Sunteți pe pagina 1din 85

VIII.

9
EPURAREA APELOR UZATE
PROVENITE DE LA FINISAREA
MATERIALELOR TEXTILE

VIII.9.1. Finisarea chimică textilă şi protecţia mediului


VIII.9.1.1. Impactul pe care finisarea chimică textilă îl are asupra
mediului
Protecţia mediului trebuie luată cu necesitate în calcul atunci când se planifică
dezvoltarea industrială, dacă se doreşte prezervarea condiţiilor de mediu ale planetei în
forma lor actuală.
În ansamblul proceselor ce urmăresc punerea de acord a tehnologiilor existente cu
cerinţele de protejare a mediului înconjurător, industria textilă are responsabilităţi
importante. Prelucrarea industrială a textilelor este un proces complex, în cadrul căruia
finisarea chimică implică un consum mare de apă, şi reprezintă o sursă importantă de
poluare.
Industria textilă, şi finisarea chimică textilă în special, a resimţit cu severitate
rigorile noilor cerinţe ale pieţei şi legislaţiei în ceea ce priveşte protecţia mediului.
Principalele probleme ce intervin sunt legate de poluarea apelor.
Finisarea chimică textilă depinde de apă ca de un mijloc indispensabil de producţie.
Apa serveşte ca mediu de transport a coloranţilor, auxiliarilor şi a energiei termice.
Pe lângă consumul mare de apă, un factor agravant îl constituie modalitatea în care
această apă este utilizată. Dacă în industria chimică, de exemplu, doar 20 % din apă este
folosită pentru prelucrare, iar restul pentru răcire, în industria textilă în marea majoritate a
cazurilor apa se foloseşte pentru prelucrare, deci gradul de impurificare este sporit
(fig. VIII.9.1).
Apele uzate rezultate în urma finisării materialelor textile au o compoziţie complexă
şi diversă, urmare a diversităţii de materii prime şi de procedee tehnologice utilizate. Chiar
în cazul unei aceleaşi întreprinderi pot apărea modificări importante în ceea ce priveşte
compoziţia apelor uzate, ca urmare a schimbărilor intervenite în structura producţiei sau a
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 1993

modificării procesului tehnologic. Marea diversitate de poluanţi, precum şi modificarea


continuă a conţinutului apelor uzate, fac deosebit de dificilă epurarea.

Fig. VIII.9.1. Distribuţia consumului de apă în cazul diferitelor industrii.

Principalii parametri ce caracterizează apele uzate textile, precum şi factorii de


influenţă, sunt prezentaţi în tabelul VIII.9.1.
Caracterizarea câtorva dintre substanţele chimice şi produsele utilizate în prelucrarea
materialelor textile prin prisma efectului de poluare, cu încadrarea lor în cinci categorii de
periculozitate, de la 1 – foarte puţin dăunător, la 5 – extrem de periculos, este prezentată în
tabelul VIII.9.2.
Tabelul VIII.9.1
Poluanţi ai apelor uzate provenite de la finisarea chimică a materialelor textile
Indicator de poluare Poluanţi Indicator de poluare Poluanţi
Auxiliari de vopsire
Produse de descleiere
Detergenţi Substanţe organice în
Răşini
CBO5 Acizi organici suspensie
Coloranţi dispersie
Coloranţi
Substanţe fibroase
Agenţi încleiere
Azot din coloranţi
Nutrienţi Culoare Coloranţi
fosfaţi
Valoare pH 2–9 Temperatură Variabilă
1994 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Tabelul VIII.9.2
Caracteristici de epurare şi de impact asupra mediului ale câtorva produse chimice utilizate în
finisarea chimică textilă
Categorie de
Denumire Caracteristici de epurare
poluare*
Alcalii
Acizi minerali
Poluanţi anorganici relativ inofensivi 1
Săruri naturale
Agenţi oxidanţi
Încleieri pe bază de amidon
Uleiuri vegetale, grăsimi, ceruri
Uşor biodegradabili. Prezintă CBO5 moderat
Tenside biodegradabile 2
până la ridicat
Acizi organici
Agenţi reducători
Coloranţi şi agenţi de albire
optică
Dificil de degradat biologic 3
Fibre şi impurităţi de natură
polimeră
Răşini polimere sintetice
Dificil de degradat biologic 3
Siliconi
Compuşi polivinilalcoolici
Uleiuri minerale
Dificil de biodegradat. Prezintă CBO5
Tenside rezistente la 4
moderat
biodegradare
Emolienţi anionici sau neionici
Reactanţi formaldehidici sau
N-metilolici
Compuşi cloruraţi sau
Nu pot fi îndepărtaţi prin tratament biologic
acceleratori 5
convenţional. CBO5 neglijabil
Retarderi şi emolienţi cationici
Complexanţi
Săruri ale metalelor grele

*1 – foarte puţin dăunător, 2 – dăunător, 3 – periculos, 4 – foarte periculos, 5 – extrem de periculos.

VIII.9.1.2. Legislaţia României cu privire la deversarea apelor


uzate
În ţara noastră primele măsuri de ocrotire a naturii datează de la sfârşitul secolului
XIX şi au drept obiect protejarea unor specii de plante şi animale. În anul 1930 se adopta
Legea pentru protecţia monumentelor naturii. Perioada de după al doilea război mondial va
impune în întreaga lume ideea de a proteja mediul înconjurător în ansamblul său. Prima
lege de protecţie a mediului înconjurător apărută în România este Legea nr. 9 din 20 iunie
1973, prin care s-a creat cadrul legal şi organizatoric adecvat unei bune protecţii a mediului.
Această lege cuprindea prevederi generale privind noţiunile de mediu, protecţie, poluare şi
echilibru ecologic şi situează protecţia mediului printre problemele de interes naţional. În
anul 1991, prin Hotărârea Guvernului nr. 264 din 12 aprilie, s-a înfiinţat Ministerul
Mediului – autoritatea centrală de stat care organizează activitatea de protecţie a mediului la
scară naţională. La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 1995

nr. 137, la baza căreia, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile, stau următoarele
principii şi elemente strategice (stipulate în articolul 3):
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor;
d) principiul “poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav
sănătatea oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a
populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
În ceea ce priveşte principala cale de direcţionare a substanţelor poluante din
industria textilă – poluarea apelor – aceasta reprezintă „modificarea directă sau indirectă a
compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa
măsură încât ele să devină mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care
le pot căpăta în stare naturală”. În ţara noastră este în vigoare Legea nr. 107/1996, Legea
apelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 244, din 8 octombrie 1996, care stabileşte:
a) definirea şi interdicţia poluării apelor şi prevederea de a se stabili prin lege
concentraţii admisibile a substanţelor poluante;
b) interdicţia de a evacua ape uzate cu conţinut de substanţe poluante depăşind pe
cel stabilit fără o epurare prealabilă care să conducă la încadrarea în limite;
c) obligativitatea de a adapta tehnologiile pentru a conduce la ape uzate în cantităţi
cât mai mici, cât mai puţin nocive, de a recupera deşeurile valorificabile şi
substanţele utile din apele uzate;
d) integrarea epurării apelor în procesul de producţie;
e) interdicţia dării în exploatare de unităţi noi sau dezvoltarea celor existente fără
darea în funcţiune concomitentă a instalaţiilor de epurare sau fără alte măsuri de
protecţie a apelor;
f) interdicţia realizării de lucrări noi sau dezvoltări a alimentărilor cu apă fără
asigurarea concomitentă a capacităţii de epurare corespunzătoare;
g) oprirea funcţionării unităţii sau a instalaţiei care provoacă poluarea apelor,
ameninţând sănătatea populaţiei sau provocând pagube economiei naţionale,
până la înlăturarea cauzelor;
h) introducerea de penalizări în cazul unităţilor care nu se încadrează în indicii de
calitate ai apelor uzate.
Legea defineşte drept infracţiune evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de
suprafaţă sau subterane, în apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape
uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe în stare solidă,
lichidă sau gazoasă, bacterii sau microbi, în cantităţi sau concentraţii care pot schimba
caracteristicile apei, făcând-o astfel dăunătoare pentru sănătatea şi integritatea corporală a
persoanelor, pentru viaţa animalelor şi mediul înconjurător, pentru producţia agricolă sau
industrială ori pentru fondul piscicol. Pedeapsa este închisoare de la un an la 5 ani.
Condiţiile în care se poate accepta evacuarea apelor uzate în canalizările publice ale
localităţilor, astfel încât să se asigure protecţia şi funcţionarea normală a acestora, precum şi
protejarea mediului de efectele descărcărilor de ape uzate, sunt stabilite de Normativul
1996 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

publicat în Monitorul Oficial din 6.11.1997. Aici se precizează că evacuarea apelor uzate în
reţelele de canalizare ale localităţilor este permisă numai dacă prin aceasta:
i) nu se degradează construcţiile şi instalaţiile reţelelor de canalizare şi ale staţiilor
de epurare;
j) nu se diminuează capacitatea de transport a canalelor prin depuneri sau obturări;
k) nu se aduc prejudicii igienei şi sănătăţii publice sau personalului de exploatare;
l) nu se perturbă procesele de epurare din staţiile de epurare şi nu se diminuează
capacitatea acestora;
m) nu se creează pericol de explozie.
Potrivit acestui normativ, apele uzate care se evacuează în reţelele de canalizare ale
localităţilor nu trebuie să conţină în secţiunea de control:
0. materii în suspensie, ale căror cantitate, mărime şi natură
constituie un factor de erodare a canalelor, provoacă depuneri sau
stânjenesc curgerea normală, cum sunt:
n) materiale care la vitezele realizate în colectoarele de canalizare corespunzătoare
debitelor minime de calcul ale acestora pot genera depuneri în colectoare;
o) diferite substanţe care se pot solidifica şi pot obtura secţiunea canalelor;
p) corpuri/solide, plutitoare sau antrenate, care nu trec prin grătarul cu spaţiu liber
de 20 mm între bare, iar în cazul fibrelor sau firelor textile sau al materialelor
similare, care nu trec prin sita cu latura ochiului de 2 mm;
q) suspensii dure şi abrazive, care prin antrenare pot provoca erodarea canalelor;
r) păcură, uleiuri, grăsimi sau alte materiale, care, prin formă, cantitate sau
aderenţă, pot duce la crearea de zone de acumulări sau de depuneri pe pereţii
canalului colector;
s) substanţe care, singure sau în amestec cu alte substanţe conţinute în apa din
reţelele de canalizare, coagulează, creând riscul depunerii lor pe pereţii canalelor
care duc la apariţia de substanţe agresive noi.
1. substanţe cu agresivitate chimică asupra materialelor din care
sunt realizate reţelele de canalizare şi staţiile de epurare a apelor uzate din
localităţi.
2. substanţe de orice natură care, plutitoare sau dizolvate, în stare
coloidală sau în suspensie, pot stânjeni exploatarea normală a canalelor şi
staţiilor de epurare a apelor uzate, sau care împreună cu aerul pot forma
amestecuri explozibile.
3. substanţe toxice sau nocive, care singure sau în amestec cu apa
din canalizare pot pune în pericol personalul de exploatare a reţelei de
canalizare şi a staţiei de epurare.
4. substanţe cu grad ridicat de periculozitate (metale grele şi
compuşi ai lor, compuşi organici halogenaţi, compuşi organici cu fosfor
şi/sau staniu, pesticide, substanţe chimice toxice, carcinogene, mutagene
sau teratogene).
5. substanţe care, singure sau în amestec cu apa din canalizare, pot
degaja mirosuri care să contribuie la poluarea mediului înconjurător.
6. substanţe colorante, ale căror cantitate şi natură, în condiţiile
diluării realizate în reţeaua de canalizare şi în staţia de epurare, determină
modificarea culorii apei din resursele de apă în care se evacuează apele
epurate.
7. substanţe inhibitoare ale procesului de epurare a apelor uzate sau
de tratare a nămolului.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 1997

8. substanţe organice greu biodegradabile în cantităţi ce pot influenţa


negativ procesul de epurare biologică.
Indicatorii de calitate ai apelor uzate evacuate în reţelele de canalizare ale
localităţilor sunt cuprinşi în tabelul VIII.9.3.
Tabelul VIII.9.3
Nr. Valorile limită
Indicatorul de calitate U.M. Metoda de analiză
crt. admise
o
1. Temperatura C 40 –
2. Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) unit pH 6,5–8,5 STAS 8619/3–90
3. Materii în suspensie mg/dm3 300 STAS 6953–81
Consum biochimic de oxigen la 5 zile
4. mg/dm3 300 STAS 6560–82
(CBO5)
Consum chimic de oxigen – metoda cu
5. mg/dm3 500 SR ISO 6060–82
bicromat de potasiu (CCO–Cr)1
6. Azot amoniacal (NH4+) mg/dm 3
30 STAS 8683–70
7. Fosfor total (P) mg/dm3 5,0 STAS 10064–75
8. Cianuri (CN–) mg/dm3 0,5 STAS 7685–79
9. Sulfuri şi hidrogen sulfurat (S2–) mg/dm3 0,5 STAS 7510–66
10. Sulfiţi (SO32–) mg/dm3 10 STAS 7661–89
11. Sulfaţi (SO42–) mg/dm3 400 STAS 8601–70
Fenoli antrenabili cu vapori de apă
12. mg/dm3 30 STAS 7167–92
(C6H5OH)
3
13. Substanţe extractibile cu eter de petrol mg/dm 20 STAS 7587 – 96
Detergenţi sintetici anion activi
14. mg/dm3 30 SR ISO 7875/96
biodegradabili
15. Plumb (Pb2+) mg/dm 3
0,5 STAS 8637–79
16. Cadmiu (Cd2+) mg/dm3 0,1 SR ISO 5961/93
17. Crom trivalent (Cr3+) mg/dm3 1 STAS 7884–91
18. Crom hexavalent (Cr6+) mg/dm3 0,1 STAS 7884–91
19. Cupru (Cu2+) mg/dm3 0,1 STAS 7795–80
20. Nichel (Ni2+) mg/dm3 1 STAS 7987–67
21. Zinc (Zn2+)2 mg/dm3 1 STAS 8314–87
22. Mangan (Mn2+) mg/dm3 1 STAS 8662–70
23. Clor liber (Cl2) mg/dm3 1 STAS 6364–78

1
Valoarea concentraţiei CCO-Cr este condiţionată de respectarea raportului CBO5/CCO mai
mare sau egal cu 0,4. Pentru verificarea acestei condiţii, vor putea fi utilizate şi rezultatele
determinării consumului chimic de oxigen prin metoda cu permanganat de potasiu, urmărind
cunoaşterea raportului CCO-Mn/CCO-Cr caracteristic apei uzate.
2
Pentru localităţile a căror apă de alimentare din reţeaua de distribuţie conţine zinc în
concetraţie mai mare de 1 mg/dm3 se va accepta aceeaşi valoare şi la evacuare.

Atunci când apele uzate sunt deversate direct în cursurile de apă* valorile limită
admisibile ale principalelor substanţe poluante sunt cuprinse în tabelul VIII.9.4.

*
Valorile limită ale principalelor substanţe poluante nu se referă la evacuarea apelor uzate în
subteran, lacuri naturale sau de acumulare ori în Marea Neagră.
1998 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Tabelul VIII.9.4
Valorile limită admisibile în funcţie de
Nr. Substanţa poluantă sau indicatorul gradul de diluţie care se realizează
U.M.
crt. de încărcare Grad de diluţie1
1 50 100
1. Materii în suspensie mg/dm3 25 100 200
2. Consum biochimic de oxigen (CBO5) mg/dm3 15 60 100
3. Hidrogen sulfurat şi sulfuri (H2S) mg/dm3 0,1 1 2
4. Cianuri (CN) mg/dm3 0,1 1 2
5. Fier total ionic mg/dm3 2 5 8
6. Mercur (Hg) mg/dm3 0,01 0,01 0,01
7. Cadmiu (Cd) mg/dm3 0,1 0,1 0,1
8. Plumb (Pb) mg/dm3 0,2 0,2 0,2
9. Zinc (Zn) mg/dm3 0,1 0,5 1
10. Detergenţi anionici biodegradabili mg/dm3 0,5 15 30
unităţi
11. Fenoli antrenabili cu vapori de apă 0,02 0,3 0,6
pH
– –
12. Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) 6,5 8,5 6,5 8,5 6,5–8,5

1
Gradul de diluţie reprezintă raportul dintre debitul menim anual, cu asigurarea de 95% al
cursului de apă receptor, şi debitul total de ape uzate evacuat. Debitul mediu lunar minim anual, cu
asigurarea de 95% al cursului de apă receptor, se stabileşte de organele de gospodărire a apei
competente. Pentru unităţile care descarcă ape uzate prin mai multe guri de evacuare, gradul de diluţie
se determină corespunzător debitului total evacuat.

