FACTORII DE RISC DE ACCIDENTARE IN

MUNCA ȘI ÎMBOLNAVIRE PROFESIONALĂ

În continuare vom detalia fiecare categorie de factori de risc, explicitand
modul în care, acționand asupra executantului, pot constitui cauze de
accidentare și îmbolnavire profesionala.

Listele complete de factori de risc se vor regasi după cum urmeaza:

factori de risc proprii executantului;

factori de risc proprii sarcinii de munca;

factori de risc proprii mijloacelor de producție;

factori de risc proprii mediului de munca.

1. FACTORI DE RISC PROPRII

EXECUTANTULUI
Studiile și analizele efectuate privind fenomenele de accidentare și
îmbolnavire profesionala au relevat incidență majora a factorilor de risc
proprii executantului.

Indiferent de repartiția sarcinilor între om și mașina, activitatea de

munca pe care o desfașoara executantul cuprinde 4 secvențe principale:
recepționarea și constituirea informatiei; elaborarea si adoptarea
deciziilor; execuția; autoreglarea.

Din punct de vedere al securitații muncii distingem un comportament

normal care nu conduce la periclitarea sanatății sau integrității anatomo-
funcționale a executantului și un comportament inadecvat care poate
favoriza sau declanșa un accident sau o imbolnavire profesionala.

Comportamentul normal presupune doua componente:

evitarea riscurilor, prin respectarea prescripțiilor tehnice și a

reglementarilor de protecția muncii, referitoare la modul în care trebuie
indeplinita sarcina de munca;
 neutralizarea situațiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea
rapida a acestora (chiar anticiparea lor), a elementelor critice,
prelucrarea rapidă a informațiilor, decizia și execuția ei.

Comportamentul inadecvat sub aspectul securitatii muncii se

manifesta prin conduite nesigure sau necorespunzătoare situațiilor
obișnuite sau neobișnuite de munca. Altfel spus, el reprezintă abaterea
executantului de la modul ideal de indeplinire a celor patru secvente ale
activitații prin care se realizeaza sarcina de munca, abatere care poate
consta intr-o omisiune sau acțiune greșita.

In consecință, factorii de risc de accidentare și îmbolnavire

profesionala proprii executantului se pot subsuma unei erori la nivelul
verigilor de baza ale activitatii de munca:

erori de recepție, prelucrare și înterpretare a informatiei;

erori de decizie;

erori de executie;

erori de autoreglaj.

Capacitatea de munca reprezintă o rezervă potențiala de munca

mobilizată la un nivel mai scăzut sau mai ridicat în funcție de cerințele
îndeplinirii sarcinii de munca prin intermediul anumitor mijloace de
producție și în anumite condiții de mediu. Capacitatea de munca are un
caracter dinamic, variază de la un executant la altul și chiar la același
individ la momente diferite.

Pe parcursul desfășurarii activitații, principalele faze ale dinamicii

capacitatii de munca sunt:

faza de incălzire, caracterizata printr-o capacitate crescândă de

munca și valori relativ scăzute ale rapidității și preciziei operațiilor și
atenția instabilă (deci faza prielnica producerii accidentelor);

faza capacității optime de muncă - nivel maxim și relativ constant

al performanței; probabilitatea comiterii unei erori este minima;

faza scăderii treptate a capacitatii de muncă, caracterizată prin

apariția oboselii, ceea ce favorizează producerea accidentelor.
Accidentele individuale prezentate la nivelul capacitații de munca
depind de factori ca:

nivelul cunostințelor și deprinderilor profesionale;

însușiri și capacități individuale:

temperament;

aptitudini;

caracter;

vârstă, experiență profesionala;

stare de sanatate etc.

Capacitatea de munca individuală, la rândul ei, nu este constantă,

depinzând de factori de moment, cu acțiune temporară, respectiv:

oboseala;

boala;

emoțiile;

interesele de moment;

stările de depresiune;

conflicte familiale sau profesionale;

influența alcoolului;

factorii alimentari;

efortul voluntar de moment.

Deci se poate face o distincție ăntre capacitatea de muncă

potențiala (permanentș) și cea actuală (de moment). Prima este
dependentă de variabile individuale (cum sunt aptitudinile, experiența),
dar și de variabile de moment, ca oboseala.
 Cunoștințele și deprinderile profesionale

În cursul perioadei de pregătire profesională, viitorii executanți și

conducători âși însușesc cunoștințele profesionale necesare executării
meseriei și își formează deprinderile de muncă pe baza cărora vor putea
realiza totalitatea operațiilor care alcătuiesc sarcina de munca. În același
interval, ei trebuie sa-și însușeasca cunoștințele privind riscurile
specifice activitații respective și să-și formeze deprinderi de securitate în
raport cu situațiile de risc specifice.

Insușirile și capacitățile individuale

În afara unor însușiri, capacități general umane și a unor posibilități și

limite fizice și psihofiziologice caracteristice fiintei umane, există și
însușiri, capacitați particulare, prin care oamenii se deosebesc unii de
altii. Aceste insușiri individuale pot fi cunoscute și evaluate ca nivel de
dezvoltare. Ansamblul tuturor trasaturilor psihice și fiziologi particulare,
caracteristice pentru un anumit individ, formează personalitatea acestuia.

Trasaturile care alcatuiesc personalitatea se pot clasifica în trei

categorii: temperament; aptitudini; caracter.

2. FACTORI DE RISC PROPRII SARCINII DE

MUNCA
Sarcina de muncă reprezintă ansamblul acțiunilor pe care trebuie să le
efectueze executantul prin intermediul mijloacelor de producție pentru a
realiza scopul sistemului de muncă. Ea se încadrează printre noțiunile cu
ajutorul cărora se definește orice activitate de muncă: funcții, sarcini,
activitate, operații, procese, comportament, cerinte etc. Dintre acestea,
funcțiile constituie unitați majore ale muncii, pot cuprinde una sau mai
multe sarcini și sunt foarte variate, corespunzător scopului proceselor de
munca.

