CUPRINS

I. Persoana juridică..............................................................................
1. Conceptul de persoană juridică.........................................................................
2. Natura juridică....................................................................................................
3. Clasificare............................................................................................................
II. Înfiinţarea persoanei juridice..........................................................
III. Elementele constitutive.....................................................................

Bibliografie

1
 Persoana juridică

Conceptul de persoană juridică

Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul
prosopon care a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul
acestuia, actorul însuși, pentru ca, ieșind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra
omului.
Procesul similar s-a petrecut și cu trecerea de la vechiul cuvânt rusesc licina la
cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de persoană din denumirea
phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce. Se crede că numele ar
aparține unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar identic, cu Persephona sau Persus.
Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci.
Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumație”,
prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al
doilea sens, obținut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru
sau în viață, la funcțiile și obligațiile sociale pe care cineva și le asumă (exteriorizarea,
manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuși, care
joacă rolul (individualitatea corporală și psihică a celui care îndeplinește rolul). Un al
patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea
de a fi om, la rangul (statutul) său social.
Dintre cele patru semnificații (accepțiuni), o pondere mai mare au dobândit-o
persoana ca rol social și exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect filosofic și
psihologic, noțiunea de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind utilizată pentru
a desemna ființa liberă, rațională, conștientă, creatoare de valori și responsabilă de
acțiunile sale.
Pentru explicarea persoanei s-au făcut mai întâi unele referiri la dreptul civil,
deoarece acesta își are ca obiect principal de preocupare însăși persoana umană. În al
doilea rând, explicarea persoanei apare la unii gânditori antici și medievali. Apoi, s-au
făcut referiri la literatura epică și dramatică, deoarece aceasta exprima în mod manifest
viața concretă a persoanei. Abia ulterior s-a trecut la interpretarea psihologică a
persoanei.
Persoană se referă în mod curent la o ființă umană considerată a fi un individ al
speciei umane, luându-se în considerare totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. Din
punct de vedere legal, persoana fizică și persoana civilă sunt instituții de drept civil.
O persoană juridică, ca şi persoana fizică, se bucură de personalitate juridică.
Aceasta înseamnă că o grupare dacă este dotată cu personalitate juridică este recunoscută
ca persoană juridică şi, prin aceasta, este aptă să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii.
Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil nu exista o definiţie legală a
persoanei juridice, reglementările anterioare neacordând o atenţie deosebită defi nirii

2
acestui concept. Cu toate acestea, legislaţia anterioară oferea suficiente elemente pentru
elaborarea unei definiţii prin raportare la condiţiile în prezenţa cărora o grupare de
oameni dobândea personalitate juridică. În acest sens, art. 26 lit. e) din Decretul nr.
31/1954 dispunea că: „Sunt, în condiţiile legii, persoane juridice (…) e) orice altă
organizaţie socialistă care are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu
afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obștesc”.
În dreptul nostru civil persoana juridică este definită ca fiind colectivul de oameni
care, îndeplinind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii
civile.
Definiţia legală este cuprinsă în art. 25 alin. (3) C.civ. care statuează: „Persoana
juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titulară de drepturi şi obligaţii civile”. Aşadar, o persoană juridică este, atât din punct de
vedere activ cât şi pasiv, subiect de drept.
Condiţiile cerute de lege, despre care face vorbire art. 25, pe care trebuie să le
întrunească orice formă de organizare pentru a dobândi calitatea de persoană juridică, nu
sunt altceva decât elementele constitutive prevăzute de art. 187 NCC, necesare pentru
dobândirea personalităţii juridice, respectiv o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru
obligaţiile asumate cu bunurile proprii. Există însă mai multe norme speciale care
reglementează persoana juridică:
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale;
- Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990;
- Legea privind registrul comerţului nr. 26/1990;
- Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură;
- Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei;
- Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale;
- Legea nr. 14/2003 privind partidele politice;
- Legea nr. 109/1996 privind organizarea cooperaţiei de consum şi credit;
- Legea nr. 312/2004 privind statutul B.N.R.;
- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;
- Legea nr. 62/2011 a dialogului social;
- Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române;
- Legea nr. 114/1996 – legea locuinţei, cu modificările ulterioare, etc.
Trebuie menţionat că fiecare categorie de persoană juridică este supusă unui statut
particular care este determinat actualmente prin noul Cod civil sau de legi speciale.

