PORTOFOLIU ISTORIE

Semestrul II

Contents
Vlad Țepeș (1431-1476) .......................................................................................................................... 2
Leonardo da Vinci (1452-1519) ............................................................................................................... 4
Luteranismul ........................................................................................................................................... 9
Fernando Magellan (1480-1521) .......................................................................................................... 12
Elisabeta I (1533-1603) ......................................................................................................................... 14

1
 Vlad Țepeș (1431-1476)

Vlad Țepeș (tablou)

Vlad Dracul, nepot al marelui domnitor român Mircea cel Bătrân , supranumit Vlad Țepeș, a
fost domnitor al Țării Românești, fiind cunoscut și peste hotarele României datorită romanului Dracula
al lui Bram Stoker, care l-a transformat într-un personaj supranatural, cu puteri supraomenești. Când
ne gândim la vampiri, Vlad Țepeș – după cum a fost poreclit, este preponderent în imaginația noastră.

Coperta carte
Tatăl domnitorului se numea tot Vlad Dracul și a fost cavaler al Ordinului Dragonului, o
societate militaro-religioasă înființată de regele Ungariei – Sigismund de Luxemburg, având drept
simbol un dragon și drept scop apărarea creștinismului și cruciada contraturcilor otomani. Datorită
apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad
a fost acceptat printre membriii Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg. Blazonul Ordinului
Dragonului reprezenta un dragon și o cruce, iar Vlad Dracul a utilizat acest simbol peste tot, pe
steaguri, monede și sigiliu.

Simbolul Ordinului Dragonului

2
 Porecla Vlad Țepeș i-a fost dată domnitorului datorită execuțiilor neobișnuite pe care le
ordona, cea mai cunoscută fiind tragerea în țeapă a vinovaților.
Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, a devenit domnitor al Țării Românești în anul 1436,
stabilindu-și curtea la Târgoviște, iar fiii săi – Vlad și Radu cel Frumos și-au urmat tatăl, însă în 1442,
cei doi au fost trimiși ca ostatici la curtea sultanului Murad al II-lea. Vlad Țepeș a primit o educaţie
foarte bună din partea profesorilor români şi a învățaților greci de la Constantinopol. El a dobândit în
timp abilităţi tactice militare și cunoștințe de geografie, matematică, ştiinţe, arte clasice precum şi
stăpânirea unor limbi străine ca vechea slavă, germană, turcă şi latină.
În 1447, Vlad Dracul a fost asasinat, iar fiul mai mare – Mircea, a fost torturat u ucis de boierii
din Târgoviște care l-au susținut pe Vladislav al II-lea pe tronul Țării Românești.
Eliberat de turci și susținut de trupe turcești, tânărul Vlad, la numai 17 ani, a preluat în forță
domnia Țării Romînești. Însă numai după 2 luni, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea.
În 1456, Vlad a reușit să preia domnia Țării Românești din nou și să răzbune moartea tatălui și
fratelui, ucigându-și inamicii. Boierii care au participat la uciderea fratelui său au fost arestați, cei mai
în vârstă fiind trași în țeapă, iar ceilalți au fost puși să construiască o fortăreață lângă rîul Argeș.
În 1459, Vlad Țepeș a refuzat să se supună imperiului, dorind să mențină independența țării
sale. Acest lucru a schimbat radical atitudinea sultanului Mehmed II, care în 1462 a trimis o armată
uriașă cu scopul cuceririi teritoriului condus de Țepeș.
În condițiile în care armata română nu se putea compara cu cea otomană, Vlad Țepeș a aplicat
cu succes tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște, otrăvirea fântânilor,
atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oștile
turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș,
atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană,
Domnitorul român a nimicit armata otomană, bătălia cunoscută sub numele de „Atacul de
Noapte„ fiind cea mai importantă victorie militară a lui Țepeș.
Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești. Înainte de a se
retrage de pe pământul românesc, sultanul a decis sa susțină pe tronul Țării Românești pe fratele lui
Vlad Țepeș – Radu cel frumos.
Părăsit de cea mai mare parte a boierilor, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru
a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin. Însă acesta, în loc să acorde ajutor domnului român, l-a arestat
sub acuzația de trădare și l-a încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, Vlad Țepeș a fost
silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. A fost eliberată în 1475, la cererea lui Ștefan
cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord
de Dunăre.
Vlad a fost recunoscut ca domn al Țării Românești pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat
de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârșitul lunii decembrie 1476. Corpul său a
fost decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui
Vlad Țepeș.
În plan personal, Vlad Țepeș fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania -
Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi din Moldova și apoi cu Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei
Corvin. A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel
Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie.
În timpul domniei lui Vlad Țepeș, Țara Românească și-a obținut temporar independența față
de Imperiul Otoman, scopul domnitorului fiind abolirea corupției, care la momentul respectiv era atât
de mare încât amenința chiar și poziția lui de domnitor, și apărarea țării de Imperiul Otoman.