Un executant poate îndeplini singur o funcție sau împreuna cu masina.

Funcția implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului,

are o anumită frecvență în ciclul de muncă, include sarcini și operații
care cer cunostințe, deprinderi specifice, realizează unul sau mai multe
scopuri, prin folosirea unor metode, procedee, strategii și în cadrul unor
cerinte de viteză, precizie, cantitate, calitate etc.
 Sarcina este reprezentată de un grup de acțiuni legate temporar și
realizate cu aceleași elemente informaționale și mijloace de munca; este
o unitate subordonată funcției, are o anumită frecvență, un scop
(subordonat scopului funcției), necesită anumite cunoștințe și deprinderi
și trebuie să se încadreze unor cerințe restrictive: viteză, precizie etc.

Operatia este cea mai mică unitate a muncii și este subordonată

sarcinii; se poate caracteriza în raport cu:

conținutul: obiecte, reguli, procedee, obiective;

structura: modul de organizare a elementelor componente;

cerinte impuse: ansamblul conditiilor care trebuie respectate de

operator pentru a atinge obiectivele muncii (parametrii actiunii: viteza,
precizie, adecvare la reguli).

Metoda de munca reflecta modul în care se realizează sarcina și

operațiile în condițiile tehnologice concrete și de înzestrare tehnică;
cuprinde, în general, ordinea de succesiune eficientă a elementelor
operației, alcătuirea raționala a miscărilor în condițiile tehnico-
organizatorice precizate.

În raport cu aceste noțiuni definitorii ale activitații de munca se

desprind factorii de accidentare și îmbolnăvire profesională proprii
sarcinii de muncă:

operații, reguli, procedee gresite;

absența unor operatii;

metode de muncă necorespunzătoare (succesiunea gresită a

operațiilor, manuirilor, mișcărilor);

cerințe sub/supradimensionate impuse executantului, respectiv

necorespunzătoare posibilităților acestuia.

Prima categorie de factori are la bază o insuficiență cunoaștere a

tehnologiilor și metodelor prin care se poate ajunge la realizarea
scopului procesului de munca. Modul în care pot conduce la
accidentare și/sau îmbolnavire profesională este evident, deoarece
determină eroarea la nivelul executantului.
 A doua grupă de factori provine din neluarea în considerare a
variabilei umane, respectiv din stabilirea neraționala a parametrilor
actiunilor umane.

In consecință, dificultatea și complexitatea sarcinii fie se situeaza

sub posibilități-le executantului, fie le depasește, provocând sub sau
suprasolicitarea organismului său. În ambele situații are loc scaderea
capacității de muncă datorită oboselii, într-un interval mai mic decât cel
normal, cu efectele descrise la subcapitolul precedent.

3. FACTORI DE RISC PROPRII MIJLOACELOR

DE PRODUCTIE
Dupa natura acțiunii lor, factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire
profesională proprii mijloacelor de producție se pot împarți în patru mari
categorii:

factori de natura fizica;

factori de natura chimica;

factori de natura biologica;

sub/suprasolicitare psihofiziologică a executantului.

1. Factorii de risc de natura fizica includ la rândul lor:

a. Factori de natură mecanică

Miscările periculoase. Statisticile arată că cele mai multe accidente de

munca, având cauze de natură obiectivă, se datoreaza organelor în
mișcare ale mașinilor. În funcție de rolul lor în cadrul procesului de
muncă, miscările mașinilor, mecanismelor, organelor de masini, pieselor
etc. pot fi:

A.    functionale:

    normale în intervalul de timp de funcționare fară restricții în

legatură cu declanșarea, intreruperea, dozarea vitezei;
     cu pericolul autodeclanșării sau declanșării contraindicate
(autopornire prin autoaprindere, contact electric etc.; prin
acționare involuntara sau din greșeala);

    cu pericolul întreruperii imprevizibile;

    cu momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt

controlate în sensul declanșării, intreruperii sau dozării
vitezei;

B.    nefunctionale:

- devieri de la traiectoriile normale;

balans;

șocuri la pornire sau oprire;

desprinderea și proiectarea de corpuri si/sau particule;

ruperea unui element de legatura;

desprinderea / desfacerea unei legaturi.

Toate aceste categorii de mișcări constituie surse potențiale de

accidentare care pot produce vătămări sub forma de striviri, tăieturi,
contuzii, străpungeri etc.

b. Utilaje sub presiune sau vid (risc de explozii și implozii)

O serie întreagă de operații și procese industriale se efectuează fie la

presiune ridicată, fie în condiții de vid. În ambele situații există riscul
producerii unor accidente: în primul caz (presiune) se pot declansa
explozii, iar in cel de-al doilea (vid), implozii.

Principalele utilaje și instalații care lucreaza sub presiune sunt

compresoarele, autoclavele, recipientele și buteliile de gaze
comprimate.

Pericolul de explozie, in cazul recipientelor si buteliilor sub presiune,

este deosebit de mare la temperaturi ridicate (in cazul amplasarii
acestora in apropierea unor surse de caldura). De asemenea, daca in
recipientele sub presiune se depoziteaza substante puternic corosive,
exista riscul producerii unor neetanseitati care pot duce la explozii.

Principalele cauze potentiale ale accidentelor la utilajele sub

presiune sunt:

dimensionarea necorespunzatoare a utilajelor, in raport cu

conditiile de lucru;
umplerea necorespunzatoare a autoclavelor, buteliilor si recipientelor
(lipsa unui spatiu de siguranta suficient de mare, necesar in cazul dilatarii
continutului, ca urmare a unor cresteri necontrolate ale temperaturii);

lipsa aparatelor de masura si control a presiunii si temperaturii

(manometre, termometre);

lipsa dispozitivelor de siguranta (discuri de explozie, supape de

siguranta, membrane de siguranta, capace de protectie etc.);

manevrarea necorespunzatoare a recipientelor, lovirea unuia de

celalalt sau de obiecte tari, rasturnarea, supunerea lor la trepidatii;

pastrarea buteliilor la soare, in apropierea surselor de caldura sau in

locuri cu substante corosive;

depozitarea in aceeasi incapere a buteliilor sau recipientelor care

contin substante incompatibile (oxigen si hidrogen; oxigen si amoniac;
amoni-ac si clor; clor si hidrogen; clor si oxigen, etc.);

deschiderea brusca a ventilului buteliilor si recipientelor;

introducerea gazelor comprimate in butelii sau recipiente, in vase de

sticla sau in alte recipiente ce functioneaza la presiuni mai reduse;

defectiuni ale reductoarelor de presiune;

ungerea ventilelor si a manometrelor de la recipientele ce contin

oxigen cu uleiuri sau grasimi.

