce confuzia sau a se crede că este o nouă metodă de statistică de
calcul, considerăm că este corect şi opurtun ca să folosim termenii
româneşti consacraţi cu care se operează în statistica matematică şi în
biostatistică. Comparând valorile calculate cu valorile tabelare a testului
vom stabili nivelul diferenţei semnificative între tratamente (probe).
Compararea probelor (loturilor), folosind testul F, se poate face prin:
 comparaţia globală
 comparaţia ortogonală
 comparaţia neortogonală
Fiecare are o metodologie specifică de calcul. În cazul când sunt trei
probe, pe lîngă comparaţia globală între probe, se pot efectua încă două
comparaţii ortogonale independente, pentru că fiecărei comparaţii îi corespunde
un grad de libertate şi o sumă a pătratelor care se calculează după o metodă
proprie.
Comparaţiile neortogonale nu urmează regulile ortogonalităţii şi dau
informaţii mai puţin eficiente, deoarece comparaţiile între ele nu sunt
independente şi din această cauză, adesea pot duce la concluzii greşite.
Ca metodă de calcul privind compararea probelor, frecvent se utilizează
cea globală, dar poate fi însoţită şi de comparaţii ortogonale independente.
 Testul TUKEY se utilizează după ce am aplicat analiza varianţei şi am
estimat valoarea F şi când dorim să testăm toate diferenţele posibile

136
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

dintre perechile de medii ale probelor, pentru că testul F nu ne spune


care anume diferenţe sunt semnificative. Aceste test mai este numit şi
procedeul diferenţei semnificative corecte.
Pentru testul TUKEY se foloseşte o metodă simplă de calcul şi se aplică
o singură valoare pentru estimarea diferenţelor determinată de valoarea tabelară
pentru cele două nivele de semnificaţii. Comparaţiile se fac între trei sau mai
multe medii ale probelor studiate. De menţionat că în cazul în care numărul
repetiţiilor în probe este inegal se va folosi o altă ecuaţie de calcul.
 Intervalul de încredere al diferenţei între două medii. Testele de
semnificaţie indică numai dacă există sau nu diferenţe între mediile a
două probe fără să ne spună despre mărimea diferenţei, ce prezintă
interes şi se determină prin estimarea intervalului de încredere al
diferenţei care are o metodă proprie de calcul în stabilirea limitelor
intervalului de încredere pentru probabilitatea de 95% şi de 99%. În
cazul când dorim să estimăm intervalul de siguranţă al diferenţei dintre
toate perechile de medii folosim valoarea W din procedeul TUKEY, care
ne ajută totodată, să facem o clasificare a tratamentelor (factorilor) în
ordinea acţiunii lor sau a modificărilor produse.
Faptul că un anumit test nu indică diferenţe semnificative între medii,
aceasta nu înseamnă că nu ar exista diferenţe, ci arată numai că în intervalul
studiat ipoteza diferenţelor reale nu e susţinută pentru un anumit nivel de
probabilitate.
Metodele statistice menţionate se pot utiliza în funcţie de cercetările
întreprinse, de planul experimental folosit şi nu la întîmplare. Pentru o cercetare
ştiinţifică zootehnică, utilizarea lor este mai mult decât necesară deoarece ne dau
posibilitatea să interpretăm corect rezultatele obţinute şi să luăm cea mai bună
decizie, cu condiţia ca tehnica de examinare a datelor experimentale să fie
respectată întocmai.

4.9. După metodica şi tehnica folosită în ameliorarea genetică


a animalelor

Ameliorarea genetică a animalelor constituie o problemă importantă în


activitatea de cercetare ştiinţifică. Întrucât acest domeniu este vast şi foarte
complex, se deosebeşte foarte mult de alte probleme de cercetare, pentru că
tematica este foarte diversă, începând cu ameliorarea raselor de animale

137
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

existente şi continuând cu crearea de noi rase, de linii şi de hibrizi. Pentru


fiecare există o anumită tehnologie şi metodologie de lucru care pune în valoare
potenţialul productive al animalelor Indiferent de tema abordată, procesul de
ameliorare a animalelor se realizează pe baza unui program fundamentat
ştiinţific, în care se prevăd criteriile de selecţie, tehnicile şi metodele de
apreciere, dintre care amintim:
 tehnica de apreciere a exteriorului prin:
 examenul analitic pe regiuni;
 examenul de sinteză sau de ansamblu, prin:
• metoda liberă
• metoda punctelor
• metoda măsurătorilor corporale (somatometrică sau
biometrică)
De asemenea, se mai pot folosi ca metode ajutătoare la cele menţionate:
• metoda dreptunghiurilor
• fotografierea
• filmarea şi înregistrarea video
 tehnica controlului cantitativ şi calitativ al producţiei animalelor. Aceasta
diferă de la o specie la alta şi de la un tip de producţie la altul. Controlul
producţiei are drept scop cunoaşterea potenţialului genetic al animalelor
în vederea selecţiei şi folosirii la reproducţie a celor mai valoroase
exemplare.
 tehnica selecţiei animalelor pentru alegerea părinţilor potenţiali din punct
de vedere al ameliorării genetice, urmată de împerecherea între aceştia;
 tehnica de calcul pentru studiul variabilităţii însuşirilor şi a modului de
estimare a parametrilor de genetică cantitativă în funcţie de direcţia de
ameliorare şi tipul morfoproductiv prin:
 coeficientul de heritabilitate (h2);
 coeficientul de repetabilitate (CR);
 corelaţia fenotipică (rp), genotipică (rg) şi de mediu (rm);
 coeficientul de regresie (b);
 câştigul (progresul) genetic (∆g);
 valoarea de ameliorare a reproducătorilor etc.
Pentru studiul genetic al caracterelor cantitative la taurine şi alte specii se
folosesc metode moderne de apreciere cum ar fi:
 metoda REML (Restricted Maximum Likelihood); este un model
biometric pentru estimarea parametrilor genetici;
138
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

 metoda BLUP (Best Linear Unbiased Prediction); este un model


statistic de evaluare genetică a animalelor.
Reuşita acţiunii de ameliorare genetică a animalelor depinde de modul
cum este elaborat programul de ameliorare, care trebuie să fie foarte bine
fundamentat ştiinţific şi să conţină nu numai principiile de bază ale metodologiei
de ameliorare genetică, ci şi elementele specifice, etapele de lucru, parametrii
tehnici a lucrărilor de ameliorare, sursele şi mărimea progresului genetic (vezi
„Ghidul practic de ameliorare genetică a bovinelor pentru producţia de lapte” de
MACIUC, V. şi colab.). Aceste elemente se stabilesc pe rase, în funcţie de
direcţia de ameliorare, de tipul morfoproductiv, dacă programul este naţional,
zonal sau la nivel de unitate. Indiferent de metoda şi procedeul folosit în
ameliorarea animalelor, va trebui să se aibă în vedere tendinţa care există pe
plan mondial, în producţia animalieră, pe specii, rase, categorii de animale, cu
menţiunea să se ţină cont de tradiţie, dar mai ales de specificul ţării noastre.

Aspecte dintr-un laborator de biochimie

139
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

5. ETAPE DE LUCRU ÎN PROIECTAREA,


ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
„Lucrul bine conceput este pe jumătate făcut”

Activitatea de cercetare este axată, în general, pe studiul sau investigaţia


ştiinţifică a unor fenomene biologice şi tehnice, care se bazează în principal, pe
observaţii, experiment pe animale şi analize de laborator. Cercetarea ştiinţifică
este o activitate individuală sau colectivă care se desfăşoară în unităţile de
cercetare sau de producţie profilate pe un anumit domeniu. În cercetare, frecvent
se utilizează ca tehnică de lucru experimentul, care este un procedeu ştiinţific şi
constă în provocarea intenţionată, cu caracter experimental, a unor fenomene
biologice şi tehnice în condiţiile cele mai propice, pentru studierea lor şi a
legilor care le guvernează; a experimenta, înseamnă a cerceta (de la latinescul
circitare), a examina cu atenţie, a observa, a investiga, a se informa în vederea
descoperirii şi punerii în evidenţă a noi cunoştinţe, legi, fenomene, procese sau
pentru verificarea acestora, prin modalităţi şi tehnici specifice problemelor luate
în studiu.
Activitatea de cercetare, într-o unitate profilată în acest domeniu, se
desfăşoară pe baza unui plan tematic care este structurat pe programe, probleme,
teme şi experienţe, iar organizarea şi desfăşurarea unei experienţe se face
conform unei Fişe de cercetare.
De la formularea problemelor sau a temelor de cercetare, la stabilirea
concluziilor şi propunerilor, investigaţiile ştiinţifice traversează o serie de
momente, etape de lucru, bine delimitate, într-o succesiune dată, asupra cărora
există suficiente referiri în literatura de specialitate, care, deşi, au puncte
comune, nu constituie o identitate. În procesul de cercetare aceste etape sau faze
constuie elemente de bază în planificarea, proiectarea şi în organizarea
cercetărilor. Se menţionează mai multe etape în procesul de cercetare şi anume:
 stabilirea scopului cercetării pe baza studiului bibliografic de specialitate
şi a primelor observaţii strânse în legătură cu problema ce urmează a fi abordată;
 stabilirea, formularea şi alegerea tematicii de cercetare;
 înocmirea planului tematic de cercetare;
 stabilirea tehnicii experimentale şi elaborarea Fişei de cercetare la o temă
sau experienţă;

140
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

 asigurarea bazei tehnico-materiale şi a condiţiilor necesare în perioada


experimentală;
 stabilirea detaliilor de lucru şi de conducere a cercetărilor şi modul de
desfăşurare a experienţelor;
 prelucrarea statistică şi interpretarea datelor experimentale; căile de
valorificare a rezultatelor obţinute.
Aceste etape sunt prezentate rezumativ şi în fig. 7 unde se poate urmări,
nu numai legătura dintre etape, succesiunea lor, dar şi contribuţia fiecăreia în
finalitatea cercetărilor şi a modului de valorificare a rezultatelor experimentale.

5.1. Stabilirea scopului cercetării

În creşterea animalelor scopul cercetărilor ştiinţifice este, în primul rând,


constitutiv de cunoaştere, de a găsi soluţii noi, care să contribuie nu numai la
îmbogăţirea ştiinţei zootehnice, ci şi la îmbunătăţirea producţiei animale. Aşa
cum se cunoaşte din capitolele anterioare, cercetarea poate avea un caracter
fundamental, când se urmărşte rezolvarea unor probleme teoretice de bază şi un
caracter aplicativ, când se caută rezolvarea unor aspecte cu aplicabilitate
imediată în producţie şi, acest lucru trebuie să-l cunoaştem încă de la fixarea
temei sau experienţei pe care urmează să o cercetăm. De asemenea, se întâlnesc
şi situaţii când este absolut necesar să se organizeze şi cercetări complexe care
abordează atât probleme cu caracter fundamental cât şi cele cu caracter
aplicativ, deşi ele necesită fonduri băneşti importante. După unii autori gruparea
cercetărilor, în fundamentale şi aplicative are un caracter arbitrat, deoarece toate
cercetările fundamentale au într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat
aplicabilitate în practică, iar pe de altă parte, cercetările aplicative, pot sesiza
aspecte fundamentale încă nestudiate şi care vor constitui obiectul unor cercetări
fundamentale viitoare. De asemenea, trebuie stabilit de la început, dacă se
urmăreşte (se ia) în cercetare un singur factor sau mai mulţi factori.
Pentru reuşita cercetărilor este important să se stabilească de la început,
pe lângă cele menţionate şi obiectivele care trebuie rezolvate. Pentru stabilirea
scopului cercetărilor este absolut necesar să se cunoască foarte bine ce s-a
realizat în ţară şi în străinătate, în problema pe care dorim să o abordăm, pentru
a se putea organiza cercetarea numai cu aspectele încă necunoscute, nerezolvate
sau incomplet lămurite, evitându-se prin aceasta repetarea lor. Aşadar, pentru
fiecare problemă luată în cercetare, avem datoria şi obligaţia

141
142
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Fig. 7 Etapele de lucru în cercetarea ştiinţifică


CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

profesională de a face un studiu temeinic şi aprofundat al bibliografiei de


specialitate, atât pentru considerentul amintit anterior, cât şi pentru precizarea
direcţiilor şi cadrului de cercetare, a ipotezelor şi a obiectivelor ce trebuie
urmărite şi rezolvate, precum şi a metodelor de lucru, care să contribuie
realmente la rezolvarea problemelor. În acelaşi timp, este necesar să cunoaştem
care sunt şi cerinţele producţiei pentru a fi rezolvate şi să contribuie la ridicarea
continuă a eficienţei creşterii animalelor. Numai în acest mod cercetarea
zootehnică îşi va atinge scopul, evitându-se cheltuielile inutile, irosirea de forţă
de muncă sau obţinerea de rezultate care nu au aplicabilitate.

5.2. Stabilirea şi formularea tematicii de cercetare


ştiinţifică

La conceperea şi realizarea unei cercetări ştiinţifice, stabilirea,


formularea şi alegerea unei teme reprezintă o etapă foarte importantă, dar şi
dificilă, pentru omul de ştiinţă, deoarece fiecare temă propusă, pentru a fi
cercetată, are multe capcane şi necunoscute. După afirmaţia lui ALFRED
EINSTEIN, "Deseori formularea unei probleme este mai esenţială decât
rezolvarea ei". În primul rând, rezolvarea aspectelor mai puţin studiate sau care
încă nu au fost abordate, necesită alegerea unor căi, metode şi tehnici noi, şi nu
se ştie care din ele sunt cele mai potrivite pentru problema luată în studiu. De
asemenea, la unele teme care au un caracter fundamental, este foarte greu să se
spună că rezultatele finale vor avea o aplicabilitate practică. Cu toate acestea,
oamenii de ştiinţă consideră că orice “încercare”, chiar din pură curiozitate, dar
mai ales când este vorba de o cercetare fundamentală efectuată în condiţiile de
astăzi, nu poate fi lipsită de caracterul practic, pentru că viitorul este cel care va
decide, aşa cum s-a întâmplat cu multe cercetări din trecut. Literatura de
specialitate menţionează numeroase exemple, cum ar fi: fecundarea artificială
(însămânţarea artificială) la căţea, făcută pentru prima dată de LAZZARE
SPALLANZANI, FLEMING ALEXANDER care a descoperit încă din 1929
penicilina, dar abia după 10 ani, CHAIN şi FLOREY au experimentat şi
demonstrat eficienţa ei; apoi sindromul stresului de către HANS SELYE. De
asemenea, HENRI COANDĂ, în 1910, a proiectat un aeroplan la care a înlocuit
elicia, cu o elicie turbină. Pe autorul acestei invenţii, la vremea respectivă,
GUSTAV EIFFEL l-a caracterizat astfel: “Păcat., tinere, că te-ai născut cu 30 de
ani, dacă nu chiar 50 de ani prea devreme, cu mult prea devreme”.