3
 Natura juridică

În ce priveşte fundamentul persoanei juridice, în literatura de specialitate au fost

formulate mai multe teorii: teoria ficţiunii, teoriile neopersonaliste şi teoria realităţii.
a. Persoana juridică – o ficţiune
A dota o grupare, după imaginea omului, cu personalitate juridică este o ficţiune;
teza ficţiunii a fost sistematizată de Savigny. Conţinutul său poate fi rezumat astfel:
voinţa este necesară pentru dobândirea şi exercitarea drepurilor; or, numai persoanele
fizice sunt dotate cu voinţă, deci numai persoanele fizice sunt apte să dobândească şi să
exercite drepturi. Dacă unele grupări sunt considerate de legiuitor ca persoane şi sunt
tratate ca atare, aceasta se întâmplă printr-o pură ficţiune care se dovedeşte utilă pentru a
înţelege unele fenomene şi a permite diverse operaţiuni. Acest raţionament aduce două
consecinţe esenţiale: 1) atribuirea personalităţii juridice unei grupări presupune că
legiuitorul a autorizat acest fapt expres sau tacit; 2) efectele personalităţii juridice nu
trebuie extinse dincolo de ceea ce au prevăzut textele care le-au permis recunoaşterea.
Ficţiunile fiind de strictă interpretare, capacitatea persoanei juridice trebuie să fie
apreciată foarte sever.
b. Persoana juridică – o realitate
Dezvoltată în special în Germania, esenţa ideii că personalitatea juridică este o
realitate sociologică este că esenţa personalităţii constă în voinţa subiectului de drepturi.
Din moment ce o grupare este dotată cu o voinţă colectivă distinctă de voinţele
individuale ale membrilor ei, este normal să i se recunoască acesteia personalitatea
juridică. Această teză a fost alimentată de lucrările lui Durheim şi ale şcolii sale
referitoare la „conştiinţa colectivă”.
Acestei analize i se poate reproşa faptul că este fundamentată pe baze sociologice
discutabile şi, mai ales faptul că confundă noţiunea de grup social cu aceea de persoană
juridică. Ea ar ajunge să atribuie oricărui grup social care formează o unitate organică
personalitate juridică, ceea ce este,evident, prea mult.
O altă teză dezvoltată în doctrină este aceea a personalităţii juridice – realitate
tehnică: din moment ce o grupare are un anumit grad de organizare suficient pentru ca
conducătorii săi să exprime o voinţă colectivă pusă în serviciul unor interese distincte de
cele ale membrilor săi, se cuvine să i se recunoască acesteia personalitate juridică, aceasta
traducând o cerinţă de tehnică juridică.
Din această analiză rezultă două consecinţe: 1) personalitatea juridică trebuie
recunoscută oricărei grupări dotate cu interese distincte de cele ale membrilor săi dacă
dispune de o organizare suficientă pentru a-şi apăra aceste interese; 2) chiar în absenţa
unei intervenţii legislative şi chiar dincolo de texte, trebuie ca persoanei juridice - căreia i
s-a recunoscut existenţa - să i se acorde toate drepturile care îi sunt necesare pentru a
asigura apărarea intereselor colective cu care ea este însărcinată.

