Mișcare (fizică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Mișcarea implică o schimbare de poziție. Vedere dintr-un tren care pleacă din gară.

În fizică, mișcarea este schimbarea poziției unui obiect în timp. Mișcarea este descrisă

prin distanță, timp, viteză și accelerație. Mișcarea unui corp este studiată prin alegerea
unui sistem de referință de către un observator și prin măsurarea schimbării poziției
acelui corp față de acel sistem de referință.
Dacă poziția unui corp nu se schimbă în raport cu un anumit sistem de referință, se
spune că acesta se află în repaus, este nemișcat, imobil, staționar sau are o poziție
constantă (invariantă). Mișcarea unui obiect nu se poate schimba decât prin acțiunea
unei forțe. O mărime importantă pentru descrierea mișcării este impulsul, direct legat
de masa și viteza obiectului; impulsul total al obiectelor dintr-un sistem izolat, adică
neafectat de forțe externe, nu se schimbă odată cu timpul (legea conservării impulsului).
Deoarece nu există un sistem de referință absolut, mișcarea absolută nu poate fi
determinată.[1] Astfel, în Univers totul poate fi considerat a fi în mișcare.
Această descriere generală a mișcării se aplică obiectelor, corpurilor
și particulelor de materie, radiației, câmpurilor, spațiului și spațiului-timp. Termenul de
mișcare, în general, semnifică o schimbare în timp a configurației unui sistem fizic: se
poate vorbi despre mișcarea unui val sau despre mișcarea unei particule cuantice, unde
configurația constă în probabiliatea de ocupare a unor anumite poziții. Ramurile fizicii
care se ocupă de aspectele fundamentale ale mișcării sunt grupate sub numele
de mecanică. Mișcarea la scară macroscopică este descrisă de mecanica clasică;
mișcarea la scară microscopică este descrisă de mecanica cuantică.

Cuprins

 1Mecanica clasică
 2Mecanica cuantică
 3Forme de mișcare „imperceptibile”
 4Forme particulare de mișcare
 5Note
 6Legături externe

Mecanica clasică[modificare | modificare sursă]

Exemplar al primei ediții din Principia, cu corecturile făcute de Newton însuși pentru ediția a doua.

Mecanica clasică descrie mișcarea obiectelor macroscopice, de la proiectile la

componente ale mașinilor, și a obiectelor astronomice cum ar
fi planetele, stelele și galaxiile. Produce rezultate foarte precise și este unul dintre cele
mai vechi domenii ale științei, ingineriei și tehnologiei. Fundamentul mecanicii clasice îl
reprezintă legile lui Newton, care descriu relația dintre forțele care acționează asupra
unui corp și mișcarea acelui corp. Acestea au fost compilate prima dată de Sir Isaac
Newton în lucrarea sa Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, publicată pentru
prima oară pe 5 iulie 1687.[2] În formularea inițială a lui Newton,[3] cele trei legi sunt:
Legea I. Fiecare corp perseverează în starea sa de repaus, sau de mișcare uniformă în
linie dreaptă, cu excepția cazului în care este obligat să schimbe acea stare de forțele
imprimate pe el.
Legea II. Alterarea mișcării este întotdeauna proporțională cu forța motrice imprimată;
și se face în direcția liniei drepte în care acea forță este imprimată.
Legea III. Fiecărei Acțiuni i se opune întotdeauna o Reacție egală: sau acțiunile
reciproce a două corpuri unul asupra celuilalt sunt întotdeauna egale și îndreptate către
părți contrare.
Mecanică clasică a fost dezvoltată ulterior de Albert Einstein, prin teoria relativității
restrânse și teoria relativității generale. Relativitatea restrânsă (sau specială) se referă
la mișcarea obiectelor cu viteză ridicată, apropiată de viteza luminii. Relativitatea
generală descrie mișcarea maselor mari (astronomice) sub acțiunea forței gravitației.

Mecanica cuantică[modificare | modificare sursă]

Mecanica cuantică este un ansamblu de principii care descriu realitatea fizică la nivel
atomic (molecule și atomi) și subatomic (electroni, protoni, neutroni și particule
elementare). Această descriere include descrerea dualității undă-particulă și principiul
incertitudinii. Mecanica cuantică constituie baza pentru înțelegerea unor fenomene cum
ar fi superfluiditatea, supraconductibilitatea și sistemele biologice.
Forme de mișcare „imperceptibile”[modificare | modificare sursă]
Unele forme de mișcare apar simțurilor umane ca „imperceptibile”, fie din cauză că
lipsește un sistem de referință la scara respectivă, fie fiindcă ele sunt prea lente. [4]

 Expansiunea Universului (legea lui Hubble).[5]

 Calea Lactee. Datele astronomice sugerează că galaxia noastră se deplasează

cu o viteză de ordinul 600 km/s față de poziția observată a altor galaxii din apropiere
și față de fondul cosmic de microunde.[6]

 Soarele și sistemul solar. Soarele se mișcă pe o orbită circulară în interiorul Căii

Lactee, iar planetele și sateliții lor se mișcă odată cu Soarele.[7]

 Pământul orbitează în jurul Soarelui cu perioada de un an, fenomenul fiind

evidențiat de succesiunea anotimpurilor. Simultan, Pământul se rotește în jurul axei
proprii, fenomenul fiind evidențiat de succesiunea zilelor și nopților.[8]

 Dinamica scoarței terestre. Conform teoriei tectonicii plăcilor, continentele se

deplasează prin curenții de convecție din interiorul mantalei, ceea ce explică
formarea și deriva continentelor și formarea bazinelor oceanice. [9][10][11]

 Organismul uman. Inima umană se contractă în mod constant pentru a

pompa sânge în tot corpul. Există variații considerabile în vitezele de curgere a
sângelui prin vene și artere; ele se situează între 0,1 m/s și 0,45 m/sfluxurile de vârf
ale venelor cave au fost găsite între 0,1 m / s și 0,45 m / s. Alimentele digerate se
deplasează prin intestinul subțire cu o viteză medie de 0,036 m/s. Fluidul limfatic se
deplasează printr-un capilar limfatic al pielii cu aproximativ 0,0000097 m/s.[12]

Lumina solară are nevoie de aproximativ 8 minute și 17 secunde pentru a parcurge distanța medie între Soare
și Pământ.

 Celulele. Trasarea citoplasmatică este mecanismul prin care celulele deplasează

molecule în întreaga citoplasmă. Diferite proteine funcționează ca motoare
moleculare în celule. S-a descoperit că veziculele propulsate de proteinele motorii
au o viteză de aproximativ 0,00000152 m/s.[13]
 Particule. Toate particulele de materie sunt în mișcare constantă: ele se
deplasează și se ciocnesc, se rotesc și vibrează. Această mișcare este detectată
de nervii umani ca temperatură, provocând senzațiile de căldură și frig.[14]

 Particule subatomice. În jurul nucleului atomic se mișcă un număr de electroni,

care formează așa-numitul nor electronic. În interiorul
nucleului protonii și neutronii se mișcă sub acțiunea forței nucleare tari și
a interacțiunii electromagnetice.[15]

 Lumina. Lumina se propagă cu viteza c = 299 792 458 m/s, care este

o constantă universală și limita superioară a vitezelor posibile în Univers.