143
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Şi într-adevăr, cu mult mai târziu au fost construite avioane după modelul


conceput şi rezolvat, pentru prima dată în lume de H. COANDĂ.
Un alt exemplu, ŞTEFAN ODOBLEJA a conceput elemente de
cibernetică, care mai târziu au stat la baza elaborării ştiinţei ciberneticii de către
NORBERT VIENER. Apoi, NICOLAE PAULESCU este unul din precursorii
descoperirii insulinei, dar rolul acesteia în tratamentul diabetului zaharat s-a
descoperit mult mai târziu, iar sintetizată, a fost abia în 1965.
În ingineria genetică şi biotehnologie se întreprind numeroase cercetări
fundamentale, printre care amintim, transferul de embrioni, clonarea animalelor
care a început din 1997, de către scoţianul IAN WILMUT, creînd prima clonă
mamifer, oaia Dolly, care a murit în ianuarie 2003. Această metodă,
deocamdată, nu s-a extins în practică, dar putem presupune că, în acest secol al
mileniului trei, vom fi martorii celor mai curajoase şi riscante cercetări ştiinţifice
în care s-a încumetat elita oamenilor de ştiinţă, deşi, nu de fiecare dată scopul
bun pentru care au fost întreprinse cercetările s-a dovedit a fi util şi în practică.
De asemenea, toate problemele menţionate, la care se pot adăuga şi altele,
studiate la început din curiozitate sau prin nişte simple încercări, aparent, au fost
lipsite de aplicaţii practice.
În stabilirea şi alegerea tematicii de cercetare este important ca să se facă
în concordanţă cu direcţiile de bază ale dezvoltării ştiinţei zootehnice mondiale
şi cu cerinţele actuale şi de viitor ale practicii zootehnice de la noi.
Esenţa decoperirii ştiinţifice constă în a stabili relaţiile între cunoscut şi
necunoscut. Pentru aceasta, adesea se formulează numeroase întrebări: ce se
întâmplă dacă fac acest lucru? Ce reprezintă acest fenomen? etc. Toate aceste
întrebări practice pot fi imaginate logic pentru a răspunde la anumite probleme
astfel formulate, încât, să ducă la stabilirea unei teme precise de cercetare şi
chiar la un plan de cercetare realizabil.
Unui cercetător începător îi este mai greu să stabilească şi chiar să aleagă
o temă importantă corespunzător posibilităţilor lui. De aceea, pentru început este
necesar sfatul şi îndrumarea unui cercetător cu experienţă, cu mult tact,
propunându-i o experienţă cu perspective de succes, lăsându-l după aceea să o
rezolve singur şi să fie convins că ideea îi aparţine. Cercetătorul începător
trebuie să aleagă o temă, un subiect ţinând seama de domeniul de cercetare al
colegilor din laborator, beneficiind de îndrumare şi interes din partea lor şi care
are multe şanse de succes. Desigur, un tânăr cu adevărat talentat nu întâmpină
dificultăţi deosebite în a găsi, după un timp, o temă potrivită.

144
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

În alegerea temelor se va ţine cont şi de perspectiva cercetării, de


aspectele importante ale temei care trebuie să fie rezolvată. De dorit, să nu se
schimbe prea des temele cercetării, întrucât, în condiţiile date, vom profita de
experienţa în care ne-am specializat şi avem deja un stil de lucru.
Cercetărorii începători sunt adesea descurajaţi la alegerea temelor,
pornind de la ideea că timp de secole au fost explorate temele esenţiale şi multe
dintre ele rezolvate, încât, se crede că este foarte puţin probabil să se mai
găsească teme importante pe care să le experimenteze cu succes. Totodată, sunt
convinşi că pentru a rezolva astăzi o temă cu adevărat interesantă trebuie să
dispui de mari sume de bani, de laboratoare moderne echipate cu aparate
complicate şi costisitoare şi de un numeros personal auxiliar, cu mare
experienţă. De asemenea, cercetătorii tineri tind să creadă că au trecut vremurile
în care era posibil să faci o descoperire nemuritoare. Cele prezentate sunt
justificate, însă, nu trebuie să omitem că, în prezent, sunt numeroase probleme şi
în zootehnie, care trebuie cercetate, rezolvate, pe lângă faptul că în fiecare epocă
apar noi probleme care vor trebui studiate de către cercetătorii bine pregătiţi
teoretic şi practic, care au mult curaj şi voinţă şi cu ajutorul tehnicii moderne vor
putea aborda orice temă şi intreprinde cercetări de mare fineţe. Nu trebuie să se
piardă din vedere faptul că aptitudinile unui cercetător se măsoară şi după
capacitatea sa de a se descoperi şi de a formula în mod independent noi teme, de
a privi problemele vechi dintr-un punct de vedere nou şi de a folosi noi metode
de investigaţie. Toate acestea solicită din partea cercetătorului o imaginaţie
creatoare.
La ora actuală, dar mai ales în viitor, obiectivul principal în cercetare va
fi abordarea problemelor fundamentale, care duc la noi descoperiri, iar celelalte
tipuri de cercetare se dezvoltă plecând de la ea. În cercetarea fundamentală
descoperirea trebuie să fie adevărată, generalizabilă şi surprinzătoare, aşa cum
este descoperirea lui GREGOR MENDEL, legile de bază ale geneticii şi
descoperirea efectelor mucegaiurilor, a antibioticelor de către FLEMING,
FLOREY şi CHAIN.
La alegerea unei teme trebuie să se ţină cont de experienţa acumulată, de
dotaţie, de colectivul cu care se lucrează, de atmosfera din unitatea respectivă.
Temele se pot fixa şi formula de o persoană sau de un grup de persoane, de
colective de cercetători, în special, la cele cu caracter interdisciplinar. O altă
variantă este aceea că temele se pot primi pentru experimentare (rezolvare), deja
formulate, de la unităţi de cercetare sau de producţie.

145
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Important este faptul că atunci când se stabilesc şi se formulează noi


teme de cercetare, totdeauna să se facă fără grabă, cu toată grija, să fie dezbătute
şi analizate în colectiv, în mod deosebit, aspectele importante, cum ar fi:
 dacă temele nu au mai fost cercetate; pentru aceasta se consultă literatura
de specialitate
 dacă unele teme au fost studiate fără însă o aplicabilitate practică, încât,
prin noi cercetări putem să le găsim o utilitate în producţie;
 ce aspecte nu au fost studiate şi care este stadiul cercetărilor la temele
respective;
 temele preluate din planul tematic al unităţilor de cercetare sau la
solicitarea unor unităţi de producţie, trebuie foarte bine analizate şi de văzut
dacă sunt condiţii să se execute şi la ce rezultate s-ar putea ajunge pentru a
satisface pe cercetător şi mai ales pe benficiar. În continuare, prezentăm câteva
exemple de teme de cercetare şi anume:
“Elaborarea de tehnologii noi de hrănire şi întreţinere a vacilor de lapte”
“Valorificarea furajelor grosiere cu nutreţuri combinate şi uree în hrana
tineretului taurin la îngrăşat”
“Cercetări privind prolificitatea scroafelor de rasă Marele alb care au fătat în
sezonul de toamnă”
De menţionat faptul că nu toate problemele propuse pentru a fi cercetate
au aceeaşi importanţă, există probleme de mai mare şi de mai mică actualitate.
Problema aleasă trebuie să poată fi bine definită, circumscrisă şi specifică, dar
trebuie să aibă o relaţie semnificativă cu un domeniu mai larg, să fie bogată în
implicaţii şi consecinţe. Deoarece rezultatele cercetării trebuie să fie cu atât mai
valoroase cu cât vor putea fi mai eficient aplicate în practica economică, vor
putea servi la rezolvarea problemelor din zootehnie. Nu trebuie să se piardă din
vedere specificul cercetării de a fi orientată către necunoscut. De aceea, alegerea
şi formularea problemei nu se încheie înainte de începerea cercetării. Pot avea
loc modificări parţiale sau de ansamblu, în funcţie de noile direcţii şi de noile
posibilităţi apărute pe parcurs. Multe descoperiri au fost efectuate de cercetători
care s-au angajat în direcţii laterale, care i-au depărtat de problema formulată
iniţial, beneficiind de ceea ce se cheamă “arta de a profita de neprevăzut”. De
aceea formularea (reformularea) problemei în decursul cercetării şi mai ales
când rezultatele obţinute se comunică sau se publică devine o necesitate.
La fiecare temă trebuie să se fixeze obiective clare care să răspundă
problemelor prezente, dar şi pentru cele de viitor, pe zone şi chiar pe ţară.

146
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Beneficiarii îşi pun mari speranţe în rezolvarea unor teme, de aceea, ele
trebuie foate bine alese, formulate, planificate, organizate şi executate, încât,
rezultatele experimentale şi a analizelor de laborator să rezolve problemele din
unităţile de producţie, dar, în acelaşi timp, să îmbogăţească şi ştiinţele
zootehnice. Alegerea temelor trebuie să se facă cu multă atenţie pentru că, de
temele stabilite depinde şi întocmirea judicioasă, raţională şi eficientă a unui
plan tematic, după care îşi desfăşoară activitatea o unitate de cercetare.

5.3. Întocmirea planului tematic de cercetare

După ce au fost formulate şi stabilite temele, unitatea de cercetare


coordonatoare întocmeşte planul tematic de cercetare pentru mai mulţi ani. În
planul tematic sunt prinse programele, problemele, temele şi experienţele care se
vor studia; apoi sunt menţionaţi şefii de programe, de teme şi colectivele care
vor lucra, unităţile unde se execută tema sau experienţa, durata cercetărilor şi
eşalonarea lor pe ani, fondurile necesare pentru fiecare, precum şi obiectivele şi
câteva rezultate scontate. Planul tematic de cercetare ştiinţifică se elaborează în
funcţie de elementul uman, de buget şi de echipamentul existent. Premisa
hotărâtoare şi valoroasă a unui institut de cercetare este ideea, aşa cum concep
minţile celor care o conduc. De aceea, când planul tematic este bun şi unitatea
de cercetare are un colectiv de cercetători eminenţi şi inspiraţi, atrage uşor, nu
numai subvenţii pentru asigurarea condiţiilor materiale necesare unităţii de
cercetare, ci şi colaboratori (specialişti) competenţi sau absolvenţi foarte bine
pregătiţi în domeniu.
În unităţile de cercetare lucrează oameni specializaţi şi supraspecializaţi,
dar şi specialişti foarte buni practicieni ai zootehniei.
Odată ce planul tematic a fost întocmit este discutat şi aprobat în
Consiliul ştiinţific al unităţii care l-a elaborat, la care participă şi delegaţi ai
Ministerului de profil, din unităţile de producţie, de la Academia Română şi de
la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice. De conţinutul planului tematic şi de
modul cum este întocmit va depinde foarte mult nu numai eficienţa cercetării,
dar şi prestigiul acelei unităţi, al colectivului de cercetare. După ce planul
tematic de cercetare a fost aprobat şi fondurile necesare pentru executarea
cercetării au fost obţinute, temele, experienţele sunt repartizate pe unităţile
colaboratoare spre rezolvare.

147
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

5.4. Stabilirea tehnicii experimentale şi elaborarea Fişei de


cercetare (structura, detalii)

Pentru fiecare temă sau experienţă se elaborează (concepe) o tehnică


experimentală care diferă de la o cercetare la alta. Prin Tehnică experimentală se
înţelege complexul de măsuri tehnice menite să asigure organizarea şi
desfăşurarea corectă a experienţelor, în concordanţă cu scopul propus, pentru a
se obţine date valabile din a căror prelucrare şi interpretare să se poată trage
concluzii şi recomandări utile. Din definiţia de mai sus, rezultă importanţa şi
necesitatea aplicării corecte a tehnicii experimentale pentru a se asigura eficienţa
cercetării din toate punctele de vedere. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât tehnica
experimentală diferă destul de mult, în funcţie de caracterul cercetării efectuate;
în acelaşi timp, pentru a asigura posibilitatea comparării datelor obţinute, cu cele
din alte cercetări similare, se impune aplicarea unei aceleaşi tehnici
experimentale în cercetări de acelaşi fel. Tehnica experimentală cuprinde unele
prevederi cu caracter general, aplicabile în toate felurile de cercetări, precum şi
unele prevederi specifice, în funcţie de natura cercetării, dar şi aceste detalii
specifice sunt subordonate prevederilor cu caracter general. În principiu, tehnica
experimentală trebuie să rezolve probleme legate de condiţiile în care se vor
organiza experienţele pentru a se realiza obiectivul propus, avându-se în vedere
următoarele:
 materialul pe care se lucrează: animale, furaje etc;
 metodele de lucru aplicate la organizarea experienţelor, pentru culegerea,
prelucrarea şi interpretarea datelor;
 condiţii de hrană, îngrijire şi adăpostire, asigurate în timpul
experienţelor pentru a se obţine date corecte şi valabile care să fie în
concordanţă cu scopul de cercetare propus.
Toate aceste date se centralizează sintetic, în primul rând, în schema de
organizare a experienţelor, şi apoi, împreună cu alte detalii, se includ în Fişa de
cercetare, care mai poartă denumirea de Protocol de cercetare; termenul de
“Protocol” este introdus în ultimul timp în cercetare deşi este o noţiune de drept,
juridică, folosit, de regulă, în relaţiile dintre state, în încheieri de tratate, în
diplomaţii etc şi considerăm că nu este cel mai potrivit. Ca atare, protocolul de
cercetare reprezintă, de fapt, instrumentul indispensabil orientativ-directiv a unei
cercetări organizate sau planul de lucru necesar organizării şi desfăşurării, într-
un anumit cadru a experienţelor; el trebuie respectat întocmai deoarece