4
 Clasificare

Persoanele juridice sunt extrem de numeroase şi variate, diferenţiindu-se prin

activitatea desfăşurată, varietatea scopurilor şi intereselor a căror realizare şi satisfacere a
generat crearea unui nou subiect de drept.Persoanele juridice pot fi clasificate în funcţie
de mai multe criterii. În continuare vom  prezenta clasificările care prezintă, importanţă
practică.
Persoanele juridice prezintă o mare diversitate. Prima şi cea mai importantă
clasificare este aceea care deosebeşte între persoane juridice de drept public şi persoane
juridice de drept privat; astfel, potrivit art. 189 din acest cod persoanele juridice sunt de
drept public şi de drept privat.
a. Persoanele juridice de drept public.
Persoanele juridice de drept public sunt acelea care desfăşoară activităţi în dome-
nii de interes public, îndeplinind, în principiu, activităţile care sunt în sarcina statului şi a
administraţiei publice locale.
În această categorie intră în primul rând statul ca persoană juridică. Dar el nu se
confundă cu calitatea de persoană juridică care aparţine statului din cele trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească.
Dintre organele puterii legislative, au calitatea de persoane juridice cele două
camere ale parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul, şi de asemenea, Consiliul legis-
lativ.
Dintre organele puterii executive au calitatea de persoană juridică: Administraţia
prezidenţială, Guvernul României, ministerele şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, autorităţile administrative autonome nesubordonate
Guvernului (de pildă, Banca Naţională a României, Curtea de Conturi, Avocatul
Poporului, Consiliul Concurenţei, Serviciul Român de Informaţii, Societatea Română de
Radiodifuziune etc.) şi, de altă parte, instituţia prefectului şi organele locale de spe-
cialitate ale administraţiei de stat, precum şi misiunile diplomatice şi consulare.
Organele autorităţii judecătoreşti cuprind ca şi persoane juridice: organele puterii
judecătoreşti (instanţele judecătoreşti – mai puţin judecătoriile care nu au personalitate
juridică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), Ministerul Public, Consiliul Superior al
Magistraturii, Curtea Constituţională.
Desigur, în enumerarea persoanelor juridice de drept public nu trebuie omise
unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, municipiul, oraşul şi comuna), autorităţile
administraţiei publice locale (consiliile locale şi judeţene) precum şi primăriile, instituţiile
şi organele locale de specialitate din subordinea consiliilor locale şi judeţene.
Fără a epuiza lista persoanelor juridice de drept public, vom mai aminti: a) agenţii
economici de stat, cum sunt regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral
sau majoritar de stat, înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat în

5
condiţiile Legii nr. 15/1990 şi b) instituţiile de stat, numite şi instituţii bugetare de stat
(din învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură etc.).

b. Persoane juridice de drept privat.

A doua categorie este cea a persoanelor juridice de drept privat care urmăresc
desfăşurarea unor activităţi pentru satisfacerea unor interese personale sau colective; ele
nu au ca scop direct interesul public. De exemplu, societăţile comerciale, societăţile
agricole, asociaţiile profesionale, culturale, religioase, sportive, fundaţiile şi cooperativele
(de producţie, de consum de credit etc.).
Din această a doua categorie mai fac parte şi partidele politice, patronatele,
sindicatele precum şi organizaţiile profesionale (cum ar fi Uniunea naţională a avocaţilor,
Uniunea notarilor publici, Uniunea naţională a agenţilor imobiliari, a executorilor
judecătoreşti etc.).
După scopul lor persoanele juridice se împart în persoane juridice care urmăresc
un scop patrimonial sau persoane juridice cu scop lucrativ (de exemplu, societăţile
comerciale) şi persoane juridice ce au în vedere un scop nepatrimonial sau persoane
juridice cu scop nelucrativ (sindicate, asociaţii, fundaţii etc.).
Dar şi persoanele cu scop nepatrimonial au abilitatea de a organiza unele activităţi
anexe care să le aducă profit care însă să fie utilizat în atingerea scopului lor
nepatrimonial. Bunăoară, art. 47 din Ordonanţa nr. 26/2000 acordă posibilitatea asociaţiei
să organizeze întreprinderi economice dar numai în mod accesoriu şi numai în cazul în
care acestea sunt în legătură cu scopul asociaţiei.
Dintre aceste persoane juridice de drept privat merită atenţia noastră, în acest
cadru, acele grupări sau forme de organizare a căror prezenţă - fie că este vorba despre
grupări de persoane (unele societăţi, asociaţiile, sindicatele) sau de a afecta unele bunuri
unui interes general (fundaţiile) – este fructul unei voinţe care fixează ea însăşi
obiectivele de atins sau operaţiile pe care trebuie să le conducă.
În literatura juridică sunt analizate diverse clasificări ale persoanelor juridice.
Unele se referă la toate persoanele juridice, altele numai la unele categorii. Codul civil
conţine cîteva criterii de clasificare, inclusiv în funcţie de domeniul dreptului de care
aparţin, de scopul persoanelor juridice, de drepturile pe care le au fondatorii (membrii,
asociaţii) faţă de persoana juridică constituită, de naţionalitatea persoanei juridice.
Potrivit art.57 din Codul civil, persoanele juridice sunt de drept public şi de drept
privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de egalitate. La baza acestei
clasificări se pune raţionamentul legiuitorului de a arăta expres subiectele considerate
persoane juridice de drept public, iar privitor la cele de drept privat indicînd numai
categoriile lor.
Dacă promovează, protejează şi realizează un scop general, al întregii colectivităţi
(al tuturor cetăţenilor din ţară sau al locuitorilor unei localităţi), persoana juridică aparţine
domeniului public, iar dacă promovează un interes particular, al fondatorilor (asociaţilor,
membrilor sau al unei categorii de persoane determinate sau determinabile), persoana
juridică aparţine domeniului privat.

