Antichitatea 

este epoca istorică de la inventarea scrierii și începutul

înregistrărilor istorice până la debutul Evului Mediu. Această perioadă a durat trei milenii și
jumătate din anul 3000 î.e.n. până la căderea Imperiului Roman de Apus în 476 e.n. Reprezintă
epoca în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia și marile civilizații. În istoria europeană, Evul
Mediu a fost perioada dintre antichitate și epoca modernă. Perioada medievală este subdivizată
în trei perioade: Evul mediu timpuriu, Evul mediu mijlociu și Evul mediu târziu. La nivel global,
mai este denumit și perioada post-clasică. Depinzând de continent, această epocă a început în
anii 200-600, și s-a încheiat în 1500-1700. Civilizații clasice majore ca Regatul Han, Imperiul
Roman de Apus, Imperiul Gupta și Imperiul Sassanid au căzut în secolele III-VII. Epoca s-a
caracterizat prin invazii din Asia Centrală, dezvoltarea a trei mari
religii: Creștinismul, Islamul și Budismul, precum și amploarea contactelor comerciale și militare
dintre civilizații.
Antichitatea se împarte în trei mari perioade: perioada veche, perioada clasică, perioada târzie.
Irakul este locul unde a luat naștere civilizația: civilizația sumeriană. Tărâmul dintre cele două
fluvii: Tigru și Eufrat, un tărâm arid, cu lagune și mlaștini, denumit de greci „Mesopotamia”, este
considerat de istorici ca fiind leagănul civilizației. În sudul Irakului, acum 5000 de ani, a avut loc o
explozie economică a orașelor-state ca Ur, Uruk, Nippur, Lagaș, Eridu ce au prosperat. În Uruk
locuiau 30 000 de oameni. Conform miturilor, Urukul a fost întemeiat de însuși Ghilgameș, fiind
descris în amănunțime în epopeea dedicată lui, având ziduri din cărămizi arse, cu grădini, pământuri
în afară, și un templu dedicat zeiței Iștar. Au fost ridicate 12 clădiri publice, temple, palate sau săli de
adunare, cu mozaicuri din conuri ce acopereau pereții. Zidurile de cărămidă erau acoperite cu ipsos,
iar conurile erau introduse în ipsos, astfel, li se vedeau baza îmbibată în culoare roșie sau neagră,
formând modele geometrice, romburi, pătrate concentrice de diferite culori. Locuitorii Urukului
ocupau un loc restrâns, ceea ce ducea la dificultăți ce erau rezolvate prin investiții în infrastructură
sau în crearea de locuri de muncă în construcție. Conform dovezilor arheologice, civilizația a fost
expusă violențelor și conflictelor cu alte orașe-state. În războaie era utilizate arcul și armele de
bronz. Orașele erau cucerite sau incendiate, iar prizonierii erau vânduți în sclavie. Malurile fluviilor
Eufrat și Tigru sunt fertile și roditoare. Nefiind precipitații, săparea canalelor de irigație era necesară.
Agricultura, cultivarea cerealelor a apărut și s-a intensificat, luând amploare. Cultivarea câmpurilor
necesită colaborarea dintre oameni, astfel, s-a introdus un nou tip de organizare a muncii.
