ARGUMENT

Adesea semnalele electrice purtătoare de informaţii nu sunt suficient de

intense pentru fructificarea acestora. Se pot da numeroase exemple care
subliniază necesitatea amplificării prealabile a semnalelor electrice până la
nivelul necesar într-o aplicaţie sau alta.
Instalaţiile electronice cu ajutorul cărora se realizează acest deziderat
se numesc amplificatoare. în cazul general un amplificator reprezintă un
cuadripol activ, prevăzut cu două borne de intrare şi două borne de ieşire,
capabil să redea la ieşire semnale electrice identice ca formă cu cele aplicate
la intrare, dar de putere mult mai mare. Pentru a putea îndeplini această
funcţie, un amplificator trebuie prevăzut cu o sursă de energie electrică,
pe seama căreia se obţine sporul de putere de la ieşire şi cu elemente (active)
capabile să transforme în energie de curent alternativ, variabil în ritmul
semnalului, o parte din energia absorbită de la sursa de alimentare. Elementele
capabile să îndeplinească această funcţie sunt tuburile electronice şi
tranzistoarele.
În schemele care nu necesită detalii, un amplificator se reprezintă
printr-un simbol.
Blocul de audiofrecvenţă cuprinde amplificatorul de audiofrecvenţă (AAF) şi
o serie de circuite cu ajutorul cărora poate fi modificată după dorinţă caracteristica
de frecvenţă, cum ar fi: circuite pentru reglajul tonalităţii, registre de ton, reglajul
de volum compensat, etc.
Amplificatorul de audiofrecvenţă din receptoare are rolul de a amplifica
semnalul de audiofrecvenţă (AF) furnizat de demodulator (cu nivelul de 10 – 100
mV) până la nivelul de tensiune şi putere necesar acţionării difuzorului sau căştilor.
Excitantul care provoacă în sistemul nervos senzaţia de sunet este constituit
din vibraţiile particulelor de aer, vibraţii care se propagă sub formă de unde
longitudinale. Undele sunt caracterizate de amplitudine (respectiv intensitate),
frecvenţă şi fază. În plus, sursa sonoră este caracterizată de distribuţia spaţială şi de
regimul tranzitoriu la apariţie şi dispariţie.
Fenomenul informaţional provocat de excitantul sonor în sistemul nervos
este
 Faza undei nu declanşează nici o reacţie psihologică. Unde care nu diferă
decât prin fază nu sunt discriminabile prin auz.
Caracteristicilor fizice ale sunetului intensitate şi frecvenţă le corespund
caracteristicile fiziologice tărie şi înălţime.

Tăria este o măsură a intensităţii senzaţiei provocate de sunet. Intensitatea

senzaţiei creşte proporţional cu logaritmul intensităţii sonore, dar ea depinde însă
mult şi de frecvenţă.
Ca nivel de referinţă la măsurarea tăriei s-a adoptat intensitatea celui mai
slab sunet perceptibil cu frecvenţa de 1kHz şi anume: o undă sonoră plană cu
intensitatea

ceea ce corespunde unei presiuni maxime

Pentru sunet cu frecvenţa de 1kHz tăria exprimată în foni este egală cu

intensitatea I exprimată în decibeli faţă de nivelul I0:

Tăria [foni] = ( ) 10log( I/ I0) De aici rezultă că reglajul intensităţii sonore

(reglajul de volum) trebuie să se facă cu un potenţiometru cu variaţie exponenţială
a rezistenţei în funcţie de deplasare (sau unghi de rotaţie), care să liniarizeze
dependenţa globală poziţie element reglaj – tărie.
Dependenţa tăriei de intensitate este logaritmică la toate frecvenţele, dar
coeficientul de proporţionalitate este dependent de frecvenţă şi variază mult de la
individ la individ, depinde de vârstă, sex, stare psihologică.
Este de remarcat o gamă dinamică foarte mare pentru sunetele ce pot fi
percepute.
Raportul între intensitatea corespunzătoare senzaţiei audio de durere şi
intensitate la pragul de audibilitate este de 1012 – 1013 (120 – 130 dB). Această
gamă dinamică mare impune uneori utilizarea unor circuite de expandare –
compandare. Pe de altă parte însă practic rareori este necesar să se asigure o
dinamică de semnal peste 80 dB. Dinamica vocii nu depăşeşte 40 dB la un individ
izolat şi ajunge la 56 dB în cazul unei mulţimi. În cazul muzicii, de la o vioară în
pianissimo la o orchestră simfonică în fortissimo este o diferenţă de 70 dB.
Curbele Flecther-Munson indică o sensibilitate mai mare a urechii în
domeniul 1 – 6 kHz, explicabilă prin rezonanţele ce apar în organul auditiv. Atât la
frecvenţe sub acest interval cât şi deasupra lui sensibilitatea urechii scade. La
intensităţi sonore mari, spre pragul simţului tactil (senzaţie dureroasă),
sensibilitatea variază puţin cu frecvenţa.

2
 CUPRINS

Argument…..….……………………………………pag.3
A.Parametrii,Clasificări………...…………………pag.6
B.Reacţia în amplificare………………….……….pag.10
C.Amplificatoare de joasă frecvenţă.…..…………pag.22
Amplificatoare de tensiune……………………...pag.22
Amplificatoare de putere………………………..pag.28
Bibliografie……………………………………..…pag.41

3
 A. AMPLIFICATOARE
PARAMETRI. CLASIFICĂRI

1. PARAMETRII AMPLIFICATOARELOR

Ca şi în cazul amplificatoarelor elementare, amplificările în tensiune, în

curent şi în putere reprezintă parametri de bază ai amplificatoarelor. În
general un amplificator conţine mai multe etaje elementare de amplificare. O
serie întreagă de parametri (nivelul semnalului de intrare, nivelul semnalului de
ieşire, banda de frecvenţă, fidelitatea redării etc.) condiţionează structura
amplificatoarelor şi le diferenţiază.
În schemele care nu necesită detalii, un amplificator se reprezintă prin
simbolul din fig.1.1.

Fig. 1.1. Simbolul grafic al unui amplificator

Datorită impedanţelor de sarcină sau cuplajelor dintre etaje, în general

amplificarea este o mărime complexă:

(1.1)

în care atât modulul A cât şi argumentul φ sunt mărimi dependente de frecvenţă.