3
 Leonardo da Vinci (1452-1519)

Leonardo daVinci (tablou)

Pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist
și scriitor, Leonardo da Vinci este considerat unul dintre cele mai importante genii din întreaga istorie
a omenirii și cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene din perioada de apogeu a acesteia.
Spirit universalist, animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci și stăpânit de o
imaginație fără precedent în istorie, este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul din cei
mai mari pictori din istorie.
Viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai degrabă logică decât misterioasă deși
subiectele religioase ocupă o mare parte a creației sale precum și anumite mesaje ce vizau scopul vieții
și modalitățile prin care creația umană putea atinge perfecțiunea.
Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452, într-o localitate aflată sub jurisdicția
Republicii Florența, conduse de familia Medici, ca fiul nelegitim al lui Messer Piero Fruosino di Antonio
da Vinci - un bogat notar florentin, și al Caterinei – țărancă. Se cunosc extrem de puține lucruri despre
copilăria sa. Primii cinci ani din viață i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul Anchiano, după care
începând din 1457 a trăit în casa tatălui său, alături de acesta, un unchi, Francesco, și bunicii paterni,
în micul oraș Vinci. Leonardo nu avea un nume de familie în accepțiunea de azi, "da Vinci" însemnând
pur și simplu "din Vinci", particula ser fiind adăugată pentru a indica faptul că tatăl său era un
aristocrat. Leonardo a primit o educație normală pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris,
citit, latină, geometrie și matematică. Din copilărie, Leonardo menționează în notele sale doar două
evenimente. Primul, pe când era în leagăn, când un zmeu de hârtie a coborât spre el, atingându-i
buzele cu coada,[20] și al doilea, survenit câțiva ani mai apoi, pe când explora de unul singur
împrejurimile casei mamei sale, a descoperit o peșteră, fiind îngrozit că un monstru ar putea să se
găsească înăuntru, dar mânat de curiozitate a pătruns totuși în interior.
În 1466, pe când avea 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut
sub numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florența. Au urmat ani de studiu intens,
Leonardo da Vinci fiind deprins cu tehnicile desenului, modelării artistice, cu tehnicile picturii în ulei și
tempera, căpătând cunoștințele de bază necesare unui artist, fiind totodată inițiat în tainele
metalurgiei și prelucrării metalelor, chimiei, mecanicii și tâmplăriei. În 1472, după șase ani de studiu
și muncă susținută, Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani, s-a calificat maestru, fiind admis
în Ghilda Sf. Luca, ghilda artiștilor și doctorilor. Deși tatăl său i-a oferit posibilitatea de a avea propriul
atelier, era atât de atașat de cel ce-i fusese profesor, încât a continuat colaborarea cu acesta.

4
 Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, cunoscut sub
numele de „Mona Lisa” (de fapt „Monna Lisa” sau „La Gioconda”), este poate cel mai cunoscut portret
realizat vreodată iar fresca intitulată „Cina cea de taină”, este cea mai cunoscută imagine religioasă a
tuturor timpurilor.

Mona Lisa (tablou)

„Omul Vitruvian” (Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490,
reprezintă un adevărat simbol al Renașterii.

Omul Vitruvian (desen)

Leonardo a căpătat primele noţiuni de anatomie pe când îşi făcea ucenicia în atelierul lui
Verrocchio. Acesta insista faţă de ucenicii săi asupra importanţei studiului anatomiei umane. În calitate
de artist, pasionat de anatomie, Leonardo da Vinci a realizat o mulţime de studii, constând în desene
amănunţite de muşchi, tendoane şi alte detalii anatomice vizibile. Devenit ulterior artist de renume, i
s-a acordat permisiunea de face disecţie de cadavre la Spitalul Santa Maria Nuova din Florenţa, şi
ulterior în spitale din Milano şi Roma.