Instalatiile, utilajele si aparatura care lucreaza sub vid  pot, de asemenea, sa

constituie factori de risc de accidentare. Riscurile de implozie la utilajele care
lucreaza sub vid apar cel mai frecvent in urmatoarele cazuri:

defecte ale materialului (tensiuni remanente/neregularitati structurale);

neetanseitati ale instalatiilor, in special cand se lucreaza cu produse care, in

contact cu aerul, formeaza amestecuri explozive;
lipsa unor paravane sau cosuri de protectie in caz de implozie;

reducerea brusca a presiunii in instalatie;

vibratia puternica a recipientelor sub presiune redusa;

variatii bruste de temperatura si presiune in instalatii;

incalzirea cu flacara a aparatelor de distilare in vid.

Atat in cazul exploziilor, cat si al imploziilor, vatamarile produse constau, in

general, in mutilari partiale sau totale ale victimei.

c. Vibratiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalatiilor, cladirilor etc.

Un sistem material scos din pozitia de echilibru, prin aplicarea / suprimarea unei forte, incepe sa se
miste. Daca miscarea sistemului fata de starea de referinta este alternativa, se
numeste vibratie  sau oscilatie.

Vibratiile intalnite in tehnica sunt variate si pot fi clasificate dupa varii criterii:

Dupa fortele care actioneaza in timpul miscarii sistemului material:

a)     vibratii neamortizate – forta rezistenta este nula;

b)     vibratii amortizate – forta rezistenta este negativa;

c)     vibratii autointretinute – forta rezistenta este pozitiva;

d)     vibratii libere – forta perturbatoare este nula;

e)     vibratii fortate – forta perturbatoare este diferita de zero.

Dupa numarul gradelor de libertate ale sistemului:

a)     vibratii cu un grad de libertate;

b)     vibratii cu doua sau mai multe grade de libertate.

Dupa felul miscarii:

a)     vibratii de translatie;

b)     vibratii de rotatie;

c)     vibratii de torsiune.

Dupa evolutia in timp:

a)     vibratii periodice;

b)     vibratii aperiodice;
 c)     vibratii aleatoare.

Caracterizarea nivelului vibratiilor poate fi facuta prin intermediul deplasarii, vitezei sau acceleratiei
miscarii. Deoarece ele sunt marimi interdependente, legate prin simple operatii de derivare sau
integrare, cunoasterea uneia dintre ele este suficienta pentru determinarea celorlalte. In prezent se
foloseste in special masurarea acceleratiei, datorita unor multiple avantaje privind constructia si
caracteristicile tehnice ale traductoarelor de acceleratie. Mai mult decat atat, acceleratiile constituie un
indicator direct al marimii fortelor masice generate de vibratii.

Putem spune ca actiunea vibratiilor poate fi caracterizata de:

nivelul de acceleratie (valori eficace);

continutul in frecventa (analiza spectrala);

locul de contact al corpului cu sursa de vibratii (vibratii globale sau

vibratii transmise sistemului mana – brat);

durata totala de expunere.

Rolul nociv al vibratiilor se traduce prin modificari numeroase,

disparate sau asociate in sindroame generale, neurologice si psihice, atrofii
musculare progresive etc., alcatuind tabloul clinic al bolii de vibratie.

Factorii care influenteaza efectul vibratiilor asupra organismului uman

sunt: intensitatea oscilatiilor; distanta dintre individ si sursa de vibratii;
pozitia corpului; modul si durata de expunere; spectrul de frecventa si
directia de actiune a vibratiilor.

Efectele cele mai intense le au vibratiile de frecventa apropiata cu vibratiile proprii ale organismului
uman = 6 – 9 Hz.

Domeniul de percepere a vibratiilor de catre organismul uman este marginit de 2 limite: pragul limita
inferior si pragul de nocivitate. Acestea variaza in functie de caracteristicile vibratiilor (frecventa si
amplitudine), pozitia corpului si organul afectat. La o frecventa de 1 Hz., pragul limita inferior
corespunde amplitudinii de 0,008 cm, iar pragul de nocivitate, amplitudinii de 80 cm; la 100 Hz.,
pragul limita inferior corespunde amplitudinii de numai 5 cm.

Propagarea prin corp a vibratiilor este amortizata sau favorizata de anumiti factori morfo-functionali.
Astfel, articulatiile membrelor amortizeaza in mare masura oscilatiile cu frecventa mai mica de 40 Hz.,
in timp ce incordarea muschilor (pozitia rigida) favorizeaza propagarea lor, mai ales in tesutul osos si
muscular.

Desi este prevazut cu un sistem de reglare si adaptare la vibratii mecanice, omul percepe vibratiile de
la 1 la 1.500 Hz., dar cu senzatii subiective diferite.

Astfel, pragul de perceptie variaza de la un subiect la altul si depinde de

conditiile de masurare.

In benzile de frecventa pentru maximum de sensibilitate (si anume 4-8

Hz. pentru vibratiile longitudinale si 1-2 Hz. pentru vibratiile transversale)
pragul este situat la aproximativ 4,01 m/s2.

