•

ANALELE ŞTIINŢIFICE
ALE
UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”
DIN IAŞI
(SERIE NOUĂ)

ISTORIE

TOM LXIII
2017

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

 CUPRINS

Józef Piłsudski – om de stat al Poloniei şi al Europei

Michał Klimecki, Józef Piłsudski in the history of Poland and Europe. Introduction
to the biography .................................................................................................... 11
Lucian Leuştean, The 1922 visit of Marshall Piłsudski in Romania ............................. 23
Adrian Vițalaru , ‚The Most Distinguished Personality of Polandƒ: Józef Piłsudski in
Alexandru Iacovakyƒs Diplomatic Reports and Memories ................................... 31
Henryk Walczak, Marshal Piłsudski in Romania in 1928 ............................................ 41
Bogdan-Alexandru Schipor, Josef Piłsudski and the Romanian-Polish Alliance in the
Spirit of Locarno's Europe, 1926-1931 ................................................................. 57
Daniel Hrenciuc, Marshal Józef Piłsudskiƒs visit in Romania in 1932 ......................... 67

***
Iulian Moga, Despre heliologie şi iconomia mântuirii .................................................. 73
Ionuț Acrudoae, Cohors I Latobicorum sau cohors I Latobicorum et Varcianorum?
Scurtă istorie a unei unităţi auxiliare imprecise ................................................... 105
Iulia Dumitrache, Marchands romains de textiles de luxe: barbaricarii, sericarii,
purpurarii ............................................................................................................... 125

***
Petronel Zahariuc, Les relations entre la Valachie (le monastère de Mihai Vodă) et le
monastère de Simonopétra du Mont Athos. Des notes préliminaires reprises de
lƒarchive roumaine du monastère de Simonopétra ............................................... 133
Mihai-Bogdan Atanasiu, Contribuţii prosopografice: Solomon Bârlădeanu, mare
logofăt al Moldovei ............................................................................................... 161
Petronel Zahariuc, Ioan-Augustin Guriță, Documente din vremea lui Constantin vodă
Brâncoveanu păstrate în arhiva mănăstirii Dohiariu de la Muntele Athos
(1689-1693) ........................................................................................................... 183
Ștefan S. Gorovei, Din istoria unui sat nemţean. Răzeşii Gorovei de la Bârgăuani .... 223
Gheorghe Lazăr, Condica de „milostenii şi cheltuieli” a bisericii Sf. Dumitru din
Suceava (1759 martie – 1765 octombrie) ............................................................. 261
Ioan-Augustin Guriță, Viaţă cotidiană în Mănăstirea Neamţ la începutul veacului
al XIX-lea. Note pe marginea unui manuscris .................................................... 301
Laurenţiu Rădvan, Lămuriri finale privind Podul Verde din Iași ................................. 327

***
Dan Dumitru Iacob, Călătoria lui Nicolae Rosetti-Roznovanu la Paris, în 1853 ......... 349
Adrian-Bogdan Ceobanu, Ion Varta, Un emisar uitat al Unirii Principatelor Române
din 1859: Mihail Obolenski. Secvențe biografice ................................................. 399
Gabor Bur, „Historic rivals” – Anglo-French relations in the late 19th century ......... 411
 Cuprins

***
Andi Mihalache, Mit, simbol, narațiune: câteva repere din opera lui Paul Ricoeur .... 423
Ion I. Solcanu, Un episod dramatic din 8-9 decembrie 1917: încercarea de asasinare
a generalului Şcerbacev de către emisarii lui Lenin şi soldaţii ruşi bolşevizaţi
din gara Socola-Iaşi .............................................................................................. 445
Ovidiu Buruiană, Partidului Naţional Liberal şi încercarea de seducere politică a
lumii rurale între cele două războaie mondiale. „Poşta Ţăranului” ................... 457
Ionuț Nistor, Yugoslavian Diplomatic Mission in Romania under Securitateƒs
Monitoring ............................................................................................................. 479
Mircea-Cristian Ghenghea, Copilăria în timpul regimului comunist din România în
imagini filatelice .................................................................................................... 491

***
Recenzii şi note bibliografice ........................................................................................ 505
Rada Varga, The Peregrini of Roman Dacia (106-212), Cluj-Napoca, Mega
Publishing House, 2014, 168 p. (Silvia Andreea Bârsan); Claudiu I. Munteanu,
Transportul de mărfuri pe căile navigabile interioare din provinciile romane
renane și dunărene (secolele I-III p. CHR.), Sibiu, Editura Muzeului Național
Brukenthal, 2015, 252 p., 245 pl. (Bianca Elena Grigoraș); Marius Chelcu, Orașul
Tecuci. Stăpânirea și organizarea teritoriului urban până la Regulamentul
Organic, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2015,
245 p. (Petronel Zahariuc); Adrian Dolghi, Alina Felea, Atlas etnoistoric ilustrat al
Basarabiei (1812-1918), Chişinău, Academia de Științe a Moldovei, Institutului
Patrimoniului Cultural, 2017, 144 p. (Cătălina Chelcu); Les Musurus – Une famille
de diplomats ottomans. Lettres et documents (1852-1910), réunis et présentés par
Olivier Bouquet et Sinan Kuneralp, Istanbul, Les Editions ISIS, 2015, 418 p.
(Silvana Rachieru); Silvia Marton, „Republica de la Ploieşti” şi începuturile
parlamentarismului în România, Bucureşti, Humanitas, 2016, 307 p. (Cosmin
Mihuţ); Rudolf Dinu, Adrian-Bogdan Ceobanu (editori), Gheorghe Rosetti-Solescu.
Corespondența diplomatică personală și oficială (1895 -1911). Petersburg, Iași,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, 307 p. (Balan Iana);
Acad. Blaže Ristovski, Prof. Biljana Ristovska-Josifovska, Пo пoboд 100 –
гoдишhиhata oд Бaлkahckиte Bojhи и Буkуpeшkиot дoгobop. Makeдohckи aлбуm:
Дokуmehtи oд и зa Makeдohckoto Haучho-Лиtepatуpho Дpугapctbo и
Makeдohckata Koлohиja bo C.-Пetepбуpг (Marking the Cenntenial of the Balkan
Wars and the Peace Treaty of Bucharest. Macedonian Album: Documents from and
about of Macedonian Scientific and Literary Society and the Macedonian Colony in
St. Petersburg), Skopje, 2014, 304 p. (Daniel Lazăr); Исторический вестник.
Первая Мировая Война. 1916 год, volumul 18 (165), decembrie 2016, Moscova,
Editura АНО «Руниверс», 176 p. (Mihail Anatolii Ciobanu); Sheila Fitzpatrick, On
Stalinƒs Team: The Years of Living Dangerously in Soviet Politics, Princeton and
Oxford: Princeton University Press, 2015, 364 p. (Andrei Cușco); Anuar
Diplomatic și Consular al Regatului României, 1946. Din istoria Ministrului
Afacerilor Străine, editor Adrian Viţalaru, Iași, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza” din Iași, 2016, 306 p. (Alexandru Aioanei); Dorian Furtună, Homo
Aggressivus, De ce nu se opresc războaiele şi violenţa, Chișinău, Editura Lexon -
Prim, 2015, 660 p (Silviu-Petru Grecu).
Abrevieri ........................................................................................................................ 537
 Laurenţiu RĂDVAN*