5
 Între 1510 şi 1511 Leonardo da Vinci a realizat peste 240 de desene extrem de detailate, pe
care le-a descris cu cca. 13 000 de cuvinte, în vederea publicării unui tratat de anatomie. Toate acestea
au rămas la Francesco Melzi, care intenţiona să le publice, dar şi el a fost depăşit de complexitatea
problemelor apărute, în special datorită scrisului lui Leonardo da Vinci. Aceste probleme rămăseseră
încă nerezolvate în momentul decesului lui Melzi, şi încă alţi 50 de ani după, astfel încât numai o mică
parte din materialul cu privire la anatomie a fost inclusă în tratatul de pictură, publicat în 1632 în
Franţa.

Schiță anatomică (desen)

Desenele anatomice ale lui Leonardo includ numeroase studii privind scheletul uman, părţile
lui componente, precum şi studii privind muşchii şi tendoanele. A studiat de asemenea mecanica
scheletului omenesc şi forţele musculare, prefigurând ştiinţa modernă a biomecanicii.
A mai desenat inima, sistemul circulator şi vascular, organele sexuale, alte organe interne şi a
fost printre primii care a desenat un embrion uman în uter.
Desenele realizate şi modul de notare a indicaţiilor şi explicaţiilor erau extrem de avansate
pentru acea vreme; se consideră că, dacă ar fi fost publicate atunci, ar fi contribuit substanţial la
progresul medicinei.
Ca artist, Leonardo a studiat efectele emoţionale asupra fizionomiei, studiind în special
efectele furiei. De asemenea, a studiat şi desenat diformităţi ale feţei şi semne ale nebuniei.
A studiat și anatomia multor animale, disecând vaci, urşi, maimuţe, păsări şi broaşte,
comparând anatomia acestora cu cea a omului, şi a făcut o serie de studii asupra cailor.
Încă din timpul vieţii, Leonardo da Vinci a fost considerat unul din cei mai mari ingineri ai
timpului său. Inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un tanc, o mașină
de socotit și multe altele. Puține din invențiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieții sale. Mici
invenții, precum o mașină automată de bobinat și o mașină de încercat rezistența la întindere a firelor,
au fost puse în aplicare încă de atunci.
În scrisoarea de prezentare ce-o trimisese ducelui Ludovico Sforza, Leonardo da Vinci afirma
că este capabil să construiască tot felul de maşini capabile să asigure protecţia oraşului în cazul unui
asediu.

6
 Atunci când a fugit la Veneţia în 1499, şi-a găsit imediat o slujbă de inginer militar, prin
concepţia şi construcţia unui sistem mobil de baricade, care să protejeze oraşul de atacuri din exterior.
De asemenea, a realizat un proiect de deviere a râului Arno, proiect la care a colaborat cu Niccolò
Machiavelli.
Notele scrise rămase de la Leonardo da Vinci cuprind o mulţime de invenţii, precum un cavaler
mecanic (robot) şi un tun cu abur, pompe hidraulice, mecanisme cu clichet reversibile şi proiectile de
mortier.

Cavaler mecanic
În 1502, Leonardo da Vinci a desenat un pod suspendat, parte a unui proiect mai amplu pentru
sultanul Baiazid al II-lea, podul fiind destinat să traverseze intrarea în Bosfor, cunoscută drept Cornul
de Aur. Baiazid nu a acceptat proiectul, considerându-l irealizabil. Concepţia lui Leonardo a fost
reînviată abia în 2001, atunci când podul Vebjørn Sand Da Vinci Project, ce se baza pe ideea sa, a fost
realizat în Norvegia.
De asemenea, Leonardo da Vinci a studiat zborul păsărilor, şi a scris mai multe studii despre
acesta, printre care Codexul asupra zborului păsărilor din 1505. A conceput şi diverse aparate de
zburat, printre care una cu aripi batante (ornitopter) şi o maşină de zburat cu aripă rotativă
(helicopter).

Schiță pentru ornitopter (desen)

7
 Proiectele lui Leonardo pentru o paraşută şi pentru o arbaletă gigant, au fost realizate în anii
noștri cu mijloacele acelei epoci şi testate cu succes. Multe din proiectele lui Leonardo s-au dovedit
astfel fezabile.

