MINISTERUL CULTURII, EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA DEPARTAMENTUL

ŞTIINŢELE SOLULUI, GEOGRAFIE, GEOLOGIE, SILVICULTURĂ ŞI DESIGN

Împăduriri

Cultura stejarului

Realizat de Gîra Mihail

Student S-31 F/R

2021

1
 Capitolul I. Noţiuni introductive

1.1. Rolul şi importanţa pădurilor

Încă de la apariţia lor, pădurile au jucat un rol important în viaţă planetei noastre,
contribuind de multe ori hotărâtor la dezvoltarea societăţii omeneşti.
La apariţia omului, pădurile constituiau sursa principală de hrană şi adăpost, precum
şi prima sursă de energie (prin lemnul de foc produs) pentru acesta. Mai târziu, ele au fost
preţuite de către omul vânător sau crescător de animale datorită cantităţii şi calităţii vânatului
adăpostit ori după fructele sau iarba produse.
De peste 5.000 de ani, începând din epoca fierului, lemnul s-a impus ca principalul
produs al pădurii, acesta reprezentând cel mai important combustibil şi material de construcţie
în cele mai diverse zone ale globului. Astfel, fără marile cantităţi de lemn recoltate din păduri,
marile civilizaţii ale Sumerului, Asiriei, Egiptului, Chinei, Cretei, Micenelui, Greciei şi Romei
Antice, Europei de Vest şi Americii de Nord nu s-ar fi dezvoltat niciodată. Acesta este şi
motivul pentru care se consideră, pe bună dreptate, că “lemnul a fost eroul nelăudat al
revoluţiei tehnologice care ne-a adus de la cultura osului şi pietrei până în prezent” (Perlin,
1989). Din păcate, datorită rolului său de “fundaţie pe care s-au clădit civilizaţiile primitive”
şi care a fost recunoscut deja de către Platon (427-347 î.e.n.), Cicero (106-43 î.e.n.), Lucreţiu
(99-55 î.e.n.), Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), pădurea a fost exploatată intens, mai ales pentru
mărirea suprafeţei cultivate agricol (“apariţia agriculturii a fost un torent în impactul omenirii
asupra pădurii”), iar suprafaţa acesteia s-a redus şi se reduce încă la un nivel alarmant pentru
viitorul planetei.
În linii mari, de multă vreme se consideră că pădurile îndeplinesc un dublu rol, (1)
fizico-geografic şi (2) antropo-geografic.
Rolul fizico-geografic al pădurilor se manifestă în câteva direcţii:
1. Rolul geomorfologic (influenţa pădurilor asupra formării şi modelării scoarţei terestre)
Pe lângă rolul pe care pădurile l-au jucat în acumularea marilor depozite de cărbuni din
subsol, ele au întârziat producerea eroziunilor şi a alunecărilor de teren în părţile ridicate ale
reliefului, favorizând în acelaşi timp depunerile în depresiuni. De asemenea, prezenţa
pădurilor a împiedicat acţiunea destructivă a vânturilor (“Prin despăduriri omul seamănă vânt
şi culege furtună” – Jacquot, 1931).

2
2. Rolul climatic (influenţa pădurilor asupra climei)
În acest sens, s-a constatat că pădurile:
• îndulcesc extremele de temperatură din timpul iernii şi al verii, exercitând o influenţă
similară cu cea a oceanelor;
• sporesc umiditatea absolută şi relativă a aerului, putând să acţioneze favorabil asupra
precipitaţiilor;
• reduc viteza vântului;
• înlesnesc depunerea zăpezii;
• împiedică evaporarea apei din sol şi transpiraţia excesivă a plantelor.
3. Rolul edafic (influenţa pădurilor asupra solului)
Această influenţă se manifestă prin:
• contribuţia arborilor, datorită sistemului radicelar, la dezagregarea rocilor şi sporirea
profunzimii solului, precum şi la întreţinerea umidităţii, afânării şi bunei structurări a acestuia;
• îmbogăţirea solului în elemente asimilabile, datorită litierei bogate, în descompunere;
• consolidarea terenurilor expuse alunecărilor de teren şi spălărilor de suprafaţă, ca şi
împiedicarea formării avalanşelor;
• fixarea şi punerea în valoare a dunelor de nisip şi a nisipurilor zburătoare.
4. Rolul hidrologic (influenţa pădurilor asupra regimului apelor)
Acest rol se realizează prin:
• absorbţia apelor de suprafaţă şi regularizarea debitelor lichide, care devin mai constante şi
mai ridicate, împiedicându-se astfel producerea inundaţiilor (“Pădurea este regulatorul
suveran al regimului apelor” – Jacquot, 1931);
• drenarea biologică la care contribuie toate etajele de vegetaţie din pădure, fapt datorat
transpiraţiei puternice a masei foliare.
Rolul antropo-geografic al pădurilor constă din:
1. Rolul pădurilor ca producătoare de materii prime
Pădurea reprezintă una dintre sursele principale de materii prime, neexistând nici o
ramură economică care să nu folosească lemnul sau celelalte produse ale acesteia. În mod
convenţional, materiile prime produse de pădure s-au împărţit în produse lemnoase şi produse
nelemnoase, acestea din urmă numite uneori, în mod impropriu, produse accesorii (Drăcea,
1923-1924; Dengler, 1935). Produsele lemnoase sunt reprezentate prin masa lemnoasă
produsă de arbori şi recoltată din păduri după anumite reguli. Aceasta este utilizată, după
împrejurări, ca lemn de lucru (folosit în diverse ramuri economice) şi ca lemn de foc. Timp de
mii de ani (de la apariţia omului până la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu utilizarea pe

3
scară din ce în ce mai largă a cărbunilor), lemnul a constituit principala sursă de energie
primară pe glob. Ponderea sa ca sursă de energie a scăzut însă continuu după 1850 astfel că
aceasta reprezintă actualmente doar 2-3%.
Dacă, în 1950, se consumau anual pe glob cca 1,5 miliarde m3 de lemn, actualmente
se utilizează cca 3,4 miliarde m3/an, în condiţiile în care populaţia planetei a crescut de la 2,5
miliarde locuitori (1950) la cca 6,3 miliarde locuitori în prezent (Schmincke, 1996). Din
volumul de lemn recoltat anual, mai mult de jumătate este lemn de foc, din care 90% este
produs şi consumat în ţările în curs de dezvoltare. Astfel, lemnul constituie încă principala
sursă de energie pentru circa 2 miliarde de locuitori ai Terrei, care reprezintă aproximativ 3/4
din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare (Perlin, 1989). Lemnul de lucru industrial este
produs şi consumat (79%) mai ales în ţările dezvoltate (FAO, 2001).
Este evident că unul dintre scopurile principale ale silviculturii este producerea a cât
mai mult lemn de lucru, cu o mai mare valoare de întrebuinţare, “căci pe când, la nevoie,
lemnul de lucru se poate întrebuinţa şi drept combustibil, lemnul de foc nu-l putem întrebuinţa
la construcţii” (Drăcea, 1923-1924).
Deşi există tendinţa de înlocuire a lemnului cu alte materii prime sau prelucrate (sticlă,
metale, mase plastice, ciment, beton armat etc.), odată cu evoluţia societăţii acesta îşi găseşte
utilizări tot mai variate.
Astfel, dacă în urmă cu peste 40 de ani, lemnul avea cca 5.000 de întrebuinţări
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959), actualmente acesta se utilizează în cca 10.000 de
scopuri diferite (FAO, 2001).
Produsele nelemnoase sunt reprezentate prin toate celelalte produse vegetale sau
animale ale pădurii, respectiv vânatul, coaja, substanţele tanante, coloranţii, răşina, gutaperca,
fructele, florile, liberul de tei, plantele medicinale, ciupercile, etc. Produsele nelemnoase au
reprezentat, la începuturile silviculturii, principalul produs al pădurilor, demn de amintit fiind
mai ales vânatul. Deşi se folosesc pe scară largă în numeroase industrii (chimică,
farmaceutică, alimentară, etc.), acestea au fost frecvent subevaluate şi, de aceea, nepuse
plenar în valoare, neacordându-li-se importanţa datorată imensului potenţial economic pe care
îl au.
2. Influenţa pădurilor asupra culturilor agricole şi creşterii animalelor
Rolul menţionat se datorează modificărilor care apar în climatul şi solul unei regiuni şi
sunt datorate pădurii, care contribuie astfel indirect la ameliorarea condiţiilor de vegetaţie ale
culturilor agricole învecinate. Păşunile, fâneţele şi culturile de plante furajere adiacente

4
pădurilor, care se dezvoltă mai viguros şi produc mai mult şi mai constant, au şi ele de
câştigat din prezenţa vegetaţiei forestiere.
3. Rolul igienic, estetic şi social al pădurilor
Acest rol se datorează caracteristicilor pădurii care:
• constituie un puternic filtru natural deoarece reţine praful şi fumul, fixează şi distruge
microbii;
• asimilează dioxidul de carbon produs în industrie, refăcând stocul de oxigen atmosferic
necesar respiraţiei;
• prin fitoncidele degajate de frunzele şi florile plantelor de pădure se distrug unele
microorganisme patogene (bacterii), realizînd în plus ozonificarea şi ionizarea aerului;
• înfrumuseţează peisajul unei regiuni, oferind satisfacţii vizuale deosebite şi constituind un
motiv de inspiraţie şi imbold creator în artă. În acest sens, sunt demn de menţionat creaţiile
picturale ale lui Jacob van Ruysdael (1629-1682), Ivan Şâşkin (1832-1898) sau ale şcolii de
la Barbizon din Franţa, de care au fost legaţi şi maeştrii români Nicolae Grigorescu (1838-
1907) şi Ion Andreescu (1850-1882), creaţiile literare ale lui Mihai Eminescu (1850-1889),
Alphonse de Lamartine (1790-1869), Victor Hugo (1802-1885), Rainer Maria Rilke (1875-
1926) etc.;
• prin bunurile şi binefacerile exercitate de-a lungul timpului au creat o permanentă legătură
cu societatea omenească, realizănd o importantă funcţie socială. În legătură cu acest aspect,
romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu scria în 1954: “Poporul român este un popor al
codrilor; trăirea laolaltă şi contopirea codrului cu poporul, în decurs de veacuri, este
prelungită până azi, după o existenţă milenară, în cântecul popular căruia tocmai această
dăinuire vie îi dă specificul său, modalitatea sa concretă, ceea ce numim, cu un termen din
afară, stilul său”. Acest rol social al pădurii este evident luînd în considerare şi populaţia
angajată în activităţi specifice sectorului silvic şi prin care îşi asigură mijloacele de existenţă.
Toate aceste influenţe trec de multe ori neobservate mai ales în regiunile bogate în păduri. În
schimb, atunci când pădurile, din diverse motive, au dispărut sau sunt reduse drastic, rolul şi
efectele pozitive ale prezenţei acestora devin evidente, distrugerea lor fiind resimţită la nivelul
cadrului general (fizico-geografic, biogeografic şi socio-economic) al regiunii. Acesta este,
spre exemplu, cazul a întinse regiuni din China, S.U.A., India, Bangladesh, sudul Europei dar
şi al ţării noastre, unde inundaţiile catastrofale din ultimele secole au fost datorate în special
reducerii drastice a suprafeţei păduroase în bazinul superior ale cursurilor principale de apă.