Lămuriri finale privind Podul Verde din Iaşi**

Podurile din Iaşi nu au atras multă atenţie din partea istoricilor. Recent,
Mircea Ciubotaru s-a ocupat într-un serial despre onomastica locală, pe care îl
publică regulat în paginile „Cronicii Vechi”1, de unele poduri şi podeţe din oraş,
ocazie cu care a introdus în circuitul ştiinţific mai multe informaţii noi, preluate din
arhive. De unul din marile poduri din Iaşi, Podul Roş, m-am ocupat nu demult,
într-un articol apărut în paginile acestei publicaţii2. În rest, putem găsi doar unele
consideraţii prin lucrările istoricilor care s-au ocupat de istoria oraşului, cu toate că
subiectul a fost unul marginal.
Dintre podurile Iaşilor unul s-a remarcat îndeosebi, fiind legat nu atât de
rosturile unei construcţii de acest fel – punte pentru trecerea apelor –, cât de o zonă
deosebită din oraş, care păstrează şi astăzi o parte din farmecul timpurilor mai
îndepărtate, Copoul. Podul cu pricina nici măcar nu a fost multă vreme considerat
un pod, cât o stradă: Podul Verde. N. A. Bogdan, ce poate fi considerat autorul
primei istorii complete – pentru nivelul de dinainte de primul război mondial – a
Iaşilor, face referiri la strada Podului Verde, pe care se amenajaseră după 1800
diferite reşedinţe boiereşti, dar şi primul sediu adecvat al Teatrului Naţional3.
Rudolf Suţu se referă şi el la strada Carol, numind-o „Podul Verde de odinioară”4.
Dacă trecem la principalele lucrări monografice dedicate Iaşilor după al doilea
război mondial, observăm că acestea preiau în mare aceeaşi idee. Autorii
volumului Iaşii vechilor zidiri cad în capcana în care au căzut şi alţii, considerând
că uliţei ce ducea la Copou i se spunea pod pentru că a fost podită – la fel ca multe

* Prof. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, România;
radvan@uaic.ro.
** Acest studiu a fost realizat în cadrul unui grant al Autorităţii Naţionale Pentru Cercetare Ştiinţifică

din România (ANCS), CNCS - UEFISCDI, proiect numărul PN III-P4-ID-PCE-2016-0557.

1 Şi republicat într-o formă omogenă în revista „Prutul”: Mircea Ciubotaru, Misterele onomastice” ale

Iaşilor (I-IV), în „Prutul”, s. n., pe parcursul numerelor IV (2014), nr. 2 – VII (2017), nr. 1.
2 Laurenţiu Rădvan, Mihaela Rădvan, Locuri şi oameni din Iaşi. Consideraţii cu privire la

începuturile Podului Roş, în AŞUI (serie nouă), Istorie”, LX (2014), p. 321-349.

3 N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, Iaşi, Editura Tehnopress, 1997,

p. 289.
4 Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, [vol. I], Iaşi, 1923, p. 105, 316. Vezi Vasile Panopol, Pe uliţele

Iaşului, ed. Mihai Sorin Rădulescu, Bucureşti, Editura Allfa, 2000, p. 119-138.

Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s.n., Istorie, LXIII (2017), p. 327-347.
328 Laurenţiu Rădvan

alte străzi din oraşul vechi (Podul Vechi, Podul Hagioaiei), cu bârne de lemn –,
devenind astfel un „pod”5. Lucrurile nu stau altfel în Istoria oraşului Iaşi, în primul
şi singurul volum apărut în 19806. Paradoxal, primul care a contestat această
interpretare nu este la bază un istoric, ci un cercetător venit din sfera lingvisticii,
profesorul Mircea Ciubotaru. Acesta a realizat că iniţial toponimul nu făcea referire
la o stradă podită, ci chiar la un pod, întrebându-se însă peste care apă a fost
amenajat. Mai întâi, şi-a îndreptat atenţia spre zona din vale a străzii Copoului, spre
capătul Râpei Muntenimii, bazându-şi teoria pe un plan din 18077. Câteva recente
monografii, una dedicată Pieţei Mihai Eminescu, alta mahalalei Muntenimii, iau în
considerare această ultimă interpretare8.Ulterior, Mircea Ciubotaru a luat în
discuţie cea mai plauzibilă ipoteză, aceea că misteriosul pod traversa de fapt şanţul
oraşului, podul fiind plasat peste şanţul care înconjura pe la nord Iaşii, în zona unde
se va amenaja după 1830 Grădina Publică. În acest context, am dat şi eu o mână de
ajutor, descoperind un detaliu foarte important într-o schiţă de plan din 18279, care
figurează o serie de proprietăţi de pe Uliţa Copoului, dar şi un pod, cu câteva
construcţii în apropiere. Am semnalat profesorului Ciubotaru această descoperire,
dumnealui făcând imediat o addenda la interpretările deja publicate. Coroborând
mai multe informaţii, autorul a concluzionat că Podul Verde se afla în partea din
vale a actualei Universităţi „Alexandru Ioan Cuza”, peste un şanţ intermediar, săpat
între cel de lângă Drumul Sării (sau Uliţa din Afară), respectiv un altul, săpat mai
sus, pentru a acoperi dezvoltarea oraşului în această direcţie10.
Podul Verde a fost amenajat pe o uliţă care a apărut mai târziu în Iaşi,
numită „Drumul” sau „Uliţa Copoului”. Strada făcea legătura între oraş şi
podgoriile de la capătul dealului Copou11, de aici urmând calea spre Botoşani, tot
mai frecventată în secolul al XVIII-lea, pe fondul creşterii în importanţă a acestui
din urmă oraş. Sub numele de „drumul cel mare ce merge spre Copou” (numit apoi

5 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ed. a II-a revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg,

2007, p. 271.
6 Istoria oraşului Iaşi, vol. I, ed. Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Iaşi, Editura Junimea, 1980,

p. 355.
7 Mircea Ciubotaru, Lexic şi toponimie din Moldova, în idem, Cercetări de onomastică. Metodă şi

etimologie, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg Plus”, 2013, p. 290-291. Planul din 1807, discutat de mai
mulţi istorici ai Iaşilor, în ANI, Documente, 793/21.
8 Sorin Iftimi, Mădălin-Cornel Văleanu, Piaţa „Mihai Eminescu” din Iaşi. Repere istorice şi

cercetare arheologică, Iaşi, Editura Palatul Culturii, 2015, p. 19-20; Iuliana Brătescu, Iaşii de la
jumătatea secolului al XVII-lea până la 1831. Mahalaua Muntenimii, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2016, p. 70-71.
9 ANI, Planuri şi hărţi, nr. 14 (intitulat: „Plan de situaţâe, măsurat şi însămnat întocmai di pe stare

locului la anii 1827, mart(ie), prin Dimitrie Pastiescu”).