Schiță pentru parașută (desen)

În 1516 a intrat în serviciul regelui Francisc I, aflându-se sub înalta protecție a acestuia, fiindu-
i dată o locuință în Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu.
Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morţii, următoarele cuvinte profetice,
care exprimă atât de bine faptul că numele și operele sale nu numai că nu au fost uitate, dar sunt
admirate și apreciate până în ziua de azi: „Io continuerò” („Voi dăinui”).
Leonardo da Vinci s-a stins din viață la Clos Lucé, la 2 mai 1519.

8
 Luteranismul
Luteranism reprezintă o mișcare religioasă și o doctrină răspândită de preotul german Martin
Luther, în secolul al XVI-lea, inițiată ca răspuns la corupția generată de Biserica Catolică la acea vreme.
Ideea de principiu se referă la necesitatea de a reveni la sensul original al creștinismului, eliminând
diversele dogme ale bisericii catolice, cele mai grave fiind „indulgențele” și puterea excesivă a papei.

Martin Luther (tablou)

Credința lui Luther l-a făcut să intre în conflict cu Biserica Romano-Catolică. În 1515, papa Leon
al X-lea, a inițiat vinderea de indulgențe în vederea strângerii de fonduri pentru renovarea catedralei
San Pietro de la Roma. Prin vânzarea de indulgențe se oferea, în schimbul unei donații bănești,
anularea suferințelor vremelnice datorate păcatului. Cu alte cuvinte, în acele timpuri, îţi cumpărai
iertarea păcatelor cu bani.
Luther s-a declarat împotriva acestei practici. Profesor la Universitatea din Wittenberg, Martin
Luther a criticat dogmele și organizarea ierarhică a Bisericii Catolice, intoleranța acesteia și comerțul
cu „indulgențe”.
În esență, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credință“, nu prin practicarea
ritualurilor bisericești, și în proclamarea autorității exclusive a textelor biblice, nerecunoscând
autoritatea papală în afaceri de stat. Termenul luteran, care a apărut încă din 1519, a fost inventat de
adversarii lui Luther.
Adepții lui Martin Luther sunt cunoscuți și sub numele de protestanți, ca urmare a Dietei din
Spira, care a avut loc în 1529. Aceasta a constat într-un protest desfășurat de luterani împotriva
dorințelor împăratului Carol al V-lea de a menține uniunea catolică în Imperiul German.
Unul dintre principalele aspecte pe care Martin Luther le-a criticat în tezele sale a fost faptul
că Biserica Catolică a traficat indulgențe pentru a ierta păcatele credincioșilor în schimbul donațiilor.
Acești bani au fost folosiți pentru a plăti excesele papalității, ceea ce implică faptul că nu au fost folosiți
pentru binele comun sau pentru a ajuta pe cei săraci.
Potrivit istoricilor, Luther a promovat ideea nedemnității totale a ființei umane, adică a
modestiei. Acest lucru l-a determinat pe preotul german să considere că omul nu are capacitatea de a
intui legile lui Dumnezeu. Prin urmare, viziunea lui Luther asupra ființelor umane este mai apropiată
de principiul naturii omului căzut. Viziunea lui Luther despre om constă într-o ființă care este „legată
de păcat”, așa că nu are instrumentele pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu și nici nu își poate controla
voia. Singurul lucru pe care omul îl poate face în acest caz este să se străduiască să urmeze poruncile
lui Dumnezeu, adică „ascultarea” și „așteptarea grației Divine”.