VIII.9.2 Metode de epurare a apelor uzate industriale


Procedeele de epurare a apelor uzate se pot grupa în diferite nivele, numite trepte de
epurare. Reţinerea poluanţilor nedizolvaţi constituie operaţia de epurare mecanică. Pentru
separarea substanţelor coloidale emulsionate sau pentru neutralizarea substanţelor chimice
nocive este necesară intervenţia unui reactiv. Aceasta este operaţia de epurare chimică,
frecvent aplicată în cazul apelor uzate industriale. Fenomenul natural de mineralizare a
substanţelor organice sub acţiunea microorganismelor, element determinant în procesele de
autoepurare, este punctul de plecare pentru epurarea biologică. Fiecare dintre operaţiile
enunţate acţionează asupra unei anumite categorii de poluanţi. În cazul unui efluent cu
compoziţie complexă epurarea va trebui să conjuge toate aceste metode. O astfel de insta-
laţie va avea deci trei trepte de epurare: o treaptă mecanică, una chimică şi una biologică.
În cazul când reactivii sunt utilizaţi numai pentru ameliorarea eficienţei de separare
a suspensiilor fine (auxiliar al epurării mecanice), nu se poate spune că există o treaptă de
epurare chimică distinctă. Epurarea va fi mecano-chimică şi se va intitula epurare primară,
iar treapta biologică va fi denumită epurare secundară. Exigenţele actuale nu mai consideră
suficientă în toate cazurile epurarea biologică. Efluentul epurat biologic poate fi încărcat cu
compuşi azotoşi şi fosfaţi ce favorizează eutrofizarea apelor, iar alte produse, cum ar fi
detergenţi, pesticide, coloranţi, sunt evacuate nemodificate. Într-o astfel de situaţie se
impune realizarea unei faze de epurare terţiară, bazată pe procedee fizico-chimice
intensive, extrem de eficace, dar şi costisitoare. În această categorie intră procedeele de
adsorbţie, osmoză inversă, electrodializă, ş.a.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 1999

Eficienţa procentuală a epurării în cazul diferitelor etape exprimată în scăderea


consumului biochimic de oxigen şi a conţinutului de suspensii este prezentată în
tabelul VIII.9.5.
Tabelul VIII.9.5
Eficienţa procentuală a epurării
Scădere procentuală a:
Faza de epurare consumului biochimic conţinutului de
de oxigen suspensii
Grătare 5 – 10 5 – 20

Decantare 25 40 40 – 70

Epurare chimică şi decantare 53 85 70 – 90
Filtru biologic cu încărcare mare, cu
50 – 95 65 – 90
decantare preliminară şi secundară
Filtru biologic cu încărcare mică, cu
80 – 90 70 – 90
decantare preliminară şi secundară
Epurare biologică cu nămol activ şi
75 – 95 85 – 95
decantare
Decantare şi filtrare prin nisip 80 – 95 75 – 95
Decantare şi filtrare prin pământ 90 – 95 85 – 95
Epurare biologică şi filtrare prin nisip 90 – 98 85 – 95
Decantare şi clorinare 40 – 70 40 – 70
Epurare biologică şi clorinare 75 – 98 65 – 95

VIII.9.2.1. Uniformizarea debitelor şi concentraţiei apelor uzate


industriale
În marea majoritate a situaţiilor concrete din industrie apele uzate au debite ce
fluctuează în anumite limite, înregistrându-se de asemenea importante neuniformităţi în
ceea ce priveşte concentraţia poluanţilor.
Aceste neuniformităţi determină serioase neajunsuri în epurarea apei uzate, deoarece
perturbă regimul de curgere în staţiile de epurare.
Frecvent în instalaţiile de uniformizare au loc transformări ce uşurează epurarea
propriu-zisă, şi anume reacţii de neutralizare între agenţii poluanţi, reacţii de
oxido-reducere, procese de precipitare. Există surse de apă uzată pentru care uniformizarea
debitelor şi a concentraţiilor poate constitui singura măsură necesară pentru protecţia
receptorului împotriva şocurilor de poluare, atunci când gradul de diluţie pe termen lung
este suficient de mare.
Construcţii pentru egalizarea apelor uzate. Aceste construcţii constau din bazine, al
căror volum se calculează pe baza măsurătorilor de debit şi concentraţie, prevăzute cu
sisteme de amestecare şi aerare pentru menţinerea condiţiilor aerobe şi pentru a evita
depunerea de sedimente.
Amplasarea bazinelor de egalizare se realizează în amonte faţă de staţia de epurare,
după instalaţiile de preepurare destinate îndepărtării impurităţilor grosiere sau grele
(grătare, site, deznisipatoare). Amplasarea faţă de colectorul de canalizare se poate face în
serie sau în derivaţie. În prima situaţie, când întregul debit trece prin bazin, nivelarea
concentraţiilor este foarte bună, dar şi nevoile de pompare sunt mai mari decât în a doua
situaţie, când numai surplusul de apă uzată care depăşeşte debitul mediu este deviat prin
bazinul de egalizare.
2000 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

În cazul în care o singură sursă este responsabilă de neuniformităţile de debit şi


concentraţie, bazinul de egalizare se poate amplasa lângă sursa respectivă. În acest bazin,
de dimensiuni mai mici decât cel necesar pentru egalizarea efluentului general, se stochează
apele uzate ale sursei perturbatoare, care sunt evacuate cu debit constant în efluentul
general.

VIII.9.2.2. Procedee mecanice de epurare a apelor uzate


Sunt acele procedee în care substanţele poluante nu suferă transformări de natură
chimică. Prin procese fizice este posibilă îndepărtarea din apele uzate a suspensiilor solide.
Din această categorie de procese fac parte separaţia gravitaţională, filtrarea şi transferul de
fază.

VIII.9.2.2.1. Separarea gravitaţională


Se disting următoarele tipuri de procese de separare sub acţiunea forţei
gravitaţionale:
− procese ce au loc sub acţiunea gravitaţiei terestre normale:
• pentru particule nedizolvate în apă cu densitatea medie mai mare decât a apei
are loc procesul de sedimentare;
• pentru particule nedizolvate în apă cu densitatea medie mai mică decât a apei
are loc procesul de flotaţie;
− procese ce au loc sub acţiunea unui câmp gravitaţional mărit prin punerea în
rotaţie a sistemului – centrifugarea.

VIII.9.2.2.1.1. Sedimentarea
Reprezintă procesul de separare din apele uzate a particulelor solide cu densitate
medie mai mare ca a apei prin depunere gravitaţională. Prin sedimentare se pot îndepărta
atât suspensii anorganice şi organice, cât şi coloizi, în cazul unei prealabile tratări cu un
coagulant. În funcţie de condiţiile de sedimentare se pot distinge patru situaţii:
− sedimentarea particulelor discrete (sedimentarea de tip I), caracteristică
suspensiilor diluate nefloculante;
− sedimentarea cu floculare (sedimentare de tip II), caracteristică suspensiilor
diluate floculante;
− sedimentarea frânată (în masă sau în grup), care reprezintă un proces de
sedimentare colectivă a unei suspensii de concentraţie medie lipsită de caracteristici de
floculare;
− tasarea nămolului, ce intervine atunci când concentraţia flocoanelor creşte până
la un punct când particulele ajung în contact fizic unele cu celelalte şi sunt suportate parţial
de straturile inferioare de particule.
Sedimentarea particulelor discrete. Se referă la acele particule ce nu îşi modifică
forma, dimensiunile şi masa şi a căror deplasare nu este influenţată de prezenţa altor
particule sau a pereţilor bazinului de sedimentare, deci la sedimentarea particulelor ce nu
floculează aflate în dispersie diluată. În aceste condiţii, sedimentarea poate fi considerată ca
depinzând numai de proprietăţile lichidului şi de caracteristicile particulelor. O astfel de
particulă, sub influenţa forţei de gravitaţie şi a forţei de frecare cu apa, va avea la început o
mişcare descendentă accelerată, până la echilibrarea celor două forţe, când mişcarea va
deveni uniformă(cu condiţia ca temperatura apei să nu varieze).
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2001

Sedimentarea particulelor într-un bazin ideal cu curgere continuă orizontală este


prezentată în fig. VIII.9.2.

Fig. VIII.9.2. Reprezentarea schematică a decantării particulelor individuale.

Traiectoria particulelor discrete rezultă din însumarea vectorială a vitezei de


sedimentare, vs şi a vitezei de curgere a apei, vc. Particulele caracterizate de o viteză de
sedimentare limită, vo, egală cu raportul dintre adâncimea bazinului, ho şi timpul de
parcurgere a acestuia de către o particulă de apă, to, se vor depune la extremitatea dinspre
zona de evacuare a bazinului (dacă s-au aflat iniţial la suprafaţa apei). Toate particulele
caracterizate de o viteză de sedimentare superioară vitezei vo sunt reţinute în interiorul
bazinului de sedimentare.
În practica proiectării şi construcţiei bazinelor de decantare se utilizează parametrul
de încărcare hidraulică de suprafaţă, vo, ce reprezintă viteza de sedimentare a particulelor ce
se depun la limită, toate particulele cu viteze de sedimentare mai mici fiind eliminate cu
efluentul. Această viteză este egală cu raportul dintre debitul de apă uzată ce trece prin
bazin Q şi aria suprafeţei orizontale a zonei de sedimentare A:
Q
Vo =
A
[ m s] (VIII.9.1)

La încărcări hidraulice egale, eficienţa de îndepărtare a suspensiilor prin sedimentare


variază în funcţie de concentraţia şi caracteristicile acestora, aşa cum se poate observa din
tabelul VIII.9.6.
Tabelul VIII.9.6
Eficienţa îndepărtării suspensiilor prin sedimentare
Greutate Viteza de Încărcare Timpul de
Natura suspensiilor specifică, sedimentare, hidraulică, retenţie
kg/dm3 cm/s m3/m2⋅zi hidraulică, h
Flocoane de hidroxizi de fier şi de
1,002 8,3⋅10–2 24 – 72 2–8
aluminiu
–2
Precipitat de carbonat de calciu 1,2 4.2⋅10 24 – 115 1–4
Substanţe organice insolubile în apă 1,001 4.2⋅10–2 23 – 32 1–2
Flocoane de nămol activ 1,005 2⋅10–1 32 – 48 1–2

Sedimentarea cu floculare. Proprietăţile de sedimentare a unei suspensii diluate de


particule ce prezintă capacitate de floculare diferă de cele ale unei suspensii de particule
nefloculante. În acest caz particulele mai grele, cu viteze de sedimentare mai mari, ajung
2002 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

din urmă şi se unesc cu particulele mai mici, formând flocoane cu viteză de sedimentare
crescută. Deoarece posibilitatea contactului între particule sporeşte o dată cu distanţa
parcursă, în acest caz îndepărtarea materiilor în suspensie va depinde nu numai de
încărcarea hidraulică de suprafaţă, ci şi de adâncimea bazinului.

Fig. VIII.9.3. Reprezentarea schematică a sedimentării în masă.

Sedimentarea frânată (în masă). Acest tip de sedimentare corespunde suspensiilor


concentrate, unde distanţa dintre particule este mică, acestea stânjenindu-se în mişcarea lor
descendentă, în timp ce lichidul la rândul său frânează sedimentarea prin mişcarea sa
ascensională printre particule (fig. VIII.9.3). Imediat după începerea sedimentării se
formează un plan de separare cu mişcare descendentă, care separă zona limpede de zona cu
suspensie. Zona cu suspensie cuprinde la rândul ei trei subzone: zona concentraţiei
uniforme, aflată imediat sub planul de separare, zona de tranziţie şi zona de tasare. Cu
timpul toate zonele, cu excepţia celei de lichid limpezit şi a celei de nămol, dispar dacă nu
se introduc noi particule solide în coloană.
Pentru a realiza sedimentarea suspensiilor viteza de deplasare a planului de separare
de sus în jos trebuie să fie egală cu viteza de deplasare a apei de jos în sus printre flocoane.

Tasarea nămolului. Tasarea nămolului constituie un proces foarte lent, în care


lichidul dislocat se scurge printr-un spaţiu poros redus şi în continuă reducere. Viteza de
tasare scade în timp din cauza creşterii rezistenţei la scurgerea lichidului. Porozitatea
sedimentului depus la partea inferioară este cea mai redusă, din cauza compresiunii cauzate
de particulele aflate deasupra şi a duratei mari de tasare.

Construcţii şi instalaţii pentru sedimentare. În funcţie de viteza de sedimentare a


particulelor se deosebesc două categorii de instalaţii pentru sedimentare:
− deznisipatoarele, utilizate pentru eliminarea particulelor mai greu sedimentabile;
− decantoarele, utilizate pentru eliminarea particulelor ce sedimentează mai greu.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2003

Deznisipatoarele sunt bazinele ce au rolul de a reţine suspensiile granulare (nisipul,


praful, pietrele, cenuşa, şi alte materiale minerale grele numite cu un termen generic
„nisip”). Prin existenţa acestei trepte de tratare, numită deznisipare, înaintea decantării se
asigură:
− împiedicarea acţiunii abrazive asupra utilajului mecanic, în special a instalaţiilor
de pompare;
− reducerea pericolului de înfundare a unor instalaţii din staţia de epurare prin
micşorarea acumulărilor de materiale consistente;
− eliminarea selectivă a suspensiilor inerte, excluzându-se suspensiile putrescibile;
− simplificarea evacuării şi transportului nămolului primar.
Principala deosebire dintre deznisipatoare şi decantoare o constituie viteza de
curgere a apei, respectiv timpul de staţionare a apei în decantor. Deznisipatoarele constau
din bazine înguste, prevăzute uneori cu agitare (cu aer sau hidraulică) pentru a împiedica
înglobarea în sedimente a suspensiilor organice. În general bazinele sunt compartimentate,
pentru a face faţă variaţiilor de debit. După direcţia principală a curentului de curgere,
deznisipatoarele pot fi orizontale sau verticale.
Deznisipatoarele orizontale (fig. VIII.9.4) constă din două sau mai multe canale
înguste şi relativ puţin adânci. La intrare se află un grătar pentru reţinerea corpurilor
plutitoare. Panta rigolei este de 0, 5–2%. Apa circulă cu o viteză medie de 0, 3 m/s, timpul
de staţionare fiind de 0, 5–1 minute.

Fig. VIII.9.4. Deznisipator orizontal:


1 – grătar; 2 – cameră de liniştire şi de distribuţie a apei; 3 – cameră de depunere; 4 – rigolă.
2004 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Deznisipatoarele verticale (fig. VIII.9.5) sunt cilindrice şi ocupă un spaţiu mai redus
decât cele orizontale. Apa intră în tubul central, coboară şi apoi urcă prin spaţiul inelar cu o
viteză de 0,02–0,05 m/s, depunerile colectându-se la partea inferioară, de formă tronconică.
Timpul de staţionare a apei este de 0,5–1,5 min.

Fig. VIII.9.5. Deznisipator vertical:


1 – compartimentul central de intrare; 2 – conductă de evacuare nămol.

Evacuarea reziduului colectat în deznisipatoare se poate face manual, în cazul


instalaţiilor de capacitate redusă, sau mecanic ori hidraulic în cazul debitelor mari.
Evacuarea manuală se realizează după scoaterea din funcţiune a compartimentului
respectiv. De regulă intervalul între două curăţiri este de 30 de zile. Evacuarea mecanică a
nămolului colectat în deznisipatoare se poate realiza folosind următoarele tipuri de
dispozitive:
− cu racleţi şi şnec;
− cu racleţi, grapă de nisip şi pompă fixă sau hidroelevator;
− cu pompe mobile.
Decantoarele sunt instalaţiile în care sedimentează cea mai mare parte a substanţelor
în suspensie din apele uzate (circa 70–80%).
Decantoarele orizontale sunt bazine de beton dreptunghiulare, cu axa principală în
direcţia de curgere a apei, a căror lungime rareori depăşeşte 30 m, pentru a preveni astfel
efectele prea pronunţate ale vântului, iar adâncimea este de până la 4,5 m. Fundul bazinelor
are o pantă uşoară de circa 1%. Prin bazin apa circulă cu o viteză de 5–20 mm/s, timpul de
staţionare variind între 0,5 şi 2 ore. În fig. VIII.9.6 sunt prezentate câteva dintre cele mai
întâlnite tipuri de decantoare.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2005

Fig. VIII.9.6. Tipuri de decantoare orizontale.

Fig.VIII.9.7. Decantor vertical.


2006 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Decantoarele verticale sunt bazine cu secţiune circulară, în care apa circulă de jos în
sus cu o viteză de 0,7 mm/s. Apa pătrunde în decantor printr-un tub central, prevăzut la
partea de jos cu un deflector pentru o repartiţie cât mai uniformă, şi iese lateral la partea
superioară printr-un deversor circular (fig. VIII.9.7). Timpul de staţionare este de 1,5 ore.
Decantoarele verticale, fiind mai adânci decât celelalte tipuri de decantoare, sunt
dezavantajate din punct de vedere constructiv, dar au avantajul unei exploatări mai
lesnicioase, fiind posibilă îndepărtarea hidraulică a nămolului.
Decantoarele radiale sunt cele mai folosite pentru instalaţiile mari şi se prezintă sub
forma unor bazine cilindrice, adânci de 3 – 4 m, în care apa circulă radial de la centru spre
periferie, având progresiv viteze din ce în ce mai mici, pe măsură ce scad şi dimensiunile
particulelor ce urmează a se depune, fiind astfel favorizată depunerea suspensiilor fine.
(fig. VIII.9.8).
Aceste decantoare prezintă următoarele avantaje:
− construcţia este economicoasă, datorită înălţimii relativ reduse, formei circulare
şi grosimii reduse a pereţilor;
− circulaţia apei este uniformă şi se utilizează întreaga suprafaţă a bazinului;
− este posibilă montarea unui dispozitiv de colectare a spumei.
Principalul inconvenient al acestui tip de decantor îl constituie forma circulară a
bazinului, de diametru mare, care conduce la folosirea neeconomică a terenului în staţia de
epurare.

Fig. VIII.9.8. Decantor orizontal radial.