4
 Amplificarea se apreciază fie prin numărul reprezentând modulul său şi
care arată de câte ori este mai mare parametrul de la ieşire (tensiune, curent,
putere) faţă de corespondentul său de la intrare, fie prin logaritmii zecimali
sau naturali ai modulului A. În cazul aprecierii prin intermediul
loga ritmilor, conform relaţiilor:

(1.2, a) ; (1.2, b)

(1.2, c); (1.2, d)

amplificarea se exprimă în „decibeli" (dB) respectiv „neperi" (N). Dacă

amplificarea este supraunitară, rezultatul va fi un număr pozitiv, iar
dacă este subunitară, ceea ce corespunde unei atenuări, rezultatul este un
număr negativ. în cazul exprimării în dB sau N, pentru amplificare se
mai folo seşte şi denumirea de „câştig".
O primă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească un amplificator
este aceea de a reproduce fidel forma semnalului de la intrare, oricare
ar fi aceasta. Astfel dacă semnalul de intrare este sinusoidal, semnalul de
ieşire amplificat trebuie să fie tot sinusoidal. Dacă semnalul de ieşire
prezintă abateri de la forma sinusoidală, spre exemplu semialternanţe
alungite, aplatizate sau limitate, se spune că amplificatorul introduce
distorsiuni neliniare, deoarece cauza acestora o constituie neliniaritatea
caracteristicilor elementelor componente. Este posibil ca forma
semnalului de la ieşire să fie diferită de cea de la intrare chiar în cazul în
care nu se introduc distorsiuni neliniare,
dacă amplificatorul se comportă diferit faţă de semnalele de diferite
frecvenţe aplicate la intrare. Fie, spre exemplu, un semnal de intrare
constituit din suma a două semnale sinusoidale, de pulsaţii ω şi 3ω
(fundamentala şi ar monica a treia). în cazul amplificării fidele (în aceleaşi
condiţii) ale acestora, la ieşire se obţin semnalele sinusoidale u (1) şi u (3 ),
respectiv semnalul sumă u',
reprezentate în figura 1.2, a. Dacă amplificatorul redă fără distorsiuni
neliniare şi cu amplitudini corecte cele două semnale dar introduce un
defazaj suplimentar pe armonica a treia, semnalul de ieşire poate arăta
ca în figura 1.2, b. Dacă amplificatorul nu introduce defazaje nedorite
dar amplifică armonica a treia mai puţin decât fundamentala (spre
exemplu pe jumă tate) atunci semnalul de ieşire u se poate prezenta ca în
figura 1.2, c. Evident semnalele de ieşire u din cele trei cazuri diferă foarte
mult între ele ca formă, prin urmare în cazurile din figurile 1.2, b şi 1.2, c
amplificatorul introduce distorsiuni. Acest tip de distorsiuni se numesc
liniare.

5
 Deoarece provin din comportarea diferită a amplificatorului faţă de
semnalele de diferite frecvenţe aplicate la intrare, aceste distorsiuni se
mai numesc distorsiuni de frecvenţă. Tot astfel, deoarece depind de
amplitudinea semnalului aplicat la intrare, distorsiunile neliniare se mai
numesc distorsiuni de amplitudine.

Fig. 1.2. Semnal de ieşire dintr-un amplificator:

a — ideal; b, c — cu distorsiuni liniare (se redau incorect fazele,
respectiv amplitudinile componentelor de diverse frecvenţe).
6
 Distorsiunile de frecvenţă se pot aprecia cu ajutorul caracteristicilor
de frecvenţă ale amplificatorului. Se disting astfel:
— caracteristica amplitudine-frecvenţă sau caracteristica de
atenuare, reprezentând graficul variaţiei în raport cu frecvenţa a
amplificării relative (raportul dintre amplificarea la o frecvenţă
oarecare şi cea de la o frec venţă de referinţă, A (f)/A 0 );
— caracteristica fază-frecvenţă sau caracteristica de fază,
reprezentând gra ficul variaţiei în raport cu frecvenţa a defazajului
introdus de amplificator la diverse frecvenţe, φ( f).
Legat de caracteristica de amplitudine-frecvenţă se defineşte banda
de trecere a unui amplificator ca fiind ecartul de frecvenţă în interiorul
căruia amplificarea relativă nu scade sub 0,707, ceea ce corespunde
valorii de 3 dB. Frecvenţele la care amplificatorul introduce o atenuare de 3
dB şi care delimitează banda de trecere se numesc frecvenţe de tăiere sau frecvenţe
limita (inferioară şi superioară). Banda de trecere şi frecvenţele de tăiere
reprezintă parametrii importanţi ai unui amplificator.
După cum se ştie, conducţia curentului prin tuburile electronice este
asigurată de către fluxul de electroni emis de catod. Tot astfel curentul de
colector al unui tranzistor, bazat pe difuzia purtătorilor de sarcină majoritari
din emitor în bază, depinde de concentraţia purtătorilor generaţi la
rândul lor pe cale termică. Procesele de emisie electronică şi de generare de
purtători, de sarcină sunt procese discontinue, afectate de fluctuaţii. De
asemenea agitaţia termică a atomilor şi electronilor din orice conductor face
ca procesele electronice care au loc în acestea să fie afectate de fluctuaţii.
Datorită acestor fenomene, la bornele rezistoarelor, dispozitivelor şi — în
general — a componentelor electronice apar tensiuni fluctuante denumite
tensiuni de zgomot. Tensiunile de zgomot introduse de diversele componente
sunt amplificate de către etajele care urmează şi se manifestă la ieşirea
amplificatoarelor, în felul acesta la ieşirea unui amplificator pot apare tensiuni,
chiar în absenţa unei excitaţii pe intrare. Dacă amplificatorul este alimentat
cu o tensiune redresată insuficient filtrată, este posibil ca la ieşirea acestuia
să apară şi o tensiune perturbatoare datorată pulsaţiilor. Tensiunile perturbatoare
provenite din reţeaua de alimentare — prin redresorul de alimentare
sau pe alte căi — se numesc tensiuni de brum sau, pe scurt, brum.
Aşadar semnalul de ieşire dintr-un amplificator conţine o componentă
utilă, provenită prin amplificarea semnalului aplicat pe intrare şi o componentă
perturbatoare datorată zgomotelor proprii amplificatorului. Orice amplificator va
fi prin urmare caracterizat printr-un anumit raport dintre tensiunea de semnal şi
tensiunea de zgomot, denumit raport semnal/zgomot şi
reprezentând un parametru de calitate al amplificatoarelor.

7
 Pentru recuperarea semnalului util, acesta trebuie să fie mai mare decât
zgomotul. Mărimea raportului semnal-zgomot minim admisibil depinde de
caracterul aplicaţiei şi precizează valoarea minimă a semnalului util care
trebuie aplicată la intrare. Pe de altă parte alţi factori, spre exemplu
distorsiunile neliniare maxim admisibile, limitează superior nivelul semnalului
util care poate fi aplicat pe intrare. Raportul dintre acest semnal şi semnalul
minim care trebuie aplicat pe intrare poartă denumirea de gamă dinamică
a unui amplificator.
În mod similar se defineşte şi sensibilitatea unui amplificator ca fiind
semnalul de intrare care asigură la ieşire un raport semnal-zgomot precizat,
în condiţii de lucru nominale pe ieşire.

2. CLASIFICAREA AMPLIFICATOARELOR

Există numeroase criterii de clasificare a amplificatoarelor. Se obişnuieşte

astfel să se clasifice amplificatoarele după: mărimea semnalului de intrare
şi puterea debitată la ieşire; modul de cuplaj între etaje; banda de frecvenţă
amplificată.
Clasificarea cea mai semnificativă este legată de banda de frecvenţă
transmisă, deoarece corespunde unor soluţii teoretice şi practice distincte.
Conform acesteia, amplificatoarele se pot împărţi în amplificatoare: de joasă
frecvenţă, de bandă largă, de curent continuu, operaţionale şi de înaltă
frecvenţă.