6
 Înfiinţarea persoanei juridice

Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea, în condiţiile legii, a acestui

subiect de drept. În unele situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice presupune un singur
act juridic, căruia legea îi recunoaşte acest efect creator. În alte situaţii, înfiinţarea unei
persoane juridice presupune o serie de operaţiuni juridice, care, numai luate împreună,
conduc la crearea persoanei juridice respective.
De reţinut că nu se poate neglija rolul statului în ceea ce priveşte înfiinţarea
persoanelor juridice. Astfel, pe lîngă însăşi reglementarea modurilor şi condiţiilor
înfiinţării diferitelor categorii de persoane juridice, statul, prin organele sale, competente
potrivit legii, fie creează direct anumite persoane juridice, fie recunoaşte actul de
înfiinţare al celor ce constituie persoana juridică ori împuterniceşte unele organisme,
chiar obşteşti, să recunoască înfiinţarea unei persoane juridice, fie autorizează înfiinţarea
persoanei juridice.
Participarea statului la înfiinţarea persoanelor juridice este menită să asigure, în
această materie, respectarea unuia dintre principiile generale ale dreptului civil, anume:
principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale, obşteşti.
Modurile de înfiinţare a persoanei juridice sunt prevăzute de art. 194 C.civ. astfel:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi
instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor
economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În
toate cazurile actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică
sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, prin actul de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia”. În măsura în care prin lege,
prin actul de constituire sau prin statut nu se prevede altfel, persoana juridică se
înfiinţează pe perioadă nedeterminată.
În ce priveşte înregistrarea aceasta este obligatorie pentru persoanele juridice dacă
legea prevede aceasta. Prin înregistrare se înţelege – potrivit art. 200 alin. (2) C.civ.
înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă modalitate de publicitate prevăzută de
lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a
persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz. Înregistrarea se face din oficiu sau la
cerere, după caz.
În cazul în care înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana
juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată. Dacă
însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitatea faţă de terţi, actele sau faptele

7
juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în
care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
Reprezentanţii persoanei juridice (inclusiv fondatorii) răspund pentru neefectuarea
formelor de înregistrare; ei răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat, dacă
aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de aceste persoane.
În cazul în care condiţiile de înfiinţare a persoanei juridice nu sunt respectate se va
aplica sancţiunea nulităţii. Astfel, potrivit art. 196 C.civ., nulitatea unei persoane juridice
poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa de judecată atunci când:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile
anume prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili la data înfiinţării
persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori
capitalul social subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social
minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzuţi de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea
nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice. Nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la
lit. a), c)-g) se sancţionează cu nulitatea absolută.
Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la
data înregistrării sau înfiinţării acesteia. Nulitatea absolută sau relativă a persoanei
juridice se acoperă în toate cazurile dacă până la închiderea dezbaterilor în faţa primei
instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată (art. 197 C.civ.).
În ce priveşte efectele nulităţii acestea au loc de la data la care hotărârea judecă-
torească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică
încetând fără efect retroactiv şi drept consecinţă va intra în lichidare. Prin aceeaşi hotărâre
judecătorească se numesc şi lichidatorii. Totodată, fondatorii sau asociaţii răspund pentru
obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acestora de la data înfiinţării ei şi
până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti.
Regimul actelor juridice încheiate cu terţii este reglementat în noul Cod civil, în
art. 199, astfel: „(1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere
actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare,
direct sau prin reprezentare, după caz. (2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau
asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că
aceştia cunoşteau cauza de nulitate în momentul încheierii actului”.