Organismul uman nu poseda un simt al vibratiei; acest simt este suplinit de mecanoreceptorii fusurilor
musculare, care percep atat presiunea statica, cat si pe cea dinamica variabila.
S-a stabilit, de asemenea, ca perceptia automata la om este asigurata de doua categorii de receptori,
si anume: receptorii de la suprafata pielii, sensibili la frecvente de la 40 la 60 Hz., si receptorii din
profunzime, sensibili la frecvente de pana la 250 Hz.

Astfel, se poate considera ca vibratiile actioneaza asupra organismului, avand o in fluenta generala
sau locala, cu predominanta uneia sau alteia, in functie de parametrii vibratiei.

d. Factori de risc de natura termica

In numeroase ramuri industriale exista locuri de munca unde, prin natura sarcinii de munca,
executantul poate intra in contact cu obiecte sau suprafete cu temperaturi excesive: ridicate sau
coborate.

Contactul cu obiectele sau suprafetele cu temperaturi excesiv de coborate este posibil, de exemplu,
pentru cei care lucreaza in instalatii frigorifice pentru conservarea produselor alimentare, pentru
personalul care executa lucrari de reparatii ale liniilor de tensiune in perioada de iarna, mai ales la
altitudine ridicata.

Efectul asupra victimei il reprezinta leziunile patologice provocate de degeraturi localizate, in special,
la extremitatile membrelor superioare.

Cazul temperaturilor ridicate este specific industriilor siderurgica, metalurgica, materiale de constructii
(fabricarea sticlei), constructoare de masini, pentru meserii ca: otelar, strungar, laminator, trefilator
sarma, turnator-formator, sudor, forjor, cocsar, sa-motor etc. Pentru operatiile specifice executate se
evidentiaza drept riscuri de accidenta-re de natura termica atat contactul cu obiectele prelucrate
fierbinti, cat si cu stropi de material incandescent – metal, sticla etc.

In multe dintre situatiile precizate poate aparea drept risc de accidentare si contactul cu flacarile – la
lucrul cu foc deschis: turnator metale, turnator-topitor sticla, sudor la sudarea oxiacetilenica sau in
cazul incendiilor, precum si cu flame produse de instalatii electrice defecte, arcul de sudura etc.

Indiferent de caz – contact cu obiecte sau suprafete cu temperaturi excesiv de ridicate, cu flacari sau
flame – efectul asupra victimei este arsura termica (cutanata).

In functie de intensitatea si profunzimea leziunii, arsurile cutanate se clasifica astfel:

arsuri de gradul I (eritem), caracterizate prin aparitia unei zone

eritematoase, sensibila, dureroasa, situata pe o zona de edem;

arsuri de gradul II (flictena), caracterizate prin aparitia pe tegumente

a unei zone eritematoase situate pe o baza de edem masiv, acoperita cu
flictene cu continut serocitrin;

arsuri de gradul III (escara); in aceasta grupa intra arsurile ce

afecteaza intreaga grosime a tegumentului, uneori si tesuturile
subtegumentare: muschi, vase, nervi; zona arsa se prezinta indurata, cu
aspect cartonat, insensibila la palpare;

arsuri de gradul IV , caracterizate prin carbonizarea tesuturilor.

In functie de gravitatea arsurii si de intinderea suprafetei afectate, se produc

totodata si alte tulburari: durere, insuficienta respiratorie, cardiocirculatorie,
tulburari de reodinamica, de coagulare, metabolice, hidroionice, etc., traduse
in starea de soc sau decesul victimei.

e. Curentul electric
 Majoritatea instalatiilor, utilajelor si masinilor sunt actionate electric.
Curentul electric poate constitui factor de risc de accidentare in munca in
doua situatii:

realizarea contactului dintre organismul uman si partile componente

ale mijloacelor de munca aflate sub tensiune – factor de risc direct (final);

cresterea brusca a energiei termice radiate datorita rezistentei

conductorului – factor indirect (intermediar).

Prima situatie apare in cazul:

atingerilor directe, respectiv contactul cu elementele conductive ale

instalatiei electrice care: se afla normal sub tensiune; este scoasa de sub
tensiune, dar a ramas incarcata cu sarcini electrice datorita capacitatii, prin
omiterea descarcarii acestora dupa deconectare; a fost scoasa de sub
tensiune, dar se afla sub o tensiune indusa pe cale electromagnetica de alte
instalatii, prin omiterea legarii la pamant a elementelor deconectate;

atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv ca

re in mod normal nu este sub tensiune, dar care a intrat accidental sub
tensiune (deteriorarea izolatiei, contacte electrice cu alte elemente aflate sub
tensiune etc.), prin el trecand “curenti de defect” (curenti care circula pe alte
cai decat cele destinate trecerii curentului electric);

tensiunii de pas, respectiv la atingerea simultana a doua puncte de pe

sol (considerate la o distanta de 0,8 m) aflate la potentiale diferite ca
urmare a scurgerii prin pamant a unui curent electric; tensiunile de pas pot
aparea in apropierea unui conductor cazut la pamant, unei linii aflate sub
tensiune sau in apropierea unei prize de pamant de exploatare sau de
protectie prin care trece un curent electric.

A doua situatie se produce atunci cand rezistenta conductorului nu este

corespunzatoare intensitatii curentului care-l parcurge, fie din constructie, fie
datorita unei variatii intamplatoare a intensitatii curentului (curentii
suplimentari indusi) sau cresterii rezistentei datorita degradarii
conductorului. In toate cazurile, are loc o crestere a radiatiei ca lorice,
suficient de mare pentru a provoca aprinderea imbracamintei exterioare a
conduc torului. In functie de celelalte conditii de munca (mai ales daca sunt
prezente in cantitate mare substante inflamabile sau explozive) se produc
incendii si/sau explozii.

Curentul electric, in calitate de factor direct de accidentare in munca, poate

provoca doua tipuri de leziuni:

electrotraumatismul, care consta in arsuri si metalizari ale pielii datorita

caldurii dezvoltate de arcul electric format la punctele de contactul sau la
trecerea curentului electric;
electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin organism. Curentul
electric actioneaza asupra sistemului nervos si muscular, produ-cand
contractii musculare (la curenti de 10 – 15 mA este impiedicat controlul
voluntar al sistemului muscular), oprirea respiratiei (prin actiunea asupra
centrilor nervosi ai respiratiei), fibrilatii, pierderea cunostintei.