10
Mircea Ciubotaru, „Misterele onomastice” ale Iaşilor (IV), în „Prutul”, s.n., VI (2016), nr. 1, p. 62.
11
Viile de la Copou sunt atestate o dată cu dealul, încă din 1575 (Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, I, p. 25, nr. 16). Datorită numărului mare de documente preluate din această colecţie, în
continuare se va cita: Documente Iaşi; vol. I a fost editat de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi,
Editura „Dosoftei”, 1999; vol. II-X au fost editate de Ioan Caproşu, Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2000-
2007.
 Lămuriri finale privind Podul Verde din Iaşi 329

şi „Drum al Botoşanilor”), găsim această stradă pomenită în 174512. Dar, după cum
au remarcat şi alţi autori13, acest drum avea un traseu diferit şi mult mai
întortocheat faţă de calea modernă, de azi, a Copoului. Pornea de lângă biserica
Sf. Nicolae cel Sărac, de unde însă urma traseul actualelor străzi N. Gane, Lascăr
Catargi şi Codrescu14. Plasarea mai spre răsărit pe dealul Copoului a acestei uliţe
este confirmată de un act din 1761, în care Sanda, văduva fostului mare medelnicer
Dumitraşco, primea de la Ioan Theodor Calimah o parte de loc domnesc situată
între Drumul Copoului şi valea pârâului Cacaina15. Ca alternativă la această cale se
va deschide un nou drum al Copoului, pe la apus de locul bisericii Sf. Nicolae cel
Sărac, după cum clar reiese dintr-un act din 176116 şi dintr-o hotărnicie din 178617.
Mai sus citatul document de danie de la Ioan Calimah se referă la drumul
Copoului, „cel din mijloc”, adică la vechiul drum ce urca la deal, numit astfel
pentru că se afla între noua cale, din marginea dinspre apus a Copoului, respectiv
drumul Sărăriei, situat la marginea dinspre răsărit a dealului 18.
Putem stabili şi când a apărut noul drum. Reperul ante factum este anul
1739 când, din ordinul generalului rus (german de origine) Burkhard Christoph von
Münnich, s‐au săpat o serie de şanţuri la marginea de nord a oraşului19.
Descoperirea foarte recentă a unui plan al fortificaţiilor propuse în acel an pentru
Iaşi relevă intenţiile armatei ruse de a pune bazele unei adevărate cetăţi, cu şanţuri,
redute şi palisade, un sistem de apărare care se inspira parţial – cel puţin în zona
Copoului – din modelul Vauban20. Ruşii nu şi-au pus cu totul în aplicare
planurile21, doar şanţul din Muntenime a supravieţuit câteva decenii. Numit

12
Ibidem, V, p. 286, nr. 494; vezi şi menţiunea „Drumului Copoului” în 1757 (ibidem, VI, p. 103, nr. 116).
13 Pornind de la Gh. Ghibănescu, Catastihul Iaşilor din 1755, în IN, fasc. 1 (1921), p. 27.
14 Dar nu şi pe actuala stradă Berthelot (–Carol) (potrivit M. Ciubotaru, Grădinile publice din Iaşi în

secolul al XIX-lea (1). Grădina publică din Copou, în „Monumentul”, XVI, partea 1, Iaşi, 2015,
p. 373); pentru lămurire, vezi planul nr. 167, ANI, Planuri şi hărţi.
15 Documente Iaşi, VI, p. 290, nr. 338; vezi şi un alt loc aflat într-o poziţie asemănătoare, în ibidem,

p. 463, nr. 527.

16 Ibidem, p. 292, nr. 340 (vezi şi ibidem, p. 379, nr. 416).
17 Ibidem, VIII, p. 507, nr. 400.
18 Locuitorii oraşului erau conştienţi că toată zona de la nord de Târgul de Sus făcea parte din Copou,

dovadă dania acestui loc din spatele Târgului Boilor, aflat „de laturea târgului, despre Copou”
(ibidem, VI, p. 290, nr. 338).
19 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, ed. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura

Minerva, 1982, p. 825; Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695–1754, ed. Nestor
Camariano, Ariadna Camariano–Cioran, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1965, p. 455.
20 Planul a fost publicat încă din sec. al XIX-lea, dar nu a fost descoperit până acum: Ласковский

Фёдор Фёдорович, Материалы для истории инженерного искусства в России. Часть III.
Опыт исследования инженерного искусства после Императора Петра I до Императрицы
Екатерины II, Санкт-Петербург, 1865, p. 367–368 [http://www.runivers.ru/lib/book7859/,
10.10.2017]. Studiul Din urmările ocupaţiei ruse în Moldova (1739): Cel mai vechi plan al Iaşilor,
dedicat acestui subiect, a apărut recent în SMIM, XXXV (2017), p. 195-218 (autori: Laurenţiu Rădvan
şi Mihail Anatolii Ciobanu).
21 Potrivit lui Dapontès, şanţul ar fi avut, 13 m lăţime (8 brasse) şi 19,5 m adâncime (12 brasse)

(Constantin Dapontès, Ephémérides Daces, publiée, traduite et annotée par Emile Legrand, vol. II,
Paris, 1881, p. 359).
330 Laurenţiu Rădvan

„hindichi”, acesta apare menţionat în mai multe acte care fac referire la părţile de
mai sus de Podul Hagioaiei22, devenind o barieră temporară, ca şi un reper, pentru
locuirea din zonă. Nu a oprit însă extinderea oraşului spre partea de apus a dealului
Copoului, în Muntenimea de Sus, unde a apărut rapid necesitatea deschiderii noului
drum la care facem referire. Prin urmare, presupunem că acesta a început să
funcţioneze la câţiva ani după 1739. Pe subiectul deschiderii acestei căi s-a scris
destul de mult, inclusiv recent23, insistându-se pe ideea tăierii drumului printre
cimitirele bisericilor Prapadoamna şi Sf. Nicolae cel Sărac, pe o posibilă închidere
de către mahalagii, apoi o redeschidere la finele secolului al XVIII-lea. Am reluat
personal toate actele invocate24 şi nu credem că avem o confirmare a acestei
situaţii. Uliţa a apărut într-adevăr între locurile celor două lăcaşuri de cult, dar după
acest moment a fost permanent deschisă circulaţiei. Menţiunile de străzi închise din
şirul de documente citat se referă la uliţe mai mici, întotdeauna Uliţa Botoşanilor
fiind amintită distinct. Peisajul uliţelor mici era în acele vremuri unul foarte
dinamic, cu străzi care se deschideau sau închideau la interval de câteva decenii, în
funcţie de necesităţile vecinilor. Avem de-a face cu un adevărat păienjeniş, care
adesea este greu de desluşit, chiar şi în condiţiile existenţei unor hotărnicii, ce sunt
descrise cu ochii şi concepţiile geografice ale trăitorilor de atunci. În lipsa unor
planuri ale locului este foarte dificil de făcut o corectă identificare topografică,
dovadă stând chiar tema în discuţie, stabilirea poziţiei Podului Verde.
Ca uliţă devenită „mare” la jumătate a secolului al XVIII-lea25, noua cale
de pe Copou a fost poate îngustată de către mahalagii – cum adesea se întâmpla –,
sau mutată câţiva stânjeni din cauza surpării Râpei Muntenimii, însă nu credem că
a fost închisă vreodată cu totul. În 1786 găsim drumul în regulă, ba chiar se spune
despre el că este „săpat”, ceea ce ne indică că între timp se făcuseră unele lucrări,
menite probabil să asigure o mai bună circulaţie pe acest traseu26. Câţiva ani mai
târziu, în 1794, uliţa apare din nou numită „drum mare” şi „drum al Copoului şi
Botoşanilor”, ceea ce nu s-ar fi explicat dacă undeva, în sectorul din vale, ar fi fost
închisă27. Un plan austriac, ce prezintă situaţia dispunerii în jurul Iaşilor a trupelor
austro-ruso-turce în 1788, figurează două drumuri ale Botoşanilor, primul fiind