9
 În acea perioadă, Europa se afla într-un proces puternic de transformări în gândirea medievală
târzie, fapt ce a generat o schimbare a relațiilor legate de politic, social, economic și religios. În Europa,
a apărut o masă de intelectuali care și-au răspândit ideile prin tipografie. Această invenție a fost
crucială pentru difuzarea marilor întrebări și dezbateri umane; printre acestea se aflau gândurile lui
Luther.
Martin Luther a fost preot și cărturar care a predat teologie la Universitatea din Witterberg,
situată în Germania. Pe măsură ce a intrat într-o cunoaștere profundă a scripturilor sacre, Luther a
realizat că în Biblie nu exista nicio justificare pentru multe practici ale Bisericii. Prin studiile sale, a
realizat cât de coruptă devenise Biserica Catolică și cât de îndepărtată era de adevăratele practici ale
creștinismului.
Luther a încercat să medieze diferendele sale cu instituția papală, dar opiniile sale au fost rapid
condamnate de papalitate, așa că gânditorul a decis să înceapă prima mișcare protestantă.
Punând la îndoială puterea și eficacitatea „indulgențelor”, prin distribuția unei liste de
propuneri cunoscută și sub numele de nouăzeci și cinci de teze, scrise de Luther în 1517, a început în
mod oficial reforma protestantă ce a declanșat o schismă în instituția Bisericii Catolice, schimbând
complet istoria europeană.
Anterior, Luther se preocupase de colectarea indulgențelor, dar în 1517 aceste abuzuri ale
Bisericii au devenit mai frecvente și Luther și-a pierdut răbdarea cu ocazia unui incident ce a
demonstrat nocivitatea practicilor bisericii catolice. Astfel, într-o zi, când s-a întâlnit cu enoriașii săi,
veniți pentru cumpărarea indulgențelor, aceștia au declarat că nu își vor mai schimba viața și că nu vor
mai avea nevoie să se pocăiască, deoarece, datorită achiziției acestor „indulgențe”, păcatele lor erau
iertate și puteau intra în Paradis. Atunci, înțelegând gravitatea consecințelor unor astfel de abuzuri,
Luther a reacționat.
În paralel, el s-a dedicat învățării și studierii în profunzime a scripturilor sacre pentru a-și scrie
tezele.
În principiile luterane, Dumnezeu are o natură duală:
 Informație - o entitate care a decis să se reveleze prin cuvânt; de aceea, poate fi predicat și
dezvăluit
 Trans-Informație - o dimensiune inacesibilă omului, descrisă ca fiind un „Dumnezeu ascuns”,
a cărui voință infailibilă nu este la îndemâna oamenilor.
La fel, Luther nu a considerat posibilă mântuirea prin liberul arbitru al omului. Pentru el,
faptele bune nu pot salva niciun suflet, deoarece unii oameni sunt predestinați să fie mântuiți, iar alții
sunt predestinați la condamnare. Aceasta înseamnă că destinul tuturor sufletelor este fixat de ființa
atotputernică și nu există nicio posibilitate de a-l schimba, concept întâlnit încă în urmă cu multe mii
de ani inclusiv în cultura mitologică egipeană, fiind celebru în acest sens papirusul descoperit în
Biblioteca din Alexandria și expus la Britsh Museum sub titlul Harry 500, unde regăsim exact aceleași
concepții în povestirea populară "Soarta fiului de Faraon”.
Doctrina lui Luther rezidă în „justificarea numai prin credință”, unde afirmă că nimeni nu poate
spera să fie mântuit exclusiv în virtutea acțiunilor lor, dar „ascultarea” voluntară este o condiție
necesară mântuirii. „Harul mântuitor” al lui Dumnezeu, constă în favoarea de a salva pe oricine „care
crede cu adevărat” și se comportă în consecință.
Reforma protestantă, a provocat mari schimbări sociale și politice pe acest continent dintre
care se remarcă promovarea educației și alfabetizarea maselor. Luther era interesat să permită tuturor
creștinilor să citească Biblia, așa că școala universală a fost promovată în locuri cu înclinație
protestantă.

10
 Acest process a declanșat la scurt timp Reforma Catolică, care a apărut după fenomenul
protestant, ca o consecință a acestuia. Biserica San Ignacio de Loyola a apărut împreună cu iezuiții săi,
care se ocupau de întemeierea școlilor nu numai în Europa, ci în întreaga lume, mai ales în America.
Mulţi s-au întrebat "în ce cred luteranii", iar răspunsul este simplu: în Iisus Hristos, ca şi
ortodocşii.
Adepţii religiei luterane nu cred în sfinţi, în moaşte, nu se roagă la icoane şi nu au preoţi, ci au
pastori aleşi în urma unui scrutin, refăcând astfel puntea către învățăturile originale distribuite de Iisus
Hristos, persoană fizică reală ce a deschis calea ființei umane către noi structuri sociale bazate pe etică
și integritate, astfel încât omenirea să nu se autodistrugă datorită subculturii ce ar conduce către
fratricid, ci să fie posibilă auto-salvarea omenirii prin fapte generate de buna educație.