5
 1.2. Zonarea funcţională a pădurilor

Pădurile nu produc doar bunuri ce pot fi vândute pe piaţa reală – lemn şi produse
accesorii, respectiv fructe, ciuperci, răşină, taninuri ş.m.a. – ci şi servicii protective sau
recreative ce sunt, din punct de vedere al teoriei economice, bunuri publice. Dintr-o asemenea
perspectivă, a produce două sau mai multe bunuri sau servicii presupune alocarea unor resurse
limitate prin natura lor, cea mai importantă fiind chiar suprafaţa de fond forestier destinată
unui singur produs (lemnul, în majoritatea covârşitoare a cazurilor) sau serviciu. Ca o pădure
să poată asigura toate acestea, ea trebuie zonată funcţional, în raport cu o serie de criterii şi
obiectivele sociale, economice şi ecologice.
Operaţia prin care arboretele actuale sau viitoare sunt încadrate în categorii
funcţionale se numeşte zonare. Este una din cele mai importante decizii amenajistice,
premergătoare stabilirii bazelor de amenajare şi reglementării procesului de producţie. De
regulă, zonarea are un caracter permanent: unei păduri i se pot atribui una sau mai multe
funcţii; amenajamentul românesc fiind cu predilecţie unul multifuncţional (Giurgiu, 1988).
Încă din secolul al XVI-lea, în regiuni ale globului cu silvicultură avansată, covorul
forestier a fost împărţit în păduri destinate producţiei de lemn (păduri de producţie) şi păduri
destinate să îndeplinească anumite funcţii de protecţie (păduri de protecţie) (Endres, 1922, în
Rucăreanu, 1967). Astfel de preocupări sau manifestat, însă mult mai târziu, şi în ţara noastră,
cu precădere în perioada interbelică, conducând la adoptarea Legii pentru pădurile de
protecţie (1935).
După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la reglementarea prin lege a funcţiilor
pădurilor, atât pentru a se evita unele greşeli de gospodărire, cât şi pentru a orienta
gospodărirea lor în conformitate cu specificul fiecărei zone geografice de cultură. Prima
reglementare privind zonarea funcţională a pădurilor din România s-a realizat prin Hotărârea
Consiliului de Miniştri (H.C.M) nr. 114/1954, bazată pe “Criteriile de clasificare funcţională a
pădurilor” elaborate de prof.dr. Ion Popescu-Zeletin în anul 1953. H.C.M-ul respectiv a fost
completat prin Codul silvic din 1962 şi Ordinul M.E.F nr. 3134/1963.
Actualmente, prin modificările survenite odată cu apariţia Legii nr. 2/1987 şi a
seturilor de norme tehnice în silvicultură elaborate la mijlocul anilor ’80 şi în anul 2000 (mai
ales Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor, respectiv Norme tehnice privind alegerea şi
aplicarea tratamentelor), pădurile ţării se împart astfel: (Tabelul 1.1.)

6
 Tabel 1.1. Zonarea funcţională actuală a pădurilor României

Se observă că pădurile din grupa I au o pondere mai mare decât a celor din grupa a II-a
şi care a crescut în permanenţă după 1954 dar mai ales după 1980.
În plus, la nivelul grupei I şi al celor cinci subgrupe componente au fost definite 58
categorii funcţionale, ceea ce face ca, în România, să se ajungă la "cea mai evoluată teorie a
funcţiilor şi la cea mai avansată zonare funcţională a pădurilor din Europa" (Giurgiu, 1993).
În legătură cu zonarea funcţională prezentată se observă faptul că tuturor pădurilor României
li s-au stabilit funcţii de protecţie de diferite tipuri, chiar şi în cazul în care arboretele au rolul
de producere a lemnului cu diverse utilizări industriale sau de a favoriza cultura intensivă a
vânatului.

1.3. Caracterizarea generală a pădurilor ţării noastre

România avea în 1800, 8.5 mil. ha de pădure, adică 35-45% din teritoriu, suprafaţă
care s-a redus, continuu, astfel că în 1974 ajunsese la doar 6.5 mil. ha (27% din teritoriu), iar
acum suprafaţa împădurită a scăzut sub optimul ecologic. Cauzele acestei reduceri drastice
presupun poluarea industrială (cca 6-7%), dar, şi mai mult, defrişare abuzivă, iresponsabilă şi
păşunatul excesiv; dar şi posibilităţile de regenerare a padurilor fiind reduse.
De asemenea, un fenomen caracteristic României este caracterul galopant al uscării
pădurilor, datorită depăşirii pragului critic al concentraţiei de bioxid de sulf pentru
ecosistemul forestier.
În conformitate cu raportarea statistică dată de Regia Naţională a Pădurilor, fondul
forestier national al Romaniei ocupa la data de 31.12.2009 suprafaţa totală de 6,4 milioane ha,
din care proprietate publica a statului 3,4 milioane ha (52,2%).
Între ţările europene, după date FAO-1997, România ocupă sub aspectul mărimii
fondului forestier, locul IX, înaintea sa situându-se: Suedia cu 27,528 milioane ha (66,9%),

7
Finlanda 22,500 milioane ha (73,9%), Spania 17,915 milioane ha (35,9%), Franţa 15,554
milioane ha (28,3%), Germania 11,076 milioane ha (31,7%), Norvegia 9,387 milioane ha
(30,7%), Polonia 9,192 milioane ha (30%) şi Italia 9,979 (33,9%).
În decursul secolelor, fondul forestier al ţării noastre a suferit o continuă şi puternică
diminuare. În trecutul îndepărtat, pe timpul dacilor, pădurile ocupau circa 80% din teritoriul
ţării. Cea mai mare parte din aceste păduri au fost transformate în păşuni, care în urma
defrişării vegetaţiei lemnoase au devenit azi terenuri cu un stadiu avansat de degradare.
Amelioararea acestor terenuri cu suprafaţă de câteva milioane de hectare în prezent
neproductive constituie o problemă de importanţă naţională, care nu poate fi rezolvată fără
împădurirea şi includerea acestor terenuri în fondul forestier.
Analizând evoluţia mărimii fondului forestier în diferite ţări se constată că ţările
dezvoltate din punct de vedere economic, are loc un proces de crestere a suprafeţei fondului
forestier a unor terenuri degradate şi de slabă productivitate agricolă. În ţările slab dezvoltate
are loc un proces invers, de diminuare a fondului forestier, rezultat al defrişării pădurilor şi
schimbării destinaţiei terenurilor.
Teritoriul României în suprafaţă de 238391 km pătraţi, prezintă în cuprinsul său o
mare diversitate de condiţii fizico-geografice.
Acest teritoriu cantonat între 0 şi 2544 m altitudine, este amplasat în totalitate în zona
ocupată de clima temperată, anume acolo unde se întrepătrund cele două mari climate zonale
(de stepă şi silvostepă) şi cele trei mari climate regionale: central european (suboceanic), est-
european (continental) şi sud-est european (cu influenţe submediteraneene). (Tufescu,1974,
Doniţă ş.a., 1981).
Relieful României este alcătuit din 31% munţi (peste 800 m altitudine), 36% dealuri şi
podişuri (200-800 m altitudine) şi 33% câmpii (sub 200 m altitudine).
Datorită condiţiilor naturale, precum şi intervenţiilor antropice de-a lungul timpului,
repartiţia teritorială a pădurilor României este destul de inegală, acestea reprezentând 10% în
zona de câmpie, 30% în zona dealurilor şi 60% în zona de munte, deşi suprafaţa ţării din
punct de vedere geografic, cuprinde cele trei zone de relief în proporţii aproape egale.
Dacă România, iniţial era un teritoriu al pădurilor de stejar, gorun, cer, gârniţă şi stejar
pufos (peste 40% din fondul forestier), fag (14%) şi molidişuri (6%), în timp s-au produs
modificări esenţiale, actualmente predominând fagul şi răşinoasele, în proporţie de peste 60%,
(fag 30,4% şi răşinoase 30,3%).
Teritoriul României, deşi este situat în climatul temperat, favorabil vegetaţiei
forestiere, nu este în întregime propice dezvoltării pădurii, existând în acest sens două limite:

8
 - limita termică, la altitudini maxime, care variază între 1650-1850, fiind
determinată de scăderea perioadei de vegetaţie sub 100 de zile (în zona montană,
care nu permite maturarea seminţelor şi lignificarea lujerilor, creând condiţii
termice insuficiente în aer şi sol);
- limita hidrică, care se constată în deosebi în zona de stepă din sud-estul ţării (prin
influenţa apei în sol şi a transpiraţiei ridicate).
Ca atare, în condiţiile ţării noastre, extinderea potenţială a pădurii este realizabilă în
proporţie de maximum 80%, în diferite condiţii şi grade de favorabilitate, restul de cca 20%
fiind afectate de uscăciune sau de secetă în timpul verii.
Din punct de vedere ecologic, cele mai favorabile condiţii de extindere a vegetaţiei
forestiere în România sunt întrunite în regiunea delurilor înalte şi în partea inferioară şi
mijlocie montană (între 500-1400 m altitudine); în care se dezvoltă în condiţii optime gorunul,
fagul, bradul şi molidul. Un anumit grad de favorabilitate se realizează şi în luncile râurilor
mari din câmpie, pentru unele specii ca: plopii autohtoni şi euramericani, salcia, frasinul,
stejarul pedunculat ş.a.
Fondul forestier din perspective economice şi teritorial-administrativ. Economiştii şi
silvicultorii consider că pentru acoperirea nevoilor de lemn şi îndeplinirea în bune condiţii a
funcţiilor de protecţie, este necesar ca pădurile să ocupe cel puţin 25% din suprafaţa unei ţări.
Această limită de 25% trebuie privită cu unele rezerve deoarece nu numai suprafaţa, ci şi
celelalte caracteristici ale fondului forestier influenţează atât producţia de lemn cât şi modul în
care sunt îndeplinite funcţiile de protecţie atribuite pădurilor.
În România fondul forestier reprezintă 27,7% din întreg teritoriul ţării, iar dacă se ia în
considerare numai suprafaţa pădurilor, valoarea acestui indicator este 26,3%.
Pe judeţe, procentul pădurilor variază foarte mult de la un judeţ la altul. Sub acest
aspect, după anul 2000, pe primul loc se situează Suceava, singurul judeţ în care pădurile
ocupă mai mult de jumătate (50,9%) din teritoriu. Bogate în păduri, cu procent păduros mare,
peste 40% sunt judeţele: Vâlcea (47%), Caraş-Severin (45,7%), Gorj (44,4%), Neamţ
(44,1%), Hunedoara (43,8%), Covasna (43,6%), Maramureş (41,7%), Argeş (41,0%), Bacău
(40,3%).
Ponderi foarte mici din teritoriu, sub 10%, deţin pădurile din judeţele: Călăraşi (4,2%),
Constanţa (5%), Teleorman (5%), Brăila (5,4%), Ialomiţa (5,8%), Galaţi (8,1%) şi Olt (9,5%).

9
 1.4. Direcţii privind gospodărirea pădurilor în prezent şi în viitor

La nivelul anului 1990, întregul fond forestier naţional se afla în proprietatea statului.
Ca urmare a aplicării legilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra fondului funciar
(Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000 şi Legea 247/2005), la data de 31.12.2010 fondul
forestier proprietate publică a statului, administrat de Regia Naţională a Pădurilor, era de
3.338,9 mii ha respectiv reprezenta 66,3 % din fondul forestier naţional. În conformitate cu
prevederile Codului silvic (Legea nr.46/2008), fondul forestier domeniu public al statului este
administrat de Regia Nationala a Padurilor – Romsilva, iar fondul forestier proprietate privată
care a rezultat în urma retrocedării prin legile funciare este administrat de ocoale silvice
private. Modalitatea practică de gestionare a fondului forestier se reglementează prin
amenajamentele silvice. Acestea constituie baza a cadastrului forestier şi a titlului de
proprietate a statului şi stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social-economice,
ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor.
Amenajamentele silvice se elaborează, de către Institutul de Cercetări şi Amenajări
Silvice şi alte unităţi atestate, pe ocoale silvice şi unităţi de producţie, pe perioade de 10 ani şi
sunt aprobate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Obiectivele principale de gospodărire a pădurilor pentru viitor sunt stabilite prin
Strategia dezvoltării durabile a silviculturii din România pentru perioada 2000-2020, de către
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Obiectivele fundamentale ale strategiei
dezvoltării durabile a silviculturii din România se concretizează prin:
 protejarea şi gestionarea durabilă a pădurilor româneşti prin perfecţionarea
structurilor instituţionale, promovarea legislaţiei silvice, formarea conştiinţei
forestiere a populaţiei, creşterea suprafeţei ocupate de păduri, în special prin
împădurirea terenurilor din afara fondului forestier afectate de fenomene
dăunătoare (eroziune, alunecări, etc.), accesibilizarea întregului fond forestier
naţional, dezvoltarea cercetării ştiinţifice;
 realizarea sistemului informatic al fondului forestier, adică Inventarul
Forestier Naţional. În acest sens pentru definirea politicii forestiere naţionale s-
au pus bazele primului Inventar Forestier Naţional începând cu anul 2007,
acest inventar este aliniat la standardele europene şi este bazat pe inventarierea
statistică a fondului forestier naţional realizat prin suprafeţe de probă
permanente cu un ciclu de 5 ani, inventarierea implică metode şi tehnici

10
 moderne de măsurare, întregul fond forestier naţional fiind eşantionat printr-o
reţea sistematică de pătrate de 4x4 km în zona montană şi 2x2 km în zona de
câmpie, trasată în Sistemul de proiecţie Stereografic 1970;
 modernizarea sistemului de amenajare a pădurilor, în acest sens este necesar
realizarea amenajamentelor în sistem GIS;
 perfecţionarea sistemului de cadastru forestier;
 îmbunătăţirea accesibilităţii fondului forestier prin modernizarea şi
consolidarea drumurilor forestiere existente, creşterea desimii drumurilor
forestiere, dezvoltarea reţelei de accesibilizare interioară a arboretelor;
 reconstrucţia pădurilor necorespunzătoare ecologic şi economic prin
extinderea lucrărilor de amenajare complexă a bazinelor hidrografice
torenţiale;
 sprijinirea deţinătorilor de terenuri forestiere în vederea gospodăririi durabile
a acestora prin crearea de facilităţi care să favorizeze asocierea proprietarilor
de păduri sau integrarea lor în structuri existente, asigurarea monitorizării şi
asistenţei tehnice gratuite deţinătorilor particulari de păduri, crearea de
facilităţi şi asistenţă pentru proprietarii de terenuri particulare, în scopul
producerii materialului de plantat şi realizarea de împăduriri, identificarea şi
atragerea surselor de finanţare externă;
 gestionarea durabile a resurselor cinegetice şi piscicole prin elaborarea
planurilor de amenajament cinegetic şi piscicol pentru fondurile de vânătoare şi
pescuit, combaterea eficientă a braconajului cinegetic şi pişcicol cu implicarea
instituţiilor abilitate ale statului, repopularea nişelor ecologice pentru creşterea
stabilităţii şi productivităţii ecosistemelor, controlul adecvat al gestiunii
fondurilor de vânătoare, promovarea legislaţiei adecvate şi respectarea
convenţiilor internaţionale;
 dezvoltarea ofertei de servicii şi produse ale pădurii prin intensificarea
valorificării produselor nelemnoase şi servicii furnizate de pădure, cooperarea
cu comunităţi locale, ONG-uri şi alţi factori implicaţi în dezvoltarea
silvoturismului;
 adaptarea învăţământului şi cercetării silvice la crinţele gestionării durabile
în condiţiile economiei de piaţă prin perfecţionarea cadrului instituţional de
reglementare a activităţii de cercetare-dezvoltare şi de învăţământ în domeniul

11
 silviculturii, promovarea de cercetări complexe, interdisciplinare, referitoare la
cunoaşterea ecosistemelor forestiere virgine şi cvasivirgine, precum şi
conservarea biodiversităţii şi a legilor de structurare şi funcţionare a pădurii,
includerea rezultatelor cercetării silvice în circuitul naţional şi internaţional al
informaţiei ştiinţifice şi atragerea de surse de finanţare externă;
 conştientizarea publicului, deţinătorilor de terenuri forestiere, a mediului
politic şi decizional, privind rolul şi importanţa patrimoniului forestier
naţional prin conştientizarea şi educarea populaţiei în scopul cunoaşterii şi
protejării pădurii, faunei şi practicării unui turism ecologic (promovarea în
rândul elevilor din ciclul primar şi gimnazial a cunoştinţelor legate de de rolul
şi importanţa pădurilor, atragerea publicului la acţiuni de conservare, protejare
şi dezvoltare a fondului forestier, formarea conştiinţei forestiere, prin
antrenarea organizaţiilor non-guvernamentale şi a mas-media în acest proces,
antrenarea publicului larg la manifestările prilejuite de “Sărbătoarea sădirii
arborelui şi ziua silvicultorului’’), conştientizarea mediului politic şi decizional
asupra beneficiilor derivate de utilizarea raţională a resurselor forestiere
naţionale.

12
 Capitolul II. Cultura speciei Quercus robur în Ocolul Silvic Tismana
2.1 Prezentarea speciei: caracteristici morfologice şi fiziologice, pretenţii
ecologice, răspândirea, importanţa economică şi silviculturală

Specia Quercus robur este cunoscută sub denumirea populară de stejar sau tufan,
încadrându-se în Ordinul Fagales, Familia Fagaceae. În tara noastră, stejarul, în trecut cel
mai raspândit dintre cvercinee, ocupă astazi numai circa 140.000 ha din totalul suprafeţei
paduroase şi formează arborete pure (stejarete) în special în regiunea de câmpie şi dealuri
joase. La dealuri apare frecvent pe terasele râurilor, pe platforme şi piemonturi. La câmpie
patrunde adânc chiar si în ţinuturile periferice, uscate, localizându-se de-a lungul cursurilor
mari de apă. De asemenea, stejarul se numară printre cele mai valoroase specii forestiere de la
noi. În afară de lemn, la stejar se exploatează şi scoarţa, care conţine tanin în proporţie
însemnată (între 8-20%). Stejarul pedunculat are înrădăcinare pivotantă; rădăcinile pe soluri
profunde, pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10 m).

1 2

3 4
1. trunchi cu ritidom; 2. frunză; 3. Frunze şi fructe; 4. Sistemul de înrădăcinare.