Decantoarele cu etaj ce cuprind şi staţii de fermentare sunt reprezentate de


decantoarele Imhoff, care sunt instalaţii combinate de decantare şi fermentaţie anaerobă a
nămolului, adecvate epurării apelor cu încărcare organică de natură biologică. La partea
inferioară există un spaţiu de fermentare a nămolului, delimitat de un jgheab cu fantă.
Suspensiile alunecă pe pereţii jgheabului şi trec în camera inferioară, unde are loc
fermentarea anaerobă. Spaţiul nefiind încălzit, procesul de fermentare este lent şi nu se
menţine permanent reacţia alcalină. După fermentare, nămolul se evacuează periodic prin
sifonare.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2007

Factori ce determină eficienţa decantării. Eficienţa tuturor instalaţiilor de


decantare depinde de uniformitatea distribuţiei curentului de apă în secţiunea
perpendiculară pe direcţia de curgere. În acest scop la intrarea în zona de decantare se
instalează, în faţa deschiderilor prin care este admisă apa deflectoare, praguri, pereţi de
dirijare şi difuzie, prevăzuţi cu găuri sau fante. Uniformitatea trebuie asigurată şi în faza de
evacuare a apei. Pentru aceasta, evacuarea apei limpezite se face după trecerea peste
deversoare, aşezate pe una sau pe ambele părţi ale jgheaburilor de evacuare. În faţa
deversoarelor este prevăzut un perete semiscufundat, care previne antrenarea particulelor
solide plutitoare şi a grăsimilor. De asemenea, pentru o decantare eficientă, mai sunt
necesare asigurarea distribuţiei egale a debitului între bazinele de decantare, colectarea şi
evacuarea continuă a spumei de la suprafaţa apei din decantor, colectarea şi evacuarea,
preferabil continuă, a nămolului depus pe fundul decantorului.

Eliminarea nămolului din decantoare. Se poate face:


− manual, în cazul sedimentelor neputrescibile, când este necesară prezenţa de
unităţi paralele care să poată fi introduse în circuit pe durata operaţiei;
− mecanizat, în cazul cantităţilor mari de nămol, mai ales atunci când acesta este
putrescibil.
Eliminarea mecanizată a nămolului se realizează la decantoarele orizontale, folosind
poduri racloare cu mişcare de du-te vino sau racloare cu lame montate pe lanţuri. Pentru
decantoarele radiale se folosesc racloare cu lame fixate pe un pod raclor solidar cu un ax
central de antrenare, care împing nămolul într-o zonă centrală, prin care se face eliminarea
din bazin. În cazul în care există pericolul trecerii nămolului în suspensie (la nămolurile cu
grad redus de îngroşare), se pot folosi pentru evacuarea nămolului pâlnii de aspiraţie.

VIII.9.2.2.1.2. Flotaţia

Flotaţia reprezintă procesul de separare din apă, sub acţiunea câmpului gravitaţional,
a particulelor cu densitate medie mai mică decât densitatea apei. Această metodă se
foloseşte pentru îndepărtarea solidelor în suspensie cât şi pentru separarea şi concentrarea
nămolului. Flotaţia se poate realiza în două variante:
− naturală;
− cu aer.
Flotaţia naturală. Se poate utiliza în cazul materialelor mai uşoare decât apa care
tind să se ridice la suprafaţa apei aflate în repaus sau în curgere liniştită, fără a necesita
insuflare de gaz. Acest gen de flotaţia poate apărea în cazul grăsimilor libere. Separatoarele
de grăsimi funcţionează pe principiul micşorării vitezei de curgerea apei, ce face ca
substanţele cu masă specifică mai mică decât cea a apei să plutească la suprafaţă, fiind
preluate de un dispozitiv adecvat.
Flotaţia cu aer. Acest tip de flotaţie presupune necesitatea insuflării de aer pentru
antrenarea la suprafaţă a particulelor de impurităţi. Are loc asocierea dintre aceste particule
şi bulele de aer, fie ca urmare a înglobării celor din urmă de către particulele cu structură
afânată, fie prin aderenţa particulelor insolubile la suprafaţa bulei de aer. În acest al doilea
caz un rol important îl poate avea prezenţa de agenţi tensioactivi, cu rolul de a micşora
tensiunea superficială a apei, asigurând formarea unei spume suficient de stabile. Astfel de
substanţe pot fi chiar constituenţi ai apelor uzate, cum frecvent se întâmplă în industria
textilă. Prin flotaţia cu aer este posibilă îndepărtarea detergenţilor în proporţie de până la
85%. Flotaţia cu aer se poate realiza în două variante:
2008 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

− cu aer dispersat;
− cu aer dizolvat.
Flotaţia cu aer dispersat. Aerul este introdus în apă prin difuzoare poroase sau prin
agitare mecanică, obţinându-se bule de 1–2 mm, care asigură o viteză ascensională mare,
existând pericolul forfecării suspensiilor floculate. Un separator de grăsimi cu aer dispersat
este prezentat în fig. VIII.9.9. Aerul comprimat este insuflat prin radierul bazinului în zona
centrală, separată de părţile laterale prin doi pereţi verticali, pentru a limita agitarea apei. În
compartimentul lateral, unde lichidul este liniştit, se produce sedimentarea particulelor
uşoare. Grăsimile care se acumulează la partea superioară sunt evacuate prin rigola de
grăsimi într-un rezervor de colectare, de unde sunt evacuate pentru fermentare sau ardere.
Apa uzată este evacuată printr-o conductă de mare pantă şi debit mic, care pleacă de la
partea inferioară a bazinului. Datorită vitezei mari ce se realizează în această conductă sunt
antrenate şi materiile solide depuse pe radierul bazinului.

Fig. VIII.9.9. Instalaţie de flotaţie cu aer dispersat.

Flotaţia cu aer dizolvat. Pentru a realiza flotaţia cu aer dizolvat se foloseşte


scăderea bruscă a presiunii gazului aflat în echilibru cu apa (detenta), situaţie în care apa
devine complet saturată cu gaz. Deoarece conform legii lui Henry, la echilibru, solubilitatea
unui gaz într-un lichid este cu atât mai mare cu cât presiunea gazului aflat în contact cu
lichidul este mai mare, cu cât detenta (intervalul de presiune pe care se face destinderea) va
fi mai mare, cu atât cantitatea de aer eliberat va fi mai mare. Bulele de aer, care iau naştere
în acest mod, au dimensiuni mici, sub 0,1 mm în diametru, ne mai existând pericolul
forfecării suspensiilor. Condiţia de suprasaturare a apei cu aer se poate obţine:
− prin contact cu aer la presiune de până la 3×105 N/m2, urmată de destindere
bruscă la presiune egală cu cea atmosferică într-o cameră de flotaţie (fig. VIII.9.10);
− introducând apă într-o cameră închisă în care se realizează o depresiune de circa
0,3×105 N/m2 .
Procedeul flotaţiei este de preferat decantării pentru separarea suspensiilor, volumul
de nămol rezultat în prima situaţie reprezentând circa o pătrime din volumul de nămol
format prin decantare.
Bazinele de flotaţie, cunoscute şi sub denumirea de separatoare de grăsimi, pot fi
orizontale sau verticale. Şi în cazul lor este necesară reducerea la minimum a turbulenţei în
zona de separare, motiv pentru care sunt prezente deflectoare cu rol de eliminare a bulelor
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2009

mari. Spuma formată este colectată de o lamă care o conduce spre o gură de evacuare.
Materialele decantabile se depun pe fund, de unde sunt raclate şi evacuate. O instalaţie de
flotaţie cu aer dizolvat sub presiune este prezentată în fig. VIII.9.10. Ea este caracterizată
de timp de staţionare de 5 – 10 min, cantitate de aer 0,2 – 0,8 m3/m3 apă, iar adâncimea apei
este de 1,2 – 2,75 m.

Fig. VIII.9.10. Schema unei instalaţii de flotaţie cu aer sub presiune.

VIII.9.2.2.1.3. Centrifugarea

Centrifugarea reprezintă un proces de separare a suspensiilor din apă sub acţiunea


unei acceleraţii superioare celei gravitaţionale. Ca urmare a acceleraţiei sporite se obţin vi-
teze de sedimentare mai mari şi nămoluri mai compacte, cu conţinut mai ridicat de solide.
Decantoarele de centrifugare sunt constituite dintr-un corp cilindro-conic rotativ, în
interiorul căruia se roteşte cu viteză mai mică un ax melcat. Prin interiorul axului melcat se
introduce apa brută. Sub acţiunea forţei centrifuge, substanţele în suspensie sunt depuse pe
peretele centrifugei, de unde sunt împinse de corpul melcat spre zona conică a centrifugei,
pe unde nămolul este evacuat. Lichidul limpezit, numit lichid centrat, este evacuat pe la
capătul opus al centrifugei. Se pot obţine prin centrifugare concentrate de suspensii de peste
50% substanţă uscată.

VIII.9.2.2.2. Filtrarea
Filtrarea reprezintă un proces de separare a solidelor din lichide prin trecerea
printr-un material poros. În acest mod se pot reţin atât particule de diametru mare, de
ordinul centimetrilor, cât şi particule cu dimensiuni apropiate de cele ale atomilor. În
procesul de prelucrare a apei prin filtrare se înţelege procesul de trecere a apei încărcate cu
suspensii printr-un mediu poros cu o granulozitate astfel aleasă încât să poată reţine aceste
suspensii.
În funcţie de caracteristicile mediului de filtrare se disting mai multe variante de
filtrare, alegerea uneia dintre acestea fiind dependentă de mărimea şi concentraţia
particulelor solide ce trebuiesc separate prin filtrare. Variantele de filtrare cel mai frecvent
întâlnite în practica epurării apelor uzate sunt:
2010 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

− filtrarea prin site, utilizată pentru separarea particulelor grosiere, aflate în


cantităţi mari;
− filtrarea prin straturi granulare, a căror grosime este de ordinul metrilor, se
utilizează pentru apele cu cantităţi reduse de suspensii, la debite mari;
− filtrarea cu prestrat (cu turte), care se aplică în special în cazul concentraţiilor
mari de suspensie (a nămolurilor);
− filtrarea prin membrane, care se utilizează pentru obţinerea unei limpezimi
avansate a apei, în cazul apelor cu cantitate redusă de suspensii.
În funcţionarea unui filtru se disting mai multe perioade, şi anume:
− perioada iniţială, în care sunt reţinute preponderent particulele de dimensiuni mai
mici, mediul de filtrare fiind absolut curat, şi ca urmare limpiditatea apei obţinute este
insuficientă;
− perioada de regim, când, ca urmare a acumulării la suprafaţa filtrului şi în porii
acestuia de impurităţi, este posibilă reţinerea particulelor fine, şi deci apa filtrată va avea o
limpiditate avansată;
− perioada de colmatare, când acumularea impurităţilor obturează practic canalele
de acces ale lichidului, coloana de apă de deasupra filtrului nemaireuşind să învingă
rezistenţele create. În această perioadă debitul de apă filtrată se reduce simţitor, iar apa
filtrată este încărcată de suspensii antrenate din stratul de filtrare.

VIII.9.2.2.2.1. Reţinerea impurităţilor pe grătare şi site

Aceste operaţii fac parte din categoria operaţiilor de îndepărtare a impurităţilor


grosiere din apă prin trecerea acesteia printr-un corp poros. Prezenţa acestor instalaţii la
intrarea apei brute într-o staţie de epurare este absolut necesară, deoarece în acest mod se
evită formarea de depuneri greu de evacuat şi de straturi plutitoare, blocarea sistemelor de
raclare, a pompelor şi a vanelor, a deversoarelor şi gurilor de evacuare, depunerea de
sedimente pe utilajele de aerare. Totodată materialele reţinute formează ele însele straturi
filtrante.

Fig. VIII.9.11. Grătar fix.


Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2011

Grătarele, ce se utilizează pentru reţinerea impurităţilor celor mai voluminoase, se


pot clasifica după mărimea interspaţiilor în:
− grătare rare, cu interspaţii de 40 – 50 mm;
− grătare dese, cu interspaţii de 15 – 20 mm.
Barele grătarelor pot avea diferite profile: triunghiulare, rectangulare, circulare,
elipsoidale, şi pot fi situate în planuri drepte sau curbe, cu înclinaţie de 30 – 90o faţă de
orizontală. Înclinarea grătarelor faţă de orizontală depinde de modul în care grătarele sunt
curăţate. Cele curăţate manual au o înclinaţie de 30–75o, iar cele curăţate mecanic au o
înclinaţie de 45 – 90o. Viteza de trecere a apei printre barele grătarului trebuie să fie de
maximum 1 m/s, iar viteza de trecere a apei prin canalul de colectare de cel puţin 0, 4 m/s,
pentru ca, pe de-o parte, corpurile plutitoare să nu fie antrenate printre barele grătarului, iar
pe de altă parte să se evite depunerile de material în canal. Un grătar fix este prezentat în
fig. VIII.9.11.
Sitele se utilizează pentru reţinerea impurităţilor nedizolvate de dimensiuni mai
mici. Ele pot fi realizate din table metalice sau plăci de mase plastice perforate, din ţesături
din fire de oţel sau fibre sintetice, din bare cu secţiune triunghiulară. Sitele pot fi statice sau
mobile. Un grad înalt de îndepărtare a solidelor se realizează utilizând site vibratoare. O
astfel de sită este antrenată în mişcare de rotaţie, vibraţiile fiind produse de o greutate
excentrică. În acest mod solidele sunt antrenate spre periferia sitei de unde sunt colectate.
O variantă de sită cu largă aplicabilitate în epurarea apelor uzate este cea formată din
bare cu secţiune triunghiulară, cu baza triunghiurilor în exterior, ce poartă denumirea de sită
cu efect Coandă (fig. VIII.9.12). Distanţa dintre bare este de 0,3–3 mm, iar panoul ce
cuprinde sitele se găseşte înclinat cu 30–60o faţă de orizontală. Apa brută este distribuită
uniform pe lăţimea panoului sitei prin deversare dintr-o cameră de alimentare, şi trece prin
fante, în timp ce impurităţile alunecă pe faţa panoului, fiind colectate la partea inferioară.

Fig. VIII.9.12. Sită cu efect Coandă.

VIII.9.2.2.2.2. Filtre pentru epurarea apelor uzate

Cele mai utilizate filtre pentru epurarea apelor uzate sunt filtrele granulare şi cele cu
prestrat.
2012 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Filtrele granulare se împart, în funcţie de viteza de filtrare, în:


− filtre lente, cu viteză de filtrare de 0,1 – 0,6 m/h;
− filtre rapide, cu viteză de filtrare de 3 – 6 m/h.
Materialul granular folosit poate fi de natură diversă: nisip, antracit, granit.
Dimensiunile granulelor diferă în funcţie de natura filtrului. Astfel, în cazul filtrelor lente,
pe un suport de plăci poroase se găseşte un strat de pietriş, cu dimensiunea granulelor de 7
– 15 mm, care are deasupra un strat de nisip, înalt de 1 – 1, 25 m, cu dimensiunea
particulelor de 0, 5 – 1 mm. În cazul filtrelor rapide dimensiunile granulelor sunt mai mari,
de 1 – 3 mm. O schemă a unui filtru lent este prezentată în fig. VIII.9.13.

4
1

5
6

2
10

3
9

11 8
Fig. VIII.9.13. Schema unui filtru lent:
1 – apă brută; 2 – evacuare apă supernatant; 3 – apă filtrată pentru încărcare; 4 – orificiu pentru
poziţie; 5 – spre canalizare; 6 – aerisire; 7 – orificiu; 8 – apă filtrată din prim filtrat; 9 – apă filtrată
spre rezervor; 10 – nisip; 11 – spre canalizare.

Diferă şi modalitatea de curăţare a celor două tipuri de filtre granulare. Curăţarea


filtrelor lente se face prin înlăturarea unui strat de 2 – 3 cm de la suprafaţa filtrului,
operaţie ce se poate repeta de câte ori este necesar, până la o înălţime a stratului de nisip de
cel puţin 40 cm, când se completează stratul filtrant cu nisip curat. Curăţarea filtrelor rapide
se face prin spălare în contracurent, de jos în sus, după o prealabilă afânare a nisipului prin
insuflare de aer comprimat timp de 5 – 10 minute. În final se face limpezirea cu apă filtrată.
În cursul acestor operaţii se realizează desprinderea şi antrenarea particulelor reţinute de
filtru. La epurarea apelor uzate, în timpul filtrării prin filtre granulare au loc şi procese de
degradare a materialelor de natură organică dizolvate în apă. Câteva tipuri de filtre rapide
sunt prezentate în fig. VIII.9.14.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2013

Filtrele cu prestrat sunt formate din suporturi poroase aşezate într-o carcasă pe care
se depune înainte de începerea filtrării un strat subţire de material filtrant granular cu
dimensiunile granulelor de 5 – 100×10-6 µm. Pentru formarea prestratului se foloseşte cel
mai frecvent pământ de diatomee. Se mai pot folosi cărbune activ, fibre celulozice, fibre de
azbest. Regenerarea filtrului se face prin îndepărtarea turtei de prestrat colmatată cu
materialul reţinut.

Fig. VIII.9.14. Filtre rapide:


a – filtru rapid cu crepine; b – filtru rapid cu plăci poroase; c – filtru sistem A. K. H.;
d – crepină (detaliu);1 – peretele filtrului; 2 – conductă pentru apă de spălare şi aer; 3 – crepine;
4 – golire de fund; 5 – nisip; 6 – apă pentru spălare; 7 – aer pentru spălare;
8 – drenaj cu plăci poroase.