Cooperarea a avut consecințe profunde. Unii erau responsabili pentru săparea solului și
însămânțare, alții erau responsabili cu săparea și curățarea canalelor sau cu construirea digurilor și
caselor, sau producerea uneltelor. Popoarele Mării, alcătuite din indivizi deposedați și disperați de a
obține pământ, au cotropit orașe și culturi în Egipt, Siria, Anatolia și Creta, distrugând civilizații ca
cea egipteană, hitită și cea minoică. După colapsul de la sfârșitul epocii bronzului, supraviețuitorii
aveau să rivalizeze pentru supremație în cadrul epocii fierului. Fenicienii au marcat o nouă etapă a
antichității pe țărmurile Mării Mediterane ce a unit culturi diferite și a stat la baza formării și declinului
multor civilizații prin negoț, transport, schimb de tehnologii și idei, Marea Mediterană fiind o
adevărată rețea. Lângă coasta sud-estică a Turciei a fost găsită epava de la Uluburun cu peste 17
tone de artefacte, 15 000 de obiecte și lingouri de zece tone de cupru, lemn sudanez din sudul
Egiptului, cositor din Afghanistan, vase de ceramică miceniene din Creta, un topor de piatră de la
Dunăre, care atestă amploarea negoțului în faza finală a epocii bronzului. Grecii antici aveau în
comun cultura, religia, limba, obiceiurile, deși nu erau organizați într-un stat, ci în mai multe orașe-
state. Arta, teatrul, democrația, filosofia sunt elemente ce au fost moștenite de la civilizația greacă și
se manifestă și azi. Prima manifestare culturală au fost lucrările literare ale lui Homer: „Iliada" și
„Odiseea" ce istoriseau desfășurarea Războiului Troian. Explorează viețile războinicilor ce luptau
pentru onoare, răzbunare, câștig personal, eroism și victorie. Moștenirea „Iliadei" este o moștenire a
Greciei arhaice care se referă la un mod de a rezolva disputele pe calea violenței. Mici orașe
individuale, numite polisuri, s-au constituit în secolele VIII-V î.e.n. formate din triburi ce au renunțat
la propria autonomie și au recunoscut o autoritate politică centrală. După intensificarea comerțului,
multe comunități s-au supus unui singur polis. Polisurile acordau multă importanță poziției geografice
și plasării strategice ce le ofereau o bună apărare datorită dealurilor și munților. Cea mai importantă
zonă a polisului era agora, o piață publică și un loc de adunare a cetățenilor greci ce interacționau și
se angajau în viață politică. Orașul-stat a devenit adaptiv și a prosperat. Au luat ființă 1500 de orașe-
state în Grecia, precum și în coloniile din Spania, Italia, Africa, sudul Franței, Asia Mică și chiar și în
Afghanistan. Iubirea față de polis a devenit chiar o dorința sexuală de a trăi în oraș — himeros.
Cetățenii unui oraș se considerau cu adevărat civilizați spre deosebire de restul indivizilor din afară
considerați "barbari". Orașele au devenit centre ale dezvoltării științei și filosofiei. Dar au devenit și
fronturi de luptă dintre oligarhi și democrați ce își disputau supremația în societatea greacă.
Civilizația grecească a orașelor-state se află în plină criză după lungile războaie interne și cele dintre
orașe. Între timp, Macedonia, o lume a regilor munteni și a păstorilor, ce păstrau un stil de viață
arhaic și virtuțile tradiționale ale vânătorii, călăriei și luptelor, se extindea, amenințând autonomia
orașelor-state epuizate de războaie, desfășurându-se ascensiunea de la o periferie la o putere. În
146 î.e.n. întreaga Grecie este supusă de romani după o serie de războaie romano-
macedonene, legiunea romană punând capăt supremației pe câmpul de luptă a falangei
macedonene în bătălia de la Pydna. Imperiul Roman a devenit marea putere a ultimei faze a
antichității. În Europa, declinul Imperiului Roman, dezurbanizarea și depopularea, precum și
scăderea nivelului de trai a dus la conceptul de "Epoca întunecată", deși în estul
Mediteranei, Imperiul Bizantin a prosperat până în 1204. De asemenea, califatele islamice și China
au înflorit pe plan cultural și economic. În Europa, depopularea, dezurbanizarea, invaziile și
migrațiile populațiilor, începute în antichitatea târzie, au continuat pe parcursul evului mediu mijlociu.