13
 Stejarul pedunculat (Quercus robur) este arbore indigen, robust până la 50 m înălţime,
diametrul tulpinii până la 1-2 m; coroana largă, neregulată. Ritidom brun negricios, adânc
brăzdat. Coroana profundă şi largă, cu ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal, putând
acoperi la dezvoltarea maximă 200-300 mp. Lujerii anuali, viguroşi, muchiaţi, bruni-măslinii,
glabri, cu lenticele mici, rare. Mugurii, ovoizi, bruni-lucitori, au 4-5 muchii longitudinale.
Frunzele variabile ca forma şi mărime, sunt îngrămădite spre vârful lujerilor, obovate până la
îngust obovate, de 6-20 cm lungime şi 3-10 cm lăţime, la bază îngustate şi auriculate, uneori
asimetrice, sesile, neregulat sinuat lobate, până la penat fidate, cu 4 – 8 perechi de lobi, obtuzi
sau rotunjiţi, cei mijlocii de regulă alungiţi şi oblic divergenţi, cei superiori ovaţi şi de regulă
îndreptaţi înainte. Lamina frunzei este pieloasa, pe fată verde închis, glabră, pe dos glabră sau
cu perişori în lungul nervurilor. Flori unisexuat-monoice, cele femele lung pedunculate,
dispuse câte 3-6 în ciorchine. Infloreşte în aprilie-mai. Polenizare anemofilă. Fructele de tip
achenă (ghindă), sunt aşezate câte 2-5 pe un peduncul comun, de 5-6 cm; achena este ovoidă,
alungită, elipsoidală sau cilindrică, de 2-4 cm lungime, la vârf acută; cupa hemisferică,
lemnoasă, de 0,8 – 1,2 cm înalţime este acoperită cu solzi mici, strans alipiţi, fini, cenuşiu
pubeşcenţi. Longevitate, 1000 ani pentru exemplarele izolate, şi 300-400 ani pentru cele
crescute în grupuri. Capacitate mare de regenerare vegetativă prin lăstărire. Dezvoltarea
coroanei şi capacitatea de a produce seminţe fertile apare după 30-40 ani. Un arbore matur
produce circa 50 000 ghinde pe an.
Toleranţe - suportă bine gerurile de iarnă, dar îngheţurile târzii îi produc multe daune.
Rezistă până la -50C. Cerinţe – specie cu o mare amplitudine ecologică, de climat variat,
heliofilă. Stejarul este un arbore exigent faţă de sol, vegetând în bune condiţii numai pe soluri
profunde, permeabile, afânate, reavene - jilave, fără exces de umiditate. Depresiunile în care
apa stagnează multă vreme, solurile de lacovişte, calcaroase sau acide, sau foarte nisipoase, nu
sunt indicate pentru cultura stejarului. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionare din lunci, cu apa
freatică accesibilă, pe soluri din clasa Luvisoluri, de tip luvosol sau preluvosol (brune roşcate
de pădure), tipice sau podzolite, nisipo-lutoase.
Propagare – prin seminţe, se seamănă în teren reavăn, toamna.
Arealul. La noi în ţară, defrişările făcute în trecut, în câmpie şi în zonele colinare
joase, au condus la reducerea suprafeţelor ocupate de stejar pedunculat, în prezent această
specie ocupând cca. 2% din suprafaţa păduroasă a ţării (140.000 ha). Arealul este foarte
fragmentat, formând arborete pure (stejărete) şi arboreta de amestec cu alte foioase (numite
şleauri de câmpie sau de deal). La noi în ţară 80 % din pădurile de stejar se găsesc în: sudul

14
ţării (Piteşti, Alexandria, Comana-Mizil); nord-vestul Moldovei; centrul şi sud-estul
transilvaniei (Alba, Mureş, Braşov); câmpiile din vest (Bihor, Arad, Timiş).
Stejarul se găseşte la altitudini ceva mai mici decât gorunul, urcând rar până la 600-700
m (Braşov şi Neamţ). Izolat în munţii Bihorului unele exemplare urcă la 900 m.
Insuşiri biologice. Fructifică târziu, în masiv după 70 de ani iar izolat la 40-50 de ani
şi la intervale mai mari de timp, odată la 6-10 ani.
Creşterea este înceată în primii 5- 10 ani. În această perioadă, lungimea lujerului anual
se menţine la 20-30 cm, în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1 m sau mai mult.
Creşterea este activă până la 150-200 de ani cu o bioacumulare maximă în volum între 50-70
de ani. Productivitatea din staţiunile de optim ecologic este de aproximativ 7,5 m 3/an/ha, la
100 ani, 9 m3/an/ha, la 120 ani. Atinge longevitatea cea mai mare dintre toţi stejarii indigeni,
obişnuit 500-600 de ani.
În cuprinsul Ocolului Silvic Tismana, Direcţia Silvică Gorj, arealul stejarului
pedunculat este concentrat în UP VI Dumbrava, resprezentând o fâşie forestieră la limita
dintre Comuna Peştişani şi Oraşul Tismana, suprafaţa totală ocupată de arboretele de stejar
pedunculat este de 604,7 ha (73,8 %) dintr-un total de 819,0 ha cât reprezintă suprafaţa UP-
ului VI Dumbrava. Volumul total estimat pe picior al stejarului pedunculat reprezintă cca
103250,5 m3 conform datelor din descrierile parcelare din amenajament la amenajarea din
2004. Modul de regenerare al arboretelor este diferit, de-a lungul timpului arboretele au fost
regenerate natural, prin însămânţări naturale sau artificiale, iar în anumite ua-uri s-a intervenit
prin completări sau plantări integrale cu plantaţii de puieţi. În cele 133 de parcele în care
prezintă răspândire arboretele de stejar pedunculat vârsta este variabilă diferind în raport cu
stadiul de dezvoltare al arboretului şi lucrările silviculturale prin care arboretele au fost
conduse de-a lungul anilor, astfel vârsta minimă este 10 ani în ua 99 D, iar varsta maximă este
de 180 ani în ua 13B, mai mult de 50 % din arborete depăşind 100 de ani. Speciile de amestec
care coabitează cu stejarul în această zonă sunt carpenul, teiul şi fagul pe anumite porţiuni,
altitudinea de răspândire este de 210-360 m, în cea mai mare parte terenul este plat, în
anumite parcele, cum ar fi 6E, 6F, 7B, 7D, 7E, 9A,9B terenul prezintă înclinări uşoare între 6
şi maxim 20 grade în u.a. 6E, 6F şi 7B. Repartizarea arboretelor pe grupe funcţionale conform
normelor de amenajarea pădurilor din 2000, se prezintă în mare parte în grupa 2-1B, respectiv
arborete care fac parte din vegetaţie forestieră cu funcţii de producţie şi protecţie (grupa II
funcţională), cu păduri destinate să producă lemn de cherestea. Sunt cazuri în care în
cuprinsul arboretului avem parcele în care arboretele au funcţii speciale de protecţie (grupa I
funcţională), încadrându-se în grupa 1-5H respectiv păduri constituite din rezervaţii de

15
seminţe, cazul parcelelor 5A, 6A, 7B, 36A, 36B, 50A, 50B şi 51. Ca tip de sol întâlnit în
arboretele de stejar este reprezentată clasa Luvisoluri, tipul preluvosol cu largă răspândire
preluvosolul vertic. Clasa de producţie a arboretului este II şi III, creşterile sunt active
atingând şi 10,2 mc/an/ha, caz întâlnit în u.a 11, productivitatea este de 200-300 mc/ha pentru
arboretele cu vârsta de peste 100 ani. Regimul pluviometric se caracterizează printr-o medie
anuală de 925,0 mm, temperatura medie anuală este de 9,30C.

2.2. Recomandări privind folosirea speciei respective

Întrucât cuprinsul depresiunii Tismana prezintă un climat blând cu influenţe

mediteraneene, stejarul pedunculat se poate dezvolta în condiţii propice pentru cerinţele lui
ecologice şi aşteptările economice, pentru viitor este recomandat încurajarea menţinerii
arboretelor actuale şi mai mult extinderea acestor suprafeţe în zone de platou din cuprinsul
ocolului silvic Tismana. Ca interese silviculturale Quercus robur este specia cea mai indicată
în Dumbrava Tismanei, este de recomandat în amestec cu frasinul şi încercarea pe viitor
scoaterea sistematic a carpenului care este o specie invazivă cu valoare economică mică.
Prin puternicul sau sistem radicular, stejarul pune în valoare potenţialul mineral şi
hidric al solului, asigurând un drenaj biologic de mare eficienţă în locurile cu exces de
umiditate şi pe pante. Scoarţa stejarului este bogată în tanin, fiind foarte apreciată în tăbăcărie.
Ghindele, pe langă o bună hrană pentru animale, pot fi valorificate în fabricile de spirt.
Stejarul este şi un foarte apreciat arbore ornamental prin port şi dimensiunile impresionante ce
le poate atinge şi este folosit în amenajarea spatiilor verzi, pentru constituirea masivelor
păduroase în stil peisajer din parcuri, în grupări monumentale. Scoarţa de pe ramurile tinere,
recoltată în orice perioadă a anului, cel mai indicat e în martie, taiată în fâşii subţiri şi uscată
la soare are proprietăţi astringente, dezintoficante, decongestionante, şi în scăderea febrei.
Frunzele recoltate în august-septembrie, se usucă la umbră sau soare, au proprietăţi
astringente şi dezinfectante.
Lemnul are calităţi deosebite, este tare, elastic, durabil în aer, cu duramen brun-roşcat
cu inele anuale distincte, late, apreciate în industria mobilei pentru furnire. Are utilizare în
construcţii mai ales pentru grinzi de rezistenţă, lambriuri, parchetze, frize, tâmplărie, dogărie
etc.

16
 Capitolul III. Asigurarea puieţilor pentru împădurire

3.1 Provenienţa şi obţinerea seminţelor necesare

Materialul forestier de reproducere, respectiv seminţele forestiere necesare pentru

asigurarea puieţilor pentru împăduriri sunt obţinute în conformitate cu legislaţia în vigoare
respectiv legea 107 din 15 iunie 2011 privind comercializarea materialelor forestiere de
reproducere. În acest sens materialul de plantat sau seminţele respectă condiţiile ecologice
uniforme în care arboretele au caracteristici fenotipice sau genetice similare.
Seminţele necesare pentru realizarea puieţilor sunt obţinute din surse locale, în
cuprinsul arboretelor din UP VI Dumbrava s-au ales parcele special gospodărite în regimul
rezervaţiilor de seminţe, este cazul ua-urilor 5A, 6A, 7B, 36A, 36B, 50A, 50B şi 51 care au
creşterile cele mai active, sunt arborete pure de stejar pedunculat sau arborete practic pure.
Acest criteriu de obţinere al seminţelor necesare pentru înmulţirea vegetaţiei forestiere
întruneşte cerinţele ecologice, geografice, pretenţiile staţionale, tipul de sol, lungimea
sezonului de vegetaţie, precipitaţiile medii anuale, temperatura medie anuală, caracteristicile
fenotipice şi genotipice similare dezvoltării în condiţii optime a viitorului arboret.