22 Documente Iaşi, V, p. 208, nr. 392; p. 217, nr. 403; p. 224, nr. 413; p. 299, nr. 512 şi altele; cu

precizarea că un act din 1750 sugerează prezenţa acestui şanţ amenajat de ruşi şi în spatele Uliţei
Sârbeşti (ibidem, p. 399, nr. 625).
23 Sorin Iftimi, Mădălin-Cornel Văleanu, op. cit., p. 15-20; Iuliana Brătescu, op. cit., p. 71 (care însă

în studiul Extremitatea nordică a Podului Verde: morfologia spaţiului şi dinamica sociabilităţilor

urbane în Iaşii secolului XIX, în HUI, VI (2015), p. 199-200, susţine un punct de vedere apropiat de
al nostru).
24 Publicate iniţial în IN, fasc. 5 (1925), p. 132-146, la care se adaugă acte publicate în Documente

Iaşi, vol. VI-VIII.

25
Dacă în 1761 se vorbeşte de „uliţele ce merg drumurile mari”, inclusiv „drumul Botoşanilor”, şi se
aminteşte răscrucea drumurilor mutată „după vremi” la deal, atunci credem că avem indicii care
sugerează o mai veche existenţă a acestei rute alternative către Copou (Documente Iaşi, VI, p. 379,
nr. 416).
26
„Drumul săpat a Botoşenilor” (ibidem, VIII, p. 507, nr. 400).
27 Ibidem, IX, p. 220, nr. 237.
 Lămuriri finale privind Podul Verde din Iaşi 331

drumul nou al Copoului (derivat din drumul spre Hârlău/Roman), iar cel de-al
doilea drumul paralel cu valea Cacainei (derivat din drumul spre Hotin), lipsind
drumul vechi, care este doar sugerat printre casele plasate pe plan28.
Cu toate că nu era traversat de un drum cu mare vad comercial, Copoul
începe să fie tot mai frecventat datorită domniei, atrasă de podgoria şi de aerul
curat de aici. Ion Neculce sugerează că plimbarea la Copou îşi poate avea
începuturile în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, cronicarul pomenind o
întâmplare de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Dumitraşcu Cantacuzino,
când un grec a fost pedepsit, fiind dus călare „pin mijlocul târgului la Copou la
primblare”29. În 1710, sub Nicolae Mavrocordat, avem confirmarea preumblărilor
domneşti la Copou, amintite în Cronica Ghiculeştilor30. Domnii din familia Gica
au fost şi ei interesaţi de această zonă liniştită: Grigore II Ghica a amenajat aici în a
doua sa domnie (decembrie 1735-septembrie 1741, cu o pauză în septembrie 1739)
un foişor după moda ţarigrădeană31. Trecerea domnilor către această nouă
destinaţie este amintită şi în actele locale: „uliţa care merge domniia la ceardacul
Copoului” (1763)32. Dacă la început numele de „drumul Copoului” era dat în
special drumului vechi – situat în documente cel mai adesea în Muntenimea de
Mijloc–33, treptat, noul drum – plasat în Muntenimea de Sus – începe şi el să îşi
facă loc în surse34. O confirmare a creşterii în importanţă a acestui din urmă drum
vine de la următorul plan cunoscut al Iaşilor, cel rusesc din 1769, în care în zona de
nord-vest a oraşului sunt figurate două căi, cu un traseu aproximativ paralel. Pe cel
dinspre răsărit este trecută menţiunea дорога верняя Ботушанская, în timp ce pe
cel dinspre apus stă scris дорога нижняя Ботушанская 35. Informându-se la faţa
locului, topografii ruşi au surprins foarte bine realităţile vremii, primul fiind
drumul de sus, cel vechi, alături de al doilea, mai nou, considerat atunci ca o cale
situată mai jos decât prima36. Chiar dacă vechile căi de comunicaţie nu aveau după
ce părăseau oraşul un traseu fix, cele două drumuri de pe Copou au funcţionat în
paralel până târziu, spre 1800. Un mare şi detaliat plan din 1798 al moşiilor situate

28 BAR, Hărţi, DXXIX.8 (mulţumiri domnului Andrei Melinte).

29 Ion Neculce, op. cit., p. 300.
30 Cronica Ghiculeştilor, p. 71.
31 Pseudo-Enake Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovii, ed. de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu,

Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 3. „Foişor desfătător şi măreţ”, reamenajat de către Matei Ghica
în 1753-1756 (Cronica Ghiculeştilor, p. 679).
32 Documente Iaşi, VI, p. 458, nr. 520. Cerdacul pare să fie trecut pe planul dispunerii trupelor austro-

ruso-turce din 1788, o clădire cu incintă fiind figurată pe partea stângă a drumului ce mergea spre
Copou la o depărtare nu foarte mare de ultimele clădiri din oraş (BAR, Hărţi, DXXIX.8).
33 Documente Iaşi, VI, p. 402, nr. 443; p. 476, nr. 545; VII, p. 530, nr. 399; VIII, p. 413, nr. 326.

„Drumul cel Mare al Copoului” (ibidem, VIII, p. 372, nr. 290).