Invadatorii barbari, incluzând populații germanice variate, au format noi regate pe teritoriile fostului
Imperiu Roman de Apus. În secolul al VII-lea, nordul Africii și Orientul Mijlociu, ce fuseseră cândva
teritorii ale Imperiului Roman de Est au ajuns sub stăpânirea Califatului, un imperiu islamic, fiind
cucerite de succesorii lui Mahomed. Deși s-au desfășurat schimbări substanțiale în societate și
structurile politice, ruptura dintre antichitate și evul mediu n-a fost completă. Imperiul Bizantin a
supraviețuit și s-a menținut ca o putere majoră. Legea imperială, Codul lui Iustinian, a fost
redescoperit în nordul Italiei în 1070, fiind admirat pe parcursul epocii. În vest, multe regate au
încorporat vechile instituții romane. Mănăstirile au fost fondate în timpul campaniilor de misionarism
creștin desfășurate în teritoriile păgâne ale Europei. Francii, sub dinastia Carolingiană, au pus
bazele unui imperiu în vestul Europei, devenind o putere majoră. Imperiul Carolingian, în secolele
VIII-IX, a fost sucombat de presiunile războaielor interne civile combinate cu invaziile externe ale
vikingilor din nord, maghiarilor din est, și sarazinilor din sud. De-a lungul Evului Mediu Mijlociu, care
a început după anul 1000, populația Europei a crescut de pe urma inovațiilor tehnice și agricole ce
au dus la lărgirea rutelor comerciale și la înflorirea economică, precum și la o renaștere urbană
treptată. Feudalismul a organizat structurile sociale, țăranii primind loturi de pământ în schimbul
prestării serviciilor de muncă către nobili, cavalerii și nobilii cu staturi sociale joase prestau servicii
militare către nobilii cei mai bogați în schimbul terenurilor și statuturilor sociale. Cruciadele, începute
din 1095, ce erau inițial pelerinaje , au devenit expediții militaro-religioase organizate de puterile
europene creștine pentru a recăpăta controlul asupra "Țării Sfinte" aflate sub stăpânire musulmană.
Regii au devenit capii regatelor centralizate, reducând infracțiunile și violența, însă idealul de unitate
creștină era din ce în ce mai imposibil de realizat. Viața intelectuală a fost marcată de scolasticism,
filosofia ce empatiza credința cu rațiunea, ceea ce a permis fondarea universităților. Europa se afla
sub controlul instituțiilor feudale și ecleziastice. Arta și arhitectura erau caracterizate de teme
creștine. Cei mai mulți istorici ca Bruni plasează debutul evului mediu în 476, odată cu colapsul
Imperiului Roman de Apus. Istorici moderni ca Henri Pirenne plasează debutul evului mediu mai
târziu, în secolul al VII-lea când s-a desfășurat expansiunea islamică, sau în secolul al VIII-lea, când
carolingienii împărțeau "feude" (inițial erau vite, ulterior făceau referire la proprietăți, averi și ranguri
sociale) ceea ce a dus la stabilirea feudalismului ca sistem dominant în Europa. Evul Mediu Târziu a
fost marcat de dificultăți și calamități incluzând războaiele, foametea și ciuma, diminuând populația
Europei vestice; între 1347-1350, Moartea Neagră a ucis o treime din populația Europei.
Controversele, ereziile și schisma bisericii catolice, conflictele civile, revoltele sociale au culminat în
această perioadă. Dezvoltarea culturală și tehnologică au transformat societatea europeană, ce a
dus la încheierea lentă a evului mediu și la începutul modernității. Sfârșitul Evului Mediu este plasat
prin 1500. Depinzând de context, evenimente că prima călătorie a lui Columb în America în 1492,
cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453 sau reforma protestantă din 1517 au fost
considerate ca fiind evenimente ce marchează încheierea evului mediu. Istoricii englezi plasează
încheierea evului mediu în 1485 când s-a desfășurat Bătălia de la Bosworth Field. Pentru istoricii
spanioli, domnia regilor Ferdinand al II-lea și Isabella I de Castilia și Reconquista a marcat sfârșitul
epocii întunecate. Alți istorici plasează sfârșitul evului mediu în secolul al XVII-lea când s-au
desfășurat Revoluția Burgheză și Războiul de 30 de ani ce a influențat cursul istoriei Europei. Chiar
și așa, feudalismul nu s-a încheiat, iobăgia fiind abolită în unele state din Europa răsăriteană abia
din secolele XVIII-XIX. În secolul al XIX-lea, întregul Evul Mediu a fost considerat ca fiind "epoca
întunecată".