Tema 6

1. Dreptul de proprietate publică are următoarele caractere:

 este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat,

 bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile,
 bunurile din domeniul public sunt insesizabile

a)Articolul 136 alin. (4) din Constituţia revizuită, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991
privitoare la fondul funciar, art. 120 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale,
precum şi, în prezent, art. 861 alin. (1) NCC dispun că bunurile proprietate publică nu pot fi
înstrăinate; aceasta semnifică imposibilitatea înstrăinării lor prin mijloace juridice de drept
privat, ele fiind scoase din circuitul civil general.
Avându-se în vedere inalienabilitatea dreptului de proprietate publică, practica judecătorească
a decis în mod constant că terenurile agricole proprietate publică nu pot fi cuprinse în
procedura de reconstituire a dreptului de proprietate instituită prin Legea nr. 18/1991,
modificată şi republicată.
Inalienabilitatea bunurilor proprietate publică operează numai atât timp cât bunul aparţine
domeniului public. De îndată ce un bun proprietate publică, prin decizia autorităţii
competente, în condiţiile legii, este dezafectat din domeniul public şi trecut în domeniul privat
al statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale, el va urma regimul juridic al
bunurilor din acest domeniu, astfel că va putea fi înstrăinat, în condiţiile legii, sau se va
„reconstitui" dreptul de proprietate privată asupra unui asemenea bun, în condiţiile legilor
speciale adoptate în materie.
Aşa cum vom vedea mai jos, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile
determinate de lege. Aceasta nu înseamnă că bunurile respective ar înceta să mai aparţină
domeniului public sau că ele ar putea fi înstrăinate. Aceste posibilităţi juridice au în vedere,
aşa cum am mai spus, modalităţile specifice de punere în valoare, de exploatare a bunurilor ce
aparţin domeniului public.

b) Deşi fostul Cod civil nu conţinea reglementări precise privitoare la domeniul public, o
dispoziţie înscrisă în materia prescripţiei declara bunurile care fac parte din acesta
imprescriptibile, deoarece erau scoase din circuitul civil general. într-adevăr, potrivit art. 1844
fostul C. civ., „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-
o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.
Acelaşi caracter juridic al bunurilor din domeniul public este prevăzut de art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar şi era înscris în art. 11 din Legea nr. 213/1998
privind bunurile proprietate publică, în prezent abrogat; el a fost însă preluat in terminis în art.
861 alin. (1) NCC.
De altfel, art. 563 alin. (2) NCC dispune că acţiunea în revendicare privitoare la un bun
proprietate privată este, în principiu, imprescriptibilă, text aplicabil, în temeiul art. 865 alin.
(3) NCC, şi dreptului de proprietate publică.
Din moment ce art. 861 alin. (1) dispune că dreptul de proprietate publică este imprescriptibil
în general, aceasta înseamnă că el apare ca imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv.
Extinctiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare privitoare la un bun
proprietate publică poate fi exercitată oricând, nestingându-se prin neexercitarea ei într-un
anumit termen.
Adevărata specificitate constând în caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate
publică priveşte însă, spre deosebire de dreptul de proprietate privată, imprescriptibilitatea sa
sub aspect achizitiv. într-adevăr, potrivit art. 861 alin. (2) partea a II-a NCC, dreptul de
proprietate asupra bunurilor proprietate publică nu poate fi dobândit de un terţ prin
uzucapiune, în condiţiile art. 930-934 NCC, sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă a
bunurilor mobili, în condiţiile art. 935-940 NCC. De asemenea, bunurile proprietate publică
nu pot fi dobândite prin ocupaţiune (art. 941-947 NCC), iar fructele pe care acestea le-ar putea
produce nu pot fi dobândite de către posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer (art. 948
NCC).