B. REACŢIA ÎN AMPLIFICATOARE ;

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Prin reacţie se înţelege aplicarea unei tensiuni proporţionale cu unul

din parametrii de ieşire ai amplificatorului, înapoi la intrarea lui, împreună
cu semnalul de intrare.
După natura parametrului de ieşire se disting reacţia de tensiune în
amplificatoarele de tensiune şi de putere şi reacţia de curent în
amplificatoarele de curent şi de putere. în unele cazuri se utilizează reacţia
mixtă în cadrul căreia tensiunea de reacţie este proporţională atât cu tensiunea
cât şi cu curentul de la ieşirea amplificatorului.

8
 Reacţia conferă amplificatoarelor proprietăţi deosebite: îmbunătăţirea
stabilităţii funcţionării; mărirea impedanţei de intrare şi micşorarea impedanţei
de ieşire (pentru anumite tipuri de reacţie); reducerea distorsiunilor
de toate tipurile şi a tensiunilor perturbatoare provenite din amplificator.
Tensiunea de reacţie este culeasă de la ieşire şi se aplică la intrare, în
cazul general, prin intermediul unui cuadripol. Un amplificator la rândul
său poate fi privit şi tratat ca un cuadripol. în aceste condiţii se disting
următoarele tipuri generale de reacţie: serie-serie, serie-paralel, paralel-serie şi
paralel-paralel.
Schemele-bloc de principiu pentru aceste tipuri de reacţie sunt redate în
figurile (1.3, a—1.3, d). Considerând atât amplificatorul (A) cât şi cuadripolul de
reacţie (β) descrişi prin parametrii de cuadripol, în cele patru figuri sunt indicaţi
şi parametrii recomandaţi pentru calcule. Spre exemplu în cazul reacţiei serie-
paralel (fig. 1.3, b), fiind cunoscuţi parametrii h ai amplificatorului
şi hr ai cuadripolului de reacţie, se pot
scrie ecuaţiile:

(1.3,a) (1.3, b) (1.3, c) (1.3, d)

Se observă însă că mărimile referitoare la cuadripolul rezultant, în aceste

condiţii se pot retranscrie ecuaţiile(1.3) :

(1.4,a) (1.4,b) (1.4,c) (1.4, d)

Adunând membru cu membru ecuaţiile (1.4, a) şi (1.4, c) respectiv (1.4, b) şi

(1.4, d)rezultă:

9
 Fig. 1.3. Tipuri generale de reacţie:
a — serie-serie; b — serie-paralel; c — paralel-serie; d — paralel-paralel.

10
 Introducând notaţiile:

(1.5),

şi ţinând seamă de faptul că:

se deduce:

(1.6,a) (1.6, b)

Se observă că ecuaţiile (1.6) reprezintă ecuaţiile cuadripolului

rezultant, având bornele de intrare 1’ — 1’ şi bornele de ieşire 2' —2', iar
parametrii h', introduşi prin notaţiile reprezintă parametrii hibrizi ai acestuia.
Prin urmare pentru calcule referitoare la amplificatorul cu reacţie — prin
amplificator cu reacţie înţelegându-se cuadripolul rezultant — se pot folosi,
ca la un cuadripol obişnuit, parametrii hibrizi h'. Aceştia se obţin prin
însumarea parametrilor cuadripolilor componenţi A şi β.
În celelalte cazuri se utilizează parametrii indicaţi în figuri, iar parametrii
amplificatorului cu reacţie se obţin prin însumarea parametrilor cuadripolilor
constituenţi.
Aceste procedee generale de calcul sunt riguroase dar incomod de aplicat
în practică datorită dificultăţilor de identificare a cuadripolilor (amplificator
şi de reacţie), în schemele complexe cu reacţie precum şi de calcul a
parametrilor de cuadripol. Structurile mai frecvent întâlnite în practică sunt
cele cu reacţie serie-paralel şi paralel-paralel denumite pe scurt amplificatoare
cu reacţie serie respectiv amplificatoare cu reacţie paralel.

11
 2. AMPLIFICATOARE CU REACŢIE SERIE

Schema-bloc de principiu a unui amplificator cu reacţie de tensiune serie

este redată în figura 1.4.

Fig. 1.4. Amplificator cu reacţie serie

Amplificatorul iniţial este caracterizat prin impedanţa de intrare Z_int,

amplificarea A impedanţa de ieşire Z ies, iar cuadripolul de reacţie prin factorul de
transfer β.Se presupun cunoscute aceste mărimi. Amplificatorul cu reacţie
reprezintă cuadripolul rezultant, de borne de intrare 1’ — 1’ şi de ieşire 2'—2'. Se
notează mărimile specifice acestuia ca mai sus.
Pentru determinarea amplificării cu reacţie se utilizează relaţiile evidente:

(1.7)

Din aceste relaţii se deduce:

(1.8)

După cum rezultă din această relaţie amplificatorul cu reacţie prezintă

amplificare diferită de cea a amplificatorului iniţial. Dacă modulul amplificării
cu reacţia este mai mic decât modulul amplificării fără reacţie, A' <. A,
se spune că reacţia este negativă. Dacă A' > A se spune că reacţia este
pozitivă. Prin urmare reacţia negativă este caracterizată prin | 1 — β A_ | > 1,
iar cea pozitivă prin | 1 — β A_ | < 1.

12
 Dacă |1 — β A | → 0 atunci A'→∞ , iar amplificatorul răspunde la
cele mai mici semnale parazite (zgomote) devenind instabil.
În cazul amplificatoarelor prezintă interes reacţia negativă.
Dacă în absenţa reacţiei amplificatorul prezintă, din diverse cauze, o
instabilitate relativă a amplificării, se poate arăta că instabilitatea relativă ∆ A a
amplificatorului cu reacţie este de (1 — βA) ori mai mică.
Aşadar , în cazul reacţiei negative, impedanţa de intrare creşte de [ 1 — βA]
ori faţă de impedanţa fără reacţie.
În ceea ce priveşte impedanţa de ieşire, în cazul general al unui
amplificator, aceasta corespunde circuitului echivalent de ieşire redat în figura
1.5, a.
în acest circuit apare generatorul de tensiune Uo care, prin intermediul impedanţei
de ieşire, debitează pe impedanţa de sarcină.

Fig. 1.5. Circuite echivalente ale amplificatoarelor conţinând la ieşire:

a — generator de tensiune; b — generator de curent.

Presupunând cunoscută expresia amplificării, din această expresie şi din

figură rezultă:

(1.11)

13
 Din ultima relaţie se obţine:

(1.12)

Introducând Uo în ultima relaţie (1.11) se deduce:

(1.13)

Aplicând relaţia (1.13) amplificatorului cu reacţie şi presupunând că

factorul de transfer al cuadripolului de reacţie nu depinde de impedanţa de
sarcină rezultă:

Se observă că este tocmai impedanţa de ieşire a amplificatorului fără

reacţie. În aceste condiţii expresia impedanţei de ieşire devine:

(1.14)

Aşadar în prezenţa reacţiei impedanţa de ieşire se reduce.