34
Ibidem, VII, p. 548, nr. 418; VIII, p. 84, nr. 64; p. 87, nr. 67; p. 151, nr. 122; IX, p. 207, nr. 231.
35
Drumul vechi nu a fost confundat cu drumul ce se afla şi mai la răsărit, ce urca pe la Sărărie, pentru
că pe hartă apare ca pornind de la mănăstirea Sf. Spiridon (ANI, Planuri şi hărţi, nr. 1131).
36 De altfel, chiar dacă astăzi acest lucru nu mai este atât de vizibil, harta curbelor de nivel ne arată că

drumul vechi al Copoului se află mai sus faţă de cel nou (situaţie confirmată şi de programul Google
Earth).
332 Laurenţiu Rădvan

în nordul oraşului figurează cele trei mari drumuri care veneau din oraş: drumul
Hotinului37, drumul Botoşanilor (cel nou), iar între cele două un altul, nenumit, pe
care îl bănuim cu temei a fi drumul vechi al Copoului 38.
Potrivit obiceiului, uliţa nouă a Copoului a fost podită cu bârne de lemn,
acţiune care a avut loc în anii 1800-1801. Un act dat în iunie 1801 de Constantin
Ipsilanti face referire la un loc domnesc din Muntenimea de Sus, dăruit marelui
logofăt Iordache Cantacuzino, despre care se spune că se întindea „până în podul ce
s-au făcut acum pe Drumul Botoşenilor”39. Drumul vechi a fost podit cam în
aceeaşi vreme, dar cu contribuţia mahalagiilor, după care a fost preluat de Casa
Podurilor. În 1826, se pomeneşte o nouă podire a sa, dar din cei patru stânjeni
lăţime pe care îi avea drumul după obicei, mai rămăseseră trei, datorită extinderii
vecinilor. Ştim că în acest caz este vorba de drumul vechi pentru că este situat în
Muntenimea de Mijloc40, cu uliţe de legătură cu monumente aflate în această
mahala, precum biserica Buna Vestire41.

***

Nedumerirea care a persistat atâta vreme cu privire la Podul Verde a avut

drept cauză nu numai confuzia cu stradă podită a Copoului, ci şi faptul că pe dealul
cu acelaşi nume nu curge nici un râu sau pârâu peste care să fi fost necesară ridicarea
unui pod. După cum am amintit mai sus, profesorul Ciubotaru a fost primul care a
luat în considerare existenţa unei astfel de amenajări, realizând în cele din urmă că
aceasta fusese făcută nu peste o apă curgătoare, ci deasupra unui şanţ. Este vorba de
unul din şanţurile săpate de ruşi în timpul uneia din ocupaţiile lor militare ale
Moldovei, scopul fiind unul multiplu, militar, dar şi de a delimita clar aria construită
a oraşului. Problema este că ruşii au ocupat Iaşii în mai multe rânduri, în 1739, 1769-
1774, 1788-1792 sau 1806-181242. Am arătat deja că primul şanţ a fost amenajat în
septembrie 1739, din ordinul generalului Münnich. Pentru următoarele ocupaţii nu
avem încă informaţii precise, astfel că trebuie să apelăm la datele oferite de izvoarele
locale. O hotărnicie din 1780 aminteşte faptul că „la vreme muscalilor, făcându-să
şanţuri şi alte săpături” s-a închis un drum aflat mai sus de biserica Sfinţilor 40 de
Mucenici43. Comparând detaliile oferite de cercetarea făcută de vornicul de poartă cu

37
Şi acesta cu două trasee, drumul vechi şi cel nou (vezi ANIC, Planuri şi hotărnicii, jud. Iaşi, nr. 73).
38 ANIC, Planuri şi hotărnicii, jud. Iaşi, nr. 61. Am discutat pe larg acest plan în studiul: L. Rădvan,
Un subiect ignorat: moşiile urbane. Cazul oraşului Iaşi, în SMIM, XXXIV (2016), p. 321-361.
39
Loc aflat la deal de biserica Prapadoamna (Th. Codrescu, Uricariul, vol. X, Iaşi, 1888, p. 87).
40 Vezi boierii Veisa, ce au avut loc pe această uliţă (hotărnicie în 25 iunie 1785, Documente Iaşi,

VIII, p. 372, nr. 290).

41
T. Pamfile, A doua podire a uliţii Copoului din Iaşi, în vara anului 1826, in „Miron Costin”, II
(1914), nr.1, p. 8-12, nr. 97-99.
42 Vezi detalii în G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse din cele mai vechi timpuri

până la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p. 141-201;
Istoria oraşului Iaşi, p. 247-257.
43 Documente Iaşi, VII, p. 618, nr. 470.
 Lămuriri finale privind Podul Verde din Iaşi 333

informaţiile mai multor planuri ale locului bisericii amintite44 ajungem la concluzia
că în timpul ocupaţiei ruse din 1769-177445 s-au făcut săpături pentru amenajarea
unui şanţ mai sus faţă de primul, cam în dreptul străzii Gheorghe Asachi de astăzi.
Strada blocată de acest şanţ se poate observa pe planurile respective, ea deservind
mahalagii până târziu, după al doilea război mondial46. O altă hotărnicie, din 1781,
confirmă această situaţie, relevând existenţa pe terenul aflat mai sus de locul bisericii
a unei „săpături ce-au fost ierbării moschiceşti în vremi oştilor”47. Întreg ansamblul
este figurat pe un plan din 1829 (care se bazează pe această hotărnicie), în plus fiind
figurate aici atât Podul Verde, cât şi o serie de case de lângă pod, care în schiţa de
plan deja amintită din 1827 sunt trecute ca „ogrăzili şi aşezărili mărginenilor”, adică
ale încasatorilor de taxe de la intrarea în oraş. Pe mărgineni îi găsim şi la cel mai
important pod din Iaşi, Podul Roş, amenajat în timpul ocupaţiei din 1769-177448,
când s-a presupus că a fost vopsit în verde şi podul de care ne ocupăm49. La ieşirea
dinspre apus a oraşului, mărginenii au stat, cel puţin până la 1768-1769, la capătul
Râpei Muntenimii (sau Râpa Mare)50.
Utile sunt şi alte două hotărnicii, din 1782 şi 1784, ale locului logofătului
Ioan Bogdan, situat la apus de Uliţa nouă a Copoului51, în vecinătatea unui loc al
marelui spătar Matei Cantacuzino52. Dacă planurile din 1827 şi 1829 sunt
fundamentale pentru a desluşi poziţia Podului Verde, toate hotărniciile din anii
1780 ridică o problemă, pentru că niciuna nu face vreo referire la un pod sau la
mărgineni. Descrierea laturii dinspre Uliţa Copoului nu cuprinde nimic în această
privinţă, cu toate că pe alte laturi sunt amintite detalii – precum ierbăria, şanţurile,
un hindichi al locului bisericii Sf. 40 de Mucenici, alte uliţe –, fapt ce ne dă de
gândit. Boierii hotarnici puteau omite acest amănunt? Nu cumva la momentul
respectiv Podul Verde nu exista sau... nu era vopsit în verde?
Spre deosebire de Podul Roş, mai bine documentat în acei ani, nu am
identificat date care să confirme existenţa Podului Verde încă din anii 1769-1774.
Peste şanţul făcut atunci mai sus de biserica Sf. 40 de Mucenici trebuie să se fi
amenajat un mic pod, însă acesta nu a intrat în memoria colectivă decât după ce a
căpătat vopseaua care i-a dat numele. În lipsa altor informaţii, împingem momentul