8
 Elementele constitutive

Potrivit art. 187 C.civ.: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de
sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat unui scop licit şi moral, în acord cu
interesul general”. Aceste trei elemente au drept caracteristici: generalitatea, legalitatea şi
sunt cumulative, exclusive şi diverse. Aceasta înseamnă, printre altele, că pentru existenţa
persoanei juridice cele trei elemente trebuie întrunite în totalitate, lipsa uneia dintre ele va
însemna că această entitate nu va avea calitatea de persoană juridică; ele sunt şi exclusive,
în sensul că ele nu sunt numai necesare ci şi suficiente.
Pe lîngă actele legislative, drept temei juridic al înfiinţării persoanei juridice sunt
şi actele constitutive, elaborate şi aprobate de fondatori în modul stabilit. Actul de
constituire reprezintă un document în care se materializează voinţa fondatorului
(fondatorilor) de a înfiinţa o persoană juridică şi în care sînt circumscrise limitele
activităţii ei ca subiect de drept.
Actul de constituire trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă un
cuprins predeterminat de dispoziţiile legale. Acest act nu poate acorda mai multe drepturi
decât legea.Din art.62 din Codul civil rezultă că persoanele juridice activează pe baza
actelor de constituire. Persoana juridică poate avea un singur act de constituire (contract
de constituire sau statut) ori două acte de constituire (contract de constituire şi statut sau
decizie şi statutul).
Cuprinsul actului de constituire. Art.62 alin.(3) din Codul civil stabileşte clauzele
generale ale actului de constituire al persoanei juridice, indiferent de formă. El trebuie să
conţină principalele atribute de identificare (denumirea şi sediul) a persoanei juridice şi
modul de administrare a acesteia. Referitor la persoana juridică fără scop lucrativ trebuie
să se indice obiectul de activitate şi scopul propus.
Actul de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în scris, în limba
romînă, şi să fie semnat de toate per¬soanele care participă la fondare. în cazurile indicate
de lege, precum şi în cazul în care fondatorii doresc, actul de constituire se autentifică
notarial. Prin lege se stabileşte că actul de constituire al societăţilor comerciale,
fundaţiilor şi instituţiilor private trebuie să aibă formă autentică. Nerespectarea acestei
cerinţe atrage nulitatea persoanei juridice.
Prin organizare proprie sau de sine stătătoare vom înţelege alcătuirea ca un tot
unitar şi structurarea sau compartimentarea colectivului de oameni. Orice grupare de
oarecare importanţă este dotată cu diverse organe investite cu funcţii distincte. Această
organizare internă variază de la un tip de persoană juridică la altul.
Un principiu de autodeterminare este acela că orice persoană juridică are dreptul
(dar şi obligaţia) de a elabora statutul şi regulamentele interioare pentru a-şi guverna
activitatea. Desigur, acestea trebuie să fie elaborate în conformitate cu regulile legale de
elaborare care sunt specifice fiecărui tip de persoană juridică.

9
 De altă parte, necesitatea practică de gestiune în orice persoană juridică face să
apară o diferenţiere între organele ei deliberative şi organele executive. Primele iau forma
adunărilor generale care deţin puterea de a decide soarta persoanei juridice (chiar
transformarea sau dizolvarea ei). Organele executive au sarcina de a executa deciziile
adunării generale; altfel spus, lor le incumbă obligaţia de gestiune curentă a afacerilor
persoanei juridice.
Sub diverse nume (directori, administratori, geranţi etc) ei îndeplinesc o funcţie
specifică: sunt reprezentanţii persoanei juridice în exercitarea activităţilor şi drepturilor
acesteia. În acest sens, art. 209 alin. (3) C.civ. stabileşte că raporturile dintre persoana
juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
Prin patrimoniu propriu distinct înţelegem acel element constitutiv care constă în
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular persoana juridică.
Aşadar, o entitate dotată cu personalitate juridică are un patrimoniu în care pot să-şi
găsească locul aceleaşi drepturi ca şi cele la care pot să acceadă persoanele fizice.
Art. 31 alin. (1) C.civ. dispune că orice persoană fizică sau persoană juridică este
titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în
bani şi aparţin acesteia. Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni
numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege [alin. (2)].
Noul nostru cod civil se pare că consacră teoria patrimoniului de afectaţiune
permiţând divizarea sau afectaţiunea unei mase patrimoniale în vederea realizării unui
scop determinat şi licit. Astfel alin. (3) al art. 31 dispune că sunt patrimonii de afec taţiune
masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi
alte patrimonii determinate potrivit legii. Apoi, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o
masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face fără a prejudicia
drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale şi, bineînţeles, în condiţiile
prevăzute de lege.
De regulă, patrimoniul iniţial are ca sursă contribuţia fiecărui fondator sau, după
caz, fondatori. Această contribuţie rezidă în bunuri (în materialitatea lor) sau numai în
folosinţa lor, în bani sau chiar drepturi de creanţă faţă de terţi; legea este, de obicei, cea
care determină aporturile minime.
Patrimoniul profesional individual, ca o premieră în legislaţia noastră, este
introdus prin art. 33 C.civ.; aceste patrimonii sunt cele afectate exercitării în mod
individual a unei profesii autorizate, cum sunt profesiile de notar, avocat, medic etc. şi se
stabilesc prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate
prevăzute de lege.
Patrimoniul propriu al persoanei juridice este distinct atât faţă de patrimoniul altor
persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane (fizice sau juridice) care
intră în colectivul său. Patrimoniul propriu al persoanei juridice are două laturi: cea
activă, cuprinzând drepturile patrimoniale şi cea pasivă care înglobează obligaţiile
patrimoniale (contractuale sau extracontractuale).