VIII.9.2.2.2.3. Epurarea apelor uzate prin membrane

Cuprinde acele procedee de epurare a apei care presupun utilizarea unei faze care
constituie o barieră pentru unele dintre substanţele prezente în apă, permiţând trecerea apei
purificate. Aceste procedee, ce corespund în general treptei terţiare de epurare, sunt tot mai
utilizate, ca urmare a posibilităţilor de recuperare a apei (circa 90%), a unor produşi chimici
şi a energiei, în condiţiile unei perioade reduse de amortizare a investiţiei. Dintre procesele
de separare prin membrane de interes pentru epurarea apelor uzate rezultate de la finisarea
2014 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

materialelor textile sunt osmoza inversă, nonafiltrarea, ultrafiltrarea şi microfiltrarea. Forţa


ce controlează toate aceste procese este diferenţa de presiune aplicată. Presiunile aplicate în
fiecare caz, precum şi dimensiunile minime ale particulelor ce se separă sunt prezentate în
tabelul VIII.9.7. Este de notat că procesele sunt continue, se pretează la automatizare şi nu
au nevoie de auxiliari chimici.
Tabelul VIII.9.7
Denumirea Presiunea de Dimensiunile
Exemple de particule reţinute
operaţiei lucru, N/m2×10-5 particulelor, m×10-6
Osmoză inversă 20 – 80 < 0,001 Ioni, săruri
Nonafiltrare 10 – 15 < 0, 002 Tensioactivi
Ultrafiltrare 0, 5 – 5 0, 002 – 0, 1 Viruşi, tensioactivi
Coloizi, bacterii, solide în
Microfiltrare 0, 1 – 5 0, 1 – 10
suspensie

Osmoza inversă. Fenomenul de osmoză are loc în cazul a două soluţii de


concentraţii diferite separate de o membrană semipermeabilă, care permite trecerea
solventului pur, dar nu şi a solutului. Se realizează trecerea solventului din soluţia mai
diluată în cea mai concentrată, până la atingerea unui echilibru al concentraţiilor, când se
stabileşte o presiune hidrostatică care se exercită asupra soluţiei mai concentrate şi care
poartă denumirea de presiune osmotică. Dacă asupra soluţiei mai concentrate se exercită o
presiune superioară presiunii osmotice, procesul decurge în sens invers. Acest fenomen
poartă denumirea de osmoză inversă sau suprafiltrare şi poate fi utilizat pentru
demineralizarea apei (fig. VIII.9.15).

Fig. VIII.9.15. Principiul osmozei inverse:


a – osmoză normală în curs; b – echilibru osmotic; c – osmoză inversă.

Primele membrane folosite în acest scop erau din triacetat de celuloză. În momentul
de faţă aria polimerilor ce pot fi utilizaţi în scopul obţinerii de membrane semipermeabile
s-a lărgit mult, utilizându-se poliamide, polisulfone, esteri micşti acetat – butirat de
celuloză, acetat – metacrilat de celuloză în amestec cu acid poliacrilic, amestecuri de acetat
şi nitrat de celuloză ş. a.
Aceste membrane, cu grosime mică, de 0, 2×10-6 m, trebuie să reziste la presiuni ce
pot atinge 100×105 N/m2. În acest scop, se realizează instalaţii care trebuie să satisfacă
următoarele condiţii:
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2015

− să asigure etanşeitate ridicată, inclusiv evitarea amestecului dintre soluţia


concentrată şi cea diluată;
− să aibă o structură cât mai compactă;
− să evite creşterea excesivă a concentraţiei în vecinătatea suprafeţei din amonte a
membranei.
Cele mai utilizate instalaţii de osmoză inversă sunt cele de tip tubular, în care
membrana osmotică este fixată pe suprafaţa exterioară sau interioară a unui tub perforat.
Pentru funcţionarea eficientă a acestor instalaţii o condiţie esenţială este ca apa de tratat să
fi suferit în prealabil o operaţie de îndepărtare a tuturor suspensiilor cu diametru mai mare
de 25 µm.
Calitatea membranelor osmotice pentru suprafiltrare se poate aprecia pe baza
următoarelor caracteristici:
− randamentul filtrării, care este dat de volumul de permeat obţinut pe unitatea de
suprafaţă de lucru a membranei în timp de o oră. Pentru a evidenţia şi influenţa presiunii se
poate raporta suplimentar randamentul filtrării la diferenţa de presiune.
− gradul de demineralizare, care este dat de relaţia:
⎛ c ⎞
A = ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ × 100 (VIII.9.2)
⎝ c1 ⎠
unde: A este gradul de demineralizare, %;
c1 – concentraţia iniţială de săruri în apă, în echivalenţi/l;
c2 – concentraţia de săruri în apa supusă osmozei inverse, în echivalenţi/l;
− selectivitatea, care se exprimă prin raportul dintre gradul de îndepărtare a unei
anumite sări dintr-o soluţie apoasă şi gradul de îndepărtare a clorurii de sodiu dintr-o soluţie
de aceeaşi concentraţie.
Ultrafiltrarea. Reprezintă procesul de separare a substanţelor dizolvate în apă cu
mase moleculare cuprinse între 500 şi 500 000, în urma reţinerii mecanice a particulelor de
poluant de către membrana ai cărei pori au dimensiuni mai mici decât dimensiunile acestor
particule. Polimerii utilizaţi pentru obţinerea membranelor de ultrafiltrare sunt policar-
bonaţi, poliolefine substituite, polielectroliţi. Diferenţa de presiune aplicată în cazul ultra-
filtrării este mai mică decât la osmoza inversă, nedepăşind 5×105 N/m2. Prin ultrafiltrare se
pot separa bacterii, virusuri, amidon, gume, proteine, coloranţi.
Electrodializa. Reprezintă un proces de separare prin membrane în care separarea
nu se face pe baza diferenţei de presiune aplicate, ci în urma acţiunii curentului electric.
Procesul este asemănător procesului de electroliză, cu diferenţa că membranele au
permeabilitate selectivă. Prin electrodializă este posibilă recuperarea unor substanţe utile
din apele uzate: cromaţi, lignină, acizi carbonici (acetic, lactic, citric).
Această metodă de eliminare a sărurilor din apă este puţin utilizată pentru o
purificare avansată a apei, deoarece consumurile energetice sunt foarte ridicate. De aceea ea
se foloseşte în special pentru o demineralizare parţială, pentru obţinerea unei ape complet
demineralizate folosindu-se în continuare metoda cu schimbători de ioni.
Membranele utilizate sunt de două tipuri:
− cationactive, ce permit doar accesul cationilor, şi care se află de partea catodului
în cazul unui dializor cu trei camere;
− anionactive, ce permit doar accesul anionilor.
Aceste membrane selective sunt realizate din răşini schimbătoare de ioni prin turnare
în plăci. Membranele cationactive sunt formate din răşini ce conţin grupe anionice, sulfat
2016 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

cel mai frecvent, iar cele anionice din răşini ce conţin grupe cationice, de N cuaternar cel
mai frecvent.
O singură celulă funcţionează neeconomicos din cauza consumurilor mari de energie
din compartimentul electrozilor pentru deshidratarea ionilor. Dacă numărul de
compartimente dintre electrozi creşte, creşte şi raportul dintre energia consumată pentru
transportul ionilor şi energia consumată pentru deshidratarea acestora. În practică se
folosesc baterii de 50 – 400 de compartimente (fig. VIII.9.16). Succesiunea membranelor în
câmp electric face ca între membrane să se producă adevărate “capcane de ioni”, în care
concentraţia electrolitului creşte mult în comparaţie cu camerele alăturate.

Fig. VIII.9.16. Schema unei instalaţii de electrodializă.

Datele tehnice principale pentru un electrodializator în trei trepte sunt prezentate în


tabelul VIII.9.8.
Tabelul VIII.9.8
Caracteristicile unui electrodializor în trei trepte
Caracteristică Treapta I Treapta II Treapta III
Numărul de pachete de membrane 2 2 1
Numărul de membrane de un fel în pachet 25 25 25
Suprafaţa camerei, cm2 1750 1750 1750
Grosimea camerei între membrane, mm 2 2 2
Numărul de camere de concentrare 50 50 50
Capacitatea camerelor de concentrare, dm3 17,5 17,5 17,5
Numărul de camere de diluare 48 48 48
Capacitatea camerelor de diluare, dm3 16,8 16,8 16,8
Rezistenţa pachetelor la umplerea cu apă, Ω 1–55 3–55 5–105
Intensitate maximă de curent, la o tensiune de
24 8 8
alimentare de 220 V, A

VIII.9.2.2.3. Transferul între faze


Acest grup de procese de epurare a apelor uzate cuprinde procesele de separare în
care impurităţile se găsesc în final într-o fază nemiscibilă cu apa. Dintre aceste procese pot
fi amintite: extracţia lichid – lichid, striparea, distilarea, spumarea, adsorbţia, îngheţarea.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2017

VIII.9.2.2.3.1. Epurarea prin extracţie a apelor uzate

Apa uzată este pusă în contact cu un solvent nemiscibil cu apa şi în care poluantul
care trebuie îndepărtat este mult mai solubil decât în apă. După agitare, pentru realizarea
unei suprafeţe de contact cât mai mari între cele două lichide, se realizează separarea celor
două straturi, urmată de recuperarea solventului.
Epurarea prin extracţie este utilizată pentru recuperarea anumitor produşi valoroşi
din apele uzate, de exemplu a anumitor metale, trecute în prealabil în compuşi organici
solubili în solventul nemiscibil cu apa. Folosind drept solvenţi amine alifatice cu 5–6 atomi
de carbon este posibilă extragerea apei, mult mai solubilă în solvent decât impurităţile,
urmată de separarea prin încălzire, deoarece solubilitatea apei în dizolvant scade odată cu
creşterea temperaturii.
Solvenţii utilizaţi pentru epurarea prin extracţie a apelor uzate trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să posede faţă de impurităţi o afinitate cât mai mare,
comparativ cu cea a apei, să aibă o solubilitate cât mai mică în apă, să dizolve cât mai
puţină apă, să nu formeze emulsii cu apa, să aibă o densitate cât mai diferită de a apei, să nu
sufere transformări chimice în timpul utilizării, să aibă un punct de fierbere cât mai
îndepărtat de cel al apei, să fie ieftini.
Aceste calităţi se regăsesc la hidrocarburile alifatice, cel mai frecvent utilizate fiind
hexanul, izobutilena, izobutanul, folosite pentru îndepărtarea unor poluanţi organici
rezistenţi la epurarea biologică.

Variante de epurare prin extracţie a apelor uzate


Extracţia simplă cu un singur contact. Această variantă de epurare prin extracţie a
apelor uzate constă în agitarea intensă a apei cu solventul, după care lichidul este lăsat să
decanteze, apa şi extractul separându-se în straturi diferite. Solventul din extract este
recuperat prin distilare (fig. VIII.9.17, a). Deşi la o agitare energică şi de durată suficientă
eficacitatea tratamentului extracţiei se apropie de cea teoretică, pentru o separare avansată
a impurităţilor sunt necesare rapoarte foarte mari între volumul de solvent şi cel de apă.

Extracţia simplă cu contact multiplu. Constă în repetarea de mai multe ori a


operaţiilor descrise la varianta de epurare cu un singur contact. Extracţia este mai eficace
dacă se repetă de mai multe ori cu cantităţi mici de solvent decât aceeaşi extracţie realizată
o singură dată cu întreaga cantitate de solvent, deoarece la fiecare adăugare de solvent
proaspăt se stabileşte un nou echilibru între cantitatea de substanţă din apă şi cantitatea de
substanţă (de poluant) ce a trecut în solvent. (fig. VIII.9.17, b).

Extracţia cu contact multiplu în contracurent. Această variantă de epurare prin


extracţie are avantajul de a permite reducerea consumului de solvent. Apa uzată este
introdusă în prima unitate de extracţie, iar solventul proaspăt este introdus în ultima. Apa
parţial epurată şi extractele parţiale circulă în contracurent (fig.VIII.9.17, c).

Extracţia diferenţială în contracurent. Se realizează într-un sistem în care apa şi


solventul circulă în contracurent pe baza diferenţei de densitate într-o coloană cu şicane. În
coloana de extracţie diferenţială echilibrul fazelor nu se realizează în nici un punct al
coloanei. Transferul impurităţilor din apă în solvent se bazează tocmai pe lipsa de echilibru,
care reprezintă forţa motrice ce determină difuzia impurităţilor din apă în solvent
(fig. VIII.9.17, d).
2018 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Fig. VIII.9.17. Variante de extracţie.

VIII.9.2.2.3.2. Striparea

Striparea reprezintă procesul de îndepărtare a substanţelor volatile din apă prin


antrenare cu gaze sau vapori de apă. La contactul apei cu gazul are loc un transfer al
componentului volatil din faza lichidă în faza de gaz, până la stabilirea unui echilibru, când
se atinge un raport stabil între concentraţia compusului volatil în cele două faze. Acest
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2019

raport depinde în principal de pH, temperatură şi de natura compusului volatil, procesul


fiind avantajat de scăderea solubilităţii în apă a substanţei poluante, care se poate realiza
prin ridicarea temperaturii şi frecvent prin modificarea pH-ului. Striparea se poate realiza
utilizând aer sau vapori de apă.
În epurarea apelor uzate striparea cu aer este utilizată în special pentru îndepărtarea
compuşilor organici greu biodegradabili volatili, a amoniacului şi, într-o măsură mai mică,
a hidrogenului sulfurat. Apele uzate supuse stripării reclamă o preepurare, ce urmăreşte în
special îndepărtarea substanţelor solide prin sedimentare sau filtrare, evitându-se astfel
înfundarea duzelor sau depunerea de sedimente pe talere.
Câteva variante de realizare a stripării sunt prezentate în fig. VIII.9.18.

Fig. VIII.9.18. Variante de realizare a epurării prin stripare.


2020 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

În cazul stripării cu abur este posibilă îndepărtarea de compuşi organici volatili


practic nemiscibili cu apa, cum ar fi compuşii organici halogenaţi. Principala caracteristică
pe care trebuie să aibă un compus organic pentru a putea fi îndepărtat prin stripare cu abur o
constituie temperatura de fierbere, care trebuie să fie mai mică de 150oC. Schema unui
proces clasic de stripare cu abur este prezentată în fig. VIII.9.19.

Fig. VIII.9.19. Schema unui proces clasic de stripare cu abur.

VIII.9.2.2.3.3. Distilarea

Distilarea reprezintă procesul de separare prin vaporizare a unui lichid, urmată de


condensarea vaporilor şi de recuperarea condensatului şi a reziduului (dacă este necesar).
Prelucrarea prin distilare a apei uzate permite îndepărtarea totală a materiilor în suspensie
cât şi a celor dizolvate, distrugerea microorganismelor, dar în condiţiile unui foarte mare
consum de energie. Un alt dezavantaj important al acestui procedeu îl constituie cantitatea
mare de apă de răcire pe care o reclamă. Folosirea acestei metode este justificată doar în
cazul în care devine astfel posibilă concentrarea unor efluenţi foarte toxici, care urmează a
fi distruşi prin incinerare, în special în condiţiile în care există surse ieftine de energie
disponibile, cel mai frecvent prin recuperarea căldurii.

VIII.9.2.2.3.4. Îngheţarea
Îngheţarea reprezintă un proces de epurare cu aplicabilitate limitată, fiind
condiţionat de existenţa factorilor naturali care să permită îngheţarea apei, deoarece crearea
artificială a temperaturilor scăzute presupune un consum energetic foarte ridicat. În urma
trecerii apei în stare solidă impurităţile rămân într-o soluţie reziduală concentrată.

VIII.9.2.2.3.5. Adsorbţia
Adsorbţia reprezintă fenomenul de atragere şi reţinere la suprafaţa unei substanţe
solide a unei substanţe dizolvate sau a unui gaz. Substanţa la suprafaţa căreia se produce
sorbţia poartă denumirea de adsorbant, iar substanţa care se adsoarbe se numeşte adsorbat.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2021

Pentru ca procesul să fie economic, viteza de adsorbţie trebuie să permită atingerea


condiţiilor apropiate celor de echilibru în cel mult o oră.
Cel mai frecvent utilizat adsorbant este cărbunele activ, obţinut din materiale
vegetale prin încălzire la temperaturi ridicate în spaţiu închis, cu sau fără adaos de
substanţe anorganice (ZnCl2, MgCl2, CaCl2, H3PO4 etc.) urmată de activare prin tratare cu
vapori de apă, oxizi de carbon, cu aer sau clor. Se obţin astfel granule străbătute de un
număr mare de canale şi pori. Cărbunele activ se utilizează fie sub formă de granule
(diametru 1 – 6 mm), fie sub formă de pulbere (diametru 0,1 – 0,5 mm).
Alţi adsorbanţi folosiţi sunt silicagelul, care este bioxid de siliciu amorf obţinut prin
deshidratarea blândă a acidului silicic, cocsul, cenuşile fine de la arderea combustibililor
solizi, zgurile metalurgice, rumeguşul, turba.
În prelucrarea apelor uzate adsorbţia se foloseşte în cazul în care se urmăreşte
reţinerea unor poluanţi prezenţi în cantitate foarte mică, dar a căror toxicitate face absolut
necesară îndepărtarea lor (pesticide, coloranţi, fenoli etc.) şi este precedată de o preepurare,
care constă în:
− egalizarea debitelor şi concentraţiilor;
− filtrarea în vederea eliminării solidelor în suspensie (concentraţia acestora trebuie
să fie mai mică de 50 mg/l);
− ajustarea pH-ului – adsorbţia compuşilor organici în formă neionizată este mai
mare;
− ajustarea temperaturii – temperaturile mai scăzute sunt preferabile.
Realizarea practică a epurării prin adsorbţie se poate face în două variante:
− static, când adsorbantul fin divizat este agitat cu apa şi după un anumit timp este
separat prin decantare sau filtrare şi apoi trecut la regenerare;
− dinamic, când apa brută străbate în flux continuu un strat fix, mobil sau fluidizat
de adsorbant.
Această a doua variantă este cea mai folosită. Ea utilizează straturi de cărbune activ
de 1 – 3 m, granulaţia fiind de 0,5 – 2 mm, iar viteza de trecere a apei este de 5 – 30 m/h.
După adsorbţia unei mase de impurităţi reprezentând circa 5% din masa sa,
adsorbantul este epuizat şi el este fie înlocuit, în cazul adsorbanţilor ieftini, fie regenerat
prin tratare la 900o în atmosferă controlată de aer şi vapori de apă (fig. VIII.9.20).
Adsorbţia pe cărbune activ poate fi combinată cu epurarea biologică cu nămol activ,
în special în cazul apelor uzate cu concentraţii şi compoziţii variabile de compuşi organici
refractari la epurarea biologică. Cărbunele activ este în acest caz adăugat direct în bazinul
de aerare în doze de 20 – 200 mg/l, adsorbţia şi oxidarea biologică având loc simultan.
Schema acestui proces este prezentată în fig. VIII.9.21.
Condiţiile de tratare care asigură obţinerea de rezultate optime sunt prezentate în
tabelul VIII.9.9.
Tabelul VIII.9.9
Parametri ce asigură efecte optime de epurare prin adsorbţie
Doza de cărbune Vârsta nămol Timpul de Debitul de Tempera-
Bazinul
activ (mg/l) activ (zile) staţionare (h) aer (l/min) tura (oC)
1 70 29 8 5 20
2 23 16 2,6 1,7 20
2022 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Fig. VIII.9.20. Schema unei instalaţii de adsorbţie.


Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2023

Fig. VIII.9.21. Schema procesului combinat de epurare biologică cu nămol activ şi cărbune activ
pulbere.

Utilizarea acestui sistem combinat de epurare permite eliminarea de compuşi


organici greu biodegradabili, cum ar fi: benzen, tetraclorură de carbon, cloroform, fenoli,
pesticide, hidrocarburi organice clorurate.
Similar cu sistemul de epurare prin adsorbţie cu cărbune activ este cel în care se
utilizează drept substanţe adsorbante, răşini sintetice. Schema unei instalaţii ce utilizează
drept adsorbant polistiren pentru îndepărtarea fenolului este prezentată în fig. VIII.9.22.
În tabelul VIII.9.10 sunt prezentate caracteristicile proceselor de îndepărtare prin
adsorbţie utilizând cărbune activ şi răşini sintetice ale unora dintre produsele organice greu
biodegradabile.
Tabelul VIII.9.10
Caracteristici ale proceselor de epurare prin adsorbţie cu cărbune activ şi răşini sintetice
Compus Concentraţia în influent, mg/l Concentraţia în efluent, mg/l
organic Domeniu de VS1=1000 VS=2000 VS=3000
Medie
adsorbit variaţie R2 CA3 R CA R CA
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Tetraclorură de
20450 1700–150000 900 1200 490 1500 55000 560
carbon
Hexaclor etan 104 12–730 0,7 0,2 0,1 0,3 33 1,7
2-cloro-nafta-
18 3–210 <3 <3 <3 <3 <3 <3
lină
Cloroform 1430 46–7100 35 27 670 1200 1100 790
Hexacloro-bu-
266 23–3500 0,3 0,7 0,6 0,1 <0,1 0,5
taienă
Hexacloroci-
1127 70–7500 2,2 3,7 1,5 0,8 2,3 4,2
clopentadien
2024 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Tabelul VIII.9.10 (continuare)


1 2 3 4 5 6 7 8 9
Naftalină 529 3–1600 <3 760 17 <3 <3 <3
Tetraclor-
34 0,9–290 0,3 <0,1 2,2 <0,1 5,5 0,4
etilenă
Toluen 2360 50–8900 10 <3 45 22 1200 170
Aldrin 84 21–320 1 2,4 1,7 0,11 0,3 0,3
Dieldrin 28 1–130 0,6 1,6 0,2 0,2 4,1 2,2
Clordan 217 1–1300 <0,1 13 0,2 0,1 2,3 2,7
Edrin 123 7–810 1,9 7,6 1,2 0,9 2,5 5,1
Heptaclor 40 55–190 1,7 3,5 0,8 0,8 1,4 3,8
1
VS = volumul stratului în m3 apă/ m3 adsorbant
2
R = răşină sintetică
3
C = cărbune activ

Fig. VIII.9.22. Schema unei instalaţii de adsorbţie cu răşini sintetice.


Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2025

VIII.9.2.3. Procese chimice de epurare a apelor uzate


Reprezintă acea categorie de procese de epurare a apelor uzate în cursul cărora
poluanţii suferă transformări chimice în scopul facilitării separării sau a reducerii
caracterului lor nociv. În această categorie intră procesele de neutralizare, oxidare şi
reducere, coagulare şi floculare, precum şi cele de schimb ionic.

VIII.9.2.3.1. Neutralizarea
Neutralizarea are drept scop corectarea pH-ului apei uzate, aducându-l la o valoare
cât mai apropiată de zona neutră, pentru a preveni astfel distrugerea florei şi faunei
acvatice, cât şi corodarea materialelor cu care apa uzată vine în contact.
Pentru neutralizarea apelor uzate se poate acţiona în următoarele modalităţi:
− neutralizarea reciprocă a apelor uzate acide şi alcaline, atunci când ele rezultă de
la aceeaşi întreprindere sau de la întreprinderi apropiate. Presupune colectarea apelor acide
şi alcaline în bazine separate, din care se face amestecul în vederea neutralizării în proporţia
ce depinde de concentraţia fiecăreia şi de debitul mediu.
− folosirea pentru neutralizare a unor deşeuri industriale: nămolurile de la fabricile
de sodă sau de la producerea acetilenei din carbid, gaze de ardere bogate în dioxid de
carbon, acizi reziduali de la sulfonare etc.
− folosirea de substanţe cu caracter bazic, respectiv acid.
Atât în cazul neutralizării apelor acide, cât şi în cazul neutralizării celor alcaline,
caracterul variabil al concentraţiei de acizi sau alcalii face absolut necesară dozarea
automată a reactivilor care se adaugă. O schemă de principiu a unei instalaţii de
neutralizare este prezentată în fig. VIII.9.23.

Fig. VIII.9.23. Instalaţie de neutralizare.

VIII.9.2.3.1.1. Neutralizarea apelor acide

Neutralizarea apelor acide se poate realiza folosind următoarele substanţe:


1. Piatra de var (calcarul), a cărei reactivitate diferă în funcţie de tipul carbonatului
de calciu natural, se foloseşte sub formă de granule cu diametrul de până la 0,5 mm, care se
2026 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

adaugă în apa acidă în cantitate stoechiometrică, asigurând neutralizarea completă în 10 –


15 min. Folosirea pietrei de var se recomandă pentru neutralizarea apelor a căror conţinut în
acizi nu depăşeşte 0,5%. Nu se poate folosi carbonat de calciu, pentru neutralizare, în
următoarele situaţii:
− la apele uzate ce conţin acid sulfuric, deoarece se formează sulfat de calciu, greu
solubil, care împiedică contactul ulterior dintre apa acidă şi carbonat:
CaCO 3 + H 2 SO 4 → CaSO 4 + CO 2 + H 2 O

− la apele uzate ce conţin acizi clorhidric sau azotic, în concentraţie mai mare de
1,2%, din cauza degajării masive de CO2 care incomodează contactul carbonat-apă uzată;
− la apele ce conţin ioni ai metalelor grele, deoarece se formează pelicule de
hidroxizi pe suprafaţa granulelor.

2. Hidroxidul de calciu poate fi utilizat în două forme:


− ca var stins, deci sub formă de praf, când manipularea, transportul şi dozarea
sunt comode, iar durata de decantare şi volumul de sedimente sunt reduse;
− ca lapte de var, deci suspensie de hidroxid de calciu în apă, folosită în
concentraţie de 5 – 10%. Hidroxidul de calciu se adaugă cu circa 5% mai mult decât rezultă
din calculul stoechiometric. Timpul de reacţie este de 5 min, în cazul prezenţei metalelor
grele durata trebuind prelungită până la 30 de min. O instalaţie de neutralizare a apelor
uzate acide cu lapte de var cuprinde: o instalaţie pentru pregătirea neutralizantului (pentru
stingerea varului), rezervoarele de neutralizant(de lapte de var), dispozitive de dozare,
bazine de amestecare, camere de reacţie şi decantoare.

3. Hidroxidul şi carbonatul de sodiu prezintă avantajul formării unor sedimente mai


puţin voluminoase decât în cazul compuşilor similari de calciu, dar au dezavantajul costului
mai ridicat în comparaţie cu aceştia.

VIII.9.2.3.1.2. Neutralizarea apelor alcaline

Primele procese de neutralizare au fost realizate cu acid sulfuric sau acid clorhidric.
La folosirea acidului sulfuric cheltuielile sunt mai reduse, dar există dezavantajul încărcării
apelor uzate cu ioni sulfat, mult peste limita de 1000 mg/l, fixată pentru a preveni corodarea
utilajelor şi a echipamentelor auxiliare.
Utilizarea dioxidului de carbon pentru neutralizarea apelor uzate permite evitarea
acestor riscuri, în condiţiile unor cheltuieli comparabile cu cele necesare în cazul utilizării
acidului sulfuric. În urma reacţiei dioxidului de carbon cu hidroxizii alcalini, pH-ul poate
scădea la 8,5 sau mai mult:
CO 2 + 2NaOH → Na 2 CO 3 + H 2 O

Reacţia teoretică indică un necesar de 1,1 kg dioxid de carbon pentru a neutraliza


1 kg de hidroxid de sodiu, în practică folosindu-se un exces de 10 – 20%.
Neutralizarea apelor alcaline se poate realiza cu cheltuieli reduse, folosind gazele de
ardere provenite de la arderea petrolului, a gazelor naturale sau a combustibililor solizi.
Aceste gaze, disponibile gratuit în cantitate mare, conţin între 7 şi 14% în volum dioxid de
carbon şi permit neutralizarea eficientă a apelor uzate acide. Deşi de regulă calde, aceste
gaze nu ridică decât în foarte mică măsură temperatura apei tratate (sub 0,2oC).
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2027

VIII.9.2.3.2. Tratarea cu agenţi oxidanţi sau reducători a apelor


uzate
VIII.9.2.3.2.1. Epurarea prin reacţii de oxidare

În cazul prezenţei în apa uzată a unor substanţe organice rezistente la degradarea


biologică sau a unor substanţe anorganice nedorite se poate realiza prin oxidarea chimică
trecerea lor în produşi finali de oxidare sau în specii intermediare nedăunătoare. Dintre
substanţele anorganice ce se pot îndepărta prin oxidare chimică se pot enumera manganul,
fierul, sulfurile, sulfaţii, cianurile, iar dintre substanţele organice detergenţii, coloranţii,
aldehidele, fenolii.
Cele mai importante sisteme de oxidare utilizate în epurarea apelor uzate sunt:

Apa oxigenată este folosită în asociaţie cu un catalizator pentru accelerarea reacţiei


de descompunere, când se formează radicali ⋅OH, care reprezintă factorul activ în oxidare.
Drept catalizator se folosesc cel mai frecvent săruri de fier divalent (reactivul Fenton).
Produşii de descompunere finală a sistemelor catalitice cu apă oxigenată sunt apă, oxigen şi
hidroxid feric, acesta din urmă acţionând ca un coagulant, deci facilitând îndepărtarea
particulelor în suspensie. Acţiunea radicalilor hidroxil asupra compuşilor organici se
manifestă prin formarea intermediară de hidroperoxizi, care se scindează cu rezultatul
formării de radicali şi accelerarea procesului de autooxidare. Pentru accelerarea reacţiei de
descompunere se poate utiliza şi iradierea cu radiaţii UV. Schema unei astfel de instalaţii
este prezentată în fig. VIII.9.24.

Fig. VIII.9.24. Schema oxidării cu apă oxigenată în prezenţă de catalizatori metalici:


1 – vas depozitare substanţe cu caracter bazic; 2 – vas depozitare apă oxigenată;
3 – vas depozitare apă uzată; 4 – pompă centrifugă; 5 – reactor de oxidare. 6 – pompă centrifugă;
7 – vas pentru îndepărtarea ionilor metalici; 8 – pompă centrifugă; 9 – filtrare.

Domeniul optim de pH pentru utilizarea apei oxigenate în amestec cu săruri feroase


este 3 – 4, iar temperatura de 80...100oC, când circa 30% dintre substanţele organice
biorezistente sunt trecute în dioxid de carbon şi apă. Pe această cale s-a realizat îndepărtarea
tensidelor alchil-fenol-etoxilate în proporţie de peste 98%.
Ozonul este un foarte eficient oxidant al substanţelor organice biorezistente din apă,
având totodată avantajul unor costuri mai reduse decât în cazul folosirii apei oxigenate. Prin
ozonizare, se realizează importante efecte bactericide şi virucide, ca urmare a proprietăţilor
ozonului de a distruge direct proteinele şi aminoacizii.
În practica epurării apelor uzate, ozonul este utilizat sub formă de aer îmbogăţit cu
ozon, obţinut prin trecerea unui curent de aer perfect uscat (uscare realizată prin răcire sau
folosind adsorbanţi poroşi) printr-un condensator coaxial sau plan cu ajutorul curentului
2028 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

electric alternativ de joasă frecvenţă şi tensiune înaltă (până la 30000 de V). Aerul ozonizat
este introdus în apă, când are loc transferul ozonului din faza gazoasă în cea lichidă. Se
poate realiza simultan şi iradierea cu radiaţii UV, ca în cazul procedeului Ultrox
(fig. VIII.9.25).

Fig. VIII.9.25. Schema procedeului Ultrox:


1 – pompă pentru admisia apei uzate; 2 – distribuitor de lichid; 3 – reactor; 4 – lămpi UV;
5 – separator gaz - lichid.

Descărcările Corona generează în vapori de apă, la frecvenţe şi tensiuni foarte mari,


radicali hidroxil, care acţionează ca şi în cazul apei oxigenate asupra substanţelor organice.
Acest procedeu este recomandabil doar în cazul efluenţilor ce necesită numai 10 – 20 mg/l
oxigen pentru oxidare.
Clorul şi compuşii cu clor au o acţiune mai puţin energică decât oxidanţii cu
oxigen activ. Transformarea substanţelor organice din apă nu are loc în acest caz până la
compuşi simpli (dioxid de carbon şi apă), frecvent rezultând molecule organice cu gust şi
miros particular. Deoarece gradul de distrugere prin oxidare cu clor a substanţelor organice
este mai mic decât cel realizat cu compuşii cu oxigen activ şi pentru că produşii de oxidare
cu clor pot fi toxici, acest procedeu nu este recomandabil pentru îndepărtarea substanţelor
organice biorezistente din apă. Poate fi în schimb utilizat pentru îndepărtarea hidrogenului
sulfurat, a nitriţilor, amoniacului, cianurilor. Oxidarea cianurilor cu clor are loc în două
etape, la limită formându-se clor molecular:

CN + OCl − → OCN − + Cl −
2 − OCN + 4OCl − → N 2 + 2CO 32− + 4Cl −

VIII.9.2.3.2.2. Epurarea prin reacţii de reducere


Au o utilizare mai restrânsă decât cele de oxidare. Pot fi folosite în cazul apelor ce
conţin combinaţii ale cromului (cromaţi şi bicromaţi), pentru transformarea nitroderivaţilor
în amine, pentru decolorarea apelor uzate, pentru insolubilizarea unor ioni metalici (cupru,
argint). Cei mai folosiţi agenţi reducători sunt sărurile feroase, sulfiţii, tiosulfiţii,
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2029

hidrosulfitul de sodiu. Un caz tipic este reducerea cromului hexavalent la crom trivalent,
care este în continuare precipitat sub formă de hidroxid folosind sulfat feros:
Cr2 O 72− + 6FeSO 4 + 7H 2 SO 4 ⇔ Cr2 (SO 4 )3 + 3Fe 2 (SO 4 )3 + 7H 2 O + SO 24−

VIII.9.2.3.3. Epurarea apelor uzate prin coagulare şi floculare


Prin tratarea chimică prin coagulare şi floculare are loc o reducere importantă a
turbidităţii, precum şi a culorii apei. Totodată sunt îndepărtate o parte din substanţele
organice şi bacteriile prezente, antrenate de flocoanele care se depun. Procedeul de
coagulare – floculare este întrebuinţat în cazul în care este necesar un grad de epurare
intermediar între cel realizabil prin simpla decantare şi cel ce se poate obţine prin epurare
biologică. Prin coagulare se pot obţine reduceri cu 90% ale suspensiilor din apă şi cu 50%
ale consumului biochimic de oxigen.