44 BAR, Hărţi, nr. DLXXXI.31; ANI, Planuri şi hărţi, nr. 3201; vezi şi nr. 14 şi 167.
45 Probabil după 18 noiembrie 1770, când grosul armatei ruse intră în Iaşi (Călători străini despre
Ţările Române, vol. X/1, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, p. 68). Anterior, se precizează în
mărturia medicului Gustav Orraeus că „întăriturile oraşului [Iaşi] erau aproape inexistente” (ibidem,
p. 64), cu toate că în cronica lui Ahmed Vasîf se susţine că în primăvara lui 1769 ruşii ar fi „închis şi
întărit împrejurimile aşa cum trebuie” (Cronici turceşti privind ţările române, III, ed. Mustafa A.
Mehmet, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 316).
46 Strada 40 de Sfinţi.
47
Documente Iaşi, VIII, p. 45, nr. 29 (hotărnicia locului lui Gheorghe Ţintilă, al doilea cămăraş).
48
L. Rădvan, M. Rădvan, op. cit., p. 327-328.
49 Mircea Ciubotaru, „Misterele onomastice” ale Iaşilor (IV), p. 62.
50 Care apare ca „râpa de la Strajă” într-un act din mai 1768 (Documente Iaşi, VI, p. 736, nr. 836).
51
Ibidem, VIII, p. 87, nr. 67; p. 295, nr. 224.
52 Şi acest loc a fost hotărnicit în 1781 (ibidem, p. 84, nr. 64).
334 Laurenţiu Rădvan

amenajării sale finale pentru perioada ocupaţiei ruse din anii 1788-1792. Ceea ce
este cert la momentul actual al cercetării este faptul că Podul Verde şi şanţul peste
care a fost amenajat se află figurate pe planul din 1819 53. Acesta cuprinde şi o
măsurătoare a străzilor oraşului, ce ia ca reper casele principalilor boieri. Uliţa
Copoului nu este nominalizată explicit, dar este menţionată casa Caterinei Ghica,
despre care ştim că s-a aflat pe această uliţă, puţin mai jos de Podul Verde. Cum un
pod şi un şanţ sunt desenate pe drumul Copoului după ultima casă, presupunem că
este vorba de podul pe care îl discutăm aici. Ideea este susţinută de prezenţa pe
plan, mai sus pe deal, a unei construcţii religioase. Deşi fără indicaţie, credem că
este vorba de capela de la cimitirul catolic (existentă încă din 1811-181254, figurată
pe un plan din 1843)55, despre care ştim că s-a aflat în spatele viitoarei Grădini
Publice, în dreptul căreia se va amenaja următorul şanţ56.
Confirmări ale acestei situaţii vin în urma cercetărilor efectuate în fondurile
Arhivelor Naţionale Centrale. Microfilmele făcute în anii 60 ai secolului XX după
cuprinzătoare dosare din arhivele de la Moscova ne-au oferit surprize interesante,
câteva planuri inedite ale Iaşilor57. Cele trei planuri descoperite pe rola nr. 5 au fost
datate aproximativ în inventar, în anii 1795-1796, 1806 şi 182858, cu toate că
informaţiile din inventarul original de la arhiva moscovită sunt puţin diferite.
Primul plan figurează zonele de încartiruire ale armatei ruse din Iaşi, seamănă
destul de bine – fără însă a fi identic – cu planul din 1790 şi dă impresia că a fost
realizat de aceeaşi echipă de topografi59. Cel mai probabil datează din timpul
ocupaţiei din 1788-1792. Dacă acest plan nu oferă date de interes pentru zona
Copoului, celelalte două o fac. Planul din 1806 surprinde mult mai bine această
parte a oraşului, dar ridică un semn de întrebare la nivel de datare, deoarece
figurează capela catolică, despre care ştim că a fost ridicată după 180960. Inventarul
de la Moscova este mai aproape de realitate, deoarece susţine că acest plan ar fi
fost făcut în anii 20 ai secolului XIX, cel mai probabil în sau imediat după 1828,
când ruşii au revenit în Principate61. În fine, ultimul plan descoperit de noi este
corect datat în inventarul românesc, 182862. Revenim la planul datat eronat în 1806
care, pe lângă plasarea capelei catolice tot dincolo de şanţ, cuprinde un detaliu

53 ANI, Planuri şi hărţi, nr. 447.

54 Alois Moraru, Înfiinţarea capelei „Sfântul Iosif” şi a cimitirului catolic din Iaşi, în „Buletin
Istoric”, nr. 3 (2002), Iaşi, Editura „Presa Bună”, 2002, p. 107-109; S. Văcaru, Proprietăţile Bisericii
Catolice din Iaşi (I), în „Buletin Istoric”, nr. 9 (2008), Iaşi, Editura „Presa Bună”, 2008, p. 159-161;
un plan din 1868 al locului cimitirului la p. 167.
55 ANI, Eforia Iaşi, 32/1843, f. 5.
56
Vezi Mircea Ciubotaru, Grădinile publice din Iaşi, p. 377-378, 383.
57 Un studiu pe acest subiect se află sub tipar.
58 ANC, Colecţia Microfilme Rusia. Inventar nr. 1022, p. 96, rola 5, nr. 3, 4 şi 6.
59
ANI, Planuri şi hărţi, nr. 1132; ANC, Microfilme Rusia, rola 5, nr. 4, c. 420-421.
60
Vezi mai sus nota 54, respectiv hotărnicia făcută locului, intrat în posesia Bisericii Catolice în 1809
(ANI, Documente, 1078/480, mulţumiri domnilor Silviu Văcaru şi Sorin Grigoruţă pentru semnalare).
61 Mulţumiri colegului Bogdan Ceobanu pentru intermedierea obţinerii de la Moscova a acestor

informaţii.
62 În schimb greşit în cel rusesc, unde este trecut ca datând din 1826.
 Lămuriri finale privind Podul Verde din Iaşi 335

foarte important, ce schimbă puţin perspectiva asupra începuturilor Podului Verde.

Pe şanţul pe care a fost amenajat podul (figurat şi el pe plan) este trecută cifra 54,
care în legendă corespunde următorului text: „Bulevard şi canal pentru primirea
apei de la zăpadă şi ploaie, care curge pe pantă spre oraş şi [este] condusă în
ravenele Cacainei şi Bahluiului”63. Primul termen, „bulevard” (Rus. бульвар, din
Germ. Bollwerk), trebuie privit în înţelesul său original, militar, adică val de
pământ64, în schimb partea a doua a textului din legendă ne arată că ruşii au urmărit
şi alte obiective atunci când au construit şanţul. Planul surprinde ambele
componente, şanţul fiind ilustrat sub forma unei linii mai groase, trasată până la
marginea oraşului dinspre Cacaina, iar „bulevardul” ca o fâşie mai lată, plasată spre
oraş, ce se întrerupe la podul aflat peste şanţ pe drumul dinspre Sărărie. Spre vest
şanţul nu mai apare, probabil deoarece zona fusese ocupată de case; un traseu
ipotetic poate fi imaginat spre una din râpele ce se formase înspre Bahlui înainte
sau după biserica Toma Cozma (ridicată ulterior). Problema apelor care coborau de
pe pantele Copoului era veche la Iaşi, dovadă fiind tocmai numeroasele râpe săpate
de acestea pe marginile terasei oraşului, Râpa Mare (azi Râpa Galbenă) şi Râpa
Peveţoaiei fiind cele mai cunoscute65. Prin tăierea transversală cu acest nou şanţ a
dealului Copoului se rezolva această chestiune, care apărea nu numai la ploi
torenţiale, dar şi la topirea zăpezilor mari, apa fiind astfel dirijată către periferie,
departe de centrul oraşului.