Sigiliu – trandafirul lui Luther, simbol al luteranismului

11
 Fernando Magellan (1480-1521)

Fernando Magellan (tablou)

Fernando Magellan a fost un navigator și explorator portughez în serviciul Spaniei, cunoscut
pentru faptul că a reușit primul ocol în jurul lumii.
Fernando Magellan s-a născut în Portugalia, în octombrie 1480, data nașterii sale nefiind însă
cunoscută cu exactitate. Despre copilăria și adolescența sa sunt, în general, puține date, dar există
menționări potrivit cărora, la vârsta de 10 ani, Magellan a devenit paj pentru regină. Atunci ar fi fost
înscris de familia sa la Școala de Paji a Reginei Leonora. În cadrul acelei școli, el ar fi dobândit
cunoștințe despre navigație, astronomie și cartografie.
La vârsta de 25 de ani, în anul 1505 Fernando Magellan se alătură echipajului flotei portugheze
pentru a naviga spre Africa de Est, pasiunea pentru oceanul deschis ducându-l mai târziu în Malacca.
În secolul al XV-lea, era deja cunoscut faptul că Pământul este rotund. În Europa creștea
constant atracția pentru condimentele exotice, ceea ce a favorizat numeroase expediții, dincolo de
interesul geografilor și al exploratorilor. Magellan era convins că Molucele (insule cu mirodenii –
singurul loc de unde se puteau obține cuișoarele) se găseau în jumătatea de glob care revenea
coroanei Spaniei și credea că poate ajunge prin vest la insulele cu mirodenii.
Propunerea lui Fernando Magellan i s-a părut deosebit de interesantă regelui Spaniei pentru
că astfel s-ar fi definit un “drum al mirodeniilor” fără a deranja relațiile cu Portugalia vecină.
Fernando Magellan a pornit din Spania, în anul 1519, conducând o flotă formată din cinci nave:
Trinidad, San Antonio, Conceptcion, Victoria, Santiago. Fernando Magellan și cele cinci nave au părăsit
oraşul Sevilla navigând până în San Lucar de Barrameda, după care au plecat în expediția care avea să
facă istorie. Au navigat prin Oceanul Atlantic, spre Patagonia, trecând prin Strâmtoarea Tuturor
Sfinților – care azi îi poartă numele, numindu-se Strâmtoarea Magellan. Trecând strâmtoarea, un
ocean cu ape liniștite i-a întâmpinat, pe care Magellan l-a numit Pacific. După o călătorie de trei luni și
douăzeci de zile, la 16 martie 1521, Magellan a ajuns în Insulele Filipine, devenind astfel primul
european care a pășit în arhipelag.
Magellan avea două obiective în acel moment: primul era să găsească o rută către vest spre
Insulele Spice, aflate lângă Indonezia. Iar al doilea era să colonizeze fiecare insulă pe care ar fi putut
să o găsească în călătoriile sale. Deși era portughez, Magellan coloniza insulele în numele Spaniei,
țara care îi finanța expediția ambițioasă.

12
 Magellan și oamenii săi au găsit acolo peisaje de poveste, mirodenii, păsări viu colorate,
băstinași care păreau pașnici. Prima escală a fost făcută pe insula Limasawa⁠, unde s-a ținut prima
liturghie din Filipine⁠, iar o a doua, pe insula Cebu⁠, unde chiar regele Rajah Humabon⁠ s-a convertit la
creștinism împreună cu poporul lui.
Însă nu toate popoarele întâlnite au întâmpinat venirea exploratorilor cu prietenie. Lapu-
Lapu, conducătorul unei mici insule – Mactan, a refuzat să se supună noilor veniți și astfel a izbucnit
un conflict armat între Magellan și oamenii săi pe de o parte și băștinași. Rezultatul conflictului s-a
soldat cu moartea lui Magellan, care a fost ucis în luptă de către Lapu-Lapu.
Moartea lui Magellan a generat mai multe revolte, în urma cărora mai mulți ofițeri ai flotei
spaniole au fost uciși. Expediția ce avea să facă înconjurul lumii a continuat sub conducerea lui Juan
Sebastian Elcano. La finalul expediției, Elcano, cu doar 18 supraviețuitori și o singură navă, ajunge la
Sevilla, pe 9 septembrie 1522 . Regele Spaniei l-a răsplătit pe Elcano pentru curajul său şi i-a dat un
blazon cu globul pământesc pe care era scris: “Primus Circumedisti me” – “Tu m-ai înconjurat primul”.