Prelucrând expresia curentului prin sarcină se poate deduce şi un alt
circuit echivalent de ieşire al amplificatorului. Acest circuit, redat în
figura 1.5, b, conţine un generator de curent Io şuntat de impedanţa de
ieşire. Pornind de la expresia curentului de ieşire se deduce:

(1.15)

Relaţia (1.15) corespunde circuitului echivalent menţionat, în care

generatorul de curent debitează curentul:

(1.16)

14
 3. AMPLIFICATOR CU REACŢIE PARALEL

Schema-bloc de principiu a amplificatorului cu reacţie de tensiune de

tip paralel este redată în figura 1.6.

Fig. 1.6. Amplificator cu reacţie paralel.

Se consideră amplificatorul fără reacţie, caracterizat prin parametrii din

figură. Tensiunea de reacţie, prin intermediul cuadripolului de reacţie, se culege
de la ieşire şi se aplică la intrare după o schemă de tip paralel. în figură, prin
linie întreruptă, este redată structura cea mai răspândită a cuadripolului
de reacţie, structură care va fi luată în consideraţie în cele ce urmează.
Conform acesteia (fig. 1.7) între intrarea şi ieşirea amplificatorului se conectează
o impedanţa de reacţie. Generatorul de excitaţie debitează pe intrările în
paralel ale celor doi cuadripoli prin intermediul unei impedanţe care poate fi
chiar impedanţa internă a generatorului. Se observă că pentru Z x = 0 reacţia
paralel încetează să funcţioneze deoarece impedanţa internă nulă a generatorului
de excitaţie şuntează orice semnal care ar avea tendinţa să se aplice
în paralel pe intrare.

15
 Fig. 1.7. Schema uzuală de amplificator cu reacţie de tip paralel.

Dacă se ţine seamă de relaţiile de mai sus şi de notaţiile din figura 1.7
rezultă:

(1.17)

Relaţia (1.17) arată că impedanţa de intrare este puternic afectată de

reacţie.
Cunoscând impedanţa Z' m se deduce tensiunea de intrare:

(1.18)

Amplificarea cu reacţie, definită de la bornele generatorului la ieşire, este:

(1.19, a)

Ţinând seamă de relaţia (1.17) numitorul expresiei (1.19, a) se poate

prelucra astfel:

(1.19, b)

16
 Factorul de transfer de la ieşire la intrare, reprezentând fracţiunea din
tensiunea de ieşire care se aplică la intrare, respectiv factorul de reacţie β,
se deduce din figura 1.7:

(1.20)

Revenind asupra relaţiilor (1.19, b) şi (1.19, a) rezultă:

(1.21)

De remarcat faptul că în cazul reacţiei negative, amplificarea cu

reacţie este dictată doar de impedanţele Z.1 şi Z_2 fiind independentă de
parametrii amplificatorului iniţial respectiv:

(1.22)

Dacă se presupune impedanţa de intrare este independentă de impedanţa

de sarcină atunci, conform relaţiei (1.20), factorul de reacţie β va fi de
asemenea independent de .Zs. În aceste condiţii impedanţa de ieşire a
amplificatorului cu reacţie dată de relaţia (1.13), rezultă de aceeaşi formă ca
în cazul amplificatorului cu reacţie serie, relaţia (1.14) fiind valabilă deci şi
pentru amplificatorul cu reacţie paralel.

4. INFLUENŢA REACŢIEI ASUPRA TENSIUNILOR

PERTURBATOARE
PROVENITE DIN AMPLIFICATOR

După cum s-a văzut, la ieşirea amplificatoarelor pot să apară tensiuni

(un anumit tip de zgomote, tensiuni de brum etc.) datorate unor cauze in-
terne amplificatoarelor, tensiuni care nu corespund procesului firesc de
amplificare a semnalelor de intrare. în această categorie pot fi incluse chiar
distorsiunile, de toate tipurile, introduse de amplificator. în adevăr, semnalul
de ieşire distorsionat poate fi considerat rezultatul însumării dintre semnalul
de intrare amplificat fără distorsiuni şi un semnal perturbator-asociat semnalului
util — care provine însă din amplificator.

17
 În consecinţă, considerând amplificatorul descris prin circuitul echivalent
din figura 1.5, a (sau fig. 1.5, b), se poate considera că în circuitul de ieşire,
în serie cu generatorul util care va fi notat cu e acţionează o sursă
de tensiune perturbatoare e p .
Presupunând amplificatorul inclus într-un amplificator cu reacţie, se
ajunge la schema-bloc de principiu din figura 1.11, valabilă atât pentru
amplificatorul cu reacţie serie cât şi pentru cel cu reacţie paralel. În adevăr,
pentru reacţia de tip serie cuadripolul dă la ieşire o tensiune (v. relaţia 1.7), iar
pentru reacţia paralel o altă tensiune (v. relaţia 1.18, fig. 1.7 şi relaţia 1.20).
Considerând semnalul de intrare nul (Uint= 0) tensiunea de ieşire, datorată doar
generatorului perturbator, se notează Up astfel încât tensiunea de intrare
în amplificator este dată de expresia U1 = βU'ip.

Fig. 1.11. Amplificator cu reacţie prezentând un generator

de tensiune perturbatoare pe ieşire.

În aceste condiţii din figură se deduce:

18
 Dacă bucla de reacţie este întreruptă, tensiunea de ieşire U'iv
devine U2p (tensiunea de ieşire fără reacţie). Din ultima relaţie rezultă:

(1.29)

Aşadar, reacţia negativă reduce tensiunile perturbatoare de la ieşire.

Această reducere se aplică direct distorsiunilor neliniare
(de amplitudine) de unde rezultă că un amplificator cu reacţie va avea distorsiuni
mai mici decât amplificatorul fără reacţie, la acelaşi nivel al semnalului de
ieşire. Prin reducerea distorsiunilor de frecvenţă (fapt care rezultă şi din
relaţia 1.9) amplificatorul cu reacţie va asigura o bandă de trecere mai mare
decât în absenţa reacţiei.
Această proprietate reprezintă principalul motiv pentru care reacţia este
nelipsită în amplificatoarele de putere.

19
 C. AMPLIFICATOARE DE JOASĂ FRECVENŢĂ

Amplificatoarele de joasă frecvenţă sunt destinate amplificării semnalelor

a căror bandă de frecvenţă este cuprinsă între zeci de hertzi şi zeci de
kilohertzi. Aceste amplificatoare au aplicabilitate în aparatura şi echipamentele
electronice utilizate în cele mai diverse domenii tehnice. Exemple tipice, de
cea mai largă răspândire, le constituie amplificatoarele de audiofrecvenţă,
destinate amplificării unor semnale în general mici, cu frecvenţe cuprinse
aproximativ între 20 Hz şi 20 kHz. Excitate cu semnale mici ele trebuie,
adesea, să debiteze puteri însemnate pe impedanţe de sarcină, de cele mai
multe ori, cu caracter pur rezistiv.
Din această cauză, în general, amplificatoarele de joasă frecvenţă sunt
constituite dintr-un număr oarecare de etaje de amplificare elementare, care
amplifică în tensiune şi dintr-un etaj final care amplifică în putere. Pentru
puteri mari chiar etajul care precede etajul final amplifică în putere. Se
conturează astfel în structura unor asemenea amplificatoare existenta a două
tipuri de amplificatoare, amplificatoare de tensiune şi amplificatoare de putere,
conectate în cascadă.
Cele două tipuri de amplificatoare ridică probleme diferite. Datorită
acestui fapt amplificatoarele de joasă frecvenţă se clasifică în amplificatoare de
tensiune şi amplificatoare de putere.