148
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

modificarea condiţiilor de efectuare a experienţelor prevăzute în protocolul de


cercetare, determină denaturarea cursului experienţei, obţinerea unor rezultate
eronate, care nu mai corespund scopului stabilit. Totuşi, se întâmplă ca proiectul
de cercetare să nu fie respectat ad-literam pentru că în decursul unor cercetări
pot apare aspecte noi, neprevăzute iniţial, care trebuie elucidate pentru a se
putea lămuri complet problema abordată. În asemenea situaţii se va proceda
diferit, după caz: fie că va fi completat şi cu alte detalii cu privire la organizarea
unor experienţe suplimentare, fie că, în cazuri mai rare, se impune revizuirea
totală a schemei de organizare a experienţelor, pornind la lucru, pe o nouă bază.
Rezolvarea (cercetarea) unei teme, experimentarea acesteia, se poate
dirija numai după un plan foarte bine conceput, ca să se evite, până la terminarea
experienţelor, diferitele adaptări în timpul cercetărilor, precum şi întrebările de
genul, dacă cercetarea este sau nu bine făcută. De aceea, tehnica proiectării unei
cercetări experimentale constituie o altă etapă extrem de importantă pentru că de
ea depinde buna desfăşurare a cercetărilor şi, în final, rezultatele pe care le vom
obţine.
Proiectarea unei cercetări experimentale curpinde un aspect strategic –
liniile generale pe care dorim să le urmăm – şi altul tactic, executarea unui plan
de cercetare precis formulat. Strategia se ocupă în special cu alegerea unei teme
pe care o considerăm demn de experimentat (cercetat). În general, indiferent de
tema de cercetare, trebuie să existe o singură sau mai multe variabile, o singură
diferenţă sau mai multe între lotul experimental şi lotul martor, o execuţie
simplă, cu o singură sau mai multe necunoscute. De aceea, este absolut necesară
elaborarea unei Fişe de cercetare care să curpindă toţi indicii care contribuie la
rezolvarea corectă şi eficientă a temei.
Indicii experimentali trebuie menţionaţi şi fixaţi clar pentru fiecare temă
şi experienţă; ei se referă la numărul de loturi sau variante, modul de organizare
a experienţelor, având în vedere tehnologia de exploatare, lucrările de întreţinere
şi tratamentele profilactice, principalele observaţii de întreprins, metodele de
recoltare a producţiei (de obţinere), măsurători biometrice (corporale), cântăriri,
analizele şi determinările care trebuie făcute. Indicii experimentali trebuie astfel
aleşi încât să se obţină rezultate experimentale cu mai puţine erori. În orice
experienţă trebuie să fie prezent şi lotul martor sau de control sau varianta
martor (lotul de animale sau de cultura a plantelor furajere care nu primeşte
tratament), spre a se putea determina (aprecia), superioritatea sau inferioritatea
loturilor (variantelor) experimentale. Stabilirea indicilor experimentali se va face
pe baza principiilor fundamentale ale metodicii experimentale, cum este

149
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

randomizarea indivizilor pe loturi, a tratamentelor, asigurarea de repetiţii


suficiente şi corespunzătoare metodei şi tehnicii de lucru folosite etc.
Pentru a planifica o experienţă polifactorială, trebuie mai întâi să
întocmim o listă a factorilor posibili a fi incluşi în experienţa respectivă, precum
şi a graduărilor fiecărui factor; din aceasta va rezulta, în consecinţă, numărul
loturilor sau variantelor, pe care îl vom cuprinde în experienţă.
Tot pentru definitivarea indicilor experimentali trebuie să stabilim,
anterior, gradul de siguranţă a experienţelor, necesar pentru a putea afla
diferenţele semnificative între loturi (variante). Pe baza gradului de siguranţă
stabilit se va fixa numărul repetiţiilor şi metoda cea mai corespunzătoare de
organizare a loturilor şi de aşezare a parcelelor, a acestora în adăpost sau pe
pajişti naturale sau artificiale.
În Fişa de cercetare se includ toate detaliile de organizare, de desfăşurare
a cercetărilor, inclusiv date cu privire la bugetul necesar pentru rezolvarea
cercetării.
O fişă de cercetare cuprinde, în general, următoarea structură care ar
putea fi rezumată astfel:
 Denumirea programului de cercetare.
 Denumirea problemei , cu teme şi experienţe.
 Stadiul actual al cercetărilor la tema (experienţa) luată în studiu (după
literatura de specialite).
 Necesitatea, oportunitatea şi scopul urmărit în abordarea temei sau
experienţei.
 Formularea ipotezelor de cercetare şi fixare a obiectivelor de urmărit.
 Elaborarea schemei de organizare a experienţelor.
 Durata cercetării (termenul de executare).
 Locul de executare, materialul biologic şi condiţiile de cercetare.
 Aspectele care se urmăresc în cercetare.
 Metodele şi tehnicile de lucru utilizate în efectuarea cercetărilor la tema
sau experienţa propusă pentru studiu.
 Stabilirea detaliilor de organizare şi de conducere a cercetărilor şi modul
de desfăşurare a lucrărilor experimentale.
 Culegerea şi prelucrarea statistică a datelor experimentale şi interpretarea
lor.
 Planul calendaristic de desfăşurare a lucrărilor propuse, pe trimestre,
semestre şi an.

150
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

 Responsabilii de programe, teme şi colectivul de lucru pentru teme şi


experienţe.
 Repartizarea sarcinilor şi a lucrărilor pe membrii colectivului de
cercetare.
 Rezultatele scontate.
 Eficienţa economică.
 Bibliografia (se menţionează literatura de specialitate consultată pentru
întocmirea Fişei de cercetare).
Atât ordinea lor, dar mai ales aspectele care trebuie abordate la fiecare
capitol din Fişa de cercetare, rămâne la aprecierea celor care o întocmesc, având
în vedere specificul fiecărei teme sau experienţă.
În continuare prezentăm detaliat fiecare capitol (indice experimental),
care asigură nu numai o bună organizare a cercetărilor, dar şi o eficienţă a lor.
Denumirea programului, problemei, temei şi experienţei se ia din planul
tematic întocmit. De exemplu:
Programul–“Perfecţionarea raselor româneşti de taurine”.
Tema-“Perfecţionarea taurinelor de rasă Brună în direcţia de lapte-
carne”.
Experienţa-“Studiul însuşirilor morfologice, structurale funcţionale ale
ugerului”.
Un program de cercetare, indiferent de domeniu, poate să aibă mai multe
teme, iar acestea la rândul lor mai multe experienţe.
Stadiul actual al cercetărilor la tema (experienţa) luată în studiu
(după literatura ştiinţifică de specialitate consultată. Înainte de elaborarea
(întocmirea) Fişei de cercetare, fiecare cercetător trebuie să cunoască care este
stadiul cercetărilor la tema sau experienţa luată în studiu şi aceasta, se poate face
numai printr-o documentare temeinică şi aprofundată a bibliografiei ştiinţifice
de specialitate, în biblioteci sau prin internet. Această documentare are o valoare
reală şi ne poate fi de folos dacă este însoţită de meditaţie. Reflecţia asupra
materialului consultat ne poate conduce la formularea de idei şi chiar de
concepţii noi, pe lângă faptul că poate contribui la formarea noastră, la
dezvoltarea spiritului critic. Nu există lucrare consultată să nu aibă cuvinte,
termeni necunoscuţi. De dorit este să nu-i trecem cu vederea şi să căutăm
explicaţia acestora. Însuşirea cuvintelor, a termenilor şi a înţelesului lor lărgeşte
sfera cunoaşterii noastre şi putem înţelege şi analiza mult mai corect şi bine
textul.

151
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

În urma consultării lucrărilor ştiinţifice din ţară şi străinătate se poate


preciza direcţiile şi cadrul de cercetare, metodele de lucru şi tehnica
experimentală pentru aspectele sau problemele care, în urma documentării s-au
găsit că nu au fost luate în studiu sau a căror rezolvare a fost parţială. Deci, o
primă sursă de informare pentru problemele luate în cercetare o constituie
literatura ştiinţifică de specialitate care ne indică problemele rămase deschise, ne
introduce în contextul subiectului şi ne facilitează sesizarea aspectelor conexe
sau secundare, precum şi cunoaşterea subproblemelor şi filaţia logică a acestora.
Aşa cum se poate remarca din cele prezentate, este o certitudine faptul că o
cercetare se naşte din existenţa şi sesizarea unei probleme din literatura de
specialitate sau din practica care se cere clarificată şi rezolvată.
Documentarea la problema dată este o etapă foarte importantă în
cercetare, pentru că face legătura cu fluxul gândirii ştiinţifice care constituie
punctul de plecare în studiul unor aspecte necunoscute sau incomplet elucidate
şi totodată se evită experimentarea unor probleme care deja au fost cercetate.
Cunoaşterea rezultatelor obţinute într-un domeniu permite proiectarea logică şi
corectă a unei experienţe pe animale şi totodată se poate stabili precis scopul
cercetărilor.
Referitor la documentare, trebuie menţionat că fiecare cercetător trebuie
să aibă un sistem personal de fişier bibliografic în care poate trece publicaţile
interesante şi utile pentru referiri ulterioare . În majoritatea cazurilor, acest
sistem de catalogare a datelor ştiinţifice constau în rezumatul de mână sau
dactilografiate, xerografiate sau scoase pe imprimantă, pe Fişe bibliografice care
se ţin la zi şi se întocmesc pe bază lucrărilor consultate şi unde se trec anumite
informaţii, cum ar fi : autorii şi titlul lucrării, denumirea revistei sau a volumului
de lucrări ştiinţifice, numărul lor, editura, anul, localitatea, ţara şi pagina, iar în
continuare se notează modul de organizare a experienţelor, tehnica
experimentală aplicată, rezultatele obţinute şi maniera de interpretare a datelor,
concluziile şi propunerile (recomandările) făcute. Dacă este cazul, se trec şi
aspectele mai puţin cercetate sau care nu au fost abordate în lucrare. Atât fişele
rezumative bibliografice, cât şi extrasele lucrărilor consultate sau numai
rezumatul lor nefişate, trebuie să fie adunate şi ordonate în funcţie de subiectele
principale şi într-un index de autori, în ordine alfabetică.
Pe baza datelor bibliografice culese se poate întocmi un raport de sinteză
la zi, cu toate cunoştinţele în problema respectivă, din care să se poată desprindă
în mod clar aspectele lămurite, rezolvate, cele care sunt controversate şi, în mod
deosebit, cele care nu sun încă complet lămurite sau abordate. Toate datele din

152
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

literatura consultată trebuie prezentate în raportul de sinteză sau chiar în


articolele ştiinţifice, în mod analitic şi critic, în sensul de a se face şi unele
consideraţii cu privire la tehnica experimentală aplicată, la culegerea şi mai ales
la prelucrarea şi interpretarea datelor, deoarece în unele lucrării nu totdeauna
sunt prezentate suficiente date referitoare la aspectele amintite.
Studiul aprofundat şi la zi a bibliografiei de specialitate dă o viziune de
ansamblu asupra problemei care face obiectul cercetării, din care trebuie să se
desprindă motivat scopul şi necesitatea cercetărilor în domeniul respectiv.
În textul raportului de sinteză sau a unei lucrări ştiinţifice, datele,
concluziile sau alte detalii din lucrările consultate, trebuie însoţite obligatoriu de
numele autorului, scris cu litere majuscule, de numărul de ordine al lucrării
citate în lista bibliografică anexată sau numai autorul şi anul publicării lucrării.
De regulă, în lista bibliografică, autorii consultaţi se trec în ordinea alfabetică cu
sau fără număr de ordine, anul apariţiei lucrării, titlul lucrării scris în limba în
care aceasta a fost consultată sau în limba română pentru cele traduse,
indicându-se numărul revistei, anul publicaţiei şi pagina din revistă. Pentru
cărţile consultate se va menţiona, editura şi ţara. Lucrările fără autori se trec la
finele listei bibliografice. Aşadar, sistematizarea rezultatelor menţionate în
diferite lucrări ştiinţifice consultate se face pentru a servi drept bază la
proiectarea de noi cercetări, de noi experienţe, de a verifica şi continua
cercetările începute sau pentru a se aborda noi aspecte la temele respective. De
subliniat faptul că nici un proiect de cercetare ştiinţifică nu ajunge să se termine
vreodată, nici o temă sau teorie ştiinţifică nu poate să fie rezolvată complet şi
definitiv. Este de dorit ca cercetătorul să citească, pe lângă lucrările ştiinţifice
din domeniu, biografia şi alte lucrări ale unor oameni de ştiinţă, pentru a le
cunoaşte viaţa şi opera lor, cum au gândit şi la ce probleme au lucrat, ce
descoperiri au făcut adevăraţii creatori de ştiinţă ; este de preferat, de asemenea,
să citească şi lucrări cu caracter ştiinţifico-fantastic sau Biblia, cuvântul lui
DUMNEZEU, pentru că se pot găsi lucruri folositoare care, în activitatea de
cercetare, pot avea o acţiune deosebit de stimulatoare. ABRAHAM LINCOLN
fostul preşedinte SUA (1860), întrebat fiind cum de a reuşit în viaţă şi la
conducerea ţării a răspuns : " Am cerut sfat da la DUMNEZEU şi am reuşit".
Necesitatea, oportunitatea şi scopul urmărit în cercetare.
Multitudinea de aspecte nerezolvate sau parţial rezolvate la o temă sau
experienţă determină necesitatea efectuării cercetărilor, iar oportunitatea
studierii acestora este dată de actualitatea şi de perspectiva temei luate în
cercetare. În ceea ce priveşte scopul urmărit se poate menţiona că prin