13
 Elisabeta I (1533-1603)

Regina Elisabeta I (tablou)

Elisabeta I a fost regină a Angliei și Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa, după
44 de domnie în decursul căreia a oferit stabilitate țării, a sporit influența și puterea Angliei pe plan
mondial și a dat numele său perioadei cunoscută ca era elisabetană sau epoca de aur.
Elizabeta I a fost fiica regelui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn. Din dorința de a
se căsători cu Anne Boleyn și a obține un prinț moștenitor, Henric al VIII-lea a renunțat la prima sa
soție – regina Caterina de Aragon, a întrerupt relațiile cu Papa și a întemeiat propria sa religie – religia
Anglicană. Însă neputința lui Anne Boleyn de a-i da un fiu și moștenitor l-a determinat pe Henric al VIII-
lea să ordone execuția ei, la nici trei ani de la nașterea Elisabetei. Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul
monarh al casei Tudor, devenind regină la 25 de ani, după moartea surorii sale, regina Maria I.
Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei.
A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana.
Elisabeta a avut deosebitul talent de a știi să-și aleagă sfetnicii. S-a înconjurat de un grup de
consilieri de încredere, conduși de William Cecil - Baron Burghley. În politică a fost mai moderată decât
tatăl său, fratele sau sora sa și nu a impus cu forța propria sa religie protestantă, acceptând și religia
catolică. A anulat legile de erezie pentru a evita o repetare a persecuțiilor practicate de sora sa,
regina Maria I, cunoscută și sub numele de Mary Sângeroasa.
Unul din motto-urile sale era Video ed taceo (Văd și nu spun nimic). A adoptat o diplomație
prudentă față de marile puteri ale Europei din acea vreme - Franța și Spania. În ciuda interdicției
papale, comerțul și relațiile diplomatice cu Statele arabe înfloresc în timpul domniei Elisabetei I.
După izbucnirea războiului anglo-spaniol, Spania a încercat să cucerească Anglia, iar
înfrângerea Armadei spaniole este una din cele mai mari victorii din istoria Angliei.
Sub domnia sa, Anglia a cunoscut o perioadă de extraordinară înflorire artistică și culturală:
dramaturgii William Shakespeare, Christopher Marlowe și Ben Jonson sunt doar câțiva din scriitorii de
seamă care au trăit în acele timpuri. De asemenea, aidoma tatălui ei, regele Henric al VIII-lea, Elisabeta
a scris poezie și proză.
În aceeași perioadă, Francis Drake a devenit primul englez care a înconjurat globul. Francis
Bacon și-a expus viziunile filosofice și politice și s-a produs colonizarea Americii de Nord sub Sir Walter
Raleigh și Sir Humphrey Gilbert. Virginia, o colonie engleză din America de Nord și ulterior membră
a Statelor Unite, a fost denumită după porecla Elisabetei "Regina Virgină".

14
 Elisabeta a fost descrisă ca fiind o regină carismatică, încăpățânată, temperamentală și uneori
indecisă, însă foarte populară în rândurile oamenilor de rând. Indecizia sa, considerată a fi un defect
de către consilierii săi, a salvat-o deseori de alianțe matrimoniale și politice nefericite. Elisabeta a știut
să se înconjoare de oameni inteligenți și loiali, domnia sa fiind marcată de prudența în ceea ce privește
acordarea de onoruri și demnități. În timpul domniei au fost ridicate la rang nobiliar doar opt
persoane: un earl și șapte baroni. Elisabeta a redus de asemenea numărul consilierilor săi privați, de
la treizeci și nouă la nouăsprezece și ulterior la paisprezece.
Un eveniment semnificativ care a reprezentat un real pericol pentru Elisabeta a fost sosirea în
Scoția a rivalei sale – regina Maria a Scoției, de religie catolică, cu pretenții asupra tronului Angliei.
Până la urmă, alungată din propria țară, Maria regina Scoției a cerut azil în Anglia, însă comploturile
sale împotriva lui Elisabeta au condus la execuția acesteia în anul 1587.
Ultimii ani ai domniei reginei Elisabeta au fost marcați de dificultăți datorită recoltelor sărace,
acțiunilor militare din Spania și Irlanda și faptul că majoritatea consilierilor ei au murit, fiind înlocuiți
de alții fără a deține priceperea sau loialitatea față de regină și țară ca predecesorii lor.
După moartea reginei Elisabeta I în 1603, pe tronul Angliei a venit regele Iacob I al Scoției, fiul
reginei Maria a Scoției.

15