3.2. Recoltarea, prelucrarea şi pregătirea seminţelor pentru semănat

Recoltarea ghindei se face după ce a atins momentul de maturizare, adică prin

octombrie-noiembrie. Ea se culege de pe jos, fiind permis să se scuture crăcile, dar interzis să
se bată cu beţele. Se recoltează doar ghindele întregi, neatacate de insecte sau seci. Proaspăt
recoltată, ghinda conţine multă apă (80-90%), în această stare, ea nu poate fi păstrată chiar şi
un timp mai scurt, de aceea ghinda după recoltare se pune la zvântat(nu la uscat), cu scopul de
a reduce cantitatea de apă până la 60-65%, dar nu mai mult. La un conţinut de 30-35% ghinda
se usucă şi pierde vitalitatea. Zvântarea se face în locuri adăpostite, aerisite şi uscate,
punându-se în straturi de 15-20 cm grosime unde timp de 5-6 zile se răvăşeşte zilnic de 2-3 ori
cu o lopată din lemn înfăşurată în cârpe pentru a nu se vătăma ghinda. Ea nu trebuie călcată
pentru că i se vatămă embrionul, din care cauză se înegreşte, pierzându-şi capacitatea de a
încolţii. Păstrarea pe timpul iernii este o operaţie dificilă, căci ghinda poate îngheţa sau
râncezi. Înainte de a fi pusă la păstrare, ghinda se selecţionează înlăturându-se cea stricată.
Selecţionarea se face cu mâna, atunci când este în cantităţi mai mici şi cufundându-se în apă

17
atunci când sunt cantităţi mai mari, după care se zvântă de apă. Păstrarea se face în vase
închise, în lăzi cu nisip puse în bordeie sau magazii, în grămezi acoperite cu paie, în şanţuri
sau în gropi, în straturi alternând cu nisip. În toate împrejurările trebuie să i se asigure o bună
aerisire, ferind-o în acelaşi tip de ger, umezeală sau şoareci. Ghinda îşi păstrează facultatea
germinativă timp de 6 luni, numai în mod excepţional prin luarea unor măsuri cu totul
speciale poate fi păstrată 2-3 ani.

3.3. Tehnica obţinerii puieţilor în pepinieră

Cultura stejarului în pepinieră cere respectarea unor reguli importante. Înainte de a fi

semănată, ghinda bună trebuie triată de cea seacă şi stricată. Pentru a avea o răsărire cât mai
rapidă şi pentru a obţine puieţi de dimensiuni cât mai mari, mai viguroşi, mai uniform
dezvoltaţi, este bine să se selecţioneze pentru semănat în pepinieră numai ghinda de
dimensiuni mari, cea mică fiind folosită cel mult la semănături directe, astfel standardul
referitor la seminţele de stejar este 250 seminţe la kg pentru seminţe de calitatea I. Când se
lucrează cu cantităţi mari de ghindă, semănătura se face la tarla, ea se seamănă în rânduri
simple, sau grupate obişnuit câte două. În cazul rândurilor simple se pun câte 120 g (30
bucăţi), ceea ce vine cam 3600 kg la hectar, rândurile fiind distanţate la 33 cm, adică având 3
rânduri la 1 m lăţime de tarla. În cazul rândurilor grupate, la 1 m lăţime de tarla intră 4 rânduri
şi ca atare cantitatea de ghindă necesară de ghindă se măreşte cu 30%. Între două rânduri
grupate, distanţa este de 12 cm, iar între grupe, de 40 cm. Ghinda se seamănă la adâncimea de
7-8 cm toamna şi 5-6 cm primăvara. În pepinieră se poate semăna atât toamna cât şi
primăvara, cu aproape aceiaşi reuşită. Pentru a feri puieţii de gerurile de iarnă şi uscăciunea de
primăvară, semănăturile au nevoie de un înveliş protector, 10-15 cm pentru cel de paie,
învelişul de iarnă trebuie să fie mai gros decât cel de primăvară. La semănăturile de
primăvară, ghinda răsare după 25-30 de zile. Lucrările de întreţinere în pepinieră nu se
deosebesc de cele ce se dau celorlalte culturi, făcându-se prăşiri şi pliviri de mai multe ori pe
vară (3-5), numărul lor crescând cu gradul de uscăciune a verii. Nu se udă şi nici nu se
umbresc. În general, puieţii devin apt de plantat după 2 ani. Ei dezvoltă încă din primul an un
pivot lung, care depăşeşte de cele mai multe ori 1 m lungime, la 2 ani rădăcinile pot atinge
1,7 - 2,6 m lungime, iar în cazuri excepţionale şi mai mult (chiar 5 m), în schimb tulpiniţele
puieţilor, în acelaşi interval de 2 ani, cresc mult mai puţin 20-50 cm. Scoaterea puieţilor din
pământ nu se poate face decât prin sacrificarea unei bune părţi din pivot, iar în acest caz

18
puietul nu mai este în situaţia de a avea o prindere sigură. Pentru a opri puietul să-şi dezvolte
pivotul aşa de mult se obişnuieşte, fie a li se reteza pivotul în pământ la vârsta de un an în
luna mai cu ajutorul unei casmale ascuţite la 20 cm sub colet, fie de a se semăna ghinda
încolţită, dar cu vârful colţului rupt sau uscat, uscarea colţului se realizează prin punerea
ghindei la soare timp de 6-12 ore şi apoi imediat semănată.

3.4. Particularităţi şi scheme de cultură

Câmpul de cultură în care puieţii se dezvoltă în condiţii naturale de mediu ocupă cea
mai mare parte din suprafaţa unei pepiniere. În cazul tehnologiilor în care puieţii cresc într-o
primă fază în spaţii adăpostite, creşterea acestora până la atingerea dimensiunilor la care devin
apţi de plantat se realizează tot în câmpul de cultură. Chiar şi pentru tehnologiile de producere
a puieţilor containerizaţi trebuie rezervat teren suficient în câmpul de cultură, pentru
fortificarea puieţilor înainte de plantare.
În pepinierele permanente în care se produc puieţi prin mai multe tehnologii, terenul
pepinierei este delimitat pentru fiecare tehnologie în parte în secţii de cultură, cu suprafaţa
rezultată din calculul de dimensionare. De aceea, într-o pepinieră permanentă se pot amplasa
mai multe secţii de cultură: semănături în câmp, butăşiri în câmp, repicaj etc.
Fiecare secţie de cultură se împarte în sole de formă dreptunghiulară (recomandabil ca
lungimea să fie aproximativ dublul lăţimii) şi dimensiuni egale, al căror număr este egal cu
numărul anilor din ciclul de producţie - ameliorare (a+c). În aceeaşi solă cresc puieţii tuturor
speciilor pentru care s-a adoptat aceeaşi tehnologie de lucru. În cadrul solelor, instalarea
culturilor de puieţi se face grupat pe specii şi provenienţe, alcătuindu-se aşa numitele loturi de
cultură. În acest fel se asigură continuitatea identităţii loturilor de material forestier de
reproducere (seminţe, butaşi, altoaie etc.), de care se va ţine seama la utilizarea puieţilor în
împădurirea diverselor suprafeţe din cuprinsul teritoriului deservit de pepinieră.
Dacă suprafaţa solei este prea mare, în vederea asigurării unui randament ridicat în
executarea mecanizată a diverselor operaţii ale procesului tehnologic, sola se împarte în
subunităţi numite tarlale (cu lungimea egală cu lăţimea solei - de obicei 200-250 m), iar
acestea în tăblii (cu lungimea egală cu lăţimea tarlalei). Pentru tarlale şi tăblii se adoptă, de
asemenea, o formă dreptunghiulară, cu raportul de 2:1 între lungime şi lăţime. De regulă,
tăbliile se delimitează numai atunci când se recurge la tehnologia de producere a puieţilor la
strat. Straturile au lăţimea de 1,10-1,20 m şi lungimea de 15-20 m, egală cu lăţimea tăbliilor.

19
Ele sunt separate prin poteci late de 30-40 cm, care sunt incluse în suprafaţa cultivabilă.
Stratul este unitatea elementară de suprafaţă pe care se desfăsoară procesul dem producere a
puieţilor unor specii mai delicate (brad, fag etc.) în pepinierele volante instalate sub adăpost
sau uneori în câmpul pepinierelor permanente.
Secţiile, solele şi unităţile de cultură din pepinieră sunt separate între ele de reţeaua de
drumuri principale, secundare şi perimetrale. În figurile de mai jos se prezintă modul de
împărţire a unei secţii de cultură.
Fig. 3.1. Modul de împărţire al unei secţii de cultură

20
Activitatea pepinierei se desfăşoară pe baza unui plan tehnico-organizatoric ce cuprinde:
situarea pepinierei; condiţiile staţionale; date fenologice; starea sanitară şi insuşirile solului;
producţia programată; planul de asolament; suprafaţa pepinierei pe secţii de cultură, specii,
drumuri, spaţii adăpostite, construcţii anexe etc.; planul anual de cultură; planul topografic;
fişe de observaţie.

