SIMBOLISMUL
Simbolismul reprezintă o direcţie literară manifestată încă de la sfârşitul sec. XIX, până la Primul Război Mondial, ce include autori înrudiţi prin viziune, preocupări, limbaj poetic etc.
Este un curent modern, primul caz de sincronizare culturală cu mişcarea europeană, la noi. În 1912, Tristan Tzara (pseudonim: S. Samyro) publică revista ,,Simbolul”. Revista ,,Viaţa nouă”
(1905-1925), condusă de Ov. Densusianu, sprijină noua orientare literară simbolistă, însă poeţilor simbolişti li s-au reproşat, mai ales de către G. Ibrăileanu, N. Iorga și I. Chendi, extravaganţa,
imitaţia modelelor literare apusene, temele morbide şi decadente sau obscuritatea mesajului.
„FILOSOFIA” SIMBOLISTĂ
Viziunea asupra lumii, a artei / Idei specifice crt.
- omul poate ajunge la cunoaşterea suprarealităţii prin
tehnici iniţiatice: vis, halucinaţie, spaţiul exotic,
simboluri magice pentru că există o corespondenţă
între realitate şi suprarealitate (lumea esenţelor)
-simboliştii propun poezia ,,pură”, considerată prototipul
artei, promovează autonomia esteticului
-eul este un instrument de cunoaştere riscant, de aceea se
propune explorarea subconştientului prin dereglarea
simţurilor
-sensibilitatea omului modern se caracterizează prin:
anxietate, nevroză, spleen, langoare, gust pt. morbid,
bizar; simbolismul aduce o ruptură profundă în plan
psihic (căutarea unei unităţi pierdute şi refacerea ei prin
corespondenţe)
-cosmosul poate fi cunoscut şi reprodus prin mijloace
nonraţionale
-există obsesia trecerii timpului, este acută percepţia
efemerului, a duratei, simboliștii sunt adepţi ai ,,trăirii
timpului”, nu ai ieşirii din timp (prin întoarcerea la
,,vârsta de aur”, precum romanticii)
-S. se opune gândirii raţionaliste, progresului ştiinţific, e
împotriva romantismului retoric, a realismului şi a
parnasianismului
-numele curentului provine de la titlul manifestului
literar Le Symbolisme (1886), al poetului francez J.
Moréas, publicat în suplimentul literar al ziarului ,,Le
Figaro”
-precursori ai simbolismului: Charles Baudelaire, P.
Verlaine, A. Rimbaud, S. Mallarmé, René Ghil, G.
Rodenbach, Emil Verhaeren
-simbolişti români: Alexandru Macedonski, I.
Minulescu, Ş. Petică, D. Anghel, G. Bacovia;
I. Pillat, T. Arghezi, I. Vinea (doar la începutul creaţiei
lor)
RETORICA SIMBOLISTĂ- IMAGINARUL SIMBOLIST
Limbajul poetic simbolist şi stările poetice specifice
-ambiguitatea este principiul limbajului modern [din meditaţie asupra lumii, poezia devine acum meditaţie asupra ei înseşi, poezia nu
comunică ceva, ci se comunică pe sine, e un univers autonom, paralel cu realitatea- e o caracteristică a poeziei moderne!]
-simbolul reprezintă un mijloc de comunicare, de transmitere a semnificaţiei, un cod, nu doar o figură de stil, în virtutea
corespondenţelor existente între realitatea concretă şi suprarealitate]; el poate comunica ceea ce nu se poate exprima; simbolismul
cultivă simbolul spontan, viu, original, nu pe cel convenţional, de ex: gheţurile polare, Narcis, Orfeu, nimfele, zborul corpului, culorile,
cheia, crinul, cavoul, călătoria, scuturarea florilor, plumbul etc.
-promovarea sinesteziei, definite ca asociere spontană între senzaţii de natură diferită, care se sugerează reciproc (sunet-culoare-
parfum), în virtutea corespondenţelor dintre domenii senzoriale distincte: auz, văz, miros, atingere, gust; sinestezia produce perturbarea
simţurilor şi devine o cale de acces spre esenţe: ,,graţii albe”(D.A.), ,,parfumul palid al rozei”(N.D.), ,,albul treptelor sonore”(A.M.),
,,lavandă sonoră” (T.A.)
-sugestia, vagul sunt preferate pentru lecturile/interpretările multiple, pentru ambiguitatea lor poetică, ce poate duce chiar la ermetism,
la obscuritate semantică. Forme ale ambiguităţii simboliste sunt: nedeterminarea (folosirea pron., adj., adv. nehot., a cuv. abstracte,
elipsei, a efectelor sonore, a metaforei etc.); sentimentele incerte, difuze, vagi, de spaimă, îndoială, visul; exprimarea aluzivă,
fragmentarismul (elipsa este generalizată în text); sugestiile muzicale (prin aliteraţii, rime interioare, repetiţii, ritm, alte efecte sonore).
-arta versurilor simboliste este arta muzicii (A.M.), deci se cultivă refrenul (versul repetat) și laitmotivul, cu funcţie de incantaţie, de
vrajă, de mister
-estomparea contururilor prin elemente vizuale difuze: umbră, fum, ceaţă (vagul simbolist), obiectele masive devin fluide şi invers
-surprinde efemerul, devenirea, fluidul temporal, scuturarea florii, apariţiile fugare, întăresc sentimentul de angoasă, degradare
inevitabilă, senzaţia de monotonie [se observă percepţia dureroasă a efemerităţii vieţii, a temporalităţii]
-monotonia este rezultatul repetiţiilor, al temelor unitare, ea redând obsesia asumată de poeţi şi derivând din teoria corespondenţelor,
care atestă principiul conform căruia ,,câmpul poetic de echivalenţe este unitar”
- este preţuit artificialul (simbolismul este un curent ce promovează estetismul, „arta pentru artă”), elementul rar folosit în lirică,
precum: havuzul, parcul, piatra preţioasă, decorul uman, opera de artă, neologismul rar şi preţios; ironia, intertextul (trimitere la alte
texte literare), sarcasmul (mai ales în postsimbolism)
-grija pentru forma poeziei: poezii cu formă fixă (sonet, rondel) sau muzicale (romanţă), versul foarte scurt sau foarte lung,
ingambamentul, versul liber, poemul în proză (Ş. Petică)
-imaginarul simbolist cuprinde: fixarea în universul interior, în spaţii concentrice: camera, parcul, oraşul; retrăirea mitului,
experimentat prin vis, prin paradisurile artificiale (recreate prin alcool, opiu, transmutaţia sufletelor etc.); evaziunea imaginară (v. tema
călătoriei imaginare, motivul corabiei, al părăsirii țărmurilor), nostalgia spaţiilor exotice, reveria, călătoria ca imposibilitate de a atinge
ţinta propusă; imagini ale instrumentelor muzicale, ale sunetelor; elementele naturale sunt doar proiecţii ale interiorităţii, sunt
artificializate sau generează senzaţii neaşteptate: frig, căldură (vezi ploaia).
-interioritatea psihică este este esenţială, ea include erosul, melancolia, obsesia, nevroza, boala, langoarea/ morbidezza (moleşeala,
apatia), starea de spleen (starea de plictis existenţial); în decadentism se accentuează morbidul, boala, prin efectele sale devastatoare.