Limita de periculozitate a curentul electric este greu de stabilit, deoarece

depinde de numerosi factori:

    drumul urmat de curent in corp;

    intensitatea curentului;

    durata contactului;

    conditiile fizice ale subiectului;

    faza ciclului cardiac la inceputul electrocutarii;

    frecventa si forma undei curentului.

Desi experimentarile pe organismul uman sunt limitate, s-au stabilit, totusi, prin extrapolare limitele
de periculozitate ale curentului electric:

pana la 10 mA accidentatul poate, in general, sa se desprinda de contact;

chiar in cazul cand nu reuseste sa o faca, electrocutarea nu este mortala;

intre 10 si 50 mA curentul nu este mortal, daca durata contactului nu de-

paseste 5 secunde; peste acest timp, se produc crampe in muschii
respiratori care pot provoca moartea prin asfixie;

intre 50 si 500 mA, pericolul pe care il prezinta curentul electric este functie
crescatoare de timp, in intervalul 0 – 5 secunde; peste 5 secunde intervine
fibrilatia cardiaca, urmata de decesul victimei;

peste 500 mA, posibilitatea de fibrilatie se reduce, dar creste pericolul de

deces prin paralizia centrilor nervosi si prin fenomene secundare.

Valorile indicate se refera la frecventele industriale. Odata cu cresterea

frecventei fenomenele se modifica, pana la cazul limita al curentilor cu
frecventa foarte inalta si cu intensitati care la frecventa industriala ar fi
mortale, folositi in electroterapia medicala.

Intensitatea curentului electric ce trece printr-un corp depinde de tensiunea de atingere si de

rezistenta electrica a corpului cand intra in contact cu elementul aflat sub tensiune. Din acest motiv, o
alta caracteristica pentru care se stabilesc valori limita prin norme este tensiunea de atingere a
instalatiilor electrice.

Efectul curentului electric asupra organismului este amplificat de conditiile de mediu: umezeala
excesiva, temperatura ridicata, prezenta unor fluide care micsoreaza rezistenta electrica a corpului
uman.
Curentul continuu este mai putin periculos decat curentul alternativ cu frecventa industriala de 50 Hz.
Curentii avand frecventele in intervalul 50 – 2.000 Hz. sunt la fel de periculosi. La frecventele inalte,
pericolul de electrocutare scade, dar arsurile cauzate de curentii de frecventa inalta sunt mai grave.

Factori de risc de natura chimica

Peste 50.000 de substante si preparate chimice potential daunatoare ajung

la locurile de munca. Anual sunt introdusi in fabricatie alti 500 de agenti
chimici noi deoarece, pentru a fi competitiva, industria are in permanenta
nevoie de materiale noi.

In general, cand un agent chimic nou este introdus pe piata, este greu de
apreciat unde, de catre cine si in ce scop va fi folosit; astfel, intoxicarea
poate avea loc la cele mai imprevizibile locuri de munca. Iata cateva produse
de larg consum care contin agenti chimici periculosi: petrol, bauturi
alcoolice, acidul de baterii auto, adezivi, vopsele, produsele de curatare
(detartranti de baie, degresanti pentru aragaz etc.) pesticidele, tigarile,
vopselele de par, pasta corectoare, umplutura cartuselor de imprimanta sau
xerox etc.

Expunerea la agentii chimici este de multe ori platita scump. OIM estimeaza
ca din totalul de peste 2 milioane de decese care au loc anual, 439 de mii
sunt cauzate de chimicale, iar din cele 160 milioane de cazuri de boli
profesionale, 35 de milioane, de asemenea, sunt provocate de expunerea la
agentii chimici.

Pentru a preveni imbolnavirea sau accidentarea lor, prevederile legale impun

controlul expunerii lucratorilor la agentii chimici periculosi.

Agentul chimic periculos este orice substanta sau preparat care, datorita

proprietatilor fizico-chimice, chimice sau toxicologice si modului de folosire
sau prezentei acestora la locul de munca, prezinta risc pentru securitatea si
sanatatea lucratorilor. Peste 2.500 de substante sunt deja clasificate la
nivelul Uniunii Europene ca fiind periculoase. Pentru aproape 600 de
substante sunt stabilite valori limita de expunere profesionala (VLE) care nu
pot fi depasite in nici o situatie.

In functie de proprietatile chimice datorita carora diverse substante utilizate in procesul de munca
devin surse generatoare de accidente de munca si imbolnaviri profesionale, distingem in principal:

substante toxice;

substante caustice;

substante inflamabile;

substante explozive;

substante mutagene;

substante cancerigene.
 Cum pot patrunde agentii chimici in organism

Inhalarea, inspirarea substantelor sub forma de vapori, gaze, pulberi;

Contactul materialelor si echipamentelor individuale de protectie

contaminate cu pielea si mucoasele;

Ingestia accidentala, din neatentie sau nerespectarea normelor de

securitate si sanatate in munca.

inhalare ingerare contact

Ce efecte pot avea agentii chimici asupra sanatatii lucratorilor

Agentii chimici periculosi pot provoca unul sau mai multe din urmatoarele efecte:

intoxicatii arsuri chimice incendii alergii

iritatii leziuni mecanice (explozii) cancer, mutatii genetice

Unele imbolnaviri, cauzate de expunerea la agenti chimici periculosi in

mediul de munca, au loc rapid (intoxicatii acute), altele apar dupa un timp
lung de expunere (boli profesionale cronice).

Substantele toxice sunt cele care, patrunzand in organism, au o actiune

daunatoare perturband functiunile acestuia si provocand intoxicatii acute sau
cronice. Intoxicatia acuta are loc atunci cand substanta toxica patrunde in
organism in cantitate mare si intr-un interval de timp scurt, generand
tulburari intense si imediate; in situatia contrara – cantitati mici in interval
de timp mare – apare intoxicatia cronica.

