LEOPAC ARGINTINA

LRCE/ II
A.E. Baconski – Corabia lui Sebastian

Deși universul liric baconskian suportă mai multe metamorfoze de-a lungul timpului, ca la majoritatea
poeților importanți de după război, există câteva constante care îl definesc: contemplarea senină, tonul elegiac,
notația concretului, deschiderea spre meditație.
În volumul Corabia lui Sebastian, poetul manifestă o înclinație evidentă spre lirismul reflexiv și elegiac,
spre obsesia golului sufletesc și spre conturarea unei lumi în agonie. Subtitlul Poezie și antipoezie atrage atenția
asupra faptului că poemele din acest volum sunt scrise în două registre: unul prozaic , realistic, cuprinde
fragmente dintr-un jurnal european, altul liric, imaginar, pornind de la aceleași fapte, proiectează o călătorie
fabuloasă într-o lume ce se prăbușește în propria-i opulență și mediocritate. (Eugen Simion)
Titlul trimite explicit la poemul lui Sebastian Brant, Corabia nebunilor, o alegorie în care o corabie pe
care s-au îmbarcat nebunii pleacă într-o călătorie fantastică spre un rai al nebunilor și se îndreaptă spre un tragic
naufragiu. Baconski asociază imaginea corabiei lui Brant cu Berlinul occidental, pe care îl vizitează într-un
moment când în România sistemul comunist se manifesta plenar. Ca și cum s-ar fi îmbarcat pe o astfel de navă,
poetul ține cu strictețe un jurnal de bord al trecerii sale printr-un peisaj devastat de toate contradicțiile și
tenebrele care agită societatea de consum.
Limbajul voit prozaic notează scurt și sarcastic diferite fațete ale cotidianului. Poetul înregistrează,
aparent detașat, instantanee dintr-o lume dementă: trei indivizi cu câini în brațe sar într-un/ Ferrari și fug,
călugării budiști sunt tineri americani, Bob Dylan este un produs nou, doi tineri cu plete și bărbi lângă un
automobil galben, un tânăr palid ce trece cu capul în pământ, un personaj cu alură de corb terestru. Toate
acestea par desprinse dintr-un coșmar continuu. Se pare că imaginile nu sunt deformate intenționat de poet, ci
lumea însăși este deformată iar acesta o înregistrează ca atare ca și cum ar trece cu obiectivul camerei de filmat.
Reprezentările vizuale sunt dublate de cele auditive, care potențează impresia de infern: alături zbiară Bob
Dylan, zgomot de geamuri sparte, limba în care monologhează personajul cu alură de corb se aseamănă cu tusea
tuberculoșilor iar bătrânele berlineze schimbă replici de litanie dialogată. Peste toate acestea domnește bezna la
propriu și la figurat, străpunsă de luminile stridente și iritante al reclamelor. Însuși poetul se vede pe un ecran cu
capul în jos, aluzie la lumea răsturnată în care omul este depersonalizat și îndepărtat de valorile spirituale și
culturale.
În această lume aflată în derivă predomină o oboseală de cultură sau chiar un refuz categoric al culturii:
poetul va audia un concert de orgă și va vedea expoziția unui pictor japonez și a maimuței sale. Deși există o
Academie de Artă, rolul artistului este distorsionat, capodopera creației sale fiind construirea unei mașini
electronice de desenat.
 Confortul exacerbat al lumii occidentale nu ameliorează condițiile de viață, ci îndeamnă individul la
singurătate și izolare de aceea nu este de mirare că poetul afirmă că niciodată singurătatea nu i-a părut mai
confortabilă. În acest mediu viciat și alienant, omul își pierde simțul rațiunii, nu se mai întreabă încotro merge,
nu-și mai dă seama că este prizonier într-un univers închis, fără nicio perspectivă: totul se-nchide, iubirile,
prieteniile, moartea/ toate au jur împrejur ziduri de apă. Pretutindeni domnește o larmă confuză, un vacarm
dureros iar cerșetorii plătiți să cânte/ la bâlciuri deplâng neputința cuvintelor. De fapt, sentimentul de
neîncredere în cuvinte este puternic înrădăcinat în sufletul oamenilor. Cuvintele putrezesc pe trotuare și sunt
goale de conținut, nemaiavând puterea de a suda relațiile interumane; oamenii nu mai dialoghează, ci fiecare își
spune monologul fără a fi ascultat de ceilalți. De aici, singurătatea și angoasa.
Manifestația la care poetul asistă ca observator neutru nu este un semn de normalitate pentru că oamenii
sunt debusolați iar revendicările lor vizează aspecte superficiale. La fel și conversația cu profesorul universitar,
care aduce în atenție disperarea tinerei generații care și-a pierdut reperele.
În final, poetul atrage atenția că lipsa de profunzime a sentimentelor nu poate genera decât alienare (E
atât de tristă lipsa unei tristeți adânci) iar omul care vorbește singur cu câinele lui și bețivul care gesticulează
pe trotuar sunt expresia unei existențe ratate și a dezumanizării.
Per ansamblu, Corabia lui Sebastian este o critică la adresa principiilor și valorilor lumii occidentale, dar
și un elogiu indirect al societății realist-socialiste.