153
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

efectuarea experienţelor, la tema respectivă, se pot găsi şi stabili soluţii eficiente


pentru rezolvarea aspectelor care sunt de o mare importanţă pentru producţia
zootehnică.
Formularea ipotezelor de cercetare şi fixarea obiectivelor de urmărit
la tema luată în studiu. În cercetare, pentru a constata un anumit fenomen,
trebuie să presupui, să porneşti de la o idee provizorie, de la nişte ipoteze
prognostice, de previziune, care la început sunt vagi, dar ele se conturează şi
devin semnificative pe baza observaţiilor şi determinărilor făcute. O experienţă
pe animale are şansă de reuşită dacă se stabileşte de la început ce se aşteaptă de
la ea. De aceea, are o mare importanţă formularea precisă a obiectivelor ce se
urmăresc prin experienţă.
Problematica experienţei trebuie să fie clară şi simplă, cu mai puţine
loturi de animale, mai ales pentru experimentatorul începător. În schimb, este
de dorit ca temele care se experimentează să răspundă la problemele pe care le
pune creşterea animalelor din ţara noastră. În fixarea obiectivelor la fiecare
experienţă trebuie luat în considerare şi zona în care se vor aplica rezultatele
scontate. Dacă se intenţionează să se tragă concluzii pentru zone mai întinse,
este necesar ca ele să se execute în serie, adică în mai multe unităţi
reprezentative şi în mai mulţi ani.
Elaborarea schemei de organizare a unei experienţe (proiectul de
organizare a experienţei). În vederea realizării obiectivelor propuse este
absolut necesar să se elaboreze schema de organizare a experienţei care poate
fi prezentată sintetic, sub forma unui tabel, cu mai multe casete prinse în
coloane şi rânduri, în care se menţionează lotul martor sau lotul de control şi
loturile experimentale, numărul de animale în fiecare lot, durata experienţei, în
zile, tratamentele pe loturi, date despre tehnologia de întreţinere şi de
alimentaţie, precum şi alte detalii absolut necesar pentru o bună proiectare şi
organizare a experienţei. De menţionat că numărul de loturi, precum şi
mărimea acestora, într-o experienţă, trebuie să aibă o temeinică justificare
ştiinţifică, dat fiind faptul că este un element de bază care oferă posibilitatea de
a răspunde la întrebările pe care experienţa trebuie să le rezolve. Schema de
organizare a experienţei este elaborată de colectivul de cercetare care va
îndruma şi conduce întreaga activitate de cercetare prevăzută la unele teme în
planul tematic. O raţională planificare a experienţelor şi o schemă de
organizare corectă şi judicios întocmită, ajută nu numai la o bună organizare a
cercetărilor, dar şi la urmărirea în timp a lucrărilor care trebuie efectuate,

154
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

evitându-se astfel erorile cauzate de abaterile întâmplătoare prin nerespectarea


normelor de executare a unei experienţe.
Termenul de executare (durata cercetării) Durata de cercetare la o
experienţă se stabileşte în funcţie de specificul acesteia. De exemplu, o
experienţă de digestibilitate durează între 21 şi 30 zile; la alt tip de experienţă,
cum ar fi cel pentru creşterea şi îngrăşarea animalelor, poate dura un ciclu de
producţie sau de la naştere la sacrificare, iar dacă este vorba de formarea unei
noi rase de animale, durează ani de zile, după unii autori circa 6-7 generaţii, iar
după alţii o viaţă de om. De unde rezultă că perioada de experimentare se
stabileşte în funcţie de tema luată în studiu.
Locul de executare, materialul biologic şi condiţiile de cercetare.
Experienţele se pot executa atât în unităţile de cercetare (staţiuni, institute), cât
şi în cele de producţie, cu menţiunea să se respecte şi să se aplice corect tehnica
experimentală prevăzută.
Materialul biologic pentru experienţe poate fi format din speciile de
animale de fermă sau din animale de laborator, în funcţie de tema care urmează
a fi cercetată. În ceea ce priveşte condiţiile de cercetare, ele trebuie asigurate
corespunzător cerinţelor biologice a animalelor, normelor cerute de tehnica
experientală, care diferă de la o temă la alta, de la o specie la alta sau de la o
categorie de animale la alta.
Aspectele care se urmăresc în cercetare. Aspectele urmărite într-o
experienţă sunt foarte diverse, în funcţie de tema abordată, de scopul
experienţei, de problemele care trebuie rezolvate. De exemplu, dacă se
urmăreşte influenţa unor furaje sau a unor raţii de hrănire asupra producţiei de
lapte la vaci sau asupra sporului de creştere în greutate la tineretul taurin la
îngrăşat, aspectele care vor face obiectul cercetărilor nu se vor limita numai la
aprecieri cantitative, ci şi la cele calitative. Toate acestea se includ în planul de
observaţie sau de experimentare care trebuie să se realizeze pe faza
preexperientală, apoi pe cea experientală, pe loturi sau pe eşantionul
reprezentativ.
Metodele şi tehnicile de lucru folosite la efectuarea cercetărilor.
Experienţele care se efectuează în prezent sunt mult mai complete decât cele
care se efectuau în trecut, pentru că se studiază mai mulţi factori cu acţiuni
interdependente. Din această cauză, ele trebuie să fie mai sensibile pentru a
înregistra şi cele mai mici diferenţe dintre loturi şi, în acelaşi timp, să dea
răspunsuri mai obiective, exacte şi semnificative, într-un timp cât mai scurt.

155
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Paralel cu complexitatea experienţelor pe animal a evoluat mult metodica


şi tehnica experimentală care se bazează pe principiul distribuirii la întâmplare
(randomizat) a indivizilor pe loturi, la fel a loturilor şi a tratamentelor şi care ,
constituie o caracteristică a planurilor experimentale moderne. Apoi, se studiază
mai mulţi factori pe aceleaşi loturi de animale şi se compară direct loturile
(variantele) între ele pentru a se pune în evidenţă influenţa tratamentelor. De
aceea, alegerea metodei şi tehnicii experimentale constituie un component foarte
important pentru că de ele depinde nu numai modul de organizare şi de
desfăşurare a experienţei, dar şi rezultatul cercetărilor. Însă ceea ce trebuie
reţinut este faptul că în funcţie de temă şi implicit de ipotezele şi obiectivele
formulate se precizează şi ansamblul de metode şi procedee care se vor utiliza în
investigaţii şi în prelucrarea statistică a datelor.
Dintre planurile tehnice experimentale care folosesc metodele şi tehnicile
de lucru ce au la bază principiul randomizării şi se utilizează frecvent în
cercetările zootehnice amintite sunt:
 planul tehnic experimental complet randomizat;
 planul tehnic experimental în blocuri (repetiţii) complete, randomizate;
 planul tehnic experimental în pătrat latin.
Datele obţinute la experienţele organizate după planurile menţionate pot
fi prelucrate statistic fără dificultate, calculându-se statisticii, iar prin folosirea
unor metode statistice de calcul, inclusiv prin analiza variantei se poate testa
semnificaţia diferenţelor dintre loturile, atât prin testul “t”, “F”, “χ2”, cât şi prin
testul TUKEY.
Deşi, în prezent, în cercetările experimentale pe animale, se utilizează
metode şi tehnici de lucru mult îmbunătăţite faţă de cele clasice şi o aparatură
modernă, totuşi, observaţia ca una din tehnicile biologice, rămâne ca metodă de
lucru şi nu trebuie să se renunţe la ea sau să se minimalizeze ca metodă de
cercetare. Ea trebuie să completeze celelalte metode. Dar pentru aceasta trebuie
să învăţăm cum să privim, ce să privim şi cum să aducem obiectul respectiv în
câmpul vizual. Trebuie să dobândim capacitatea de a contempla un fenomen
natural, biologic, cu obiectivitate totală şi atenţie concentrată, fără a ne lăsa
influenţaţi de prejudecăţi sau distraşi de elemente neesenţiale.
Marele avantaj al observaţiei constă în faptul că, spre deosebire de
determinările unor caracteristici individuale (chimice, fizice, morfologice etc)
această metodă ne pune în lumină nenumărate însuşiri ale unui animal, ale unui
fenomen biologic şi tehnic sau a unui obiect , ca şi relaţiile dintre ele. Observaţia

156
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

oferă o imagine naturală şi se poate folosi la unele experienţe cum ar fi, cele de
comportament la animale, în timpul odihnei, furajării etc.
În cercetare trebuie avut în vedere atât observarea cât şi experimentarea
în obţinerea rezultatelor ştiinţifice, pentru că şi una şi alta furnizează date care să
confirme sau să infirme, ipotezele făcute şi, în acelaşi timp, să contribuie la
realizarea obiectivelor stabilite. De regulă, metoda tehnică experiementală se
stabileşte în funcţie de specificul fiecărei experienţe, de modul de organizare a
experienţei şi a metodei de calcul folosită la prelucrarea datelor.
Stabilirea detaliilor de organizare şi de conducere a cercetărilor şi
modul de desfăşurare a lucrărilor experimentale. La organizarea
experienţelor pe animale se ţine cont de schema de organizare şi de planul
experimental stabilit pe baza metodei şi tehnicii de lucru prevăzute în fişa de
cercetare. De asemenea, se are în vedere baza tehnico-materială necesară pentru
o bună organizare şi defăşurare a lucrărilor experimentale, precum şi o serie de
lucrări pregătitoare care se vor prezenta separat, insistându-se asupra spaţiului
pentru montarea experienţei, alegerii materialului biologic, a formării loturilor, a
programului de lucru, a personalului care va lucra la experienţa respectivă etc.
În general, toate experienţele cu animale se desfăşoară în câteva etape;
cele de alimentaţie în mod obligatoriu trebuie să parcurgă trei etape (perioade) şi
anume:
 perioada de pregătire;
 perioada experimentală propriu-zisă;
 perioada finală.
Fiecare perioadă se caracterizează prin anumite lucrări care, în
succesiune şi ansamblu lor, vor putea asigura valabilitatea datelor.
Perioada de pregătire are o durată variabilă (3-5-10-30 zile) în funcţie
de specificul cercetării. În cursul acestei perioade se realizează următoarele:
 se alcătuiesc loturile de animale, asigurându-se omogenitatea sau
analogia lor;
 deprinderea animalelor cu regimul de hrană şi condiţiile de întreţinere
din perioada experimentală, pentru a reacţiona în mod normal la factorul
experimentat;
 eliminarea influenţei factorului de alimentaţie aplicat anterior.
În această perioadă, unele cercetări impun culegerea anumitor date
orientative cu privire la: greutatea corporală, sporul mediu zilnic, consumul de
hrană, starea sanitară, comportamentul animalelor etc. Hrana se va administra
individual sau pe loturi, după specificul cercetării.

157
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

În unele experienţe, este necesară chiar şi o perioadă preexperimentală


pentru a se elucida unele aspecte care nu se pot stabili cu anticipaţie (de
exemplu, doza optimă dintr-un aditiv cu acţiune puţin studiată, modul lui de
administrare sau nivelul hranei care poate satisface necesarul de energie şi
substanţe nutritive fără înregistrarea resturilor, care necesită muncă suplimentară
pentru cântărirea şi eventual analiza chimică a lor etc). În această perioadă se
vor lua , de la caz la caz, unele măsuri preventive cum ar fi aplicarea unor
tratamente (dehelmintizarea etc) pentru a se asigura desfăşurarea normală a
experienţelor.
Perioada experimentală propriu-zisă are o durată variabilă (de la 10-20
zile la câteva luni); în această perioadă se aplică hrănirea diferenţiată pe loturi,
conform schemei de organizare şi de alimentaţie, stabilite anterior; deci, se vor
asigura diferenţe între loturi prin: structura raţiei, volumul şi numărul tainurilor,
substituirea parţială sau totală a unui furaj prin altul, introducerea unui furaj nou
(sau aditiv ), modificarea nivelului energetic, proteic, mineral sau vitaminic al
raţiei etc.
Datele care se culeg în perioada experimentală se înscriu într-un carnet
sau registru de observaţii zilnice. De regulă, se culeg date cu privire la consumul
de hrană (individual sau pe loturi) şi la producţia realizată (producţia de lapte,
creşterea în greutate,dezvoltarea corporală prin măsurători etc).De asemenea,
sunt necesare observaţii zilnice cu privire la comportamentul alimentar al
animalelor, starea de sănătate ş.a.
După specificul cercetărilor în perioada experimentală pot surveni unele
modificări. Astfel, în cazul experienţelor de digestibilitate, pentru stabilirea
valorii nutritive a unor furaje care nu pot constitui singure raţia de hrană a
animalelor, perioada experimentală este alcătuită din două perioade de control,
între care există o perioadă de tranziţie, cu o durată de 5-7 zile, pentru a asigura
trecerea treptată la o nouă structură a raţiei; perioada de tranziţie este necesară şi
în experienţele de bilanţ al azotului. În perioada finală, cu o durată de 15-30 zile,
necesară mai ales pentru experienţele în care se urmăreşte efectul productiv al
unor furaje sau raţii sau efectul specific al unor stimulatori etc, se revine la raţia
administrată în perioada pregătitoare. Datele care se culeg sunt aceleaşi ca şi în
perioada experimentală şi pe baza lor se vor putea trage concluzii cu privire la
menţinerea omogenităţii loturilor şi la eventualul efect remanent al factorului de
alimentaţie cercetat.
Etapizarea prezentată, se aplică mai ales în experienţele organizate după
metoda grupelor (loturilor), precum şi în unele experienţe speciale (experienţe

158
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

de digestibilitate, de bilanţ al azotului, în experienţe organizate după metoda


perioadelor şi în unele cu caracter special la care se fac modificări, fie prin
introducerea unor subperioade experimentale, fie prin simplificarea schemelor
experimentale şi etapizarea experienţelor (fig.3).
În cazul când experienţele se desfăşoară pe durata a 2-3 generaţii, se
poate respecta etapizarea amintită pentru fiecare generaţie în parte sau acestea se
consideră ca etape asemănătoare şi în experienţele care se organizează pe cicluri
de producţie; în acest caz, diferitele categorii de vârstă putând constitui etape
experimentale sau în cadrul fiecărei categorii de vârstă se succed toate etapele
respective.
Culegerea şi ordonarea datelor experimentale în vederea prelucrării
lor. În cadrul diferitelor metode de lucru aplicate se vor indica cu anticipaţie
modalităţile concrete de culegere şi de ordonare, în vederea prelucrării datelor
experimentale şi care se vor înscrie în protocolul de cercetare. După scopul
cercetării, tehnica folosită la culegerea datelor şi prelucrarea lor variază foarte
mult, unele având un caracter specific foarte pronunţat, iar altele un caracter mai
general, cu aplicabilitate la mai multe feluri de experienţe. De exemplu, la
experienţele de efect productiv, care se organizează frecvent în domeniu
alimentaţiei, sunt necesare următoarele date:
 dinamica greutăţii corporale a animalelor, pe loturi sau indivizi, apreciată
prin cântăriri periodice, efectuate dimineaţa, înainte de administrarea tainului şi
de adăpare sau chiar după un post de 12-18 ore; pe baza datelor obţinute se
calculează sporul de greutate total şi sporul mediu zilnic;
 dinamica creşterii în dimensiuni (pentru tineretul destinat reproducţiei)
apreciată individual prin somatometrie, de regulă, la aceleaşi intervale, ca şi
cântăririle; datele obţinute sunt utilizate la calcularea indicilor de creştere:
energie, viteză şi intensitate de creştere;
 consumul de hrană, total şi specific (pentru 1 kg spor, pe unitatea de
produs etc) În acest scop, se cântăreşte hrana administrată loturilor sau fiecărui
animal în parte, se înregistrează resturile neconsumate, iar prin diferenţă se
calculează consumul real. Datele obţinute pot fi folosite şi la calcularea
coeficientului de valorificare a hranei în producţie, exprimat în valori relative,
faţă de rezultatele obţinute la lotul martor; coeficientul de valorificare va fi cu
atât mai mare cu cât consumul specific va fi mai redus;
 producţia realizată, apreciată cantitativ şi calitativ, pe baza controlului
producţiei în perioada experimentală. Tehnica folosită este în funcţie de
specificul producţiei;