1. AMPLIFICATOARE DE TENSIUNE

Aceste amplificatoare au rolul de a amplifica semnalele de intrare — cu

distorsiuni minime — până la nivelul cerut de sarcină, fără a debita practic
putere. Structura lor comportă un număr oarecare de etaje elementare
de amplificare.
Etajul de intrare este de obicei echipat cu un tranzistor în conexiune
CC sau un TEC. Se mai utilizează scheme simple cu reacţie conţinând două
tranzistoare („dubleţi"). Etajele intermediare sunt de regulă de tip EC, uneori
intercalându-se câte un montaj CC.

Cuplajul între etajele unui amplificator de tensiune se face în majoritatea

20
cazurilor prin condensatoare. Uneori este folosit şi cuplajul prin transformator,
în cazul cuplajului prin condensatoare, în afara tranzistoarelor, schema conţine
doar rezistenţe şi condensatoare, motiv pentru care amplificatoarele se mai
numesc „amplificatoare RC". Acest tip de amplificatoare se va analiza în
cele ce urmează.
Deoarece amplificatorul cu emitorul comun reprezintă celula de bază a
amplificatoarelor RC, se va analiza comportarea cu frecvenţa a acestuia,
pe baza unei scheme electrice tipice (fig. 1.12, a). Problemele specifice diverselor
etaje fiind similare, se va calcula factorul de transfer de la baza tranzistorului Tx
la baza tranzistorului T2 , atât în domeniul frecvenţelor joase
cât şi în domeniul frecvenţelor înalte.
Schema electrică din figura 1.12, a conduce la schema de principiu din
figura 1.12, b. Se consideră că în domeniul frecvenţelor joase condensatorul
de cuplaj Cc nu reprezintă scurtcircuit, dar se presupune emitorul decuplat
prin Ce, deci Ce de valoare infinită. în schema de principiu mai apar rezistenţa
de intrare în etajul următor şi capacitatea Cs, constituită din capacitatea de ieşire
a etajului, capacitatea de montaj şi capacitatea de intrare în etajul următor.
Toate aceste capacităţi s-au considerat grupate după condensatorul de cuplaj
deoarece ele intervin la frecvenţe înalte, când acesta reprezintă scurtcircuit. Se
notează cu Z c impedanţa care se vede în colectorul tranzistorului şi cu Rb
rezultatul conectării în paralel a rezistenţelor R'B , R's, Rint2.
Cu aceste precizări se obţine schema de principiu din figura 1.12, c, în
care se introduc o serie de notaţii doar pentru simplificarea scrierii. Din figura
1.12, c rezultă:

(1.30)

21
 Fig. 1.12. Schemă tipică de amplificator RC-:
a — schemă electrică; b — schemă de principiu; c — schemă
de principiu simplificată.

22
 Introducând notaţiile:

(1.31) (1.32) (1.33)

şi neglijând ultimul termen de la numitorul expresiei (1.30), deoarece capacitatea

Cs este cel mult de ordinul sutelor de picofarazi, iar capacitatea de cuplaj de
ordinul zecilor de microfarazi, se deduce amplificarea relativă (gradul
de distorsiuni de frecvenţă) a etajului:

(1.34)

Datorită valorilor capacităţilor de cuplaj C c şi parazite C s frecvenţele

diferă cu multe ordine de mărime, astfel încât pentru o gamă mare
de frecvenţe este îndeplinită condiţia:

(1.35)

Frecvenţele f care satisfac relaţia (1.35) se numesc frecvenţe medii.

Pentru frecvenţe de acelaşi ordin de mărime cu fj sau mai mici, este
îndeplinită condiţia de echilibru, în aceste condiţii gradul de distorsiuni de
frecvenţă, în domeniul frecvenţelor joase, devine:

(1.36, a, b,c)

23
 Pe măsură ce frecvenţa f scade, numitorul expresiei (1.36, a) creşte, iar
amplificarea relativă scade. Acest fapt atrage după sine apariţia unor distorsiuni
liniare (de atenuare şi de fază). Se observă că amplificarea relativă scade cu 3
dB. Rezultă că frecvenţa (dată de relaţia (1.32) reprezintă frecvenţa de tăiere
(limita inferioară), în domeniul frecvenţelor joase, a amplificatorului.
Dacă Rc, Rb şi Cc se cunosc, din relaţia (1.32) rezultă frecvenţa de tăiere.
Pentru Rc, Rb cunoscuţi şi f impus, din aceeaşi relaţie rezultă valoarea
necesară a condensatorului de cuplaj.
Pentru frecvenţe de acelaşi ordin de mărime cu fs, sau mai mari, gradul de
distorsiuni de frecvenţă, în domeniul frecvenţelor înalte, devine:

(1.37, a, b, c)

Se observă că la frecvenţa f s , amplificatorul introduce o atenuare de

3 dB, această frecvenţă reprezentând frecvenţa de tăiere (limită superioară),
în domeniul frecvenţelor înalte, a amplificatorului. Pentru Rs dat, deoarece
Cs reprezintă o capacitate parazită (impusă de montaj şi de regimul de lucru
al tranzistoarelor), relaţia (1.33) este utilă doar pentru calculul frecvenţei
de tăiere.
Cu ajutorul relaţiei (1.34) se trasează caracteristicile de frecvenţă ale
amplificatorului, reprezentate în figura 1.13.
Conform definiţiei şi ţinând seamă de faptul că fs > f}, banda
amplificatorului rezultă:

(1.38)

În ceea ce priveşte regimul de curent continuu, pentru primul etaj dintr-un

amplificator, acesta este dictat de criterii de zgomot. în foile de catalog se
precizează de obicei plaja curenţilor de colector pentru care un tranzistor
asigură zgomotul minim. Dacă aceste date lipsesc, atunci se poate alege un
curent de colector cuprins în limitele 0,1—0,5 mA pentru care majoritatea
tranzistoarelor prezintă zgomot minim. După alegerea curentului de
colector se determină rezistenţa de colector Rc astfel încât tensiunea continuă
disponibilă pentru alimentarea etajului să se împartă în mod egal între Rc şi
tranzistor. Dacă se urmăreşte amplificare mai mare, atunci rezistenţa Rc poate fi
mărită până la limita care în regim dinamic nu conduce la tensiuni colector-
emitor sub (1 ÷ 1,5) V,astfel ca punctul de funcţionare în regim dinamic să
rămână în regiunea normală activă de lucru a tranzistorului.

24
 Fig. 1.13. Caracteristicile de frecvenţă ale unui
etaj de amplificare RC:
a - de amplitudine (atenuare); b - de fază.

Rezistenţele di vizorului de polarizare se aleg de valori cât mai

mari pentru a nu reduce rezistenţa de sarcină R s şi amplificarea A o (v.
relaţia 1.31). Uzual, prin aceste rezistenţe se acceptă un curent de (5 ~ 10)
ori mai mare decât curentul de bază al tranzistorului pe care îl polarizează
(T 2 ).
Dacă emitorul tranzistorului T 2 s-ar conecta la masă, atunci rezistenţa
R'B ar rezulta din valoare redusă, cu consecinţe nefavorabile asupra amplificării
şi valorii condensatorului de cuplaj. Acest lucru se evită prin ridicarea
potenţialului de emitorul tranzistorului T2 (implicit din bază), ceea ce conduce
la valori mai mari pentru R's .