VIII.9.2.3.3.1. Agenţi de coagulare


Pentru realizarea coagulării, deci a destabilizării sistemelor coloidale prin
neutralizarea încărcării electrice din stratul de adsorbţie, se utilizează agenţi de coagulare,
care sunt săruri ale acizilor tari şi ale bazelor slabe (frecvent, săruri de aluminiu sau fier).
Eficienţa agentului de coagulare creşte o dată cu valenţa ionului metalic. Marea majoritate a
coloizilor prezenţi în apele uzate au încărcare negativă. Prezenţa ionilor de semn opus
semnului particulei coloidale va micşora valoarea potenţialului electrocinetic sub valoarea
critică, permiţând coagularea. Acest efect va fi cu atât mai pronunţat cu cât sarcina ionului
metalic va fi mai mare. Astfel, eficienţa unei sări a unui metal trivalent va fi de 500 de ori
mai mare decât cea a sării unui metal monovalent.
Dintre sărurile de aluminiu, cele mai folosite drept coagulant sunt:
Al2(SO4)3.18H2O, AlCl3.6H2O, alaunul de aluminiu şi sodiu (potasiu), aluminatul de
sodiu. Sărurile de aluminiu acţionează prin produşii de hidroliză, care constituie elementul
activ al coagulării şi care se formează în domeniul de pH 6,5 – 8,1.
Solubilitatea în apă şi densitatea soluţiilor pentru Al2(SO4)3 sunt prezentate în
tabelele VIII.9.11 şi VIII.9.12.
Tabelul VIII.9.11
Temperatură Solubilitate Conţinut Temperatură Solubilitate Conţinut
o o
C g/100 g apă % C g/100 g apă %
0 31,2 23,8 40 45,6 31,3
20 36,3 26,5 60 58,1 36,7
25 38,3 27,7
Tabelul VIII.9.12
3
Concentraţie, % Densitate, kg/m Concentraţie, % Densitate, kg/m3
1 1009 14 1152
2 1019 16 1176
3 1029 18 1201
4 1041 20 1226
5 1051 22 1252
6 1061 24 1278
8 1083 26 1306
10 1105 28 1333
12 1129
2030 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

La scăderea temperaturii sub 10oC procesul de coagulare se înrăutăţeşte ca urmare a


scăderii vitezei de hidroliză a sărurilor de aluminiu, precum şi a stabilităţii soluţiilor
coloidale ale produşilor de hidroliză ale sărurilor de aluminiu. Pentru a evita aceste
neajunsuri se recomandă:
− alcalinizarea suplimentară a apei, evitându-se formarea aluminaţilor;
− agitarea mai intensă;
− adăugarea de substanţe auxiliare cum ar fi: argile bentonice, acizi silicici;
− mărirea dozei de coagulant.
Prin adaos de cărbune activ în proporţie de 1 – 3%, creşte eficacitatea coagulării prin
creşterea capacităţii de adsorbţie a impurităţilor din apă de către flocoane, înregistrându-se
totodată o ameliorare a proprietăţilor organoleptice ale apei.
Tabelul VIII.9.13
Solubilitatea sulfatului feros şi a clorurii ferice în funcţie de temperatură
Sulfat feros Clorură ferică
Temperatură
o Solubilitate Conţinut Solubilitate Conţinut
C
g/100 g apă % g/100 g apă %
0 15,65 13,5 74,5 42,7
10 20,50 17,0 – –
20 26,58 21,0 91,9 47,9
30 33,00 24,8 101,4 58,0
40 40,30 28,8 106,6 73,8
50 48,60 32,7 – –
60 – – 373,0 78,9

Tabelul VIII.9.14
Densitatea soluţiilor de sulfat feros şi clorură ferică
Concentraţie, Densitate, kg/m3
% Sulfat feros Clorură ferică
1 1008,5 1007
2 1018 1015
4 1037,5 1032
6 1057,5 1049
8 1078,5 1069
10 1100 1085
12 1122 1104
14 1144,5 1123
16 1167,5 1142
18 1190,5 1162
20 1243,5 1182

Sărurile de fier cel mai frecvent utilizate drept coagulanţi sunt FeSO4.7H2O,
Fe2(SO4)3.nH2O, FeCl3.nH2O. Sărurile de fier divalent trec în fier trivalent, această oxidare
putând avea loc, în cazul apelor bogate în oxigen, pe baza oxigenului dizolvat, sau, în cazul
unei insuficiente prezenţe a oxigenului în apă, prin adăugarea unui agent de oxidare (pe
bază de clor cel mai frecvent). Utilizarea sărurilor de fier ca agenţi de coagulare asigură
unele avantaje, cum ar fi:
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2031

− viteză de depunere mai mare a flocoanelor, deci reducerea duratei de sedimentare


şi a volumului bazinelor de decantare, ca urmare a greutăţii specifice mai mari a produşilor
de hidroliză ferici;
− domeniul de pH de coagulare mult mai larg al sărurilor de fier(3 – 10) în
comparaţie cu cele de aluminiu;
− viteza de hidroliză a sărurilor ferice mult mai puţin influenţată de temperatură;
− favorizarea de către hidroxidul feric a oxidării unor substanţe organice (fenol, de
exemplu), de către oxigenul din apă.
Solubilitatea în funcţie de temperatură şi densitatea soluţiilor pentru sulfatul feros şi
clorura ferică sunt prezentate în tabelele VIII.9.13 şi VIII.9.14.

VIII.9.2.3.3.2. Agenţi de floculare

Pentru accelerarea procesului de coagulare se pot introduce în apa uzată adjuvanţi de


coagulare, ce mai poartă denumirea de floculanţi sau agenţi de floculare. Aceştia participă
la accelerarea fenomenelor de transport care concură la realizarea coagulării. Rolul
adjuvanţilor de coagulare se manifestă în prevenirea formării flocoanelor fine, ce
sedimentează greu, ca urmare a existenţei unei încărcări reziduale pozitive pe suprafaţa
complexelor de coagulant. Cei mai utilizaţi adjuvanţi de floculare sunt:
Argilele minerale (bentonitele) – silicaţi de aluminiu hidrataţi, se folosesc de obicei
ca agenţi de coagulare.
Acizii silicici constituie unii dintre cei mai utilizaţi adjuvanţi de coagulare. Prin
eliminarea de apă dintre mai multe molecule de acid silicic pe seama grupelor hidroxil din
interiorul lanţului de siliciu şi oxigen, se ajunge la o macromoleculă tridimensională,
numită frecvent silice activă. Silicea activă este un coloid liofil încărcat negativ, format prin
neutralizarea silicatului de sodiu cu soluţii diluate de clor, acid sulfuric sau sulfat de
amoniu. Iniţial soluţia de silicat se diluează la 1,5% oxid de siliciu (verificarea se face
densimetric, conform datelor din tabelul VIII.9.15), după care se adaugă agentul de
neutralizare. Solul format se diluează, mai departe pentru a permite o stabilitate mai
îndelungată. Adăugat imediat după dozarea agentului de coagulare, pe micelele de acizi
polisilicici se adsorb particulele produşilor de hidroliză ale coagulantului, încărcate cu
particulele coloidale din apă. Se formează astfel flocoane grele, uşor decantabile. Influenţa
pH-ului în desfăşurarea acestor fenomene este redusă. Principalul dezavantaj al folosirii
acizilor polisilicici îl constituie pericolul gelifierii. În general, acizii polisilicici dau bune
rezultate la tratarea apelor cu turbiditate ridicată.
Tabelul VIII.9.15
Densitatea soluţiilor de silicat de sodiu
Concentraţie în Densitate la 18oC Concentraţie în Densitate la 18oC
silicat, % kg/m3×10-3 silicat, % kg/m3×10-3
1 1,0094 18 1,2123
2 1,0203 20 1,2385
4 1,0425 22 1,2653
6 1,0652 24 1,2926
10 1,1220 26 1,3204
12 1,1365 30 1,3775
14 1,1613 32 1,4068
16 1,1866
2032 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Agenţi de floculare organici naturali sunt extraşi din plante sau din organisme
animale. Din prima categorie fac parte polizaharidele, frecvent utilizaţi fiind amidonul
(asociat cu sărurile de Al, doza optimă fiind de 1 – 10 g/m3) şi dextranul. Alginaţii de sodiu
se utilizează în special asociaţi cu săruri ferice, concentraţia optimă fiind de 0,5 – 2 g/m3.
Bune caracteristici de adjuvant de coagulare prezintă şi carboximetil celuloza. Un
polielectrolit natural de provenienţă animală este colagenul, care formează flocoane cu
viteză mare de sedimentare.
Agenţi de floculare sintetici sunt polielectroliţi obţinuţi prin reacţii de polimerizare.
Cei anionici, sunt caracterizaţi prin existenţa unor grupări chimice care adsorb grupe
ionizate pozitiv, ceea ce conduce la extinderea polimerului. Cei mai frecvenţi sunt
copolimerii acrilat – acrilamidă, poliacrilamide, acizi polivinilsulfonici, acizi polistiren-
sulfonici.
Agenţii de floculare sintetici cationici acţionează în principal drept coagulanţi. Au
mase moleculare mai mici, de până la 1000000, iar grupările cu caracter pozitiv sunt cel
mai frecvent grupări de amoniu cuaternar. Sunt activi în mediu acid. Cei mai utilizaţi sunt
polietilendiaminele şi clorhidraţii de polivinilamoniu.
Floculanţii sintetici neionici nu prezintă grupe funcţionale ionizabile. Din această
categorie fac parte poliacrilamide cu masa moleculară de până la 15000000.

VIII.9.2.3.3.3. Factori care influenţează coagularea

Doza de coagulant. Este determinantă pentru eficacitatea epurării. Pentru


determinarea preliminară a dozei optime se pot folosi formulele (VIII.9.3) – (VIII.9.5) sau
datele cuprinse în tabelul VIII.9.16.
Tabelul VIII.9.16
Doza de sulfat de aluminiu în funcţie de conţinutul de suspensii
Conţinut în materii în suspensie, mg/l Al2(SO4)3, mg/l
Sub 100 25 – 35
101 – 200 30 – 45
201 – 400 40 – 60
401 – 600 45 – 70
601 – 800 55 – 80
801 – 1000 60 – 90
1001 – 1400 65 – 105
1401 – 1800 75 – 115
1801 – 2200 80 – 125
2201 – 2500 90 – 135

D = k1 T (VIII.9.3)

D = k2 C (VIII.9.4)

D = k 3 SO (VIII.9.5)
în care: D este doza optimă de coagulant, în mg/l;
T – turbiditatea apei, în grame SiO2;
C – culoarea apei, în grade Pt-Co;
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2033

SO – conţinutul de substanţe organice, în mg O2/l.


Valoarea constantelor poate fi:
k1 = 4 – 12, atunci când factorul determinant este turbiditatea;
k2 = 4, atunci când factorul determinant este culoarea;
k3 = 8, atunci când factorul determinant este concentraţia de substanţe organice.Dacă
se foloseşte drept coagulant clorura ferică sau sulfatul feric, doza se micşorează cu 15 –
20% faţă de cea indicată în tabelul VIII.9.16.
În etapa a doua, doza optimă de coagulant se determină experimental în laborator,
prin adăugarea de cantităţi crescătoare de coagulant (reprezentând 0,2; 0,4; 0,6; 0,8; 1,0; 1,2
din doza preliminară) în pahare ce conţin aceeaşi cantitate de apă, urmată de agitare rapidă
(160 ture/min) timp de 3 min, apoi lentă (40 ture/min) timp de 5 min şi 15 min de
decantare. În final se determină valoarea turbidităţii pentru supernatantul din fiecare pahar.
Doza de coagulant pentru care reducerea turbidităţii este bruscă şi a cărei valoare nu
depăşeşte 20 gr SiO2 indică doza optimă.
Valoarea pH-ului. Fiecare coagulant are un interval optim de pH pentru hidroliză.
pH-ul poate influenţa nu numai procesul de coagulare propriu-zis, ci şi caracteristicile fazei
dispersate în apă, căreia îi poate modifica gradul de dispersie (de exemplu acizii humici, ce
formează la pH acid soluţii coloidale, iar la pH alcalin trec în humaţi alcalini solubili).
Alcalinitatea apei. Rezerva alcalină a unei ape determină capacitatea hidrolitică a
coagulanţilor folosiţi. Bicarbonaţii de calciu şi magneziu care dau alcalinitatea apei (şi
duritatea temporară) reacţionează cu coagulantul. În cazul sulfatului de aluminiu ecuaţiile
reacţiilor ce au loc sunt următoarele:
Al 2 (SO 4 )3 + 3Ca (HCO 3 )2 → 3CaSO 4 + 2Al(OH )3 + 6CO 2
Al 2 (SO 4 )3 + 3Mg(HCO 3 )2 → 3MgSO 4 + 2Al(OH )3 + 6H 2 O

Cunoscând duritatea temporară a apei şi doza de coagulant se poate calcula doza de


var necesară pentru alcalinizare suplimentară. Se ţine seama de faptul că pentru mersul
corect al reacţiei trebuie să se asigure 2 grade de duritate în plus. Formula de determinare a
necesarului de var pentru alcalinizare este:
G = (0,5a − 10 x + 20 ) (VIII.9.6)

unde: G este doza de var, în mg/l;


a – doza de sulfat de aluminiu, în mg/l;
x – alcalinitatea, în grade.
Solubilitatea oxidului de calciu, în funcţie de temperatură, este prezentată în
tabelul VIII.9.17. Tabelul VIII.9.18 indică densitatea şi concentraţia laptelui de var, la
temperatura de 20oC.
Tabelul VIII.9.17
Solubilitatea oxidului de calciu în funcţie de temperatură
o
Temperatura, C CaO dizolvat, mg/l Temperatura, oC CaO dizolvat, mg/l
0 1430 50 950
10 1330 60 860
20 1230 70 760
30 1130 80 670
40 1040 100 490
2034 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Tabelul VIII.9.18
o
Densitatea şi concentraţia laptelui de var, la temperatura de 20 C.
Conţinut CaO Densitatea laptelui Conţinut Ca(OH)2,
în g/l în % de var, g/ml %
10 0,99 1,009 1,31
20 1,96 1,017 2,59
30 2,93 1,025 3,87
40 3,88 1,032 5,13
50 4,81 1,039 6,36
60 5,74 1,046 7,58
70 6,65 1,054 8,79
80 7,54 1,061 9,96
90 8,43 1,068 11,14
100 9,30 1,075 12,29
120 11,01 1,09 14,55
150 13,5 1,19 17,84

Conţinutul mineral al apei. Se manifestă prin raportul (Na+K)/(Ca+Mg). Când


sunt utilizaţi sulfatul feros sau sulfatul de aluminiu drept coagulanţi, o parte din cantitatea
de calciu şi magneziu poate precipita sub formă de sulfaţi greu solubili. Evaluarea exactă a
gradului de mineralizare a apei se poate face prin măsurarea conductibilităţii.
Temperatura. Se manifestă asupra capacităţii de adsorbţie a impurităţilor de către
flocoanele formate prin hidroliza coagulantului, cât şi asupra vitezei de hidroliză. În cazul
conducerii procesului de coagulare la temperaturi scăzute este necesară compensarea
scăderii vitezei de hidroliză fie prin alcalinizare mai accentuată, fie prin mărirea dozei de
coagulant.

VIII.9.2.3.3.4. Instalaţii pentru coagulare-floculare

Procesul de coagulare – floculare se realizează în instalaţii care cuprind: separatoare


cu grătare; bazin de egalizare a debitului; bazin de preparare a soluţiei de tratare; pompe
dozatoare; cameră de amestecare; bazin de reacţie; decantor; instalaţii de deshidratare a
nămolului.
Bazinele de amestec trebuie să asigure un gradient de viteză mare, care să permită
dispersarea cvasi-instantanee a reactivului. Principalele tipuri de camere de reacţie sunt cu
agitatoare mecanice şi turbionare.
Camerele de amestec cu agitatoare mecanice sunt bazine închise sau deschise din
beton, cilindrice sau cubice, echipate cu dispozitive mecanice de amestec. (fig. VIII.9.26).
Viteza de rotaţie a agitatorului (ce poate fi cu palete, cu discuri sau cu elice) trebuie să
creeze un gradient de viteză de 250 – 1000 s-1.
Camerele de amestec turbionare sunt reactoare cilindrice închise din material plastic
sau oţel protejat la coroziune, care pot funcţiona sub presiune (fig. VIII.9.27). Amestecul se
realizează numai pe cale hidraulică, gradientul de viteză fiind de 600 s-1, iar timpul de
staţionare de 2 minute. Dacă reactorul este echipat cu un regulator de pH, poate fi folosit şi
pentru alte tratamente chimice.
În unele cazuri pentru a elimina această construcţie care introduce pierderi mari de
sarcină se poate recurge la injectarea soluţiei de coagulant în conducta de transport.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2035

Injectarea directă a reactivului necesită o lungime de amestec de minim de 10 ori diametrul


conductei. Viteza de injecţie trebuie să fie mai mare de 0,8 m/s şi cel puţin jumătate din
viteza apei în conductă. Există riscul de corodare locală, soluţiile de coagulant fiind
corozive.

1 2

Fig. VIII.9.26. Cameră de amestec cu agitator cu elice:


1 – apă brută; 2 – apă epurată; 3 – reactiv; 4 – golire.

Bazinele de reacţie sunt construcţiile în care flocoanele de coagulant neutralizea-


ză sarcina electrică a particulelor aflate în suspensie, formându-se flocoane mari, care
se separă uşor în procesul de decantare. Bazinele de reacţie pot fi separate de decantor
sau conţinute de acesta. Ele trebuie să asigure, pe de o parte, viteză de circulaţie suficient
de mare ca flocoanele să se poată ciocni şi suspensiile să nu se poată depune, dar nu prea
mare, pentru ca flocoanele formate să nu se spargă. Cele mai cunoscute forme constructive
sunt:
− camere de reacţie de tip bazin cu şicane;
− camere de reacţie turbionare;
− camere de reacţie prismatice;
− camere de reacţie cu zbaturi (palete).
În fig. VIII.9.28 sunt prezentate două tipuri de camere de reacţie cu pereţi în şicană.
Amplasarea pereţilor în şicană pentru a crea un flux orizontal sau vertical asigură
dezvoltarea corespunzătoare a flocoanelor numai în cazul tratării unor debite mici de apă.
Viteza de trecere este cuprinsă între 0,2 şi 0,4 m/s, iar timpul de staţionare este de 15 –
30 min. Se recomandă ca lăţimea unui compartiment să fie de 0,4 – 0,6 m, pentru a nu se
forma curenţi transversali şi turbioane.
În fig. VIII.9.29 este prezentată o cameră de reacţie turbionară. Forma acestei
camere determină reducerea treptată a gradientului de viteză. La intrare, viteza apei este de
0,8 – 1 m/s, pentru ca în zona de trecere în decantor viteza să scadă la 0,005 – 0,01 m/s.
2036 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

pH

4 5

2 7
3

Fig. VIII.9.27. Cameră de amestec turbionară:


1 – apă brută; 2 – coagulant; 3 – adjuvant; 4 – eşantionare; 5 – recirculare pentru corectare pH;
6 – aer; 7 – apă epurată.