159
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 în cazul producţiei de lapte, controlul cantitativ se efectuează de obicei


zilnic, individual sau pe loturi, la fiecare mulsoare, care poate fi manuală sau
mecanică, de două sau trei ori pe zi, în funcţie de specificul experienţei şi se
exprimă în l sau kg. Datele obţinute pot fi folosite la calcularea producţiei de
lapte pe întreaga perioadă experimentală sau pe o lactaţie normală. Controlul
calitativ se efectuează la anumite intervale, prin determinarea procentului de
grăsime şi eventual al conţinutului de proteine, substanţe minerale şi vitamine.
În unele cazuri sunt necesare aprecieri organoleptice, pentru a se constata în ce
măsură s-au modificat unele însuşiri sub influenţa factorului de cercetat. Datele
cu privire la producţia realizată, precum şi cele cu privire la consumul de hrană,
permit să se calculeze consumul specific de hrană pentru un litru de lapte şi
coeficientul de valorificare a hranei;
 pentru producţia de carne, controlul cantitativ se bazează pe cântărirea
perioadică a animalelor din experienţă pentru a se putea stabili, ca şi în cazul
altor producţii, consumul specific şi coeficientul de valorificare a hranei. Ca date
specifice, pentru acestă formă de producţie, ne interesează randamentul la tăiere
(la cald şi la rece), calitatea carcaselor (aprecierea prin raportul carne/oase,
dimensiunile caracteristice ale carcaselor, suprafaţa unor muşchi ; de exemplu,
longissimus dorsi la bovine şi porcine, compoziţia chimică a cărnii etc), precum
şi greutatea organelor comestibile, depozitele de grăsime etc. De asemenea, în
unele cercetări sunt necesare aprecieri organoleptice, stabilirea gradului de
comestibilitate şi de comportare la prelucrare;
 pentru producţia de lână, în afară de datele necesare pentru calcularea
consumului specific şi al gradului de valorificare a hranei, sunt necesare
aprecieri cu privire la producţia de lână brută, recoltată prin tundere, manual sau
mecanic, însuşirile tehnologice ale fibrei de lână, randamentul la spălare,
calitatea usucului, lungimea, fineţea etc
 pentru producţia de ouă, deosebit de utile şi semnificative sunt datele cu
privire la vârsta începerii ouatului (depunerea primului ou), ritmul şi intensitatea
ouatului, greutatea ouălor, compoziţia chimică a ouălor, culoarea gălbenuşului,
densitatea albuşului, însuşirile de incubaţie etc. Recoltarea ouălor se poate face o
dată sau de două ori pe zi, manual sau mecanic.
Pentru alte forme de producţie (pielicele, blănuri, muncă etc) se apreciază
însuşirile cantitative şi calitative specifice acestor producţii. Detaliile pentru
asemenea experienţe se găsesc în lucrările de specialitate pentru controlul
producţiei de animale.

160
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Cercetările care se efectuează cu scopul de a se stabili valoarea nutritivă


a furajelor şi raţiilor, prin experienţe de digestibilitate, enegetice sau de bilanţ
nutritiv, se bazează pe tehnica unor date specifice, corespunzător cu metoda de
lucru aplicată. De asemenea, în cercetările care urmăresc aprecierea unor
influenţe cu caracter specific, la nivelul unor indici fiziologici, metodele de
lucru folosite impun determinări histologice, histochimice sau histoenzimatice
etc.
Trebuie subliniat faptul că în aproape toate experienţele efectuate,
indiferent de scopul acestora, sunt necesare analize de laborator pentru
determinarea compoziţiei chimice a furajelor, a producţiilor obţinute, precum şi
determinarea unor indici fiziologici, care sunt caracteristici pentru factorii
cercetaţi.
La experienţele în care se cercetează influenţa alimentaţiei asupra
funcţiei de reproducţie, ne interesează numeroase aspecte cu privire la
manifestarea instinctului genezic (apetit sexual, procentul de fecunditate,
regularitatea şi intensitatea manifestări căldurilor) desfăşurarea normală a
gestaţiei, parturiţia (desfăşurare, frecvenţa distociilor, retenţii placentare etc),
calitatea prăsilei (greutatea la naştere, viabilitatea etc). După caz, aceste date se
completează cu analize de laborator pentru aprecierea materialului seminal şi cu
investigaţii fiziologice.
În toate cercetările sunt necesare observaţii cu privire la starea de
sănătate şi comportamentul animalelor pe toată durata experienţelor. În acest
sens, sunt deosebit de semnificative datele privitoare la morbiditate şi
mortalitate, apetitul şi mersul digestiei, preferinţele alimentare ale animalului
etc; de regulă, aceste cercetări sunt însoţite şi de investigaţii fiziologice.
Pentru a se stabili eficienţa economică a cercetării sunt necesare date cu
privire la costul furajelor şi a produselor obţinute, valoarea unor prestaţii, unele
stabilite cu anticipaţie, altele oţinute în cursul desfăşurării experienţelor. Odată
cu obţinerea producţiei la animalele din experienţă şi stabilirea efectului
productiv al tratamentelor, se încheie partea tehnică a unei experienţe. Trebuie
subliniat faptul că la lucările menţionate mai sus, prezenţa cercetătorului este
imperios necesară, pentru a se executa sub îndrumarea lui directă, evitându-se
înregistrarea de noi erori experimentale. Recoltarea şi aprecierea producţiilor la
animalele din experienţă trebuie să se facă după regulele şi metodologia stabilită
în Fişa de cercetare şi cu respectarea programului de lucru întocmit.
În ceea ce priveşte datele care arată influenţa factorului de experimentat
asupra indicilor fiziologici se prelucrează şi interpretează într-o manieră

161
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

specifică, deoarece acestea pot avea repercursiuni asupra unui întreg complex
funcţional din organism. Astfel, pe lângă influenţa lui asupra creşterii şi
producţiei se pot observa modificări în mersul digestiei, sesizate uneori prin
modificarea volumului, consistenţei şi structurii fecalelor. În acest caz, sunt
necesare cercetări asupra digestibilităţii substanţelor nutritive, dar şi unele cu
caracter mai aprofundat pentru aprecierea mobilităţii tubului digestiv, a
secreţiilor digestive etc, sau pentru cunoaşterea unor modificări de natură
metabolică, pe baza unor examene anatomohistologice, histochimice şi
histoenzimatice. Modificările la nivelul funcţiei de reproducţie, apreciate prin
indicii amintiţi, trebuie completate, cu cercetări la nivelul gonadelor
(morfostructural, funcţional şi endocrin) uneori şi la nivelul glandelor anexe. De
asemenea, sunt necesare cercetări cu privire la modificările care au loc în
organismul femelelor gestante, completate cu date privitoare la calitatea prăsilei.
De unde rezultă, că interpretarea fiziologică a rezultatelor obţinute este necesară
în toate experienţele, dar mai ales în cele de alimentaţie, deşi este foarte
complexă. Această manieră de interpretare este de actualitate pentru că ne oferă
explicaţia corectă a modificărilor provocate de factorul cercetat.
Referitor la datele cu privire la eficienţa economică a aplicării factorului
experimentat, acestea se prelucrează după metode speciale şi în concordanţă cu
scopul cercetării. În general, pornind de la datele primare (costul furajelor,
valoarea muncii, valoarea producţiei realizate etc), se calculează preţul de cost al
furajelor pentru 1 kg de produs şi efectul valoric al sporului de producţie
obţinut. Pentru calcularea eficienţei economice a unei culturi furajere, se pleacă
de la valoarea nutritivă a furajului respectiv şi producţia la ha, pe baza cărora se
stabileşte recolta probabilă la ha, potenţială şi efectivă, exprimată în UN şi PD,
costul pentru o UN etc, sau se converteşte producţia de furaje, în produse
animaliere: lapte, carne etc. Calculul eficienţei economice trebuie să însoţească
orice cercetare deoarece în final ea trebuie să servească intereselor producţiei.
În legătură cu metodele de prelucrare şi interpretare a datelor
experimentale se ridică două probleme deosebit de importante şi anume:
 valabilitatea datelor de referinţă, respectiv, a materialului;
 maniera diferenţiată de interpretare a datelor în experienţele
monofactoriale comparativ cu cele polifactoriale.
De regulă, rezultatele obţinute la loturile experimentale, care sunt
determinate de influenţa factorului cercetat, se compară cu cele de la Mt şi prin
diferenţă se apreciază efectul factorului experimentat. Pentru ca rezultatele
obţinute din aceste comparaţii să fie valabile pentru unităţile de producţie este

162
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

necesar ca lotul martor să fie reprezentativ pentru condiţiile şi efectivele pentru


care dorim să aplicăm factorul cercetat. Acest deziderat, de importanţă majoră,
se realizează, aşa după cum s-a arătat, prin alcătuirea unor loturi de animale
caracteristice rasei (conformaţie, producţie) şi zonei de creştere. De asemenea,
furajele trebuie să fie caracteristice pentru zona respectivă, precis determinate
din toate punctele de vedere, iar loturile experimentate să li se asigure condiţiile
caracteristice pentru procesul tehnologic de creştere (producţie) aplicat. În cazul
în care cercetările impun sacrificări de control pentru recoltarea unor probe, este
necesar ca exemplarele de control să reprezinte pe cât posibil media lotului
respectiv. Sunt şi cazuri când această condiţie este mai dificil de îndeplinit
atunci când loturile s-au alcătuit prin analogie. Rezultatele obţinute, atât pentru
lotul martor cât şi pentru loturile experimentale, trebuie comparate cu datele din
literatura de specialitate şi eventual cu cele obţinute în producţie, în condiţii
asemănătoare.
O atenţie deosebită se va acorda modului de ordonare a datelor
experimentale brute în vederea prelucrării lor. De felul cum sunt grupate şi
ordonate datele se vor putea aplica cu mai multă uşurinţă şi modelele statistice
de prelucrare a acestora. Ordonarea se poate face de aşa manieră ca ele să se
poată introduce în calculator, într-un program deja stabilit.
Cu privire la maniera de interpretare a datelor prelucrate statistic, prin
comparaţie cu martorul sau testul de referinţă, se stabileşte efectul factorului
cercetat; acesta variază în funcţie de caracterul mono sau polifactorial al
experienţei. În experienţele monofactoriale se urmăreşte efectul unui singur
factor experimental, considerând că toţi ceilalţi factori, în afara celui
experimentat, sunt asiguraţi în măsură egală (ca nivel, intensitate etc), atât
lotului martor cât şi loturilor experimentale. În aceste cazuri interpretarea
rezultatelor este relativ simplă, întrucât prin compararea datelor se pot trage
concluzii cu privire la influenţa factorului cercetat; organizarea experienţelor
monofactoriale în sens absolut, este însă greu de realizat, chiar dacă recurgem la
randomizarea loturilor.
În experienţele polifactoriale, când urmărim să stabilim efectul la mai
mulţi factori reciproc asociaţi, în diferite proporţii, interpretarea rezultatelor se
face într-o altă manieră, de regulă, în mai multe etape, după cum urmează:
 se pleacă de la experienţa bifactorială cu scopul de a se arăta efectul
asocierii, în proporţii diferite, a doi factori experimentali, stabilindu-se eventuala
corelaţie dintre efectele acestora;

163
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 se trece progresiv la experienţele polifactoriale, stabilindu-se corelaţii


între efectul noului factor introdus faţă de cel al factorului experimentat anterior
şi aşa mai departe.
Trebuie semnalat faptul că uneori, deşi se organizează experienţe
polifactoriale se încearcă interpretarea rezultatelor în aceeaşi manieră de la
experienţele factoriale, ceea ce reprezintă o greşeală cel puţin din următoarele
motive: este limitată interpretarea unor efecte complexe; concluziile sunt
adeseori eronate, exagerate sau insuficient motivate din punct de vedere
funcţional, structural etc.
Recoltarea probelor pentru analize. După cântărirea produselor
animale şi vegetale (lapte, carne, ouă, furaje administrate, resturi de furaje etc),
se recoltează probe pentru diferite determinări.
O probă reprezintă o mică parte dintr-o colectivitate sau dintr-o cantitate
de producţie recoltată despre care se doreşte să se obţină informaţii. Pe baza
acestor date trebuie să tragem concluzii corecte asupra colectivităţii, populaţii
sau asupra calităţii producţiei obţinute. Observând şi apreciind, dorim să
cunoaştem populaţia, efectul tratamentelor respective etc. Dacă toţi indivizii ar
fi la fel, o probă constituită dintr-un singur exemplar ar putea da informaţii
complete asupra populaţiei sau tratamentului utilizat. Însă, între indivizi există o
varietate infinită, la fel şi între condiţiile de mediu în care se află aceştia.
Cercetătorul are sarcina de a rezolva două probleme, să planifice şi să conducă
extragerea probelor.
Probele se iau din fiecare repetiţie, individ sau lot, după o anumită
metodologie, care se pun apoi în sticluţe, borcane cu dop şlefuit, mai ales pentru
determinarea umidităţii sau în pungi de plastic sau de hârtie, iar pentru evitarea
alterării probelor se iau măsuri de conservare, fie prin folosirea substanţelor
chimice sau prin uscare. Pentru ca probele să constituie informaţii corecte
asupra loturilor de animale sau asupra unei populaţii, fiecare probă trebuie
extrasă la întâmplare. Extragerea la întâmplare-randomizat, presupune ca orice
individ din populaţie să aibă o probabilitate cunoscută de a apărea în probă.
Aceasta nu poate fi lăsată la aprecierea examinatorului . Există două procedee
cunoscute de randomizare:
 se pot amesteca bine probele recoltate de la indivizii unui lot sau se
amestecă populaţiile de animale. De asemenea, alegerea probei poate fi supusă
unui procedeu mecanic, în afara voinţei cercetătorului, aşa cum este amestecarea
furajelor sau produselor înainte de a se lua proba;