Prin rezistenţa R"e se asigură nu numai ridicarea potenţialului emitorului ci şi o

25
stabilitate mai bună a regimului tranzistorului T2 la variaţia temperaturii (apare
o reacţie negativă serie cu efecte stabilizante). Emitorul tranzistorului T2 se
decuplează la masă prin condensatorul C"e.
Condensatoarele din emitor afectează caracteristica de frecvenţă
asemănător condensatoarelor de cuplaj, de aceea trebuie alese de valori cât mai
mari.
Alegerea este facilitată de faptul că la tensiuni mici există condensatoare
electrolitice de capacitate mare şi gabarit redus.

2. AMPLIFICATOARE DE PUTERE

Orice etaj de amplificare cu un tranzistor absoarbe de la sursa de

alimentare o anumită putere din care: o parte se pierde pe tranzistor, sub forma
puterii disipate de acesta; o parte se pierde pe rezistenţele prin care circulă
componenta continuă a curentului de colector (emitor); o altă parte este
regăsită pe rezistenţa de sarcină ca putere utilă (efect util). În acest proces
tranzistorul este elementul (activ) care preia de la sursa de alimentare
energie de curent continuu şi o converteşte, cu un anumit randament,
în energie utilă. Deoarece, în orice conexiune s-ar afla, tranzistorul
amplifică în putere — în principiu — orice etaj cu un tranzistor
reprezintă un amplificator de putere.
În cazul amplificatoarelor de tensiune, rezistenţele de sarcină sunt
de obicei de valori mari astfel încât mici variaţii ale curentului de colector
pro voacă variaţii mari ale tensiunii de ieşire, asigurându-se amplificarea
în ten siune dorită. Se poate considera că excursia de curent, în jurul
punctului static de funcţionare este mică şi că tranzistorul lucrează la
semnale mici, respectiv în regim liniar. Chiar dacă apar distorsiuni
neliniare, prin reacţii negative locale acestea sunt reduse astfel încât
problema distorsiunilor este secundară. Pe de altă parte puterile care
intervin în aceste scheme sunt ne însemnate.
Amplificatoarele de putere ridică probleme cu totul diferite. Puterile
mari care trebuie debitate în sarcină (zeci — sute de waţi) impun
asigurarea unui randament cât mai ridicat.
Diferenţa dintre puterea absorbită şi puterea utilă, prin efect
electro caloric, se transformă în energie calorică, deci în putere disipată
de tranzistor şi anumite rezistenţe din schemă.

Problema randamentului nu trebuie privită numai sub aspectul

reducerii consumului de energie, ci şi prin cel al reducerii preţului de
cost, gabaritu lui şi greutăţii amplificatorului. în adevăr, la o anumită
26
temperatură ambiantă maximă Tamax şi cu un anumit radiator (care
asigură o rezistenţă termică Rt cât mai mică) un tranzistor poate disipa o
anumită putere Pdmax .În aceste condiţii cu cât randamentul este mai bun,
cu atât puterea utilă care se poate obţine este mai . De asemenea,
pentru o putere utilă P u impusă, cu cât randamentul este mai bun, cu
atât
puterea pe care trebuie să o disipe tranzistorul rezultă mai mică .
Reducerea puterii disipate permite utilizarea tranzistorului cu un
radiator mai mic, cu consecinţe directe asupra greutăţii şi gabaritului.
În cazul acestor amplificatoare, dacă etajul final nu asigură o
amplificare mare, atunci etajul prefinal este la rândul său tot un
amplificator de putere, ridicând probleme similare. Din această cauză este
de dorit ca de la un etaj amplificator de putere să se obţină o
amplificare cât mai mare.
Puterile mari din sarcină se obţin pe seama unor variaţii mari ale
curenţilor prin tranzistoare. Datorită acestui fapt, regimul de lucru nu
mai este liniar iar distorsiunile devin importante. Asigurarea unor
distorsiuni cât mai mici reprezintă astfel o altă preocupare specifică
amplificatoarelor de putere. Valoarea distorsiunilor permise depinde de
caracterul aplicaţiei şi reprezintă un parametru iniţial de calcul.
Pentru evitarea pierderilor de putere în circuitul de polarizare
colector- emitor precum şi pentru adaptarea între etajul amplificator
de putere şi sarcină în schemele de amplificatoare de putere se utilizează în mod
curent transformatoare. Prin intermediul înfăşurării primare se alimentează
tranzistorul (tranzistoarele), iar sarcina se conectează în secundar. Alegând în
mod convenabil raportul de transformare se asigură regimul de lucru dorit.
În ceea ce priveşte modul de conectare al tranzistorului, acesta poate fi
folosit în toate cele trei conexiuni. Conexiunea EC asigură amplificarea cea
mai mare dar prezintă dezavantajul unor distorsiuni mai mari şi al unor
tensiuni maxim admisibile — în regim dinamic — mai mici (tensiunea de
străpungere este mai mică în conexiunea EC faţă de BC). Conexiunea BC
asigură distorsiuni mai mici, permite excursii de tensiune mai mari dar necesită
putere de excitaţie mai mare.
Ca amplificator de putere, în funcţie de tensiunea continua de polarizare
bază-emitor şi de amplitudinea semnalului de excitaţie, un tranzistor poate
fi utilizat în mai multe regimuri de lucru, numite clase de funcţionare.
Considerând caracteristica de transfer din figura 1.14 punctul static de
funcţionare poate fi ales astfel încât în regim dinamic
tranzistorul să se afle în conducţie: pe toată durata unei perioade (ceea ce
corespunde unui unghi de conducţie θ = 360°); mai puţin decât o perioadă
(θ > 180°); o semiperioadă (θ = 180°) şi mai puţin decât o semiperioadă
(θ < 180°).

27
 Fig. 1.14. Definirea claselor de funcţionare ale unui
amplificator cu un tranzistor.

Pentru θ = 360° se spune că tranzistorul funcţionează în clasa A, pentru

θ> 180° în clasă AB, pentru θ= 180° în clasă B, iar pentru θ < 180° în
clasă C.
Pe măsură ce se trece de la un regim de funcţionare în clasă A spre un
regim de funcţionare în clasă C, curentul de colector este din ce în ce mai
distorsionat faţă de semnalul de excitaţie. Cu cât unghiul de conducţie este
mai mic, cu atât este mai mare raportul dintre fundamentala curentului de
colector (semnalul util de ieşire) şi valoarea medie a acestuia. Prin urmare
reducerea unghiului de conducţie asigură un randament mai bun dar antrenează
apariţia unui procent sporit de armonice cu amplitudini din ce în
ce mai mari.

