Constituţia din 27 februarie 1938

Lovitura de stat de la 10 februarie 1938 punea punct celor 72 de ani de firavă democraţie
parlamentară românească. “Era nouă” a României, inaugurată acum, urma să se realizeze prin
aşezarea unor noi baze constituţionale care să corecteze greşelile trecutului. Greşelile trecutului
se identificau cu regimul parlamentar şi jocurile electorale murdare ale partidelor politice. În
consecinţă, acestea trebuiau desfiinţate. Noul regim politic avea la bază ideea de salvare a naţiei,
în consecinţă, noua Constituţie a României trebuia să reglementeze oficial un “Salvator” dotat cu
puterile necesare înfăptuirii operei de regenerare şi de promovare a “intereselor permanente ale
patriei”.
Primul dintre “mijloacele eroice” de realizare a acestor obiective a fost adoptarea noii
Constituţii, aprobată printr-un plebiscit “organizat” la 24 februarie şi promulgată, în cadru festiv,
la 27 februarie de către Carol al II-lea. Pe bazele principiale stabilite de Constituţie, s-a recurs la
cel de-al doilea mijloc: la 31 martie 1938 s-au dizolvat toate asociaţiunile, grupările şi partidele
politice din România. “…Agitaţiile exagerate, dezlănţuite de patimi şi violenţe, în care
degenerase viaţa de partid în timpul din urmă” reprezentau pretextul renunţării la viaţa
parlamentară dominată, de la 1859, de partidele politice.

Dictatura antonesciană (septembrie 1940 – august 1944)

Prin Decretele-lege din 5, 6 şi 8 septembrie 1940 ale noului rege Mihai I, Preşedintele
Consiliului de miniştri, Generalul Ion Antonescu, era investit cu puteri depline pentru
conducerea statului. În acelaşi timp, prerogativele regelui erau atât de drastic restrânse încât rolul
său în stat devenea mai mult decorativ, după formula Regele nu domneşte şi nu guvernează. Se
crea astfel o nouă ordine constituţională, cu caracter de permanenţă, aprobată prin plebiscit de
către români. Ca urmare, sub aspectul adoptării lor şi sub aspect material, toate aceste acte
normative care reglementau organizarea modul de organizare şi exercitare a puterii aveau un
caracter constituţional.

Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923

Actul de la 23 august 1944 şi arestarea mareşalului Antonescu au marcat sfârşitul dictaturilor
de dreapta şi au deschis calea reinstaurării democraţiei parlamentare interbelice. Prin decretul-
lege nr. 1626 din 31 august 1944 se restaurau cele două elemente fundamentale ale
constituţionalismului modern: drepturile românilor, aşa cum erau ele garantate de constituţiile
din 1866 şi 1923, şi separaţia puterilor în stat aşa cum erau ele reglementate de Constituţia din
1923. Se excepta de la prevederile Constituţiei din 1923 organizarea reprezentanţei naţionale ce
urma a se realiza printr-un decret al Consiliului de miniştri. Până în acel moment, separaţia
puterilor era suspendată deoarece regele, titularul puterii executive, urma să exercite şi puterea
legislativă, la propunerea guvernului.

1
 Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română
La 30 decembrie 1947 a fost proclamată, prin Legea nr. 363/1947, Republica Populară
Română, trecându-se, astfel, la o nouă organizare statală: statul român a devenit un stat de tip
socialist, de „dictatură a clasei muncitoare”. Articolul 1 al legii arăta că Adunarea Deputaţilor ia
act de abdicarea Regelui Mihai I, pentru el şi urmaşii săi, iar articolul 3 stabilea că „România
este Republică Populară”. Prin art. 2, „Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi
acelea din 1 septembrie 1944 şi următoarele, se abrogă”, urmând ca, potrivit art. 5, adunarea
constituantă să hotărască asupra noii constituţii.

Constituţiile comuniste
După 30 decembrie 1947, instaurarea unei noi forme de guvernământ – cea republicană – a
impus elaborarea unei noi constituţii care să reflecte schimbarea ordinii constituţionale materiale.
Constituţia din 1948 a deschis şirul constituţiilor socialiste ale României, care au fundamentat,
pe parcursul a peste 40 de ani, regimurile totalitare şi antidemocratice de tip comunist, care au
culminat cu dictatura personală, bazată pe cultul deşănţat al personalităţii, a lui Nicolae
Ceauşescu.