10
 De altă parte, patrimoniul propriu permite persoanei juridice să aibă o răspundere
patrimonială proprie şi, de asemenea, el permite acesteia să participe la circuitul civil în
nume propriu. Legând cele două laturi ale patrimoniului unei persoane juridice, activă şi
pasivă, o regulă fundamentală face să se recunoască acest patrimoniu ca o universalitate
de drept, un ansamblu în sânul căruia funcţionează corelaţia activului cu pasivul.
Aşadar, principiul în ceea ce priveşte raporturile dintre patrimoniul persoanei
juridice şi patrimoniul individual al membrilor aceleiaşi persoane juridice este acela al ne-
confuziunii celor două patrimonii: patrimoniul social şi patrimoniile individuale. În acest
sens, art. 241 C.civ. stabileşte că membrii organelor de administrare a persoanei juridice
au obligaţia de a asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi
propriul lor patrimoniu.
Dar, desigur, că acest principiu nu exclude în anumite cazuri comunicări sau
contacte. Totuşi, menţionăm că aplicat activului persoanei juridice, acest principiu face să
apară o diferenţă între, pe de o parte, societăţi şi, de altă parte, asociaţii, fundaţii,
sindicate. Pentru acestea din urmă neconfuziunea este absolută având în vedere că
membrii unei asociaţii nu au nici un drept de proprietate asupra bunurilor, mobile sau
imobile, care aparţin asociaţiei, şi nu au nici o vocaţie să culeagă o parte din beneficiile
asociaţiei.
În schimb, într-o societate asociaţii au un drept asupra patrimoniului societăţii;
fiecare asociat are în patrimoniul său un anumit număr de părţi sociale. Însă trebuie
reţinut că acest drept nu este un drept de proprietate; asociaţii care deţin o doime din
acţiunile unei societăţi nu sunt proprietarii unei doimi din bunurile societăţii.
Aceste părţi sociale îl investesc pe titularul lor, împotriva persoanei juridice, cu un
drept căruia i se recunoaşte natura de drept de creanţă. Acest drept conferă beneficiarului
său o vocaţie de a culege periodic o parte din beneficiile care rezultă din activitatea
societăţii iar, în caz de dizolvare a societăţii vocaţia de a culege o parte din capitalul
social (după lichidarea pasivului).
În sfârşit, dacă pasivul întrece activul patrimonial al persoanei juridice, ea se va
afla în stare de insolvabilitate. Dar o persoană juridică se va afla în insolvenţă atunci
când, deşi nu este insolvabilă, aceasta nu poate achita sumele scadente şi care au depăşit
cu cel puţin 90 de zile scadenţa conform Legii nr. 85/2000 privind procedura insolvenţei.
Scopul propriu este obiectul de activitate al persoanei juridice; el reprezintă chiar
raţiunea de a fi a acelei entităţi. El trebuie să fie determinat, licit, moral şi în concordanţă
cu interesul general. Scopul propriu al persoanei juridice determină limitele capacităţii de
folosinţă a ei în conformitate cu principiul specialităţii acestei capacităţi (numai pentru
persoanele juridice fără scop lucrativ) şi totodată el dă sens celorlalte două elemente
constitutive.
Scopul - lucrativ sau comercial şi nelucrativ sau de binefacere ori ideal –
constituie şi unul dintre criteriile de distincţie între persoanele juridice de drept public şi
cele de drept privat.

11
 Bibliografie

1. Codul civil și Codul de procedură civilă, Ediție coordonată de prof. Univ. Dr.
Flavius-Antoniu Baias, Editura C.H.Beck, București 2019
2. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, ed. a 3-a revăzută și
adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015
3. M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil.
Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2016
4. Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2003
5. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-
introducere/persoana-juridica/
6. https://facultateadrept.wordpress.com/drept-civil-introducere-in-drept-civil-
2/curs-5-persoana-juridica/

12