2
1 1

a b

Fig. VIII.9.28. Camere de reacţie cu pereţi în şicană;


a. cu circulaţie orizontală; b. cu circulaţie verticală:
1 – de la camera de amestec; 2 – spre decantor; 3 – golire.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2037

2
2

Fig. VIII.9.29. Cameră de reacţie turbionară:


1 – intrare apă; 2 – trecerea apei în decantor.

VIII.9.2.3.3.5. Instalaţii de decantare – coagulare

Pentru reducerea timpului de staţionare a reactivului în apă brută de la primul


contact cu coloizii până la decantare, coagularea şi decantarea se pot realiza în cadrul
aceleiaşi instalaţii. Reţinerea particulelor coloidale are loc în timpul mişcării ascendente a
apei, tratate în prealabil cu coagulant, printr-un strat de nămol, format din flocoane depuse
într-o etapă anterioară şi menţinute în suspensie. Decantoarele de acest tip poartă denumirea
de decantoare suspensionale. Caracteristicile de funcţionare ale decantoarelor suspensionale
în funcţie de calitatea apei brute şi de natura reactivilor utilizaţi sunt prezentate în
tabelul VIII.9.19.
Tabelul VIII.9.19
Caracteristici de funcţionare ale decantoarelor suspensionale
Viteza Concentraţia Înălţimea
Materii în
Reactivi ascensională, stratului de nămol, stratului de
suspensie, mg/l
m/oră mg/l nămol, m
Sulfat de aluminiu 2,15 – 2,85 260 – 600
100 2
Coagulant feric 2,5 – 3,25 300 – 600
Sulfat de aluminiu 2,85 – 3,25 600 – 1200
100 – 400 2
Coagulant feric 3,25 – 3,6 600 – 1400
Sulfat de aluminiu 3,25 – 3,6 900 – 2000
400 – 1000 2
Coagulant feric 3,6 – 4,0 1100 – 2200
Sulfat de aluminiu 3,6 – 4,0 1900 – 6000
1000 – 2000 2
Coagulant feric 4 – 4,3 2200 – 7500
2038 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Din această categorie face parte decantorul Spaulding (fig. VIII.9.30). Acesta
prezintă secţiune dublu tronconică, pentru asigurarea unei variaţii gradate a vitezei apei.
Partea centrală constituie zona de coagulare şi floculare pericinetică. Amestecul este
asigurat de un agitator axial cu palete, amplasat în zona centrală. Apa brută şi reactivul sunt
introduse în partea superioară a zonei centrale, unde gradientul de viteză este foarte mare.
Apoi apa trece în zona tronconică periferică. Timpul de contact în zona centrală este de
1800 secunde. Nămolul ce se formează se acumulează la partea inferioară şi deversează în
concentratorul periferic, de unde este eliminat periodic. Apa se limpezeşte în mişcarea sa
ascendentă prin pătura de nămol, care este densă la partea inferioară şi se rarefiază în sus.
Apa limpezită este colectată la partea superioară printr-un jgheab periferic sau prin ţevi
perforate dispuse radial. Timpul de staţionare în camera de sedimentare este de 3600 s.
1
2

7 4
3

Fig. VIII.9.30. Decantor Spaulding:


1 – reactiv; 2 – apă brută; 3 – şicane batante; 4 – concentrarea nămolului;
5 – zonă de limpezire; 6 – apă decantată; 7 – evacuarea nămolului

VIII.9.2.4. Procese biologice de epurare a apelor uzate

Prin epurare biologică se înţelege procesul de prelucrare a apelor uzate în urma


căruia are loc transformarea impurităţilor organice, ca rezultat al metabolismului bacterian,
în produşi de degradare inofensivi şi biomasă (masă celulară nouă).
Acea caracteristică esenţială a unei substanţe organice care face posibil atât procesul
de epurare naturală, cât şi epurarea biologică, poartă denumirea de biodegradabilitate şi se
referă la capacitatea unei substanţe organice de a se modifica din punct de vedere chimic
sub acţiunea microorganismelor. Biodegradarea cuprinde ansamblul proceselor fizico-chi-
mice şi biochimice prin care o substanţă organică este transformată de către microor-
ganisme, în mediu şi condiţii naturale (autoepurare) sau în mediu şi condiţii artificiale
(epurarea biologică), în aşa fel încât îşi pierde identitatea.

VIII.9.2.4.1. Mecanismul proceselor de epurare biologică


În esenţă, procesul de epurare biologică a apelor uzate se rezumă la un transfer de
materiale dinspre apă spre celulele vii şi dinspre acestea spre apă. În prima fază are loc
trecerea impurităţilor din apa uzată spre masa de microorganisme, în urma contactului
interfacial sau a proceselor de adsorbţie – desorbţie. Procesul de adsorbţie este favorizat de
un contact cât mai intim între biomasă şi apa uzată, deci de o suprafaţă de contact cât mai
mare, precum şi de o cât mai ridicată concentraţie a impurităţilor, în condiţiile absenţei
substanţelor inhibitoare. Compuşii adsorbiţi sunt antrenaţi în reacţii enzimatice, care se
desfăşoară în mai multe etape: în prima etapă între moleculele de enzimă şi cele de
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2039

substrat(substanţă utilizată ca hrană) se formează complecşi, care într-o fază ulterioară se


descompun, eliberând produsul sau produşii de reacţie şi enzima regenerată, care poate
relua reacţiile.
În procesele de epurare biologică pot fi implicate microorganisme care necesită
oxigen dizolvat pentru desfăşurarea proceselor metabolice, caz în care se poate vorbi de o
epurare biologică aerobă, sau microorganisme care folosesc oxigenul din materia organică
sau din compuşii minerali (de exemplu din nitraţi sau sulfaţi, cu formare de amoniac,
respectiv hidrogen sulfurat), când epurarea este anaerobă. Ambele tipuri de procese se
aplică pentru epurarea apelor uzate în mai multe variante.

VIII.9.2.4.2. Epurarea biologică aerobă


Această variantă de epurare reprezintă cea mai folosită cale de prelucrare a apelor
uzate şi constă în oxidarea substanţelor organice ca rezultat al activităţii microorganismelor
aerobe, în urma acestei transformări formându-se în principal dioxid de carbon şi apă,
precum şi importante cantităţi de energie. (fig. VIII.9.31). Pentru ca impurităţile conţinute
în apele uzate să poată fi îndepărtate prin epurare biologică, ele trebuie să fie
biodegradabile. Procesele de epurare biologică aerobă pot fi clasificate după modul de
depunere a biomasei în două mari categorii de procese:
− procese în care microorganismele sunt suspendate în apă sub formă de flocoane
şi care poartă denumirea de procese cu nămol activ;
− procese în care microorganismele sunt fixate pe un suport solid, formând
aşa-numitele biofiltre.

Fig. VIII.9.31. Reprezentarea schematică a degradării aerobe a substanţelor organice.

VIII.9.2.4.2.1. Epurarea biologică cu nămol activ

Etapele epurării biologice cu nămol activ. Epurarea biologică cu nămol activ


presupune desfăşurarea următoarelor etape (fig. VIII.9.32):
2040 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

1. Apa uzată este preepurată mecanic, prin sedimentarea suspensiilor în decantorul


primar (1) sau prin procese fizico-chimice, după care este amestecată cu nămolul recirculat
şi este aerată împreună cu nămolul activ(biomasa) în bazinul de aerare (reactor) (2), în aşa
fel încât oxigenul dizolvat să satisfacă necesităţile de mediu ale microorganismelor aerobe,
aglomerate în flocoane, iar acestea să se menţină în suspensie;
2. Apa epurată, lipsită în procent de peste 95% de substanţe organice biodegra-
dabile, este separată de nămol prin sedimentarea acestuia în decantorul secundar (3) şi
condusă spre receptor;
3. Nămolul activ depus în decantorul secundar este recirculat în bazinul de aerare
şi amestecat cu apa de tratat;
4. Nămolul activ excedentar, rezultat din procesele care au loc în reactor în timpul
epurării, este scos din circuit, pentru ca în bazinul de aerare să rămână concentraţia de
biomasă stabilită ca optimă.
Variante ale procesului de epurare biologică cu nămol activ. Principalii
parametri care deosebesc variantele procesului de epurare cu nămol activ sunt: modul de
realizare a curgerii apei prin bazinul de aerare, recircularea nămolului activ, aportul de
oxigen.

Fig. VIII.9.32. Schema unei instalaţii de epurare biologică cu nămol activ.

Varianta clasică de epurare biologică cu nămol activ. Această variantă presupune


parcurgerea de către apa uzată, amestecată cu nămolul recirculat, a unui bazin rectangular,
modificându-se treptat conţinutul de poluanţi de la intrarea apei în bazin spre ieşire
(fig. VIII.9.33, a).

Varianta distribuţiei în trepte a încărcării organice din apa uzată. Se caracteri-


zează prin alimentarea apei uzate în mai multe puncte de-a lungul bazinului de aerare,
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2041

diminuându-se astfel efectul variaţiei concentraţiei impurităţilor din apa uzată asupra
nămolului activ (fig. VIII.9.33, b).
Varianta cu distribuţie uniformă a încărcării organice şi a nămolului activ
recirculat. Se realizează o distribuţie aproape egală a impurităţilor din apă şi a nămolului în
întregul volum al bazinului de aerare. Accesul influentului şi al nămolului activ se poate
face la suprafaţa apei, ceea ce conduce la o aerare suplimentară. Acest mod de a introduce
apa uzată şi nămolul activ în bazinul de aerare contribuie şi la combaterea fenomenului de
spumare produs de detergenţi sau alte substanţe tensioactive (fig. VIII.9.33, c).
Varianta epurării biologice cu nămol activ în două trepte. Această variantă cores-
punde la trecerea apei uzate printr-o pereche de bazine de aerare şi decantoare secundare
(fig. VIII.9.33, d).

I E
BA DS
NR NR + NE
NE
I a BR
E
BA DS
NE NR NR + NE
b
I I

E
BA DS
NE NR + NE

I E
BA I DS I BA II DS II
NR I NR II
NE
d
E
I
BA DS BR
NE NR NR + NE

Fig. VIII.9.33. Scheme ale variantelor de epurare cu nămol activ:


I – influent; E – efluent; BA – bazin de aerare; DS – decantor secundar; NR – nămol recirculat;
NE – nămol în exces; BR – bazin de reacţie.
2042 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Varianta de epurare biologică cu nămol activ cu stabilizare de contact. Această


variantă presupune oxigenarea nămolului evacuat din decantorul secundar într-un bazin
separat, numit bazin de regenerare, înainte de a fi amestecat cu apa uzată, respectiv evacuat
(fig. VIII.9.33, e).În acest mod se urmăreşte micşorarea volumului nămolului şi facilitarea
pompării acestuia. Această schemă constructivă are avantajul unor volume constructive mai
mici decât varianta clasică, evitându-se totodată umflarea nămolului şi mărind
decantabilitatea acestuia.

Varianta aerării prelungite (a aerării totale). Această variantă de epurare este


caracterizată de o aerare de durată (până la 72 de ore), cu realizarea fermentării aerobe a
nămolului. Gradul de epurare astfel realizat este ridicat, iar cantităţile de nămol obţinute
sunt reduse, astfel că în unele cazuri numai este necesară prezenţa decantorului secundar.
Substanţele organice sunt nitrificate în cea mai mare măsură, iar nămolul rezultat în
cantităţi mici este stabil.

Parametrii procesului de epurare cu nămol activ


Raportul de recirculare a nămolului activ, notat r, este raportul dintre debitul de
nămol recirculat q şi debitul influent Q:
q
r= (VIII.9.7)
Q
Raportul de evacuare a nămolului în exces, notat w, este dat de raportul dintre
debitul de evacuare a nămolului activ excedentar Qw şi debitul influent al instalaţiei Q:
Qm
w= (VIII.9.8)
Q
Concentraţia impurităţilor în influentul treptei de epurare biologică, notată Co,
respectiv în efluentul treptei de epurare biologică, notată C, reprezintă cantitatea de CCO
3
sau CBO existentă într-un volum de apă uzată, respectiv epurată, exprimată în kg/m .
Concentraţia nămolului activ în bazinul de aerare, notată Cs, reprezintă cantitatea
de nămol activ exprimat ca substanţă uscată sau volatilă existentă într-un volum dat de
3
bazin de aerare, exprimată în kg/m .
Concentraţia nămolului activ în bazinul de recirculare, respectiv evacuare, notată
Cnr, respectiv Cne, reprezintă cantitatea de nămol activ, exprimat ca substanţă uscată sau
volatilă, existent într-un volum dat de suspensie recirculată sau evacuată şi exprimată în
3
kg/m .
Încărcarea organică a nămolului activ, notată Ion, sau raportul hrană/ micro-
organisme, este raportul între cantitatea totală de impurităţi organice, exprimată sub formă
de CCO sau CBO influentă zilnic treptei de epurare şi cantitatea totală de nămol activ din
bazinul de aerare. Ion se calculează cu relaţia:
Q × Co
I on = (VIII.9.9)
V × Cn
în care, V este volumul total al bazinului, m3.
Încărcarea organică a bazinului de aerare, notată Iob, este raportul dintre cantitatea
de impurităţi organice, exprimată sub formă de CCO sau CBO, influentă zilnic treptei de
epurare, şi volumul total al bazinului de aerare. Iob se calculează cu relaţia:
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2043

Q × Co
I ob = (VIII.9.10)
V
Acest parametru se exprimă în kg CCO sau CBO raportat la numărul de m3 de aer
utilizaţi pe zi pentru aerare.
Indicele de nămol, notat In, şi cunoscut şi ca indicele Mohlman, reprezintă raportul
dintre volumul de nămol (Vn) depus după o decantare de 30 min dintr-o probă prelevată din
o
bazinul de aerare şi masa suspensiilor exprimată ca substanţă uscată la 105 C (Cn) existente
în acea probă. Relaţia de calcul este:
Vn
In = (VIII.9.11)
Cn

Vârsta nămolului, notată θn, reprezintă timpul mediu în care o particulă de nămol
activ rămâne sub aerare. Se determină împărţind la cantitatea de nămol evacuat ca
excedentar zilnic cantitatea de nămol care se regăseşte în bazinul de aerare, conform
relaţiei:
V ⋅ Cn
θn = (VIII.9.12)
Q w ⋅ C nr

Nămolul în exces reprezintă nămolul care trebuie eliminat din proces pentru a păstra
în bazinele de aerare o concentraţie a acestuia cât mai constantă, corespunzând deci
materialului biologic care apare ca urmare a convertirii impurităţilor în biomasă.
Necesarul de oxigen reprezintă cantitatea de oxigen cerută pentru ca procesul să se
desfăşoare în condiţii optime.
Timpul de retenţie hidraulic, notat t, reprezintă raportul dintre volumul bazinului de
aerare V şi debitul influent Q:
V
t= (VIII.9.13)
Q
Construcţii şi instalaţii pentru epurarea cu nămol activ. Decantoarele ce fac
parte din instalaţia de epurare biologică se încadrează în tipurile constructive prezentate
anterior. Bazinele de aerare, ce mai poartă denumirea de aerotancuri, sunt construcţii
dreptunghiulare, pătratice sau mai rar radiale din beton, prevăzute cu sisteme de aerare
pneumatică sau mecanică. Sistemele de aerare trebuie să îndeplinească următoarele funcţii
principale:
− să asigure un transfer cât mai intens al oxigenului din aer în apa uzată şi să
contribuie astfel la realizarea în jurul flocoanelor şi în interiorul acestora a condiţiilor
aerobe;
− să realizeze un amestec cât mai bun între apa uzată şi nămolul activ;
− să împiedice depunerea flocoanelor nămolului activ pe radierul bazinului de
aerare unde, în absenţa oxigenului, ar intra în fermentare anaerobă.
Aerarea pneumatică, care constă în introducerea de bule de aer în apă, se poate
realiza distribuind aerul prin difuzori poroşi sau conducte perforate. Difuzorii poroşi, pentru
a căror construcţie se folosesc betoane speciale, materiale plastice, materiale ceramice,
toate rezistente la coroziune, au avantajul unei capacităţi de transfer bune şi a unei agitări
corespunzătoare, dar şi dezavantajul de a se colmata uşor, motiv pentru care se practică
frecvent filtrarea aerului introdus în astfel de difuzori poroşi.
2044 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Aerarea mecanică realizează punerea în contact a apei uzate, nămolului activ şi


aerului atmosferic în urma unei amestecări mecanice intense. Se folosesc următoarele tipuri
de aeratoare:
− cu perii sau palete (ax orizontal);
− cu aspiraţie;
− cu rotor (ax vertical), care sunt cele mai răspândite utilaje de aerare.
Pentru asigurarea oxigenului necesar proceselor biologice, se poate folosi şi
oxigenul pur. În acest caz, pentru o bună utilizare a oxigenului, bazinele sunt închise.
Oxigenul furnizat în acest mod este mai ieftin decât cel furnizat prin metode clasice, şi în
plus performanţele înregistrate sunt superioare celorlalte sisteme de aerare.