Substantele toxice pot patrunde in organism pe cale respiratorie (inhalare), prin piele (cutanat) sau
prin tubul digestiv (ingerare).

Actiunea toxicelor asupra organismului poate fi locala, numai asupra anumitor organe (de exemplu,
benzenul actioneaza asupra sistemului nervos central) sau generala, cand afecteaza toate tesuturile si
organele (de exemplu, acidul cianhidric sau oxigenul sulfurat). Nu se poate face insa o delimitare
precisa dupa criteriul tipului de actiune, deoarece majoritatea substantelor toxice au, in acelasi timp,
si o actiune generala si una locala asupra organismului.

La determinarea influentei substantelor toxice asupra organismului este

necesar sa se tina seama atat de actiunea individuala a fiecarei substante,
cat si de actiunea simultana, combinata, a mai multor substante. In al doilea
caz efectul poate fi cumulativ (sinergism) sau, dimpotriva, cele doua
substante se neutralizeaza reciproc, micsorandu-si toxicitatea (antagonism).
Intensitatea efectului substantelor toxice asupra organismului depinde de natura si de cantitatea
substantei, precum si de particularitatile organismului.

In functie de efectul lor asupra organismului, substantele toxice se pot

clasifica astfel (clasificarea fiziopatologica):

a)        substante toxice neuroparalitice, care actioneaza asupra sistemului

nervos central si, in concentratii mari, provoaca moartea. Din aceasta
categorie fac parte substante putin utilizate in industrie, cum ar fi derivatii
halogeno-fosfonati ai hidrocarburilor alifatice (exemplu: metil-fluor-fosfonatii
de izo-propil si pinacolil, etoxi-metil-fosfonatul de dimetil-amino-tio-etil);

b)        substante toxice asfixiante, care afecteaza mai ales aparatul

respirator, impiedicand fie intrarea oxigenului in cantitati suficiente in
plamani, fie asimilarea acestuia la nivel celular datorita blocarii circulatiei
sangelui, prin formarea unei combinatii stabile (carboxi-hemoglobina,
cianhemo globina etc.). Din aceasta categorie fac parte: oxidul de carbon,
compusii cianici, hidrogenul arseniat, clorul, cloracetatii, fosgenul, difosgenul
etc.;

c)        substante toxice iritante, care produc inflamarea si iritarea

tesuturilor si mucoaselor. Unii compusi din aceasta categorie au actiune
lacrimogena (exemplu: triclor-nitro-metanul, aceto-fenona, amoniacul),
altele irita caile respiratorii, provocand stranutul (exemplu: adamista), iar
altele produc senzatia de voma (exemplu: clorura de fenil-carbil-amina);

d)        substante toxice narcotice, care, patrunzand in organism,

actioneaza asupra sistemului nervos, provocand narcoza. Din aceasta
categorie, fac par te protoxidul de azot, derivatii halogenati ai
hidrocarburilor, alcoolii, aldehidele, esterii, anilina, nitrobenzenul. In
concentratii mari, unele narcotice pot provoca chiar tulburari psihice (dietil-
amida acidului d-liser-gic, trimetoxi-fenil-etil-amina etc.);

e)        substante toxice diverse, care nu pot fi incadrate in nici una din

grupele anterioare; compusii volatili ai unor metale – mercur, plumb, fosfor,
combinatiile organice ale arsenului si stibiului etc.

Substantele caustice sunt substante care in contact cu organismul provoaca

arsuri. Arsurile chimice constituie accidente de munca si se caracterizeaza
prin leziuni organice de intensitate diferita, in functie de natura, concentratia
si durata contactului cu substanta caustica.

La nivelul de contact al tesuturilor cu substante caustice se

produce plaga de arsura, caracterizata prin modificari structurale si
functionale ale vaselor sale, substantei fundamentale si celulei. Modificarile
pot fi reversibile sau ireversibile. Carbonizarea nu se intalneste decat rar in
arsurile chimice, fiind provocata de substante deosebit de caustice (acid
sulfuric, alchilide, alumina) sau asociata cu arsuri termice.

In contact cu tesuturile, substantele caustice prezinta:

 actiunea de deshidratare, determinata de higroscopicitatea substantei
caustice;

actiunea fizico-chimica de degradare a proteinelor tisulare;

actiunea biologica de inactivare prin degradarea enzimelor celulare

esentiale proceselor vitale.

Reactiile chimice care au loc la contactul dintre substanta caustica si

tesuturi sunt extreme, cantitatea de caldura degajata putand produce uneori
si arsuri termice.

Dupa localizarea lor, arsurile chimice sunt:

cutanate;

oculare;

arsuri ale cailor respiratorii;

arsuri ale tubului digestiv;

arsuri ale altor organe.

Cele mai frecvente sunt arsurile cutanate, iar cele mai grave arsurile cailor
respiratorii si ale tubului digestiv.

Substante inflamabile

Inflamarea este o ardere de scurta durata a amestecului de vapori al unui lichid combustibil cu
oxigenul din aer si se produce in urma cresterii locale a temperaturii datorita unei surse externe de
caldura. Notiunea de inflamare este legata deci numai de lichidele combustibile, spre deosebire de
aprindere, care este comuna tuturor substantelor combustibile, indiferent de starea de agregare.

Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul ca arderea se produce si inceteaza brusc, deoarece
caldura degajata nu este suficienta pentru incalzirea intregii cantitati de lichid care sa asigure
formarea in continuare a vaporilor.

Punctul de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minima la care vaporii unei substante
formeaza cu aerul un aspect inflamabil. In functie de punctul de inflamabilitate, lichidele pot fi grupate
in urmatoarele categorii:

lichide inflamabile Pi ≤ 280C (exemplu: benzen, eter, sulfura de carbon,

acetona);

lichide usor inflamabile 280C ≤ Pi ≤ 450C (exemplu: petrol lampant,

gazolina, terebentina, alcool metilic);

lichide combustibile Pi > 450C (exemplu: fenol, anilina, pacura,

motorina, uleiuri, acizi grasi etc.).