164
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

 extragerea probelor la întâmplare. În general, mărimea probei se


stabileşte în funcţie de numărul de animale, de cantitatea de producţie etc.
Pentru extragerea probelor există şi modele matematice.
În ceea ce priveşte resturile furajere, acestea se cântăresc, fie după fiecare
tain administrat sau o dată pe zi, de regulă, dimineaţa, înainte de a se da primul
tain, care, apoi, se scad din cantitatea de furaje administrată pentru a se cunoaşte
consumul zilnic. În cazul experienţelor de digestibilitate şi de bilanţul azotului
se recoltează probe din fecale şi urină. Pentru analize fizice şi chimice, la
probele recoltate, se stabileşte o metodologie care trebuie respectată pe toată
durata experienţelor , atât în ceea ce priveşte cantităţile recoltate cât şi modul şi
locul de păstrare şi conservare, până la efectuarea analizei.
Înregistrarea datelor şi observaţiilor obţinute în timpul efectuării
experienţei. Pe tot parcursul cercetărilor este absolut necesar de a se înregistra
toate datele rezultate din cântăriri (greutatea corporală, producţia, furajele
administrate şi neconsumate, pe tainuri sau pe zi, pe lot sau individual, cantitatea
de fecale, de urină etc), măsurătorile corporale, indicii clinico-fiziologici (puls,
temperatura, respiraţia), comportamentul animalelor în timpul furajării (dacă
consumă cu plăcere furajele) şi în timpul odihnei. De asemenea, se înregistrează
datele cu referire la starea de sănătate (animale bolnave, cât timp şi ce tratament,
cauza sacrificării etc). La experienţele cu animale ţinute în libertate, de exemplu,
la păşune, se vor înregistra şi unele date pedo-climatice şi meteorologice din
perioada respectivă, iar pentru cele cazate în adăposturi se vor înregistra datele
cu privire la microclimat (temperatură, umiditate, curenţi de aer, concentraţia în
noxe – CO2, NH4, H2S) şi condiţiile igienico-sanitare (volum, suprafaţă, front de
furajare pe animal, coeficientul de luminozitate etc.) În acelaşi timp, se vor nota
şi condiţiile climatice din zonă, pe toată perioada experimentală (temperatură,
umiditate, viteza vântului, ploi, zăpadă etc).
Un mijloc preţios pentru completarea datelor şi a observaţiilor asupra
animalelor sau a culturilor furajere îl constituie desenele şi mai ales fotografiile
făcute în timpul experienţelor. Folosirea de etichete mari şi scrise citeţ, precum
şi de indicatoare de înălţime (grilaje, panouri), ajută ca fotografiile să fie mai
expresive, pe lângă faptul că se pot reconstitui unele dimensiuni pentru o
anumită vârstă sau stadiu de vegetaţie.
Notările din timpul experienţelor pot fi deosebit de preţioase dacă ele vor
fi corelate cu observaţii asupra mersului vremei şi a evoluţiei factorilor de
microclimat din adăpost.

165
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

animal randomizat (la întâmplare) pe loturi; mai întâi, se repartizează masculii,


apoi femelele, încât, numărul lor să fie egal în fiecare lot. Deoarece nu în toate
cazurile se pot constitui loturi omogene, se procedează la formarea de loturi
analoage, care au aceeaşi structură, dar determinată de variaţia însuşirilor
caracteristice ale animalelor. În acest caz, majoritatea animalelor dintr-un lot vor
trebuie să prezinte însuşiri apropiate de media lotului din care fac parte, iar cele
cu însuşiri diferenţiate se vor repartiza proporţional în fiecare lot, astfel încât pe
ansamblu să se asigure o medie ponderată asemănătoare tuturor loturilor.
Principiul randomizării se aplică şi la repartizarea fiecărui lot, atât pentru
lotul martor (de control) cât şi pentru loturile experimentale. De asemenea,
trebuie să menţionăm că după scopul cercetării sunt experienţe care se execută şi
pe animale izolate dar care fac parte din acelaşi lot; de exemplu, în experienţele
de bilanţ al azotului.
Individualizarea animalelor şi etichetarea boxelor pe loturi. Notarea
observaţiilor făcute pe fiecrare animal şi pe loturi este mult uşurată prin
individualizarea vizibilă a animalelor, prin etichetarea experienţelor şi a loturilor
de animale. În plus, această operaţiune are avantajul că uşurează explicaţiile care
se dau cu ocazia vizitelor ce se fac în unităţile de cercetare.
Fiecare animal trebuie să aibă un număr matricol, fie la ureche, prin
tatuare, preducire sau crotalii (fig.10), fie prin dangăluire cu fierul roşu în
regiunea crupei, pe corn sau copită (ongloane). De asemenea, individualizarea
animalelor (în deosebi la taurine), se face prin criomarcaj în regiunea crupei sau
costală., iar mai nou, pentru individualizare se folosesc microcipurile care sunt
microprocesoare ce se introduc sub pielea animalului.
De regulă, matricularea animalelor se face vizibilă pentru a nu mai fi
abordat şi contenţionat animalul ca să i se citească numărul matricol, pentru
fiecare lucrare: recoltare de sânge, măsurători biometrice, cântăriri etc.). Pentru
etichetarea experienţelor şi a loturilor de animale se folosesc etichete
confecţionate din plăci de plastic sau din tablă care se vopsesc în negru şi se
scriu cu vopsea albă sau se vopsesc în alb şi se scriu cu vopsele de diferite
culori. De exemplu, lotul martor, prescurtat Lm, Lmt sau Mt sau lotul de
control, prescurtat Lc; lotul experimental 1 sau 2 prescurtat E, E1, E2 etc. Aceste
plăcuţe se aplică la fiecare lot, fie pe despărţitoarea dintre aleea de circulaţie sau
pe peretele adăpostului şi să fie vizibilă.

176
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

a b

c
Fig. 10 –Individualizarea animalelor:
a.marcarea prin tatuare; b. marcarea prin crestături şi preducire la ureche;
c. prin crotaliere

Stabilirea necesarului de furaje şi a tehnologiei de alimentaţie.


Înainte de începerea experienţei, furajele vor fi caracterizate din punct de vedere
agrofitotehnic, tehnologic, din punct de vedere nutritiv şi economic; în cazul
pajiştilor naturale este necesară şi caracterizarea pedo-climatică a zonei
respective. Dacă experienţele impun aprecierea complexă a raţiilor se va avea în
vedere, pe lângă elementele pe baza cărora se face aprecierea furajelor şi
structura lor şi unele caracteristici cum sunt: nivelul energetic, proteic,
conţinutul în aminoacizi, vitaminic, mineral, raportul energie-proteine etc. În

177
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

unele cazuri se va acorda o foarte mare atenţie tehnologiei de producere,


eventual de preparare a furajelor (raţiilor), care influenţează valoarea lor
nutritivă. În general, ar trebui ca furajele să se asigure în cantităţi suficiente
pentru întreaga durată a experienţelor, astfel, ca datele obţinute să fie valabile şi
în concordanţă cu aprecierile mai sus amintite. Modificarea raţiilor, impusă de
unele deficienţe de aprovizonare sau chiar folosirea aceluiaşi fel de furaj, dar cu
altă provenienţă, determină erori în interpretarea rezultatelor. În scopul arătat,
înainte de începerea experienţelor se estimează necesarul de furaje pentru
întreaga perioadă, la care se adaugă o cotă de rezervă (mai mare când furajele se
administrează la discreţie) şi se creează condiţii optime de păstrare a lor, pentru
a nu-şi modifica însuşirile în timp.
În cursul desfăşurării experienţelor, furajele se vor administra în
cantităţile indicate în schemele de organizare a experienţelor, pe perioade şi
etape, diferenţiat pe loturi. Pentru a se stabili cu exactitate care este consumul
zilnic de furaje, se înregistrează cantităţile de furaje administrate, pe loturi, din
care se scad apoi, dacă este cazul, resturile neconsumate. Furajele care se
administrează se cântăresc, fie pentru fiecare individ sau pe loturi, când
furajarea este colectivă, apoi se pun în saci pentru fiecare tain, dacă sunt furaje
concentrate, iar dacă sunt furaje voluminoase (fibroase, suculente) se cântăresc
înainte de a se administra.
În cazul în care se experimentează un factor al tehnicii de alimetaţie pot
apare situaţii diferite, cum ar fi:
 pentru aceeaşi hrană se poate urmări influneţa numărului de tainuri sau a

diferitelor metode de preparare a hranei (de exemplu, administrarea


furajelor combinate, sub formă de pulberi sau granule, la discreţie (ad
libitum) sau restrictivă (pe tainuri), de două sau trei ori pe zi, în jgheaburi,
la pardoseală sau în hrănitori automate, administrarea hranei uscate sau
umede, furajare individuală sau colectivă etc);
 pentru raţiile cu structură diferită se urmăreşte, fie înlocuirea unui furaj cu

altul, fie utilizarea lui în proporţii diferite (ex. diferite proporţii de furaje
voluminoase şi concentrate în raţiile taurinelor, studierea posibilităţilor de
substituire a proteinelor de origine vegetală în alimentaţia mamiferelor
monogastrice şi ale păsărilor). De asemenea, se poate cerceta efectul unor
aditivi furajeri, folosiţi în proporţii variate sau determinate pentru a se stabili
doza optimă sau efectul unei doze precizate (ex. doza optimă a unui
biostimulator, efectul diferiţilor biostimulatori etc). În unele situaţii
cerctările se pot efectua fie aplicând aceeaşi tehnologie de alimentaţie,

178
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

pentru hrană diferită, fie aplicând tehnici de alimentaţie diferite pentru


aceeaşi hrană; în unele cazuri, când se modifică concomitent ambii factori se
vor organiza experienţe polifactoriale.

Fig.11 Aspect general dintr-o cameră amenajată şi echipată pentru experienţe de


nutriţie pe animale mici.

Amenajarea adăpostului sau a compartimentului pentru montarea


unei experienţe pe animale. De regulă, în unităţile de cercetare sunt construite
adăposturi pentru efectuarea experienţelor pe animale sau sunt amenajate
anumite compartimente din adăposturile existente (fig.11). Indiferent unde se
execută experienţele, amenajările compartimentelor se fac în funcţie de modul
de organizare a experienţei, de sistemul de întreţinere, în boxe individuale sau
comune, în stabulaţie liberă sau legate la iesle etc. De asemenea, se stabileşte
modul de dispunere în planul compartimentelor, a boxelor comune sau
individuale, a animalelor, pe un rând sau pe mai multe rânduri, cap la cap sau
crupă la crupă. Se stabilesc amenajările necesare în zonele tehnologice. De
exemplu, la zona de furajare, mărimea, amenajarea şi dispunerea zonei se face în
funcţie de tipul de furajare, de tehnologia folosită (la discreţie sau pe tainuri,
umedă sau uscată etc); apoi, zona de odihnă trebuie să fie corespunzătoare cu
cerinţele speciei şi categoriei de vârstă; la fel zona de defecare, cu pardoseala

179
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

din grătar echipată cu instalaţii de evacuare mecanică sau hidraulică a dejecţiilor


etc. Toate zonele se dimensionează în funcţie de numărul de animale din lot, de
vârstă şi de destinaţia materialului biologic, pentru reproducţie sau pentru
îngrăşare. La alegerea locului în adăpost şi chiar a unui compartiment din
adăpost, trebuie avut în vedere să fie călduros iarna şi răcoros vara, să aibă
multă lumină, o ventilaţie bună şi să se poată menţine curăţenie fără un efort
suplimentar din partea personalului de deservire, respectiv, să se asigure un
microclimat şi un confort corespunzător cerinţelor biologice ale animalelor,
precum şi un bilanţ termic pozitiv pe toată durata cercetărilor. De asemenea, să
permită să se poată organiza experienţa pe loturi, cu o dispunere a lor conform
metodologiei de lucru prevăzută în Fişa de cercetare şi să asigure suprafaţa
necesară, pe fiecare zonă tehnologică, după normele prevăzute de zooigienă. În
adăpostul destinat pentru experienţe să nu se mai găsească şi alte animale, să fie
ferit de zgomot, de circulaţia oamenilor şi a maşinilor, să existe posibilităţi
(încăperi, camere, spaţii amenajate) pentru depozitarea furajelor pe o anumită
perioadă, a inventarului necesar executării experienţelor şi să existe o basculă
sau un cântar zecimal pentru cântărirea periodică a animalelor, precum şi a
furajelor. Ceea ce trebuie avut în vedere la pregătirea adăpostului este faptul că,
experienţele pe animale trebuie întreprinse pe cât posibil în condiţii apropiate
celor care sunt asigurate în exploatarea lor normală şi nu artificializate; însă,
condiţiile de lucru trebuie să fie optime pentru toate loturile din
experienţă.(fig.12 şi 13)

Fig.12 Vedere generală dintr-un adăpost amenajat pentru experienţe de


digestibilitate pe ovine.

180
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Fig.13 Aspecte dintr-un adăpost amenajat pentru efectuarea de cercetări asupra


conţinutului din rumen, la vaci, cu ajutorul fistulei rumenale permanente

Stabilirea programului de lucru la o experienţă cu animale.


Programul de lucru zilnic, în cazul experienţelor pe animale, este de 600 şi 1800
sau chiar pentru 24 de ore, cu trei sau patru schimburi în experienţele de
digestibilitate pe taurine. În acest program sunt incluse toate lucrările ce
urmează a se executa în fiecare oră şi zi şi anume:
 lucrările de îngrijire (schimbarea şi asigurarea aşternutului, spălarea zonelor

tehnologice, spălatul şi curăţatul animalelor, pansajul etc), care trebuie


executat la aceeaşi oră şi de aceeaşi persoană;

181
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 furajarea şi adăparea (când nu este asigurată cu adăpători automate) se face


la aceeaşi oră şi în aceleaşi condiţii la toate loturile din experienţă;
 lucrările de recoltare a probelor pentru analize (furaje, resturi de furaje,

produse etc.);
 lucrările de apreciere a indicilor clinici (temperatura, puls, respiraţie),

recoltări de sânge, observaţii asupra comportamentului animalelor în timpul


furajării, odihnei etc;
 efectuarea măsurătorilor corporale (biometrice), cântărirea, fotografierea

animalelor etc.;
 recoltarea de produse (lapte muls, lână tunsă, ouă etc);

 efectuarea tratamentelor profilactice şi terapeutice, urmărirea factorilor de

microclimat din adăpost şi din exterior;


 stabilirea orelor de odihnă, pentru animale şi oameni.