28
 În amplificatoarele selective armonicele pot fi eliminate (ca urmare a
acordului pe fundamentală şi a selectivităţii) de aceea în aceste cazuri
tranzistoarele pot funcţiona în oricare dintre clase.
În cazul amplificatoarelor de putere de joasă frecvenţă armonicele nu
se pot reduce decât prin procedee de compensare, bazate pe utilizarea a două
etaje de amplificare identice, excitate în antifază (simetric). în aceste cazuri
principalele componente armonice pot fi eliminate pentru regimuri de
funcţionare mergând până la clasă B.
Ca atare amplificatoarele de putere pot fi nesimetrice şi simetrice. Cele
nesimetrice nu pot funcţiona decât în clasă A, iar cele simetrice în clasele
A, AB şi B.

• Amplificator de putere în clasă A cu un tranzistor. în figura 1.15, a

este reprezentată schema electrică a unui etaj de amplificare în clasă A cu
un tranzistor funcţionând în conexiune EC şi având sarcina cuplată prin
transformator.
Presupunând transformatorul ideal, pentru regimul de curent continuu,
a doua teoremă a lui Kirchhoff permite să se scrie ecuaţia:

(1.41)

în care Uc0 şi Ic0 sunt componentele continue ale tensiunii colector-emitor

respectiv curentului de colector. Ecuaţia (1.41) reprezintă dreapta de sarcină în
curent continuu dată de rezistenţa R e. Punctul static de funcţionare P o
se află pe această dreaptă, care face unghiul α = arctg R e cu verticala
(fig. 1.15, b).
În planul caracteristicilor punctul static de funcţionare poate
fi ales în domeniul delimitat de curentul de colector maxim admisibil Ie max,
tensiunea colector-emitor maxim admisibilă UCB max (tensiunea de străpungere
în conexiune EC) şi hiperbola de disipaţie corespunzătoare puterii care poate
fi disipată de tranzistor Pdmax .
Pentru obţinerea unei puteri utile cât mai mari se recomandă ca acest
punct să se aleagă cât mai apropiat de hiperbola de disipaţie prin dimensionarea
corespunzătoare a divizorului de polarizare R lt R2 .

29
 Fig. 1.15. Amplificator de putere în clasă A cu transformator:
a — schemă electrică; b — caracteristica dinamică

În regim dinamic, notând cu uc componenta variabilă a tensiunii de

colector, respectiv tensiunea din primarul transformatorului şi cu ic componenta
variabilă a curentului de colector, aceste mărimi şi cele din secundarul
transformatorului devin:

(1.42)

Din aceste relaţii se deduce rezistenţa care se vede în regim dinamic în

colectorul tranzistorului, respectiv în primarul transformatorului (între punctele
A şi B):

(1.43)

Prin urmare dreapta de sarcină în regim dinamic trece prin punctul Po şi

face cu verticala un unghi β = arctg R c .
În calcule de proiectare se trasează mai întâi această dreaptă (după ce
s-a ales punctul static Po).după care se deduce raportul de transformare, necesar
pentru proiectarea transformatorului.

30
 În regim dinamic punctul de funcţionare P se află în permanenţă pe dreapta
de sarcină. în cazul unei tensiuni de excitaţie sinusoidale punctul P parcurge
periodic segmentul MN. Pentru exemplificare punctele M şi N au fost
reproduse şi în figura 1.14 (clasa A). Datorită neliniarităţii tranzistorului, atât
la excitaţia pe bază prin generator de curent cât şi la cea prin generator
de tensiune (fig. 1.14) punctul N este mai apropiat de punctul P o decât
punctul M.
Idealizând situaţia se presupun aceste puncte simetrice faţă de punctul P o.
în acest caz componenta variabilă, (sinusoidală) a curentului de colector
are amplitudinea I c, iar tensiunea variabilă de colector, amplitudinea Ue.
Cunoscând aceste mărimi se deduce puterea utilă din primarul
transformatorului (egală cu cea din sarcină):

(1.44)

Neglijând căderea de tensiune de pe rezistenţa din emitor (şi implicit

puterea pierdută pe aceasta) se poate considera, în aceste condiţii, că
puterea absorbită de la sursa de alimentare este

Cunoscând şi puterea absorbită se poate determina randamentul:

(1.45)

După cum rezultă din figura 1.15,

de unde rezultă că randamentul amplificatorului de putere în clasă A cu

transformator poate fi cel mult 50%.
În absenţa semnalului de excitaţie puterea utilă este nulă, de unde rezultă
că puterea absorbită trebuie disipată în întregime de către tranzistor. Acest lucru
trebuie avut în vedere la dimensionarea radiatorului cu care se prevede
tranzistorul.

Pentru a se obţine un coeficient de distorsiuni cât mai mic se recomandă

31
excitarea etajului cu un generator de rezistenţă internă R reprezentând raportul
dintre excursia maximă a tensiunii bază-emitor şi excursia maximă a curentului
de bază. Distorsiunile se mai pot reduce prin aplicarea unei reacţii negative.

• Amplificatoare de putere în contratimp. Etajele amplificatoare de putere

în contratimp sunt echipate cu două tranzistoare (presupuse identice) excitate
simetric (cu semnale de amplitudini egale dar în antifază). O schemă
tipică de amplificator în contratimp este reprezentată în figura 1.16.

Fig. 1.16. Schemă electrică tipică de amplificator de putere în contratimp

cu tranzistoare în conexiune EC.

Tensiunile de excitaţie simetrice se obţin cu ajutorul transformatorului

cu priză mediană de la intrare, iar tranzistoarele se alimentează prin
înfăşurările primare ale transformatorului de ieşire Tr, de asemenea cu priză
mediană.
După cum se observă curenţii de colector ai celor două tranzistoare parcurg
înfăşurările primare ale transformatorului Tr în sensuri contrare, astfel încât
fluxurile create de aceştia se scad. Consecinţa acestui fapt este aceea că prin
sarcină circulă un curent i2 proporţional cu diferenţa curenţilor de colector:

(1.46)

Datorită identităţii tranzistoarelor şi excitaţiei în opoziţie componentele

32
fundamentale ale curenţilor de colector au amplitudini egale, dar variază
în opoziţie. Ca atare prin sarcină aceste componente se adună în timp ce
componentele armonice, în cea mai mare parte, se anulează reciproc.
Pentru înţelegerea mecanismului reducerii distorsiunilor se consideră
în figura 1.17 caracteristica de transfer a tranzistoarelor, un regim de funcţionare
în clasă B şi tensiunile de excitaţie simetrice.

Fig. 1.17. Mecanismul compensării distorsiunilor la amplificatoarele în

contratimp.

Răspunsul tranzistorului T' la tensiunea aplicată este pulsul de curent i'c,

iar al tranzistorului T" la tensiune este pulsul de curent i"G. Pulsurile i'o şi i"0 sunt
identice ca formă, dar decalate cu o jumătate de perioadă. Deoarece prin
sarcină curentul este dat de diferenţa acestor pulsuri se ia simetricul pulsului i"c
faţă de axa orizontală obţinându-se pulsul de curent i'c" = — i'G" . Suma
dintre i' c şi i' c" dă tocmai diferenţa de curenţi i* = i'c — i" 0 .