c) În măsura în care bunurile din domeniul public nu sunt în circuitul civil general, ele sunt şi
insesizabile, astfel cum dispune art. 861 alin. (1) NCC, adică nu pot fi urmărite de către
creditorii titularilor dreptului de proprietate asupra acestor bunuri: statul şi unităţile adminis-
trativ-teritoriale. Simpla referire la criteriile de apartenenţă la domeniul public ilustrează
această idee: bunurile care, prin natura lor, sunt proprietate publică nu au cum să fie urmărite
de creditori, iar cele care sunt, prin destinaţia legii, proprietate publică înseamnă că
interesează colectivitatea, astfel că nu se poate pune problema urmăririi lor.
De altfel, acelaşi caracter juridic al dreptului de proprietate publică este prevăzut şi de art. 5
alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care. cu referire la terenuri, dispune că
terenurile din domeniul public sunt insesizabile. La rândul său, art. 120 alin. (2) din Legea nr.
215/2001 prevede că bunurile din domeniul public sunt insesizabile.
într-adevăr, dacă asupra lor s-ar putea constitui garanţii reale, cum ar fi gajul sau ipoteca, sau
ar putea forma obiect al executării silite, s-ar ajunge, fie prin valorificarea drepturilor reale
accesorii, fie în urma executării silite, la înstrăinarea lor către terţi, ceea ce legea nu permite.

2. -Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală
sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul
bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.
-Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de
proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute la art. 888
-În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act
administrativ

3.Cu privire la acest drept real au existat reglementări cuprinse în Legea administraţiei publice locale
nr. 69/1991, republicată, în prezent abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 215/2001, cu acelaşi obiect de
reglementare, precum şi în art. 12 din Legea nr. 213/1998, text în parte abrogat, în parte modificat
prin Legea nr. 71/2011. Noul cod civil reglementează dreptul de administrare într-o întreagă secţiune
a Titlului VI, consacrat dreptului de proprietate publică (art. 867-870).

În analiza regimului juridic al dreptului de administrare trebuie avute în vedere şi dispoziţiile

cuprinse în alte acte normative speciale, rămase în vigoare şi după adoptarea noului Cod civil,
cum ar fi O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor
autonome şi O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome. Constituit pe
temeiul proprietăţii publice, ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept real,
opozabil, ca orice drept real, erga omnes în raporturile de drept civil. în acelaşi timp, nu se
poate face abstracţie de natura juridică specifică a raporturilor pe temeiul cărora el a fost
constituit, astfel că, în principiu, cu delimitările pe care le vom face mai departe, el nu poate fi
opus autorităţilor publice care l-au constituit.
Dreptul de administrare, indiferent de modalitatea prin care a fost dobândit, poate, în anumite
condiţii, să fie retras de autoritatea publică îndrituită să o facă, pentru îndeplinirea unor
scopuri diferite. După cum s-a decis, cu valoare de principiu, în practica instanţei supreme,
sub regimul aplicabil dreptului de administrare înainte de intrarea în vigoare a noului Cod
civil, statul, prin Guvern, cu aprobarea ministerului de resort, poate, în exercitarea dreptului
său de proprietate publică, să transfere, în interes public, bunurile sale proprietate publică,
acest transfer fiind un drept exclusiv al proprietarului.
Este foarte adevărat că, reglementând stingerea dreptului de administrare, art. 869 partea
finală NCC reglementează numai posibilitatea ca. în condiţiile legii şi dacă interesul public o
impune, organul care a decis constituirea dreptului de administrare în favoarea unui anumit
titular să dispună şi revocarea acestui drept. Practic însă, ni se pare că nu este imposibil de
admis ca, în anumite situaţii, Guvernul sau organele administraţiei publice locale să nu
procedeze la redistribuirea unor bunuri aflate în administrarea unei anumite regii autonome
ori a altui subiect de drept, instituţie publică de interes naţional ori local. Într-o asemenea
situaţie, mai întâi se va revoca dreptul de administrare aparţinând unităţii care deţine bunul şi
apoi se va dispune trecerea acestuia în patrimoniul unui alt titular, regie autonomă ori
instituţie de stat, de interes naţional sau de interes local.