Toate lucrările şi acţiunile menţionate sunt prevăzute în programul de


lucru pe ore şi este afişat în compartimentul unde se execută experienţa.
Programul care stabileşte efectuarea tuturor activităţilor (administrarea
hranei, adăparea, recoltarea probelor, efectuarea observaţiilor etc) trebuie să fie
acelaşi pentru toate loturile. De asemenea, eventualele tratamente preventive
care se aplică în timpul perioadei experimentale trebuie să fie acelaşi pentru
toate loturile şi să se aplice la acelaşi interval de timp.
Personalul ajutător şi muncitorii calificaţi care participă direct la
efectuarea experienţelor pe animale. Întregul personal selecţionat pentru
formarea colectivului de lucru, cercetători, personalul ajutător, muncitori, toţi
răspund de organizarea şi desfăşurarea cercetărilor pe toată durata experienţelor.
Ei trebuie să fie instruiţi asupra lucrărilor pe care trebuie să le urmărească sau la
care trebuie să participe efectiv. Să poarte echipamentul de lucru sau de
protecţie când este cazul şi, de dorit, să fie acelaşi personal pe toată durata
cercetărilor. De asemenea, personalul de deservire trebuie să fie instruit pentru a
şti cum să se comporte cu animalele, să fie cinstit, corect, conştiincios şi să
respecte întocmai programul întocmit. Trebuie să cunoască, de asemenea, că
este interzisă intrarea persoanelor străine, aceasta în vederea respectării
măsurilor sanitar-veterinare şi apoi, cercetările, experienţele care se fac au un
caracter secret. Ca regulă generală, nu este de dorit schimbarea personalului de
deservire sau a celui ajutător, în timpul efectuării cercetărilor experimentale.
Întregul personal de deservire a experienţelor cu animale este direct subordonat
cercetătorului ştiinţific care răspunde de aceste experienţe.

182
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Toate datele menţionate, cu privire la condiţiile ce se vor asigura în


perioada experimentală, se menţionează în Protocolul de cercetare. În cazul când
nu se pot asigura condiţii normale şi identice pentru toate loturile, rezultatele
sunt eronate, deoarece eventualele diferenţe dintre loturi se datorează altor
factori decât cei experimentaţi, iar rezultatele nu pot fi generalizate pentru
condiţiile din producţie şi pentru efective mai mari de animale.
În concluzie, trebuie să se acorde o foarte mare atenţie condiţiilor în care
se desfăşoară experienţele şi, mai ales, în ceea ce priveşte aplicarea tehnicii
experimentale adecvate, ceea ce presupune o mai bună standardizare a
condiţiilor experimentale, care se asigură pe toată durata cercetărilor.
* *
*
Aşa cum este firesc, metodologia cu privire la elaborarea tematicii de
cercetare, cu timpul, a suferit modificări, însă, elementele esenţiale au rămas
aceleaşi. Faptul că societatea românească şi economia din ţara noastră se află
într-o nouă fază de organizare, aceasta, înseamnă, că şi sectorul de cercetare
ştiinţifică trebuie să urmeze acelaşi curs. De altfel, odată cu crearea Consiliului
Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCSIS), în cadrul Ministerului Educaţiei şi
Cercetării şi cu elaborarea unui nou “Plan Naţional de Cercetare – Dezvoltare şi
Inovare”, structurat pe programe, subprograme cu obiective specifice şi
prioritare, relaţiile dintre executant (cercetători) şi beneficiar au suferit
schimbări; la fel şi metodologia pentru întocmirea documentaţiei la tematica
propusă pentru a fi cercetată. S-a schimbat şi modul de finanţare. Unităţilor de
cercetare, fie că sunt de la nivel central sau zonal, nu li se mai repartizează un
plan tematic cu fişe de cercetare pentru fiecare temă sau experienţă şi nici
fondurile necesare cercetării aşa cum se proceda până în anul 1990.
După noua concepţie şi metodologie, unităţile care au ca obiectiv
cercetarea-dezvoltarea, cunoscând programele prioritare de la nivel naţional, vin
cu propuneri de proiecte de cercetare la competiţie, respectiv, la MEC, unde sunt
analizate şi evaluate de comisiile pe programe, iar proiectele care acumulează
cel mai mare punctaj sunt acceptate, contractate şi finanţate. De menţionat faptul
că fiecare program este însoţit de un pachet de informaţii care sunt nu numai
necesare pentru documentare, dar şi utile la întocmirea proiectului de cercetare.
Aceste informaţii se referă în principal la:
 programe de cercetare ( scop, obiective, conţinutul tematic, structură );
 condiţiile şi modul de solicitare a finanţării pentru proiecte ( categoriile de
participanţi la proiecte, categoriile de activităţi ce pot fi finanţate, tipurile de proiecte,
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru finanţarea unei propuneri de proiect etc);

183
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 evaluarea şi selectarea propunerilor de proiecte ( verificarea, evaluarea,


clasificare şi selectarea propunerilor de proiecte etc);
 contractarea proiectelor ( efectuarea şi urmărirea cofinanţării proiectelor,
situaţii de sistare a finanţării etc);
Proiectele de cercetare pot fi propuse şi realizate de un singur participant
sau de un grup de participanţi, persoane juridice, care se constituie ca parteneri
asociaţi la proiect. De asemenea, participanţii la proiect pot fi atât din unităţile
de drept public, cât şi din unităţile de drept privat care au ca obiect de activitate
cercetarea şi dezvoltarea.
Solicitanţii care îndeplinesc condiţiile de participare, formulează
propunerea de proiect şi contribuie la realizarea acestuia. Beneficiarul cercetării
poate participa nu numai la finanţare, dar şi la realizarea proiectului, iar
utilizatorul rezultatelor obţinute este numai beneficiarul. La realizarea
proiectului pot fi atraşi şi alţi reprezentanţi din mediile economice pentru
finanţarea cercetării.
Fiecare proiect are un conducător de proiect. El înaintează propunerea de
proiect la competiţie şi conduce toate lucrările şi operaţiunile, de la formulare şi
până la atingerea scopului propus. În acelaşi timp, asigură comunicarea între
executant şi beneficiar şi răspunde de întocmirea Raportului final cu prezentarea
rezultatelor obţinute. Trebuie subliniat şi faptul că pentru aceeaşi temă se pot
prezenta mai multe proiecte, însă, este acceptat de comisie numai cel care
abordează mai multe aspecte, foloseşte o tehnologie nouă în cercetare, volumul
cheltuielilor, în comparaţie cu alte proiecte, care este acceptabil, şi alte detalii
care corespund criteriilor de evaluare.
În acelaşi context, nu putem să trecem cu vederea faptul că pe toată
durata desfăşurării cercetării, comisia de specialitate, care a acceptat proiectul,
monitorizează dacă sunt respectate cele prevăzute în contract cum ar fi: stadiul
cercetărilor, modul cum sunt cheltuite fondurile alocate pentru etapele de
cercetare stabilite şi ce rezultate au fost obţinute
Pentru tematica de cercetare propusă de beneficiar sau de executant se
întocmesc proiecte la competiţie şi se execută numai pe bază de contract, în care
se prevăd, pe lângă fondurile necesare, termene de execuţie şi alte clauze care
trebuie respectate de ambele părţi. La terminarea cercetărilor, executantul
întocmeşte un Raport cu rezultatele obţinute, pe care îl expediază la MEC, unde
va fi analizat de către comisia care răspunde de programul pentru tema
abordată.

184
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Prin această metodologie aplicată în activitatea de cercetare ştiinţifică,


responsabilitatea executantului este mult mai mare, deoarece competenţa şi
concurenţa îşi spun cuvântul şi au o deosebită importanţă, atât pentru colectivul
de cercetare, cât şi pentru unitatea din care face parte acesta.
Au fost prezentate doar câteva aspecte legate de modul cum este folosită
la ora actuală metodologia de lucru în domeniul cercetării ştiinţifice. Ea va
suferi modificări, în continuare, pentru că încă ne aflăm în faza de organizare a
întregii activităţi de cercetare şi de aliniere la standardele Uniunii Europene.

5.6. Organizarea de experienţe pe pajişti

Aşa cum se cunoaşte, pajiştile permanente (naturale) ocupă o suprafaţă


importantă din teritoriul ţării noastre, iar producţiile obţinute de pe acestea sunt
foarte mici şi de slabă calitate. Pentru asigurarea necesarului de furaje sectorului
zootehnic au fost înfiinţate şi se vor înfiinţa în continuare, pajişti semănate
temporare sau artificiale. Până în prezent au fost întreprinse numeroase cercetări
pentru cele două tipuri de pajişti, cu scopul de a fi mai productive,
experimentându-se o serie de măsuri agrofitotehnice ( fertilizare, irigare,
supraînsămânţare, diferite amestecuri de ierburi, prin desţelenire şi înfiinţarea de
noi pajişti ), sau diferite sisteme de folosire raţională a lor ( cosit, păşunat – fig.
14). Diversitatea condiţiilor climaterice în care se găsesc amplasate pajiştile,
compoziţia floristică foarte diferită de la o zonă la alta, de la un tip de pajişte la
altul, la care se mai pot adăuga diferenţele de sol sau de întreţinere şi exploatare
a lor, face să existe numeroase probleme nerezolvate, neclarificate, pe lângă
faptul că apar mereu noi probleme care trebuie cercetate, prin efectuare de noi
experienţe, pentru a găsi soluţii optime care să contribuie la îmbunătăţirea
producţiei acestor pajişti, nu numai cantitativ, ci şi calitativ. Deoarece la
rezolvarea numeroaselor probleme legate de îmbunătăţirea pajiştilor sunt
antrenaţi şi specialiştii în creşterea animalelor, s-a considerat absolut necesar, ca
în această lucrare să fie inclus şi un subcapitol privind “ Organizarea de
experienţe pe pajişti “, în care se prezintă câteva date specifice organizării
acestor tipuri de experienţe.

185
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Datele obţinute în urma cercetărilor întreprinse (experiment, observaţii,


analize de laborator) sunt prelucrate statistic, folosind un model matematic
adecvat. De regulă, se utilizează ca metodă de calcul analiza varianţei, iar pentru
testarea ipotezelor statistice se foloseşte testul F, în vederea stabilirii diferenţei
de limită (DL), având în vedere cele trei nivele de semnificaţie, de 5%, 1% şi de
0,1%. Menţionăm faptul că analiza statistică a datelor experimentale este absolut
necesară, deoarece conferă un grad de siguranţă, de valabilitate a rezultatelor
finale obţinute.

5.7. Organizarea de loturi demonstrative pentru cele mai


bune rezultate obţinute în cercetare

Este o acţiune absolut necesară şi o datorie a unităţilor de cercetare să


organizeze în condiţii de producţie loturi demonstrative pentru a prezenta şi
reconfirma cele mai bune rezultate obţinute în cercetările efectuate. În condiţiile
de astăzi, când agricultura şi zootehnia, din ţara noastră, se găseşte în plină
reorganizare după noi concepţii şi principii, asemenea demonstraţii, cu noi
soluţii tehnologice, cu rase de animale, cu noi tipuri de adăposturi etc, sunt mai
mult decât necesare. Organizarea de loturi demonstrative se face, de regulă, în
anumite unităţi agrozootehnice. Rolul lor este de a face cunoscut cele mai bune
rezultate obţinute în cercetare, pentru a fi extinse (aplicate) în producţie, cum ar
fi:

Fig.18 Lot demonstrativ. Tineret taurin, vârsta 14 luni, rasa Brună,


la finele perioadei de îngrăşare

193
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

 tehnologiile de creştere şi îngrăşare (fig.18);


 noi reţete de nutreţuri combinate;

 raţii de hrană;

 soluţii constructive şi de amenajări pentru spaţiile de cazare;

 rase, hibrizi etc a căror valoare a fost stabilită prin experienţele anterioare;

tehnologii pentru îmbunătăţirea pajiştilor naturale, sisteme raţionale de


exploatare a acestora etc.
Prin modul lor de organizare şi prin rezultatele care se obţin, pot fi
convingătoare pentru cei care lucrează nemijlocit în producţie pentru că mulţi
dintre ei au mai puţină încredere în rezultatele experimentale obţinute pe loturi
mici, în unităţile de cercetare, unde condiţiile sunt altele. Organizarea de loturi
demonstrative are menirea să ajute pe crescători, fermieri ca şi pe specialişti
să-şi clarifice unele probleme în creşterea animalelor, în producerea de furaje, în
folosirea lor în hrana animalelor şi nu numai, pe lângă faptul că ele servesc şi ca
mijloc de propagandă, de generalizare în ferme a rezultatelor obţinute în
cercetările efectuate şi demonstrate şi în condiţii de producţie. Amplasarea şi
organizarea loturilor demonstrative cu animale sau loturi cu plante furajere sau
pe pajişti se face, de regulă, în unităţile agrozootehnice, cu rezultate bune de
producţie, cu condiţii de exploatare corespunzătoare şi unde există un corp de
specialişti cu multă experienţă în domeniu şi sunt, nu numai accesibile
vizitatorilor, dar există posibilitatea şi pentru organizarea de schimburi de
experienţe de către Agenţiile Judeţene de Consultanţă sau de către Asociaţiile
Crescătorilor de Animale.
Loturile demonstrative se organizează pentru cele mai bune rezultate
experimentale obţinute, dintre care, unul să constituie lotul martor. În ceea ce
priveşte condiţiile de cazare şi tehnologia de creştere şi exploatare ele trebuie să
fie asemănătoare celor din producţie. Toate lucrările care se vor efectua la
loturile demonstrative se vor face după aceleaşi criterii care au stat la baza
experienţelor propriu-zise. Pe toată durata demonstraţiei se vor face observaţii
referitoare la creşterea şi dezvoltarea animalelor, la producţie, reproducţie şi
sănătatea lor, precum şi la modul de comportare în loturi mari de animale, iar în
final, întreaga demonstraţie să fie apreciată prin eficienţă economică.
Câmpul experimental şi loturile de animale organizate în scop
demonstrativ, reprezintă un instrument esenţial în cercetarea ştiinţifică, pentru că
au o însemnată valoare educativă şi totodată constituie un mijloc de orientare a
celor care se ocupă de agricultură şi de zootehnie, privind recomandările bazate
pe studii complexe executate în unităţile de cercetare. Faptul că ele au ca obiect

194
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

de a demonstra şi de a face propagandă au o importanţă deosebită şi permanentă


pentru sectorul de creştere a animalelor din ţara noastră.