3.5. Lucrări de îngrijire

Îngrijirea plantulelor şi puieţilor reprezintă ansamblul de lucrări executate pentru

prevenirea şi înlăturarea influenţelor negative asupra acestora, în scopul asigurării unor
condiţii favorabile de dezvoltare. Factorii ce acţionează negativ în perioadele de creştere a
puieţilor pot fi abiotici (căldura, umiditatea, nutrienţii, aerisirea solului) sau biotici (bacterii,
ciuperci, buruieni, insecte, păsări, animale mici sau mari - cârtiţe, şobolani, mistreţi, iepuri,
cervide.). În spaţiile adăpostite, influenţa factorilor dăunători este redusă, dar în teren deschis
pericolele la care sunt expuşi puieţii pot compromite parţial ori total cultura, dacă nu se
execută lucrări de îngrijire specifice.
În funcţie de complexitatea acestora, factorii de mediu pot fi menţinuţi la valorile
optime scopului urmărit. Căldura poate fi reglată şi menţinută uşor în serele încălzite artificial.
În răsadniţe, solarii, atunci când temperaturile depăşesc 30 (35°C) se recurge la aerisirea
acestora şi umbrirea geamurilor de la răsadniţe. Umiditatea atmosferică şi în stratul nutritiv se
menţine practicand udatul prin aspersiune, sau prin ceaţă artificială. Se va urmări ca picăturile
de apă dispersate să fie cat mai mici pentru a nu disloca seminţele sau plantulele. În
perioadele de germinare şi răsărire udatul se face zilnic, apoi la 2 zile. Apa va avea
temperatura apropiată de a mediului şi, dacă e necesar, se pot solubiliza îngrăşăminte
complexe N.P.K. Combaterea buruienilor care pot apare dacă substratul nutritiv are în
componenţă mraniţă, pămant de frunze etc. se face numai manual prin plivit (smulgerea cu
mana a buruienilor, având grijă să nu fie deranjate plantulele sau puieţii).
Lucrări de ingrijire a culturilor in teren deschis
a) Mulcirea. Căldura influenţează procesele vitale ale puieţilor, în funcţie de specie şi
faza de creştere a puieţilor, existand un interval minim, optim şi maxim de temperatură la care
acestea se desfăşoară.
Ingheţurile timpurii de toamnă sau cele târzii (primăvara) pot surprinde puieţii nelignificaţi
sau plantulele răsărite, provocand moartea acestora. Gerurile din timpul iernii pot conduce la

21
deşosarea (descălţarea) puieţilor după primul an de vegetaţie, datorită alternanţei între îngheţ
– dezgheţ, puieţii rămanand cu o parte din rădăcini deasupra solului. Astfel, înainte de
începerea sezonului de vegetaţie se execută operaţia de “încălţare a puieţilor” - acoperirea
tuturor rădăcinilor cu pămant.
Impotriva vătămării de către temperaturi scăzute a seminţelor incorporate în sol toamna şi a
plantulelor (puieţilor) se recomandă acoperirea solului cu un strat protector, operaţie numită
mulcire, iar materialele folosite poartă numele de mulci. Materialele indicate sunt diferite:
muşchi, turbă, litieră, paie de cereale sau păstăi de leguminoase, gunoi de fermă
semifermentat, rumeguş – rezultat la prelucrarea lemnului (acesta însă prin udarea repetată se
îndeasă, devenind greu permeabil pentru aerisirea solului şi constituind un bun adăpost pentru
rozătoare).
Tehnologia de lucru: mulciul se aşează pe întreaga suprafaţă ori numai între rândurile de
puieţi (seminţe), într-un strat de 6-8 cm; peste mulci se pun ramuri uscate sau coceni pentru a
nu fi împrăştiat de vânt.
Scopul mulcirii este multiplu. Administrat toamna, înainte de apariţia îngheţurilor, mulciul
preîntampină îngheţarea timpurie şi adancă a solului, preîntampină degerarea seminţelor
introduse în sol, întarzie topirea zăpezii, întarzie sau împiedică răsărirea timpurie a
plantulelor, înlătură pericolul deşosării. Se recomandă în zonele unde zăpada se depune iarna
într-un strat subţire sau unde aceasta este spulberată frecvent. Aplicarea mulciului primăvara
târziu previne formarea crustei solului în perioada de răsărire a plantulelor şi reduce parţial
evapotranspiraţia.
Tehnologia de lucru presupune aşezarea mulciului intre randuri, in grosime de numai
2-3 cm.
b) Irigarea culturilor. Apa din sol şi umiditatea atmosferică reprezintă factori importanţi de
creştere şi dezvoltare a puieţilor. Solul este principala sursă de apă pentru plante. Rolul apei
din sol este multiplu:
- apa absorbită prin rădăcini participă la desfăşurarea proceselor vitale ale plantei;
- contribuie la dislocarea şi disocierea compuşilor din sol şi la absorbţia acestora;
- asigură transportul nutrienţilor în sol şi în plantă:
- intervine în formarea humusului şi poate stimula activitatea microorganismelor;
- influenţează regimul termic şi de aerisire în sol;
Scăderea umidităţii solului sub 30% din capacitatea maximă de reţinere a apei devine
dăunătoare. Procesul de transpiraţie este mai intens la puieţi comparativ cu exemplarele
mature.

22
 Pierderea apei sub o anumită limită din organele puieţilor conduce la fenomenul de
ofilire, care poate fi temporară în timpul amiezii, limitată numai la aparatul foliar, frunzele
refăcandu-şi turgescenţa spre seară sau permanentă, când turgescenţa se reduce la celulele din
toate organele puieţilor, ceea ce conduce la uscarea exemplarelor dacă nu se intervine cu
udatul artificial.
Deficitul de apă din sol se previne în cea mai mare măsură prin irigare, dar şi prin alte
lucrări şi anume: mobilizarea solului toamna pentru a reţine apa din topirea zăpezii, dar şi ca
urmare a faptului că solul structurat, afânat, împiedică pierderea apei prin evaporare directă şi
contribuie la formarea de rouă subterană; mulcirea de vară; combaterea buruienilor, mari
consumatoare de apă.
Udarea este oportună în perioadele de secetă (conform criteriului Hellman, aplicat
pentru Romania) - 10 zile consecutive în sezonul de vegetaţie (aprilie-septembrie) sau 14 zile
în afara sezonului de vegetaţie (octombrie-martie), cu precipitaţii sub 0,1 mm.
Tehnologia irigării culturilor trebuie să îndeplinească unele condiţii: mecanizarea
lucrării; udarea uniformă; menţinerea structurii solului; evitarea levigării elementelor minerale
din orizonturile superioare ale solului; temperatura apei de udat să fie de 15-20°C (apropiată
de cea a aerului); apa să conţină mai puţin de 1 g săruri/l apă; să nu conţină reziduuri nocive
pentru culturi.
Tehnologia de udare cea mai indicată este cea prin aspersiune (ploaie artificială).
Udatul artificial eficient, presupune cunoaşterea unor indicatori:
Norma de irigaţie – cantitatea de apă administrată suplimentar la unitatea de suprafaţă
(m3/ha), într-un sezon de vegetaţie.
Norma de udare – cantitatea administrată într-o repriză la unitatea de suprafaţă (m3/ha)
Intensitatea orară de irigare - depinde de textura solului (intensitatea scade în cazul texturilor
grele). Valorile recomandate sunt: 20 mm/h – soluri nisipoase; 15 mm/h – soluri
nisipolutoase; 12 mm/h – soluri luto-nisipoase; 10 mm/h – soluri lutoase.
Pentru culturile forestiere, pe baza experienţei acumulate de-a lungul deceniilor se fac
următoarele recomandări (Ciortuz, 1981, ***, 1994 ş.a.):
- în zona de câmpie: norma de irigaţie: 3.000-4.000 m3/ha; udările se fac bilunar,
din aprilie (mai) până la 15 august, folosindu-se ca normă de udare 300-400
m3/ha.
- în zona de dealuri: norma de irigaţie: 2000-3000 m3/ha, 6-8 udări în perioada
aprilie (mai) – 15 august, iar norma de udare, de asemenea, de 300-400 m3/ha.
- în zona montană: norma de irigaţie: 1.500-2.000 m3/ha. În perioada de la semănare

23
până la răsărire, intervalul între două udări este de 3-5 zile, folosindu-se 200-300 m3/ha
(aproximativ 4 udări în mai), 400-500 m3/ha (2-4 udări), în lunile iunie şi august şi 500-700
m3/ha în luna iulie (Ciortuz, 1981, ***, 1994).
c) Combaterea mecanică a buruienilor si a crustei. În câmpul pepinierei, pe solul cultivat cu
puieţi se instalează repede buruienile şi frecvent se formează un strat de crustă. Ca urmare,
sunt necesare lucrări de întreţinere a solului prin care acesta să fie menţinut permanent într-o
stare bună de afânare, lipsit de buruieni şi fără crustă. Combaterea mecanică a buruienilor se
asigură prin prăşit şi plivit. Prin prăşit stratul de la suprafaţa solului este mobilizat şi afânat pe
adancimea de 5 10 cm, iar buruienile sunt fragmentate şi distruse. Praşila se execută cu unelte
tăietoare (sape, prăşitoare de diferite tipuri, săpăligi) acţionate manual sau mecanizat, cu
ajutorul motoprăsitoarelor.
Plivitul constă în înlăturarea buruienilor prin smulgere cu mâna, fiind o operaţie
complementară în întreţinerea solului. Plivitul se aplică în cazurile în care prăşitul nu este
posibil: în culturi rezultate în urma semănăturilor prin împrăştiere, între puieţi pe rând şi în
zonele de protecţie din vecinătatea rândurilor (pană la 5 cm de o parte şi de alta a rândurilor).
Se execută după ploaie sau udat artificial, când solul este suficient de umed, iar buruienile se
smulg uşor, fără a deranja puieţii. Când solul este tasat şi buruienile au rădăcini profunde,
acestea se taie cât mai adânc posibil cu unelte manuale ascuţite (spatule). Combaterea
mecanică a buruienilor din culturile instalate în spaţii adăpostite se face numai prin plivit.
Capitolul IV. Împăduriri cu specia Quercus robur
4.1. Metode, procedee şi tehnologia de împădurire

Asigurarea continuităţii pădurii pe terenurile ocupate în prezent de vegetaţia forestieră

precum şi extinderea suprafeţei ocupate de păduri reprezintă un obiectiv important al
silviculturii din ţara noastă. Regenerarea pădurii presupune înlocuirea generaţiei vârstnice de
arbori printr-o nouă generaţie, care, în timp, va parcurge aceleaşi faze şi etape de dezvoltare
prin care a trecut şi vechea generaţie (Florescu, 1991).
Metodele de împădurire se diferenţiază în funcţie de natura materialului folosit la
instalarea culturilor (puieţi, seminţe sau butaşi), iar în cadrul aceleiaşi metode se disting
procedee de lucru diferite în raport cu particularităţile bioecologice ale speciilor utilizate,
categoria lucrărilor de împădurire şi condiţiile staţionale din terenurile de împădurit.
Culturile forestiere de stejar pot fi instalate prin semănături directe şi plantaţii.