Constituţia din 1948

Această primă constituţie socialistă a României a fost adoptată de Marea Adunare Naţională,
aleasă în urma autodizolvării vechii Adunări a Deputaţilor (autodizolvare impusă de Legea nr. 32
din 24 februarie 1948). Proiectul de constituţie a fost luat în discuţie de Marea Adunare
Naţională la 6 aprilie 1948, iar la 13 aprilie, cu o uimitoare rapiditate, a şi fost adoptată noua
constituţie.
Utilizând un limbaj emfatic, specific propagandei comuniste a vremii, de inspiraţie sovietică,
noua Constituţie proclama existenţa statului „popular”, unitar, independent şi suveran (deşi
România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice, în urma Acordului de armistiţiu încheiat cu
Uniunea Sovietică), stat ce a luat naştere „prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii
şi imperialismului”.
Prin celelalte titluri se organiza aparatul de stat. „Organul suprem al puterii de stat” era Marea
Adunare Naţională a Republicii Populare Române, care era şi unicul organ legislativ al ţării.
Organul suprem executiv era Guvernul (Consiliul de Miniştri), numit de Marea Adunare
Naţională.

Constituţia din 1952

Această constituţie, adoptată la 24 septembrie 1952, a reprezentat o reflectare a evoluţiilor –

dacă se pot numi astfel – înregistrate în viaţa social-politică a României după 1948, menţinând şi
dezvoltând principiile constituţionale cuprinse în Constituţia din 1948. În perioada 1948-1952
fuseseră luate o serie de măsuri pentru instaurarea proprietăţii socialiste, prin naţionalizarea

2
mijloacelor de producţie, etatizarea băncilor, instituirea monopolului statului asupra comerţului
exterior şi a controlului etatic în comerţul intern ş.a.
Constituţia din 1952 proclamă pentru prima dată „rolul conducător al clasei muncitoare” şi al
partidului comunist. De asemenea, art. 6 al constituţiei stabilea că „fundamentul formaţiunii
social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie (...). În
formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om”.

Constituţia din 1965

Constituţia din 21 august 1965 a reprezentat consacrarea regimului totalitar în România, regim
bazat pe desfiinţarea proprietăţii private, pe instaurarea partidului unic ca „forţă politică
conducătoare” şi pe grava violare a drepturilor şi libertăţilor care, paradoxal, erau „generos”
proclamate de textul constituţional. Prin această constituţie, statul primea o nouă denumire –
Republica Socialistă România (RSR) – şi era proclamat „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi
sate”. Limbajul textului constituţional se situează în sfera aberantei construcţii politice a
regimului totalitar: „întreaga putere în RSR aparţine poporului liber şi stăpân pe soarta sa”;
„puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească”; „în RSR, forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”; „cetăţenii cei mai înaintaţi şi
mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de
oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a
clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă”. Nu este surprinzător că pe baza unui asemenea
act care cu greu poate fi încadrat în noţiunea modernă de constituţie – cea care asigură garanţia
drepturilor şi separaţia puterilor – s-a edificat cel mai atroce regim totalitar din estul Europei în
acea vreme.
Acte constituţionale din perioada decembrie 1989 – decembrie 1991
Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat, pentru România, ieşirea de după „cortina de fier” –
ultima dintre ţările blocului comunist european – şi intrarea în lunga „perioadă de tranziţie” care
se va încheia odată cu integrarea în Uniunea Europeană.
În perioada 22 decembrie 1989 – 21 noiembrie 1991 au fost adoptate, la început de către
organele puterii revoluţionare şi apoi de către primul parlament ales după revoluţie, o serie de
acte cu caracter constituţional, marcând trecerea la o nouă ordine constituţională ce a culminat cu
adoptarea Constituţiei din 1991:
- Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989;
- Decretul Lege nr. 2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului
Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale;
- Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor
politice şi a organizaţiilor obşteşti în România;
- Decretul-lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea;
- Decretul-lege nr. 81 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională;
- Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui
României.

3
 BIBLIOGRAFIE

1. Felicia Adăscăliței, Liviu Lazăr, Istorie, cls. A XII-a, Editura Corvin, Deva, 2007
2. Istorie: manual pentru clasa a XII-a, Zoe Petre (coord.), Carol Căpiță, Ecaterina Stănescu,...,
București: editura Corint Educațional, 2014
3. Istorie: manual pentru clasa a XII-a, Băluțoiu Valentin, Grecu Maria, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 2015
4. Istorie: manual pentru clasa a XII-a, Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Vasile Ionescu,
Octavian Osanu, Emil Poamă, Relu Stoica, Editura Gimnasium, 2007
5. Angela Banciu, Istoria constituţională a României,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
6. Constituţia de la 1923 în dezbaterea contemporanilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
7. Manuel Guțan, Transplant constituțional și constituționalism în România modernă, Editura
Hamangiu, București, 2013
8. Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998.