***

Am avansat o nouă ipoteză, sperăm mai trainică, cu privire la momentul şi

originile ridicării Podului Verde. Ce se mai poate spune nou în privinţa poziţiei
acestuia? Dl. Ciubotaru a propus ca ultimă variantă un loc pe bulevardul Carol, lângă
clădirea Serviciilor Administrative ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, sperând
– după spusele domniei sale – că „a treia încercare e totdeauna cu noroc. Care uneori,
se (ne) dă peste cap şi devine ghinion”66! Cercetările de detaliu pe care le-am făcut
planurilor care figurează Podul Verde (1819, 1827, cca 1828 şi 1829) ne arată, fără
vreo urmă de îndoială, că Podul se afla... în altă parte, undeva mai sus. Planurile din
1827 şi 1829 figurează vechiul Drum al Copoului, care urca pe actuala stradă Lascăr
Catargi, de unde, la o intersecţie, o variantă a sa merge spre stânga, pe traseul
actualei străzi Codrescu. Tocmai această schimbare de direcţie ne-a dat de gândit,
pentru că Podul Verde este figurat pe drumul nou al Copoului, pe o linie paralelă
puţin mai sus de locul acestei modificări de curs. Analiza proprietarilor figuraţi pe
planuri întăreşte această idee. Ştim că Gheorghe Asachi a cumpărat în 1833 un teren

63
ANC, Microfilme Rusia, rola 5, nr. 3, c. 417-419.
64 Vezi В.Ф. Шперк, Фортификационный словарь, Москва, 1946, vocea Бульвар
[http://rufort.info/library/shperk/shperk.html, 29.11.2017].
65
Planul din 1739 figurează mai multe astfel de râpe.
66 Mircea Ciubotaru, „Misterele onomastice” ale Iaşilor (IV), p. 62.
336 Laurenţiu Rădvan

de la aga Lupu Balş, pe care şi-a construit şi o cunoscută casă67, teren plasat corect pe
planul din 1829, pe latura de răsărit a vechiului Drum al Copoului, după schimbarea
de traseu de care aminteam. Pe schiţa de plan din 1827 acest lot apare trecut la nr. 11,
ca loc al „răposatului Theodor Balş”. Ambele planuri cuprind un teren al familiei
Stamate, cu nr. 13 – „locul păhărnicesei Smarandii Stamate” (în 1827), respectiv
locul „casăi d(umnealui) paharnicului Thoma Stamate” (în 1829), teren ce se întindea
între cele două drumuri ale Copoului. Dincolo de drumul nou sunt figurate
proprietăţile mai vechilor noastre cunoştinţe: 1. fostul loc al logofătului Ioan Bogdan,
trecut la vornicul Manolachi Bogdan, la momentul întocmirii hărţilor ajuns, prin
căsătoria cu Ana Bogdan, la vistiernicul Iordachi Roset-Roznovanu; 2. locul marelui
spătar Matei Cantacuzino, trecut apoi la familia Balş. Pe acest din urmă loc – cu o
evoluţie sinuoasă şi mai mulţi deţinători (din familiile Ghica, Balş, Sturdza) – s-a
amenajat Teatrul de la Copou68. Planurile ne confirmă şi faptul că terenul dăruit
bisericii Sf. 40 de Mucenici se întindea până la actuala stradă Gheorghe Asachi de
astăzi, care avea la nord terenul familiei Stamate.
De ajutor este şi analiza comparată a tuturor planurilor vechi ale Iaşilor, cu
accent pe cel din 1819. Am luat deja în considerare raportul dintre podul figurat
peste şanţ şi poziţia capelei catolice. Un alt raport poate fi făcut cu poziţia poştei.
În 1797, aflăm de o tovărăşie pentru menzil a unor boieri, care au luat în acest scop
un loc dinspre Păcurari al vistiernicului Matei Cantacuzino 69. Nu ştim în ce măsură
această afacere a mers, pentru că în 1816 găsim poşta instalată pe un loc luat cu
bezmen de la Iordache Roset-Roznovanu. Este vorba de locul amintit mai sus, fost
al familiei Bogdan, ajuns în posesia boierului amintit prin căsătoria cu Ana
Bogdan70. Autorităţile au dorit ca locul poştei să fie la marginea oraşului, dincolo
de barieră, din nevoie de spaţiu pentru desfăşurarea clădirilor necesare71, dar şi din
dorinţa de a se evita cât mai mult pericolul focului. În 1840, aflăm că extinderea
oraşului pe dealul Copoului (între timp marcată şi de mutarea barierei) dusese la
apropierea prea mare a poştei de case, astfel că s-a pus problema ducerii acesteia
din nou după rohatcă72, ceea ce se va petrece, cu încetineala specifică vremurilor,
până în 1846-184773. Din nou comparăm planurile, inclusiv unul proaspăt
descoperit, ce figurează clădirile vechi ale poştei de pe locul lui Iordache Roset-

67 Idem, Casa Asachi, în „Buletinul Institutului de Filologie Română «A. Philippide»”, V (2004), nr. 1,
p. 14-15.
68
T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, ed. I. C. Chiţimia, Bucureşti, Editura Minerva, 1975,
p. 276-277.
69 Documente Iaşi, X, p. 129, nr. 140.
70
Vezi ANI, Vistieria Moldovei, 448/1839, f. 281-285, 292.
71
Descrierea stării clădirilor Poştei din Iaşi – adică grajd de 62 stânjeni lungime, hambar, fânărie cu
capacitate de 25 de stoguri de fân, 30 de camere pentru slujitori şi surugii –, pe larg în ibidem, f. 50-52.
72 Ibidem, f. 6v., 130-130v.
73
Mutare pe locul mănăstirii Trei Ierarhi de dincolo de şanţ, pe „podiş”, lateral de bariera Sărăriei
(ibidem, f. 268-276, 287-292, 317-331).
 Lămuriri finale privind Podul Verde din Iaşi 337

Roznovanu74, pe care le descoperim şi pe planul din 1819 (marcate chiar cu semnul

trompetei poştei!), în imediata vecinătate a cimitirului şi capelei catolice.
Un ultim argument îl avem în măsurătorile uliţelor din Iaşi, făcute cu
ocazia plănuitelor şi începutelor modernizări din anii 1829-1834. În luna iunie a
anului 1830, către generalul Mircovici, vicepreşedintele Divanului Moldovei, se
trimite un „tahmin”, o socoteală a numărului podelelor necesare reparării podurilor
mari din Iaşi, care pricinuiau mare suferinţă trecătorilor. De la casa spătarului
Vasile Beldiman (viitorul Jockey Club), aflată lateral de biserica Sf. Nicolae cel
Sărac, şi până la Podul Verde au fost măsuraţi 406 stânjeni (cca. 905 metri)75. Un
izvod de măsurarea uliţelor din 1832, necesar pentru instalarea de „fanare” pe
străzi, ne transmite că de la poarta curţii domneşti şi până la Podul Verde ar fi fost
1060 de stânjeni (cca. 2350 m.).
Punând cap la cap toate aceste informaţii reiese că la acel moment Podul
Verde nu se afla nici în partea de jos a Universităţii de azi, nici în dreptul Grădinii
Publice, ci trebuie plasat puţin mai sus de intersecţia străzii Asachi76 cu Bulevardul
Carol, la o distanţă de cca 25-30 stânjeni (55-70 m), deci – o coincidenţă fericită –
aproape de clădirea de astăzi a Arhivelor Naţionale, filiala Iaşi. O placă memorială
(sau măcar informativă) credem că ar putea sta în acest loc, ca mărturie a prezenţei
aici a legendarului pod.