5.8. Condiţiile de reuşită a cercetărilor ştiinţifice

Multe experienţe se încep şi se execută, neglijându-se condiţiile esenţiale


de reuşită a lor. Asemenea cercetări sunt sortite eşecului. Obţinerea de rezultate
concludente la experienţele cu animale sau la cele de câmp, depind de multe
condiţii pe care cercetătorii nu numai că trebuie să le cunoască foarte bine, dar şi
să le aplice. În primul rând, depind de o foarte bună planificare, de respectarea
protocolului şi a schemei de organizare a experienţelor. Apoi, reuşita
cercetărilor este determinată şi de culegerea, înregistrarea şi prelucrarea
statistică a datelor, care trebuie să se facă cu toată probitatea ştiinţifică, pentru că
aceasta constituie o condiţie de bază pentru formularea unor concluzii valabile.
Problemele care se urmăresc în experienţele cu animale trebuie să fie cele
mai importante, actuale şi utile unităţilor de producţie din zonă şi nu numai. Dar,
pentru aceasta trebuie, ca la stabilirea planului tematic de cercetare să folosim
aportul şi experienţa unor specialişti din producţie, contribuţie care poate fi
deosebit de preţioasă, mai ales în fixarea direcţiilor prioritare ale cercetării.
Numărul problemelor, temelor şi experienţelor ce se includ în tematica de
cercetare, trebuie să fie limitată la mijloacele care se găsesc la dispoziţia
cercetătorului. Nu se pot planifica mai multe experineţe decât se pot executa; cel
ce planifică experienţa trebuie să fie convins că experimentarea reprezintă un
lucru serios şi de mare exactitate, ceea ce necesită timp, mijloace şi o preocupare
permanentă.
Reuşita cercetărilor depinde şi de asigurarea bazei tehnico-materiale,
absolut necesară desfăşurării cercetării şi utilizarea unor tehnologii moderne, cu
posibilitatea de a se mecaniza toate activităţile, uniforme şi pe toată durata
efectuării experienţelor. De asemenea, se impune repetarea în timp şi spaţiu a
fiecărei experienţe, deoarece rezultatele obţinute într-un ciclu de producţie sau
într-un singur an, într-un singur loc şi într-o singură unitate sunt valabile numai
pentru asemenea condiţii, dar ele se pot schimba de la un an la altul şi pentru a
avea mai multă siguranţă în datele obţinute este necesar să se repete ca să se
verifice şi să se compare rezultatele experimentale. De aceea, pentru a putea
trage concluzii cu o valabilitate mai generală, experienţele trebuie să se execute
în mai multe centre (unităţi) şi repetate în mai mulţi ani. În agricultură, nici un

195
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Pentru ca manualele să fie uşor de parcurs şi atractive este deosebit de


indicat introducerea unor anectode interesante, referitoare la istoria anumitor
descoperiri, a unor exemple ale aplicabilităţii lor practice şi ale valorii lor
teoretice, ca şi unele ilustraţii şi diagrame simple şi bine concepute. Numeroşi
oameni de ştiinţă din cercetare sau din învăţământ au scris cărţi despre ştiinţă
foarte interesante şi stimulatoare, fie sub formă de jurnal personal, biografii sau
eseuri asupra filozofiei şi psihologiei cercetării, toate având drept scop ca să
stimuleze să ajute şi să orienteze pe cei care sunt tocmai pe punctul de a se
decide unei cariere ştiinţifice. Important este ca tinerii să fie receptivi la părerile
şi experienţa celor care i-au precedat în domeniul pe care şi l-au ales singuri.
Recenzia cărţilor se face tot de oamenii de ştiinţă, specialişti în
domeniu. Primul obiectiv al recenziei unei cărţi este precizarea conţinutului,
apoi se menţionează aspectele tehnice caracteristice, cum ar fi numărul
paginilor, calitatea ilustraţiilor şi preţul. O apreciere personală este extrem de
folositoare, în cazul în care recenzorul este o autoritate în domeniu şi a citit cu
atenţie cartea. Titlul lucrărilor recenzate va fi publicat în limba originală (în
paranteze titlul tradus), scris după numele autorilor, apoi urmează editura, locul,
precum şi anul apariţiei lucrării şi dimensiunile acesteia; mărimea recenziei
poate fi de 0,5-2 pagini. Recenzia unei cărţi se scrie de obicei în urma unei
invitaţii; din acest motiv este foarte greu de a face o recenzie nefavorabilă chiar
dacă lucrarea este necorespunzătoare. De regulă, recenziile se folosesc drept
prilej pentru popularizarea vederilor favorabile ale recenzentului sau pentru
reclama propriilor publicaţii asupra unor subiecte înrudite. Ele se publică în
reviste de specialitate sau în cotidiene care au un profil şi rolul de a ţine la
curent cititorii cu cărţile de specialitate care apar.
Cronicile au ca obiect prezentarea celor mai importante evenimente din
domeniul zootehniei şi nu numai, cum ar fi: manifestările ştiinţifice, consfătuiri,
vizite de documentare etc. Stilul, deşi oficial, trebuie să fie atrăgător, literar, iar
mărimea lor va fi de 1-3 pagini şi semnate la sfârşit, de cei care le-au scris.

7.2. Principii şi reguli cu privire la redactarea lucrărilor


ştiinţifice

Redactarea unei lucrări ştiinţifice (comunicare sau articol) este un act


de creaţie finală şi complexă prin care se încheie o cercetare ştiinţifică, se fac
cunoscute rezultatele şi se comunică informaţiile (cunoştinţe, idei, date etc).

259
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

Lucrările ştiinţifice constituie principala cale de comunicare între oamenii de


ştiinţă, cercetători, specialişti şi de tezaurizare a informaţiilor ştiinţifice şi tehnice.
Prezentarea comunicărilor la manifestările ştiinţifice (congrese,
conferinţe, sesiuni, simpozioane, seminarii, colocvii, întruniri, reuniuni, mese
rotunde etc) şi publicarea acestora în volume (culegeri), editate cu aceste ocazii
şi publicarea articolelor în reviste de specialitate, permit intrarea informaţiilor în
circuitul naţional şi internaţional şi asigură recunoaşterea priorităţii asupra
cercetării efectuate. Redactarea corectă a lucrărilor ştiinţifice prezintă o
deosebită importanţă şi prin formarea limbajului ştiinţific şi tehnic, a
vocabularului, a terminologiei etc. şi asigură unificarea şi impunerea acestui
limbaj. De asemenea, redactarea corectă a lucrărilor ştiinţifice contribuie la
formarea stilului ştiinţific, a tehnicii şi a artei scrisului ştiinţific, la dezvoltarea
artei de a vorbi, precum şi la desăvârşirea trăsăturilor etice ale cercetătorului,
specialiştilor şi oamenilor de ştiinţă. O redactare confuză, ambiguă şi neglijentă,
chiar dacă lucrarea a fost acceptată pentru comunicare sau publicare, poate
conduce la eşecul lucrării.
Faptul că apare un număr imens de comunicări, articole şi de publicaţii
(volume, culegeri, reviste etc), s-a pus problema raţionalizării acestora, atât în
ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma de prezentare. Pe această linie, au fost
elaborate şi publicate lucrări ce conţin recomandări, reguli, norme, instrucţiuni
etc., menite să uşureze citirea şi înţelegerea textului, publicarea şi regăsirea
informaţiilor expuse şi păstrarea documentelor originale.
Organizaţii şi Asociaţii Internaţionale (Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură - UNESCO, Asociaţia Internaţională a
Documentariştilor – AID şi Organizaţia Internaţională de Standardizare - ISO),
au elaborat şi publicat documente (rapoarte, coduri, ghiduri, standarde, norme
etc.), ce conţin recomandări, reguli etc., menite să ducă la sistematizarea
uniformizarea, tipizarea modului de structurare şi de redactare a comunicărilor şi
articolelor ştiinţifice, de indexare, păstrare şi de regăsire a informaţiilor cuprinse
în astfel de lucrări. În paralel, redacţiile revistelor ştiinţifice şi tehnice, precum şi
organizatorii manifestărilor ştiinţifice au elaborat şi perfecţionat continuu
instrucţiunile de redactare şi prezentare a articolelor şi comunicărilor ştiinţifice,
pe care le-au impus în rândul specialiştilor. În acelaşi timp, oamenii de ştiinţă,
cercetătorii, specialiştii au elaborat şi publicat şi alte aspecte legate de
metodologia generală cu privire la structura, limbajul, stilul, etica,
particularităţile de redactare şi prezentare a comunicărilor şi articolelor, din
diverse ramuri şi domenii ştiinţifice şi tehnice.

260
CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ELEMENTE DE TEHNICĂ EXPERIMENTALĂ ÎN ZOOTEHNIE

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că în redactarea unei lucrări


ştiinţifice, scrisul ştiinţific este considerat atât ca ştiinţă şi artă cât şi ca
tehnică, pentru că reprezintă un act de creaţie complex.
Din cele câteva idei prezentate rezultă că redactarea lucrărilor ştiinţifice
trebuie să se facă ţinând seama de anumite principii, recomandări, instrucţiuni,
reguli, norme etc., acceptate pe plan internaţional şi care pot constitui o bază
pentru redactarea corectă, uniformă şi clară a comunicărilor şi articolelor
ştiinţifice. Deprinderea scrisului ştiinţific şi tehnic trebuie începută încă din anii
de studii universitare, unde se poate realiza cu ocazia elaborării temelor sau
referatelor de seminar, a comunicărilor ştiinţifice, a proiectelor de an şi mai ales
a tezelor de licenţă sau a proiectelor de diplomă. Pe baza acestui considerent am
socotit că este o datorie a noastră de a introduce un capitol în această lucrare,
prin care să prezentăm câteva norme, reguli, indicaţii ce pot fi utilizate la
redactarea unei lucrări ştiinţifice şi didactice, deşi multe din aceste norme se pot
folosi şi la redactarea altor categorii de lucrări ştiinţifice, tehnice şi didactice,
cum ar fi: rapoarte de cercetare, protocoale, contracte de cercetare-proiectare,
tratate, monografii, manuale, cursuri, îndrumare, proiecte de diplomă sau teze de
licenţă, teze de doctorat etc.
Este cunoscut faptul că finalizarea unei cercetări se face prin lucrări
ştiinţifice, frecvent, sub formă de comunicări sau articole.
Comunicarea ştiinţifică este o lucrare ce urmează a fi prezentată sau
susţinută într-un cerc de specialişti sau la o manifestare ştiinţifică (congres,
conferinţă, sesiune, simpozion, colocviu, întrunire, reuniune, masă rotundă etc),
care trebuie să evidenţieze elemetele importante de originalitate, precum şi
contribuţia autorului (autorilor). De regulă, se prezintă oral, dar poate fi sau nu,
precedată (urmată) de o prezentare scrisă. Frecvent, comunicările scrise se
publică în volume (culegeri), editate cu ocazia diferitelor manifestări ştiinţifice.
Articolul ştiinţific este tot o lucrare sau un gen publicistic, care urmează
a fi publicat într-o revistă ştiinţifică sau în analele (buletinele) unităţilor de
învăţământ superior şi ale institutelor de cercetare ştiinţifică şi în care se
prezintă, într-o formă succintă o serie de idei, opinii, rezultate obţinute în urma
unor cercetări ştiinţifice etc. Spre deosebire de comunicare, articolul se prezintă
numai în scris. La baza redactării unei comunicări sau a unui articol ştiinţific
poate sta orice document cu care se finalizează o activitate de cercetare
ştiinţifică, cum ar fi: sinteze documentare, studii critice pe baza literaturii de
specialitate, rapoarte asupra unor lucrări de cercetare–proiectare, teze de

261
Ion Gr. CUCU, Vasile MACIUC, Domnica MACIUC

doctorat, proiecte de diplomă, proiecte de an etc., care sunt prelucrate şi


prezentate corespunzător.
Comunicarea ştiinţifică poate fi publicată ca atare, în forma în care a fost
prezentată, dar poate sta şi la baza redactării unui articol. În grupa articolelor
ştiinţifice, destinate publicării, mai pot fi incluse:
 expunerile de sinteză axate pe o anumită temă, în care sunt adunate,

analizate şi discutate rezultatele cercetărilor, a informaţiilor deja publicate.


Asemenea studii pot fi atât sub formă de editorial, respectiv, articole de
orientare şi concepţie, redactate de editori sau de o persoană competentă în
domeniu, cât şi sub formă de referate generale, în care se prezintă sinteza
datelor provenite din lucrările publicate recent, ce reflectă stadiul
cunoştinţelor şi a cercetărilor dintr-un anumit domeniu.
 publicaţii provizorii sau notă iniţială (preliminar), care aduc una sau mai

multe informaţii ştiinţifice noi, fără a fi suficient detaliate; autorul face


cunoscut primele rezultate ale cercetărilor sale, înainte ca ele să fie complet
încheiate, cu scopul de a-şi asigura prioritatea ştiinţifică;
 memoriu ştiinţific care cuprinde descrierea cercetărilor, tehnicilor (metode,

tehnologii etc.) sau a aparatelor noi (instrumente, instalaţii, dispozitive etc)


şi a rezultatelor obţinute la temele cercetate care au fost axate pe o anumită
problemă sau este prezentată activitatea de cercetare a unui om de ştiinţă.
7.2.1. Etica scrisului ştiinţific
Aşa cum am mai menţionat şi în alt capitol, pe plan internaţional, dar şi
în ţara noastră au apărut o serie de norme, recomandări, reguli etc. cu referire la
etica scrisului ştiinţific. Cu toate acestea, se constată abateri de la aceste norme
etice, pe care încercăm să le prezentăm în continuare.
O lucrare ştiinţifică (comunicare, articol etc.), începând cu redactarea,
trebuie să îndeplinească şi să respecte anumite norme etice, dintre care
menţionăm:
 conţinutul lucrării trebuie să justifice comunicarea sau publicarea acesteia,

prin ceva nou, printr-o contribuţie care să ducă la promovarea progresului


ştiinţei şi tehnicii şi să nu repete ce au mai scris şi alţi autori;
 în lucrare trebuie să se citeze corect sursele de informare folosite.

Recurgerea la reproducere sau la copiere după un autor fără a-l cita,


constituie culpă de plagiat, dezonorantă pentru cel ce o face şi care
antrenează şi consecinţe penale;
 în lucrare trebuie să se respecte priorităţile. Recunoaşterea lucrărilor

anterioare în aceeaşi problemă şi în special, a celor prioritare, constituie o

262