Se observă că diferenţa curenţilor este practic sinusoidală, ceea ce înseamnă

33
că distorsiunile proprii pulsurilor i'o şi i"0 se compensează reciproc. De fapt se
compensează armonicele pare, iar cele impare sunt extrem de mici. Se mai
observă că semialternanţa pozitivă a curentului este asigurată de tranzistorul
T', iar semialternanţa negativă de T", concluzia fiind valabilă şi
pentru curentul prin sarcină i2. Prin urmare pentru regimul de clasă B considerat,
energia în sarcină este injectată când de un tranzistor când de celălalt, acestea
funcţionând în contratimp.
Polarizarea tranzistoarelor la limita de conducţie liniarizează răspunsul
global al amplificatorului în zona tensiunilor mici de excitaţie şi al curenţilor
mici de colector, contribuind la reducerea distorsiunilor. Tranzistoarele
conducând practic jumătate din perioadă, regimul de funcţionare este în
clasă B.
În ceea ce priveşte regimul dinamic se observă că montajul conţine două
celule identice cu cea din figura 1.15, a, funcţionând în contratimp. Prin
urmare, pentru fiecare dintre ele regimul dinamic se desfăşoară ca în
figura 1.15, b, cu deosebirea că punctul static de funcţionare P o se află pe axa
orizontală, aşa cum se arată în figura 1.18.

Fig. 1.18. Caracteristica dinamică pentru unul din tranzistoarele

amplificatorului în contratimp, clasă B.

Pentru fiecare tranzistor, în regiunea normală activă de lucru,

caracteristica dinamică este o dreaptă P0M0, care face cu verticala unghiul β =
arctg Rc,

34
 Pe această dreaptă se deplasează în regim dinamic punctul
de funcţionare când tranzistorul conduce (spre exemplu P' când T" conduce).
în secvenţa de blocare punctul de funcţionare parcurge segmentul de dreaptă
PoiVo, care se confundă cu axa orizontală (spre exemplu P" când T" conduce şi
T" este blocat).
În raţionamentele precedente s-a ţinut seamă de faptul că impedanţa
de sarcină din colectoare, în regim dinamic, este dată de rezistenţa de sarcină Rs
reflectată în primar şi are valoarea

fiind pur rezistivă.

În aceste condiţii între variaţiile curentului de colector şi tensiunii de
colector (pentru T') există relaţia:

(1.47)

Presupunând excursii maxime de curent şi tensiune rezultă:

(1.48)

Prin T' sau T" în fiecare semiperioadă bateria de alimentare debitează

pulsuri sinusoidale de curent având valoarea maximă i c max (v. fig. 1.17).
În aceste condiţii, valoarea medie a curentului debitat de baterie şi puterea
absorbită de la aceasta vor fi:

(1.49)

Ţinând seamă de relaţia (1.48) se deduce:

(1.50)

Curentul din secundarul transformatorului satisface relaţiile:

35
 Puterea utilă P u debitată în sarcină va fi:

(1.51)

Din relaţiile (1.50) şi (1.51) rezultă randamentul maxim teoretic:

(1.52)

Fiind dată puterea utilă rezultă că fiecare tranzistor trebuie să disipe

jumătate din puterea dată de relaţia (1.40, a).
Utilizând două surse de alimentare schema electrică din figura 1.16 poate
fi realizată în varianta din figura 1.19, a, care prezintă avantajul unui
transformator de ieşire nesimetric. Deoarece curenţii de colector parcurg
înfăşurarea primară în sensuri opuse, nu mai este necesar transformator cu priză
mediană.
Dacă se dispune de două tranzistoare complementare se poate utiliza şi
la intrare un transformator nesimetric, conform schemei electrice din
figura 1.19, b.

Fig. 1.19. Variante ale schemei electrice din figura 1.16 utilizând
transformator de ieşire nesimetric

În numeroase cazuri raportul de transformare al transformatorului de

ieşire rezultă apropiat de unitate. Acest lucru permite să se renunţe la
transformatorul de ieşire şi să se cupleze sarcina direct la etajul de putere.
36
Renunţând şi la prepolarizarea tranzistoarelor, schema electrică din
figura 1.19, b se poate realiza în varianta din figura 1.20, a. Pentru reducerea
distorsiunilor schema electrică din figura 1.20, a poate fi trecută din conexiune
EC în conexiune CC căpătând aspectul din figura 8.20, b, în această schemă
electrică rezistenţele R'e şi R", introduse pentru stabilizarea funcţionării şi
simetrizarea tranzistoarelor pot fi eliminate, rolul lor fiind îndeplinit implicit
de sarcină. Ca dezavantaj al acestei scheme se poate menţiona necesitatea
unei tensiuni de excitaţie de valoare mare.

Fig. 8.20. Etaje de putere în contratimp, fără transformator de ieşire,

cu tranzistoare complementare utilizate în conexiune:
a - EC; b - CC.

Datorită faptului că secundarul transformatorului are o bornă la masă,

în anumite cazuri se poate renunţa la transformator practicând un cuplaj RC
(menţionat în figura 1.20, b).
Când nu se dispune decât de o singură sursă de alimentare schema electrică
din figura 1.20, b poate fi realizată în varianta din figura 1.21, a. În figura
gura 1.21, b se dă un exemplu de utilizare a amplificatorului din figura 8.21, a
în cazul unor puteri relativ mici (de ordinul waţilor). în acest exemplu apare
şi etajul prefinal. Prin alegerea potrivită a rezistenţelor R1 R2 se asigură
tensiuni continue egale pe tranzistoarele finale.

În încheiere, se subliniază principalele avantaje ale amplificatoarelor

în contratimp:
37
 — randament ridicat;
— procentaj redus de armonice, distorsiuni mici;
— utilizarea optimă a transformatorului (nu există flux continuu) ;
— posibilitatea cuplajului direct sau prin condensator cu sarcina în
cazul
utilizării unor tranzistoare complementare.

Fig. 1.21. Amplificatoare de putere în contratimp, cu tranzistoare

complementare, utilizate în conexiune CC, alimentate de la o singură sursă:
a— corespunzătoare schemei din figura 1.20, b;b — cu etaj prefinal de
excitaţie (T).

Amplificatoarele în clasă AB sunt uzual definite ca amplificatore

funcţionând între clasa A şi clasa B, deoarece amplificatoarele în clasă A
funcţionează 100% din durata semnalul de intrare, în timp ce amplificatoarele
în clasă B funcţionează doar 50% din durata semnalul de intrare. Orice
amplificator care funcţionează între aceste două limite reprezintă un
amplificator în clasă AB. Deci pentru amplificatoarele în clasă AB,
semiunghiul de conducţie este mai mare de 90º, iar pentru amplificatoarele în
clasă B acesta este de numai 90º. Mai există şi amplificatoare în clasă C
(pentru care semiunghiul de conducţie este mai mic de 90º) care se utilizează
cu precădere la realizarea amplificatoarelor de radiofrecvenţă de putere
(ARFP) din cadrul radioemiţătoarelor.

38
 BIBLIOGRAFIE

1.De la poarta TTL la MICROPROCESOR I.Sztojanov,E.Borcoci,s.a.

2.Manualul Inginerului Electronist vol.III Edmon Nicolau,s.a.

3.Numărătoare Electronice R.M.M.Oberman prof.Universitatea

Tehnică Delf

4.Componente şi Circuite Electronice-manual ptr. Cls.a XI-a şi a XII-a

Theodor Dănilă, monica Ionescu-Vaida

5.Circuite electronice Gh.Brezeanu-1999

39