Pe langa pericolul de incendiu datorat substantelor inflamabile, in industrie

se pot produce incendii ca urmare a autoaprinderilor produse de acumulari
de caldura provenite din procese chimice sau biochimice care au loc in insasi
masa substantelor. Fenomenul de autoaprindere se manifesta atat la
substantele inflamabile, cat si la cele combustibile.

Autoaprinderea de natura chimica are la baza fenomenul de oxidare si se

poate produce in cazul substantelor care au o capacitate intensa de
combinare cu oxigenul din aer. Pentru ca in timpul reactiei de oxidare sa se
atinga temperatura de autoaprindere, e necesar ca substanta combustibila
sa aiba o suprafata mare de contact, iar mediul ambiant sa prezinte o
temperatura ridicata.

Autoaprinderea de natura biochimica se datoreaza acumularii de caldura in

interiorul masei de substanta, ca urmare a activitatii biologice a
microorganismelor.

Substante explozive

Exploziile de natura chimica sunt rezultatul unei reactii chimice foarte rapide, cand, intr-un timp foarte
scurt, rezulta produsi noi, cu degajare de caldura.

Explozia, in sensul cel mai restrans al cuvantului, este un fenomen chimic (un proces de transformare
chimica a materiei) care se desfasoara rapid insotit de o degajare tot atat de rapida a unor cantitati
apreciabile de caldura si gaze sau vapori puternic incalziti, care produc un lucru mecanic de deplasare
sau distrugere.

Substantele explozive se descompun sub actiunea temperaturii, cu formare de cantitati mari de gaze.
Numeroase substante, in contact cu aerul, formeaza amestecuri explozive.

Amestecurile explozive sunt caracterizate de limite de explozie – superioare sau inferioare – care
reprezinta cantitatea maxima, respectiv minima, de substanta, exprimata in procente, ce formeaza cu
aerul un amestec exploziv.

In afara acestor limite, sau in lipsa unei surse de caldura care sa o declanseze, explozia nu poate avea
loc. Sub limita inferioara, amestecul exploziv nu poate exploda din cauza unui exces de aer, iar peste
limita superioara, declansarea fenomenului este impiedicata de lipsa de aer.

Limitele de explozie nu au valoare constanta, deoarece amestecul exploziv este supus actiunii
urmatorilor factori:

temperatura amestecului; odata cu cresterea temperaturii, limita

inferioara de explozie scade, amestecul exploziv devenind mai periculos; la
scaderea temperaturii, limita inferioara de explozie creste, iar intervalul
dintre limite se reduce, putand ajunge la pierderea caracterului exploziv;

presiunea la care este supus amestecul; odata cu cresterea presiunii,

intervalul dintre limitele de explozie se mareste, deci creste posibilitatea
producerii exploziei; scaderea presiunii sub o anumita limita (presiunea
critica de explozie) anuleaza posibilitatea declansarii exploziei;

capacitatea de oxidare a amestecului; limitele de explozie cresc, iar

presiunea critica scade odata cu cresterea capacitatii de oxidare a amestecu-
lui exploziv.
In cazul amestecurilor explozive praf-aer, pericolul de explozie depinde
de urmatorii factori:

omogenitatea amestecului; cu cat omogenitatea este mai mare, cu atat

pericolul de explozie creste;

gradul de dispersie a particulelor de praf; cu cat dispersia este mai

mare, oxigenul are acces mai usor spre particula de praf si intervalul de
explozie se mareste;

compozitia chimica a prafului; pericolul este mai accentuat daca praful

contine substante volatile;

compozitia, temperatura si umiditatea aerului; prezenta unor cantitati

determinate de gaze inerte in aer micsoreaza sau inlatura pericolul de
explozie; temperatura inalta a aerului mareste pericolul, iar umiditatea il
micsoreaza, in afara de cazurile in care substanta respectiva reactioneaza
chimic cu apa.

Substante mutagene

Sunt cele care pot provoca aparitia brusca a unui caracter genetic nou, ce reflecta o modificare
corespunzatoare a materialului ereditar. Conform unei alte definitii substantele mutagene sunt
substante care au proprietatea de a reactiona cu materialul genetic sau de a actiona asupra acestuia,
producand mutatii.

Substantele mutagene contin molecule electrofile si deci pot reactiona cu structuri le nucleofile, cum ar
fi moleculele de ADN. Cercetarile recente au pus la punct tehnici si metodologii pentru identificarea
unor astfel de substante si evaluarea activitatii mutagene potentiale. S-a constatat ca 80 – 90% din
compusii chimici carcinogeni (care pot provoca aparitia unor tumori maligne constituite din celule
epiteliale) au si efect mutagen.

Substantele cancerigene sunt cele care genereaza tumori maligne, caracterizate printr-o inmultire
excesiva a tesuturilor unor organe. In numeroase legislatii nationale se interzice complet utilizarea
unor astfel de substante, al caror efect este sigur cancerigen.

Angajatorii au obligatia legala, si nu numai, de a strange informatii asupra riscurilor chimice si a

mijloacelor de prevenire consultand:

eticheta;

fisa tehnica de securitate a agentului chimic;

medicul de medicina muncii;

alti specialisti in domeniu;

internet.

a) Eticheta 

Eticheta de pe ambalaje ofera informatii scrise despre pericole (Fraze de

risc sau Fraze R) si avertismente (Fraze de securitate sau fraze S), iar fondul
portocaliu al semnelor grafice arata ca substanta este periculoasa. Acest tip
de eticheta se aplica pe produsele utilizate, depozitate sau vandute.

Factori de risc de natura biologica

Agentii biologici se gasesc in multe sectoare industriale si de munca.

Deoarece acestia rar sunt vizibili, riscurile implicate nu sunt mereu
apreciate. Astfel ca dispozitiile legale au ca scop diminuarea riscului de a
intra in contact cu agentii biologici.