24
Semănăturile directe. Semănăturile directe la stejar se fac prin semănare atât în terenurile
goale lipsite de vegetaţie forestieră, cât şi în lucrările de completare a regenerărilor naturale,
sau pentru refacerea arboretelor degradate. O regulă fundamentală la executarea semănăturilor
directe cu stejar cere să se lucreze numai în soluri desfundate şi bine mobilizate. Semănăturile
se fac în rânduri sau cuiburi.
Semănăturile în rânduri. După ce terenul a fost mobilizat pe toată suprafaţa, se deschid cu
plugul, rariţa sau sapa, rigole de 7-8 cm adâncime, la distanţa de 1,50 m una de alta. În aceste
rigole se împrăştie ghinda, cu mâna, cât mai uniform, punându-se 5-6 bucăţi la metrul liniar,
ceea ce revine 250 kg la hectar. După ce s-a semănat ghinda, terenul se grăpează sau se
greblează.
Semănarea în cuiburi este procedeul cel mai des aplicat, prezentând avantajul important că se
foloseşte o cantitate mai mică de seminţe comparativ cu celelalte procedee şi că schemele de
împădurire sunt uşor de materializat pe teren.
Cuibul este o cavitate, de formă circulară de mici dimensiuni (diametre de la 10-12 cm până la
40 cm, în funcţie de mărimea seminţelor) şi cu adancimi echivalente adancimii de semănare a
seminţelor de quercinee. Se recomandă ca seminţele să se distribuie manual „în cruce” (pe
două direcţii perpendiculare). Cuiburile se execută cu sapa forestieră în mijlocul unei vetre.
Cuiburile sunt dispuse tot în rânduri, distanţa dintre rândurile de cuiburi fiind de 1,50 m, iar
distanţa dintre cuiburi este de 0,75m. În felul acesta se realizează o semănare deasă, cu 9000
de cuiburi la hectar. Punându-se câte 5-6 ghinde la cuib, rezultă că la hectar intră cca 250 kg
de ghindă. Vetrele se fac lungi de 0,8-1,0 m şi late de 0,4-0,6 m. Distanţa dintre vetre,
măsurată din mijloc, este de 2 m.
Plantaţiile. Plantarea, care presupune utilizarea puieţilor ca material de împădurire, este
metoda de împădurire utilizată cel mai frecvent în ţara noastră, în peste 98% din suprafaţa
împădurită anual în ultimele decenii. Avantajele instalării speciilor lemnoase prin plantaţii
sunt numeroase, în anumite situaţii plantarea reprezentând singura posibilitate` de instalare pe
cale artificială a vegetaţiei forestiere:
- puieţii asigură în multe situaţii o mai bună reuşită a culturilor, încă din primul an de la
plantare;
- culturile sunt mai rezistente la adversităţi decât cele obţinute prin semănături directe,
datorită dimensiunilor puieţilor folosiţi la plantare comparativ cu ale plantulelor rezultate prin
semănături directe;

25
- plantaţiile se pot face în cele mai variate condiţii staţionale, pe terenuri înclinate în zone
aride, pe terenuri expuse radiaţiei solare, în staţiuni reci şi vântuite, pe terenuri cu vegetaţie
ierbacee foarte abundentă;
- se realizează economie de seminţe, comparativ cu semănăturile directe;
- în primul an de la instalare, puieţii plantaţi sunt foarte rar expuşi deşosării, comparativ cu cei
obţinuţi prin semănături directe;
- la multe specii, plantarea se realizează usor şi asigură o bună reuşită;
- unele specii nu se pot instala prin semănături directe, recurgandu-se frecvent la plantaţii
(plopi euramericani, salcie selecţionată s.a.);
- completările realizate în culturile executate anterior, la care procentul de reusită şi menţinere
este nesatisfăcător, se fac numai cu puieţi, inclusiv în cazul speciilor instalate iniţial prin
semănături directe (brad, fag, cvercinee etc.).
Plantaţiile prezintă si unele dezavantaje. Astfel, transplantarea puieţilor reprezintă un moment
critic în viaţa acestora, în primul rând prin dezechilibrul fiziologic ce poate apare între
capacitatea de absorbţie a apei din sol (puietul având un volum mai mic de rădăcini) şi
transpiraţie, partea aeriană nesuferind la transplantare vătămări majore. De aceea, este
deosebit de important să se acorde maximum de atenţie fazelor premergătoare plantării.
În timpul manipulării de la scoaterea din pepinieră la plantarea în terenul de împădurit puieţii
pot fi vătămaţi mecanic, producandu-li-se uneori răni. Deosebit de periculoase sunt rănile din
dreptul coletului care constituie, adeseori, locul de pătrundere a sporilor de ciuperci,
mucegaiuri etc.
Plantaţiile sunt mai costisitoare comparativ cu semănăturile directe, ca urmare a
preţului puieţilor, a timpului de plantare mai mare decât cel necesar semănării directe etc. Cu
toate acestea, dacă se are în vedere faptul că ele se execută sunt mai mici în culturile din
plantaţii comparativ cu cele din semănături directe, adeseori, în final, plantaţiile sunt mai
rentabile decât semănăturile directe.
Pentru a alege metoda de instalare trebuie făcută o atentă analiză a condiţiilor locale
fitoclimatice şi pedologice; de asemenea trebuie analizate particularităţile bioecologice ale
speciilor a căror introducere se urmăreşte şi nu în ultimul rând să se ţină cont de aspectele
economice implicate de costurile de instalare ale viitoarelor culturi. Datorită numeroaselor
avantaje pe care le are, metoda plantaţiilor este cea mai folosită în vederea instalării speciilor
forestiere. Plantarea presupune folosirea puieţilor ca şi material de regenerare, rădăcina
acestora fiind fixată în solul terenului în care se urmăreşte instalarea vegetaţiei lemnoase. În
ceea ce priveşte materialul de regenerare ce poate fi folosit sunt mai multe tipuri de puieţi,

26
clasificarea fiind realizată în funcţie de talia acestora sau de modul de prezentare al sistemului
radicelar.
În unitatea de producţie VI Dumbrava, împăduriri s-au făcut în ua-urile 67D, 68D,
69L, 99C şi 99D prin metoda plantaţiilor.

4.2. Pregătirea terenului, pregătirea solului

După folosinţa anterioară, terenurile care se împăduresc pot fi împărţite în două mari
grupe:
(1) suprafeţe cu altă folosinţă decât cea forestieră, lipsite anterior de vegetaţie forestieră;
(2) suprafeţe ocupate anterior de vegetaţie forestieră.
În prima grupă de terenuri se încadrează poienile, enclavele, păşunile sau fâneţele din fond
forestier, precum şi suprafeţele scoase temporar din fondul forestier, utilizate de alte sectoare
şi reprimite în vederea împăduririlor. Tot în această grupă se încadrează suprafeţele din afara
fondului forestier, neocupate de vegetaţie forestieră şi destinate împăduririlor. Instalarea
pădurii pe asemenea terenuri se face pe cale artificială, încadrandu-se în categoria
împăduririlor propriu-zise. Terenurile de împădurit din a doua grupă (ocupate anterior de
vegetaţie forestieră) au o suprafaţă mult mai mare decât cele din prima grupă la nivelul
fondului forestier. În funcţie de caracteristicile vegetaţiei lemnoase, aceste terenuri se împart
în următoarele categorii:
- Terenuri goale sau practic lipsite de seminţiş utilizabil care includ:
suprafeţe dezgolite în urma calamitării unor arborete (incendii, doboraturi sau rupturi de vânt,
uscare în masă etc.); suprafeţe dezgolite în urma aplicării tăierilor rase. Pe asemenea terenuri
se intervine cu lucrări de reîmpăduriri propriu-zise.
- Terenuri rezultate în urma exploatării arboretelor necorespunzătoare economic: arborete
derivate provizorii (mestecănisuri, plopisuri de plop tremurător, cărpinete etc.); arborete slab
productive ce nu se pot regenera pe cale naturală. În astfel de situaţii, intervenţiile cu lucrări
de împădurire au caracter de refacere sau substituire.
- Terenuri incomplet regenerate pe cale naturală sau artificială: arborete parcurse cu tăieri de
regenerare sub adăpost, în care după aplicarea tăierii definitive apar porţiuni goale,
neregenerate; suprafeţe parcurse cu lucrări de împăduriri în ultimii ani, însă cu reusită
nesatisfăcătoare. Intervenţia artificială are caracter de completare.
- Terenuri ocupate de arborete cu consistenţă subnormală în care

27
intervenţiile pe cale artificială vizează optimizarea densităţii arboretelor respective.
Intervenţiile cu lucrări de împădurire au caracter parţial şi prin specificul lor se încadrează în
categoria ameliorărilor.
Rareori terenurile de impădurit permit executarea directă a operaţiilor de lucrare a
solului în vederea instalării culturilor forestiere. De cele mai multe ori aceste terenuri necesită
parcurgerea lor cu lucrări prin care să se înlăture
obstacolele ce impiedică pregătirea solului (resturi de exploatare, tufărişuri, mărăcinişuri sau
seminţiş neutilizabil, ierburi sau cioate etc.). Aceste lucrări sunt denumite lucrări de pregătire
a terenului, au un caracter auxiliar şi se fac pentru a permite pregătirea corespunzătoare a
solului. Lucrările frecvente de pregătire a terenului în fondul forestier sunt:
curăţirea resturilor de exploatare şi înlăturarea bolovanilor şi grohotişului; îndepărtarea totală
sau parţială a vegetaţiei ierbacee şi lemnoase; scoaterea şi transportul cioatelor şi nivelarea
terenului; indepărtarea apei în exces etc.
Curăţirea locurilor de plantare de resturi de exploatare presupune îndepărtarea de pe
acestea a resturilor de material lemnos rămase în urma exploatării (iescari, crăci, vârfuri,
coajă, putregai etc.). Dacă este cazul, curăţirea terenului de pietre şi bolovani se execută, de
asemenea, manual şi se rezumă de regulă numai la locurile de plantare. Înlăturarea vegetaţiei
ierbacee se face înainte sau concomitent cu executarea lucrărilor de pregătire a solului,
suprafaţa minimă pe care trebuie aplicate astfel de lucrări fiind egală cu suprafaţa efectivă de
pregătire a solului.
Combaterea vegetaţiei ierbacee coplesitoare se poate face mecanic (cu coasa, secera
etc.) sau chimic (cu ajutorul erbicidelor).
Pregătirea solului în vederea instalării culturilor forestiere se poate face pe toată
suprafaţa sau parţial. Lucrarea solului pe toată suprafaţa se recomandă în cazul terenurilor
plane, orizontale, sau cu înclinare usoară, cu soluri înţelenite şi tasate, din zonele deficitare în
precipitaţii, situate de obicei în regiunea de campie. În asemenea condiţii, lucrarea solului
presupune desfundarea, mărunţirea şi netezirea acestuia.
Prin desfundare stratul de sol din terenul de împădurit este dislocat, răsturnat, mărunţit
şi afânat pe toată adâncimea supusă procesului de lucrare. Această operaţie se execută cu
mijloace mecanizate, prin arătură, utilizând pluguri forestiere de diferite tipuri şi mărimi.
Desfundarea este urmată de grăpare, în vederea afânării solului la suprafaţă şi mărunţirii
bulgărilor mai mari.