***

Podul Verde a fost amenajat pe drumul nou al Copoului din două motive:
ori pentru că acest drum era tot mai frecventat, ori deoarece autorităţile ruse au
decis că această cale, mai puţin întortocheată decât cea veche, era mai accesibilă.
Interesant este că înainte de 1800 nu am întâlnit nicăieri pomenită denumirea de
Podul Verde. De ce i s-a spus astfel? La fel ca în cazul Podului Roş, „responsabilă”
de acest nume este chiar culoarea cu care construcţia a fost vopsită. Profesorul
Ciubotaru a găsit în fondul Vistieriei un dosar ce cuprinde corespondenţa din 1832
dintre diferite instituţii în problema vopsirii („zugrăvala”, „boitul”) podurilor pe
„tractul oştinesc” de la Focşani la Sculeni77. În dosar nu apar decât podurile de pe
traseul amintit, Podul Verde nefiind menţionat, în schimb fiind pomenite „podul de
peste Bahlui” (Podul Roş) şi două poduri ridicate peste Miculina (Nicolina),
zugrăvite de către Agia orăşenească78. Este cazul să indicăm şi originile acestei
practici, care nu este autohtonă. Cu siguranţă, tot cu ocazia ocupaţiilor militare,
ruşii au introdus obiceiul vopsirii podurilor. Modelul este preluat chiar din capitala

74 Plan al acestei zone făcut în 1843 de inginerul Raşec (ANI, Eforia Iaşi, 32/1843, f. 5).
75 ANI, Litere, Ş/20, f. 29-29 v.
76
Stradă care încă nu figurează ca funcţională în 1829, fiind cel mai probabil deschisă între 1833,
data achiziţiei lui Asachi, şi 1844, când o găsim pe planul Rasek (ANI, Planuri şi hărţi, nr. 707). În
1836 se discută de deschiderea unei străzi noi în Copou pe un loc învecinat cu proprietatea familiei
Stamate (vezi ANI, Eforia Iaşi, 68/1836, f. 18-19).
77
ANI, Vistieria Moldovei, 657/1832, f. 1.
78 Ibidem, f. 28-29.
338 Laurenţiu Rădvan

imperială de la Sankt Petersburg, unde întâlnim până astăzi nu numai un Pod

Verde, unul Roşu, ci şi podurile Albastru şi Galben. Amenajat peste râul Moica, în
lungul străzii Nevsky Prospekt, ce ducea de la noul oraş al lui Petru I la Novgorod
şi Moscova, Podul Verde îşi are începuturile în anii 1717-1718. Ca şi celelalte
poduri, a fost iniţial construit din lemn, fiind din acest motiv refăcut de mai multe
ori79. A primit acest nume pentru că a fost vopsit verde în 1735, în 1806 fiind
complet reconstruit, de data aceasta din fontă. Din 1717 datează şi Podul Roşu,
care însă şi-a luat acest nume abia din 1778, pentru că anterior era vopsit în alb,
motiv pentru care era numit Podul... Alb80. Istorii asemănătoare avem în cazul
podurilor vopsite în albastru (1728) şi galben (1774)81, cele vechi primind oficial
numele sub care au fost cunoscute în urma unui decret imperial emis de ţarina Ana
la 20 aprilie 173882. Prin urmare, pe filieră rusească a sosit în Moldova şi acest
obicei al vopsirii podurilor, la fel cum după culori („văpsele”) erau împărţite şi
zonele din anumite oraşe (în Bucureşti, nu şi în Iaşi). De altfel, în actele ruseşti
păstrate din perioada regulamentară am identificat numele Podului Verde din Iaşi
în forma rusească: Зеленыи мост 83.
După amenajarea podului, în acest loc s-a instalat şi o barieră, menită să
permită autorităţilor să controleze mai bine accesul oamenilor, mărfurilor, dar şi al
epidemiilor în oraş. Obiceiul punerii de bariere la marginea centrelor urbane
datează tot din timpul conflictelor ruso‐austro‐otomane, în mod cert din războiul
din 1806‐1812, obicei care a rămas şi după plecarea oştilor străine. Dovadă stă
reacţia violentă a populaţiei din Iaşi şi din mahalale la închiderea Iaşilor cu bariere
la ciuma din 1819, înregistrată de Manolache Drăghici, de un grec germanizat,
Kosmeli, şi de alţii84. La Podul Verde vor fi aşezaţi mărgineni, a căror viaţă nu a
fost întotdeauna uşoară. În 1828, aflăm din corespondenţa purtată de Epitropia
Podurilor – instituţia care avea podul în subordine, şi Hătmănie, că traversarea
podului de către 100 de care încărcate cu fân se lăsase cu pagube, stâlpii şi
felinarele amplasate acolo fiind stricate. Unul dintre mărgineni a încercat să reţină
doi boi ca garanţie până la efectuarea reparaţiilor de către vinovaţi, fără succes85.
Ni se confirmă cu această ocazie că la pod fusese amplasate câteva felinare, de care

79
Vezi şi obiceiul locului de a ridica iarna podurile de acest fel, pentru a le feri de gheaţă.
80 Б. И. Антонов, Мосты Санкт-Петербурга, Санкт-Петербург, 2002, p. 115-117 [http://arch-
grafika.ru/news/biantonov_mosty_sankt_peterburga/2010-02-19-516, 17.10.2017].
81 Ibidem, p. 114, 118.
82
Vezi Алексей Ерофеев, Алексей Владимирович, Петербург в названиях улиц.
Происхождение названий улиц и проспектов, рек и каналов, мостов и островов, Санкт-
Петербург, 2009 [https://profilib.com/kniga/56793/aleksey-erofeev-peterburg-v-nazvaniyakh-ulits-
proiskhozhdenie-nazvaniy-ulits-i-prospektov.php, 17.10.2017], p. 411.
83
ANI, Litere, P/636, f. 15.
84 Manolachi Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre, vol. 2,

ed. Constantin Mihăescu-Gruiu, Bucureşti, Editura Paco, 2013, p. 249‐252; Călători străini despre
Ţările Române în secolul al XIX-lea, s.n., vol. I, îngrijit de Georgeta Filitti et al., Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2004, p. 785‐786; vezi şi Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 264‐267.
85 ANI, Litere, P/329.