Agentii biologici contaminanti sunt considerati agentii biologici (bacterii,

virusuri, ciuperci, paraziti) prezenti la locurile de munca si care actioneaza
asupra lucratorilor ca urmare a manipularii unor produse patologice sau a
unor materiale contaminante.

Acesti agenti biologici se pot transmite in mod direct de la bolnavii care

primesc ingrijiri medicale, sau indirect, prin obiectele contaminate cu
produsele biologice (sange, urina, materii fecale) sau patologice (ex: puroi)
provenite de la bolnavi sau animale de laborator.

In categoria agentilor biologici sunt incluse si culturile celulare si

endoparazitii umani care pot provoca infectie, alergie sau intoxicatie.

Microorganism = entitate microbiologica celulara sau nu, capabila sa se

produca sau sa transfere material genetic.

Exemple:

Bacterii (tuberculoza,leptospiroza )

Virusi (hepatita, gripe, SIDA, turbare)

Paraziti (toxoplasmoze, echinococoze)

Ciuperci (candidoze)

Cultura celulara = rezultatul cresterii „in vitro”, in afara organismului,

a celulelor izolate din organisme multicelulare.

Endoparazit uman = un parazit care traieste in interiorul unui

organism uman.

4. FACTORI DE RISC PROPRII MEDIULUI DE MUNCA

Mediul de munca este cea de-a patra componenta a sistemului de munca. Intreaga activitate
productiva se desfasoara in timp si spatiu, in cadrul unor conditii de mediu.

Mediul de munca include, pe de o parte, mediul fizic ambiant (conditiile de

micro climat, iluminat, zgomot, vibratii, radiatii, noxe chimice, presiunea
mediului, factori biologici etc.), iar pe de alta parte, mediul social (relatiile,
atitudinile, interactiunile, moduri le de comportament etc. care se stabilesc).
Influenta conditiilor de mediu asupra celorlalte elemente poate sa fie
considerabila. Mai ales asupra executantului pot produce atat efecte
fiziologice, cat si psihologice, sub forma de vatamari sau stari patologice.

Factorii de risc proprii mediului fizic de munca

Se clasifica dupa cum urmeaza:

A. Prima grupa de factori din aceasta categorie poate fi desemnata generic

drept factori de natura fizica si include 12 subgrupe:

Primele trei – temperatura excesiva a aerului (ridicata/scazuta); umiditatea

necorespunzatoare a aerului (ridicata/scazuta); viteza mare a curentilor de
aer – definesc microclimatul locului de munca.

In procesul de munca, factorii de microclimat actioneaza asupra mijloacelor

de productie (factori de risc indirecti) si a executantului (factori de risc
directi). In calitate de factori de risc indirecti, influenta lor se concretizeaza
in ansamblul transformarilor termo-chimice ce se produc la nivelul
mijloacelor de productie, transformari care perturba functionarea normala a
acestora si pot genera accidente sau boli profesionale.

Influenta asupra executantului se traduce intr-o serie de transformari

fiziologice.

Temperatura mediului ambiant determina fenomenul de termoreglare a

organismului, care are drept rol mentinerea starii de echilibru termic a
acestuia.

Intrarea in actiune a mecanismelor termoreglarii este determinata de cauze

externe, care tind sa produca fie racirea, fie supraincalzirea organismului. In
general, tempera tura membrelor, a pielii, a extremitatilor este mai mica
decat temperatura interna care, in conditii normale de microclima, se
mentine constanta in jurul valorii de 36,5 – 370C.

Constanta temperaturii interne a organismului conditioneaza desfasurarea

normala a tuturor proceselor vitale.

In cazul in care microclima provoaca modificarea temperaturii interne, se

declanseaza mecanismele de compensare, care permit mentinerea acesteia
la o valoare constanta. Astfel, daca temperatura mediului ambiant creste, se
intensifica procesul de cedare a caldurii spre exterior, prin intermediul
glandelor sudoripare (transpiratie). Daca, dimpotriva, scade, se declanseaza
procesul de termogeneza, care se realizeaza fie prin intensificarea activitatii
musculare (tremuraturi), fie prin amplificarea oxidarii la nivel celular
(cresterea ratei metabolice bazale).

Caldura si frigul excesiv impiedica procesul normal de termoreglare, provocand modificari patologice.

In primul caz, depasirea limitelor de expunere la caldura determina aparitia dureri lor cutanate si a
acumularilor de caldura.
Pe masura ce timpul de expunere la radiatiile termice creste, pe suprafata epidermei apar vezicatii de
dimensiuni din ce in ce mai mari; pragul de durere, in cazul expunerii permanente la radiatii termice,
exprimat in densitate de flux de caldura, se situeaza in jurul valorii de 0,05 – 0,06 cal/cm 2/s (2.100 –
2.500 W/m2). In cazul mediilor foarte calde, se pot produce arsuri datorate cresterii excesive a
temperaturii cutanate locale. Acumularile de caldura din organism conduc la perturbarea sistemului
nervos central, pro duc senzatia de voma si ameteli.

Cand temperatura centrala depaseste valoarea de 40,6°C survine moartea.

Temperatura scazuta produce atat dereglari cu caracter patologic, localizate in special la extremitati
(reactii acute inflamatorii, degeraturi, congelari), cat si tulburari de or-din general: tulburari de
nutritie ale epiteliului, dereglari ale functiei respiratorii, diminuarea fagocitozei si scaderea puterii
imunologice a organismului. Efectul temperaturii scazute este accentuat de umiditatea relativa marita
a aerului si de vitezele mari ale curentilor de aer, deoarece se diminueaza termoreglarea.

Daca se ia in considerare durata de expunere a organismului la temperaturi scazu-te, se deosebesc:

expunerea cronica (atenuata, de lunga durata), care produce modificari

patologice generale inca insuficient studiate;

expunerea acuta (severa, de scurta durata), care favorizeaza aparitia

vasodilatatiei la rece si in consecinta cresterea temperaturii pielii (mai ales in
zona palmara si in degete).