28
 Pe langă desfundare şi grăpare, pregătirea solului pe toată suprafaţa presupune în
anumite terenuri şi aplicarea unor operaţii auxiliare precum cojirea şi mărunţirea ţelinei,
dezmiristirea, frezarea sau cultivaţia.
In cazul terenurilor puternic înţelenite, în care se intervine cu lucrări de refacere sau
substituire, înainte de desfundare terenul se eliberează complet de vegetaţia lemnoasă, prin
defrisare.
Pentru terenurile de împădurit lipsite de buruieni periculoase (pir, pălămidă etc.) se
poate adopta cel mai simplu sistem de pregătire a solului, constând în desfundare adâncă de
toamnă şi grăpare, executată cu puţin înainte de instalarea culturilor (toamna sau primăvara).
Uneori, în cazul terenurilor puternic înţelenite, se recomandă adoptarea sistemului de lucrare a
solului cu ogor cultivat (de obicei cu plante prăşitoare: porumb etc.) sau chiar cu ogor negru
în mod excepţional. În cazul ogorului cultivat, cultura de porumb se poate menţine şi după
instalarea culturii forestiere (2-3 ani), în sistemul culturilor intercalate, prin care se asigură
protejarea puieţilor de insolaţie.
Lucrarea parţială a solului se aplică frecvent în zonele de deal şi de munte, unde terenul este
de regulă accidentat. Chiar şi în cazul unorterenuri plane şi cu pantă redusă, se recomandă tot
lucrarea parţială a solului, dacă acesta este slab înierbat.
Avantajele acestui mod de pregătire constau în faptul că nu necesită înlăturarea arborilor şi a
cioatelor (defrişarea) şi reduce pericolul declanşării eroziunii accelerate.
Lucrarea parţială a solului se poate face sub forma unor fâşii (benzi), tăblii sau vetre.
Suprafaţa de sol efectiv lucrată depinde de mărimea acestor porţiuni şi de desimea lor,
reprezentând între 12% şi 75% din suprafaţa totală a terenului de împădurit.
Pregătirea solului în fâşii pe terenurile în pantă se face frecvent cu plugul reversibil, sensul de
lucru fiind în lungul curbelor de nivel, iar răsturnarea brazdelor în aval.

4.3. Compoziţia (formula) de împădurire şi densitatea

Realizarea compoziţiei de regenerare integral pe cale naturală este posibilă de regulă,

în optimul ecologic al speciilor, în arborete cu caracteristici structurale specifice tipurilor
natural-fundamentale de pădure, cu stare bună de vegetaţie.
Există însa numeroase situaţii în care se impune instalarea pe cale artificială a pădurii,
fie integral, fie parţial. Speciile arborescente şi arbustive şi ponderea lor de participare la
instalarea pe cale artificiala a culturilor sunt redate de compoziţia (formula) de împădurire.
Pentru o unitate de cultură forestieră, compoziţia de împădurire se stabileşte în funcţie de
compoziţia de regenerare recomandată pentru grupa ecologică în care se înacadrează acea

29
unitate. Schema de împadurire prezintă grafic, prin semne convenţionale sau simboluri, modul
de asociere al speciilor, dispizitivul lor de amplasare pe teren şi desimea iniţială a culturilor
instalate pe cale artificială, (exemplu în fgura 4.1).
Fig. 4.1. Exemplu de schemă de împădurire

Modul de asociere al speciilor este specific doar culturilor amestecate. În general se

recomandă asocierea grupată a speciilor principale pentru evitarea efectului negativ al
concurenţei, precum şi asocierea speciilor secundare şi arbustive în amestec intim cu speciile
principale, pentru a-şi împlini cât mai bine rolul cultural pe care îl au.
Asocierea grupată a speciilor principale se poate realiza în benzi sau în biogrupe.
Lăţimea benzilor sau marimea unei biogrupe se stabilesc în funcţie de proporţia de
participare, de particularităţile ecologice ale speciilor instalate şi de variaţia microstaţională a
factorilor ecologici din terenul de împădurit.
În funcţie de mărimea biogrupelor pot fi buchete (cu suprafaţa de 20-100 mp) sau
grupe (cu suprafaţa 100-1000mp). Dacă unele specii principale de amestec urmează să
indeplinească şi un important rol cultural în arboret, se recomandă ca asocierea lor cu specia
principală de bază să se facă în buchete uniform distribuite, astfel încat cultura instalată să
evolueze spre amestecuri intime.
Dispozitivul de amplasare precizează prin distanţă locul de amplasare a materialului de
împadurire (seminţe, puieţi, butaşi) pe terenul de împadurit. Dispozitivul adoptat poate fi (cu
o dispunere la distanţe constante a locurilor de amplasare a materialului de împadurire) sau
neregulat.
Dispozitivul în dreptunghi se deosebeşte de cel în pătrat prin faptul că distanţele dintre
rânduri sunt mai mari decât distanţele pe rând în locurile de plantare sau semănare.
Dipozitivele în dreptunghi asigură mai din timp închiderea partială a masivului în lungul
rândului sau a unor benzi (constituite prin gruparea a doua trei randuri) dispuse la distanţe mai
mari precum şi accesibilitatea uşoara în culturile tinere.
Desimea culturilor se exprimă prin numărul de puieţi la hectar şi redă gradul de
apropiere a exemplarului instalat artificial. Desimea la instalare a culturilor se stabileşte în
funcţie de caracteristicile speciei principale, de etajul sau zona de vegetaţie în care este situat
ternul de împădurit, metoda de împădurire, materialul de împadurire folosit, bonitatea
staţiunii, tipul de cultură şi categoria de teren.

30
 Tabel 4.1. Dispozitive şi desimi (la ha) adoptate pe u.c.f.-uri în funcţie de tehnicile de
împadurit şi modalitatea de asociere a speciilor
Desimi pe specii specii in functie de % de participare
Compozi Tehnica Modul de Total
Desimea M100(
U.c.f -tia de de asociere Dispozitivul Plantatii Semanaturi directe seminte
culturilor (nr g)
. împadu- impadurit al de instalare (kg)
puieti la ha)
riri (cod) speciilor Nr Total
cuiburi Nr.sem/cuib
puieti Sem.
70ST 2121 2190
Buchete 2*2(tablii)
66 A 20CI 2121 3125 625
in tablii
10PAM 2121 310
70ST 2111 - 2*1 5000puieti 3500
27C
30FR 2111 Buchete 2*1 5000puieti 1500
54C 70ST 2111 - 2*1 5000puieti 3500
30FR 2111 Buchete 2*1 5000puieti 1500

40ST 2111 - 2*1 5000puieti 2000

62A 40FR 2111 Buchete 2*1 5000puieti 2000
20PAM 2111 Buchete 2*1 5000puieti 1000
- 2*1 5000puieti 3000
60CI 2111
66D Buchete 2*1 5000puieti 2000
40FR 2111
Buchete 1.5*1 6700puieti 1809
27GO 2121
- 1.5*1 6700puieti 3551
65E 53CE 2121
Buchete 2*1 5000puieti 1000
20TE 2111
80ST 2111 - 2*1 5000cuiburi
70F 10GO 2121 Buchete 1.5*1 5000puieti 670 4000 50sem/cuib 200000 235 47
10PAM 2111 Buchete 2*1 5000puieti 500
- 2*1 5000cuiburi
90ST 2111
70G Buchete 2*1 5000 500 4500 50sem/cuib 225000 235 52,88
10PAM 2111
53ST 2111 - 2*1 5000cuiburi
73C 37PAM 2111 Buchete 2*1 5000puieti 1850 2650 50sem/cuib 132500 235 31,14
10GO 2121 Buchete 1.5*1 5000puieti 670
- 2*1 5000cuiburi
60ST 2111
74D Buchete 2*1 5000 2000 3000 50sem/cuib 150000 235 35,3
40CI 2121

31
 BIBLIOGRAFIE

1. Haralamb A.T., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ediţia a III-a. Editura Agro-Silvică,
Bucureşti.
2. Nicolescu, V-N., 2009: Silvicultură I. Biologia pădurii. Editura Aldus, Braşov.
3. Paşcovshi S., Leandru V., 1958: Tipuri de pădure din R.P.R., Editura Agro-silvică,
Bucureşti.
4. Cartea pădurarului.
5. Codul silvic (Legea 46/2008).
6. x x x, Norme tehnice privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a
pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate (Ordin 1652 din 31.10.2000).
7. x x x, Amenajamentul U.P. VI DUMBRAVA, Ocolul Silvic Tismana– Direcţia Silvică
Gorj, ICAS Craiova 2004.
8. Şofletea, N., Curtu, A.L., 2007: Dendrologie, Editura „Pentru Viaţă”, Braşov.
9. Popescu G.; Pătrăşcoiu N.- 2004: Pădurea şi omul. Editura Nord Carta.
10. Abrudan, I., 2006: Împăduriri. Editura Universităţii Transilvania, Braşov.
11. Florescu, I, Nicolescu, N., 1998: Silvicultură, volumul II – Silvotehnică. Editura
Universităţii Transilvania, Braşov.
32
12. Leahu, I., 2001: Amenajarea Pădurilor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

33