VIII.9.2.4.2.2. Epurarea biologică în biofiltre

În acest caz, biomasa este depusă pe un suport solid, format din materiale filtrante cu
suprafaţă specifică cât mai mare (pietriş, zgură, cocs, material ceramic, material plastic,
etc.). Apa cu conţinut de impurităţi este introdusă pe la partea superioară a filtrului biologic,
fiind alimentată de un braţ rotitor care o distribuie uniform, străbate materialul granular de
umplutură pe care s-a dezvoltat o peliculă biologică şi părăseşte instalaţia pe la partea
inferioară. Pentru o epurare eficientă, efluentul se recirculă. Excesul de peliculă biologică
care se desprinde de pe umplutură la anumite intervale de timp(fenomen ce poartă
denumirea de năpârlire) se înlătură din efluentul epurat prin decantare într-un decantor
secundar. Schema unei astfel de instalaţii este prezentată în fig. VIII.9.34.

Fig. VIII.9.34. Schema epurării apelor uzate într-un filtru biologic.

Parametrii filtrelor biologice sunt:


− raportul de recirculare care reprezintă raportul dintre debitul efluentului
recirculat şi debitul influent;
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2045

− factorul hidraulic al recirculării este dat de raportul sumei dintre debitul


influent şi a debitului de recirculare la debitul influent;
− factorul biologic al recirculării este dat de relaţia:
f ⋅Q
F = 1+ (VIII.9.14)
Qr
unde: f reprezintă proporţia de materie organică îndepărtate la fiecare trecere a apei prin
filtru,
Q – debitul influent;
Qr – debitul recirculat.
− încărcarea organică este dată de raportul dintre cantitatea de poluant organic
introdusă în filtru într-un anumit interval de timp (uzual într-o zi) şi volumul filtrului.
− încărcarea hidraulică reprezintă raportul dintre cantitatea de poluant organic
introdusă în filtru într-un anumit interval de timp şi suprafaţa ariei transversale a filtrului.

Fig. VIII.9.35. Filtru biologic (biofiltru).

Tipuri de filtre biologice. După numărul de trepte de epurare, filtrele biologice pot
fi:
− cu o treaptă de epurare;
− cu două trepte de epurare.
După modul de alimentare şi de realizare a contactului între apa uzată şi pelicula
biologică, filtrele biologice pot fi:
− uzuale, cu alimentare continuă;
− de contact, cu introducere intermitentă a efluentului;
− scufundate, cu material granular menţinut în permanenţă sub apă şi aerare
artificială.
După modul de realizare a aerării, biofiltrele se pot grupa în două categorii:
− filtre cu ventilaţie naturală;
− filtre cu ventilaţie artificială (aerofiltre).
După încărcarea hidraulică şi organică aplicată, biofiltrele pot fi:
2046 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

− de mică încărcare
− de încărcare medie;
− de mare încărcare.
Un filtru biologic este prezentat în fig. VIII.9.35.
Performanţele diferitelor tipuri de biofiltre sunt prezentate în tabelul VIII.9.20.

Tabelul VIII.9.20

Performanţele biofiltrelor
Încărcarea Încărcarea organică Îndepărtarea CBO5,
Tip de filtru 3 2 3
hidraulică m /m ⋅zi kg/m ⋅zi %
Mică încărcare 0,04 – 0,16 0,8 – 4,0 80 – 85
Mare încărcare 0,3 – 1,6 4,0 – 48 65 – 80
Intermediar 0,08 48 25 – 65

VIII.9.2.4.3. Procese anaerobe de epurare biologică

Aceste procese se desfăşoară în absenţa oxigenului, în bazine de fermentaţie etanşe


(care nu permit accesul aerului), la temperaturi ce variază între 20 şi 60oC.
Această variantă de epurare, care nu permite realizarea unui grad de îndepărtare a
impurităţilor organice din apa uzată egal cu cel obţinut în cazul folosirii metodei aerobe,
este folosită din cauza marilor sale avantaje:
− nu necesită aerarea amestecului apă uzată-nămol, deci permite importante
economii de energie;
− prin fermentare rezultă un amestec gazos combustibil cu conţinut ridicat de
metan, care poate servi pentru acoperirea unor nevoi energetice locale;
− nămolul excedentar este în cantitate foarte redusă, evitându-se astfel problemele
deosebite pe care le presupune îndepărtarea, deshidratarea şi stocarea acestuia în cazul
metodei aerobe.
Realizarea practică a procedeului se face, ca şi în cazul metodei aerobe, în două
variante principale:
− cu masa biologică în suspensie;
− cu masa biologică sub formă de peliculă pe un suport solid.
Din prima categorie fac parte procedeul de contact şi cel cu recircularea apei uzate
prin stratul de nămol.
Procedeul de contact presupune agitarea apei uzate cu nămolul în bazine de
fermentare, urmată de decantarea amestecului într-un aparat închis, de unde apa epurată
este evacuată, iar nămolul este recirculat în bazinul de aerare.
În cazul procedeului cu recircularea apei uzate prin stratul de nămol, masa de
microorganisme anaerobe se dezvoltă pe un suport granular poros (cărbune activ sau argilă
calcinată) şi este menţinută în stare de expansiune, la partea inferioară a bazinului de
fermentare, sub acţiunea bulelor de gaz formate şi a vitezei ascensionale a apei.
Varianta cu filtru anaerob este asemănătoare celei aerobe, cu particularitatea că
bazinul este complet închis, iar materialul filtrant complet înnecat.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2047

VIII.9.3. Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea


materialelor textile din bumbac şi tip bumbac
VIII.9.3.1. Caracteristici fizico-chimice ale apelor reziduale
Procesele tehnologice de finisare a articolelor din bumbac şi tip bumbac determină
în foarte mică măsură poluarea aerului – este vorba de efectele minore produse la pârlire,
vopsire, imprimare şi neşifonabilizare, în timp ce gradul de poluare al apelor uzate este
substanţial mai ridicat. Schematic, problemele ce pot apărea în diversele faze de prelucrare
şi riscul de poluare a apei şi aerului sunt prezentate în tabelul VIII.9.21.
Tabelul VIII.9.21
Caracteristici de poluare a apei şi aerului de către principalele etape tehnologice de finisare
chimică a produselor textile
Etapa de finisare Poluarea apei Poluarea aerului
Pârlirea Nu creează probleme Poluare minoră
Descleierea Circa 50% din poluarea efluentului Nu creează probleme
Fierbere, albire,
Circa 20% din poluarea efluentului Posibilă poluare redusă
mercerizare
Vopsire Poluare cu coloranţi şi/sau chimicale Nu sunt probleme
Imprimare Poluare cu coloranţi şi/sau chimicale Posibilă poluare redusă
Finisare superioară Poluare cu agenţi chimici Poluare uşoară

În ceea ce priveşte poluarea apei, ponderea principalelor faze tehnologice, atât în


privinţa consumul de apă cât şi a gradului de poluare organică, este prezentată în
tabelul VIII.9.22.
Tabelul VIII.9.22
Caracterul poluant al operaţiilor tehnologice de pregătire a materialelor textile din bumbac
Consum de apă, % din CBO5, % din Încărcare cu poluanţi,
Proces tehnologic
total total % din total
Descleiere 5 22 >50
Degresare 1 54 10–25
Albire 46 5 3
Mercerizare 2 – <4
Vopsire 8 5 10–20
Imprimare 7 6 <1
Spălare 30 1 5
Finisare superioară 1 7 15

Ponderea cea mai mare în poluarea apelor uzate provenite de la finisarea


materialelor din bumbac sau tip bumbac o au procesele de pregătire, unde se înregistrează
cel mai mare consum de apă, precum şi o încărcare notabilă cu CBO (peste 80% din
încărcarea totală). Problemele ce pot să apară în această fază de prelucrare, precum şi
modalităţile de a le preveni, sunt prezentate în tabelul VIII.9.23. Este vorba în principal de
reducerea încărcării organice, ce intervine în special în faza de descleiere, prin utilizarea de
produse chimice biodegradabile, care să permită recircularea din apelor uzate. De
asemenea, agenţii complexanţi utilizaţi frecvent în flotele de fierbere alcalină ridică
2048 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

probleme prin conţinutul lor mare în fosfor, ce poate duce la fenomene de eutrofizare a
apelor în care se deversează apele uzate ce-i conţin. În procesul de albire, principalele
dificultăţi sunt legate de utilizarea hipocloritului de sodiu, responsabil de creşterea nivelului
compuşilor organici ce conţin clor, caracterizaţi de acţiune toxicologică puternică, motiv
pentru care prezenţa lor în apele uzate este foarte strict limitată de legislaţia actuală.

Tabelul VIII.9.23
Factori de poluare în pregătirea materialelor textile şi măsuri de reducere a efectului acestora
Parametri ai apelor uzate Inconveniente Contramăsuri
Pretratarea apelor uzate prin
Agenţi de încleiere –
precipitare. Utilizarea de agenţi de
compuşi greu CCO, CBO5 ridicat
încleiere biodegradabili. Ultrafiltrarea.
biodegradabili
Arderea şi vaporizarea efluenţilor.
Tratamente alcaline la cald şi de albire
Compuşi greu Folosirea de complexanţi cu produşi
Complexanţi
biodegradabili de degradare biologică nepericuloşi
Nefolosirea compuşilor organici cu
Fosfaţi Eutrofizarea apei
fosfor
Compuşi halogenaţi puţin Bioacumulare, toxicitate, Reducerea folosirii hipocloritului de
volatili CCO ridicat sodiu ca agent de albire

VIII.9.3.2. Instalaţii de preepurare prevăzute în cazul deversării


în reţeaua de canalizare
Obiectivele acestei tratări sunt, de regulă:
− aducerea pH-ului în zona 6,5 – 9;
− reducerea concentraţiei de clor liber la sub 1 mg/l;
− reducerea concentraţiei de detergenţi biodegradabili la sub 50 mg/l;
− reducerea concentraţiei de hidrogen sulfurat la sub 1 mg/l.
Pentru aceasta, este obligatorie realizarea egalizării debitelor şi concentraţiilor,
realizată în condiţiile aerării apelor uzate, ceea ce favorizează îndepărtarea hidrogenului
sulfurat şi reducerea concentraţiei de clor activ. La intrarea în bazinele de egalizare este
obligatorie prezenţă sitelor pentru a reţine resturile de fibre. În funcţie de gradul de impu-
rificare poate fi necesară a tratare cu hipoclorit de sodiu (pentru apele ce conţin cantităţi
mari de hidrogen sulfurat). Variaţia caracteristicilor apelor uzate şi a celor epurate în
funcţie de concentraţia de hipoclorit utilizată la tratare este prezentată în tabelul VIII.9.24.

Tabelul VIII.9.24
Concentraţia de hipoclorit utilizată la epurarea pentru îndepărtarea hidrogenului sulfurat
Concentraţie pH Conţinut de:
clor activ, hidrogen sulfurat, mg/l clor rezidual, mg/l
influent efluent
mg/l influent efluent influent efluent
60 9,5–10 9 204 125,8 – absent
80 9 9 130 1 – absent
100 9 9 136 absent – 17,7
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2049

Preepurarea se poate realiza şi prin coagulare, utilizând sulfat feros (300 – 800 mg/l)
şi var (200 – 400 mg/l).
Schemele de principiu a două variante de instalaţii de preepurare a apelor uzate
rezultate de la finisarea materialelor textile din bumbac şi tip bumbac sunt prezentate în
fig. VIII.9.36.

Fig. VIII.9.36. Schemele de principiu unor instalaţii de preepurare a apelor uzate rezultate de la
finisarea materialelor textile din bumbac şi tip bumbac.

VIII.9.3.3. Instalaţii de epurare prevăzute în cazul deversării în


cursuri de apă naturale

În condiţiile în care deversarea apelor uzate se face direct în emisar, gradul de


epurare trebuie să fie superior, urmărindu-se în plus, faţă de cazul preepurării:
− reducerea gradului de încărcare organică;
− îndepărtarea culorii;
− îndepărtarea substanţelor toxice (fenol, detergenţi).
Este obligatorie epurarea biologică, ce poate fi realizată în variantă bioaerării
prelungite, când reducerea gradului de încărcare cu poluanţi este semnificativă
(tabelul VIII.9.25). Schema de principiu a unei astfel de instalaţii de epurare este prezentată
în fig. VIII.9.37.
2050 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Tabelul VIII.9.25
Reducerea gradului de poluare în urma epurării prin bioaerare prelungită
Valoare Grad de
Parametru
Influent Efluent epurare, %
pH 9 7 –
CCO, mg/l 1660 3980 76
CBO, mg/l 144 25 82
Iod, mg/l 67 6 92
Amoniac, mg/l 22 13 59
Azotiţi, mg/l 0,3 15 –
Azotaţi, mg/l 2 9,2 –
Detergenţi, mg/l 14 2,5 82
Suspensii, mg/l 120 18 85

Fig. VIII.9.37. Schema unei instalaţii de epurare a apelor uzate provenite de la finisarea materialelor
textile din bumbac sau tip bumbac care se deversează în efluent:
1 – cameră cu grătare şi site; 2 – bazin de bioaerare; 3 – decantor; 4 – transportor pentru nămol.

VIII.9.4. Epurarea apelor uzate provenite de la


finisarea materialelor textile din lână şi tip
lână
VIII.9.4.1. Caracteristici fizico-chimice ale apelor reziduale
Există diferenţe importante între apele uzate ce rezultă în urmă spălării lânii brute şi
apele uzate produse în urma tuturor celorlalte procese de finisare a lânii.
Apele uzate provenite de la spălarea lânii brute sunt tulburi, conţinutul de suspensii
poate ajunge până la 50000 mg/l, sunt uşor putrescibile, au miros puternic fetid şi sunt
alcaline (pH cuprins între 9,5 şi 11,5). Consumul biochimic de oxigen atinge de asemenea
valori ridicate (tabelul VIII.9.26). Deversarea acestor ape uzate fără o epurare prealabilă are
efecte deosebit de grave. Scade brusc conţinutul de oxigen dizolvat în apă, ceea ce conduce
la distrugerea florei şi faunei acvatice. Datorită încărcării mari cu bacterii, apele uzate de la
spălarea lânii brute contribuie la creşterea potenţialului bacterian al receptorului. Un pericol
important îl constituie prezenţa sporilor de antrax, deosebit de rezistenţi la agenţi chimici.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2051

Tabelul VIII.9.26
Principalele caracteristici ale apelor uzate provenite de la spălarea lânii brute
Parametru Valoare Parametru Valoare
pH 8,5 – 10 Hidrogen sulfurat, mg/l 55
Culoare brun închis Azotaţi, mg/l 0 – 50
Miros specific Azotiţi, mg/l absenţi
Diluţia la care dispare
1:450 Reziduu total, mg/l 7600–15800
culoarea
Transparenţă, cm 0,1 Reziduu total anorganic, mg/l 3500 – 9200
Cloruri, mg/l 500 – 600 Reziduu total organic, mg/l 4100 – 6500
CBO5, mg/l 1200–1500 Suspensii totale, mg/l 1500 – 10700
CCO, mg/l 3700–4100 Detergenţi, mg/l 15
Amoniac, mg/l 35 – 70 Crom absent

O sursă de poluare relativ recent luată în discuţie o reprezintă prezenţa pesticidelor


pe lâna brută, deci şi în apele uzate de la spălarea acesteia. Pesticidele se aplică pentru a
preveni infestarea oilor cu paraziţi. Într-o perioadă anterioară în acest scop s-au folosit
intens pesticidele pe bază de compuşi organocloruraţi, eficiente şi ieftine. În ultimii ani o
serie de ţări mari producătoare de lână au interzis folosirea acestor produse (prin omiterea
lor de pe lista de produse permise), dar în destule ţări produse precum Lindan (γ
hexaclorciclohexan) sunt încă utilizate.
Principalele clase de pesticide acum în uz sunt de tip organo-fosforic şi din clasa
piretroizilor. Ambele clase au toxicitate redusă asupra mamiferelor şi persistenţă mai mică
decât compuşii organo-cloruraţi. Pesticidele se regăsesc în apele uzate de la spălarea lânii
brute sau, în cazul unei recuperări eficiente a grăsimii, doar în grăsime şi ulterior în
lanolină. Prezenţa pesticidelor în grăsimea din care se separă lanolina complică mult
procesul de rafinare.
Ca urmare a limitelor impuse în toate ţările membre ale I.W.S., conţinutul de
pesticide organo-clorurate în cazul lânurilor provenite din aceste surse este redus la o limită
considerată lipsită de orice pericol.
Pentru apele uzate provenite de la finisarea ţesăturilor de lână sau tip lână,
problemele legate de poluarea acestor ape sunt, în general, similare cu cele prezentate
anterior în cazul apelor provenite de la finisarea materialelor textile din bumbac.
Principalele aspecte caracteristice sunt legate de prezenţă cromului şi a agenţilor antimolii.
Circa 70% din lâna prelucrată la nivel mondial este vopsită cu coloranţi ce implică
prezenţa cromului în apele uzate rezultate. În special în cazul utilizării coloranţilor
cromatabili, încărcarea cu crom a apelor uzate este importantă atunci când se aplică
tehnologia tradiţională, ceea ce afectează sever eficienţa epurării biologice, deoarece
cromul, asemenea altor metale grele, inhibă activitatea microorganismelor.
Deoarece legislaţia impune limite severe pentru prezenţa cromului în efluent în
ultimele două decenii s-au luat măsuri de optimizare a tehnologiei de vopsire,
propunându-se procedee ce asigură un conţinut redus de crom în efluent (procedee „low
chrome effluent”), în urma cărora conţinutul de crom scade de la 20–150 mg/l cât se
întâlneşte în cazul procedeelor clasice la 1–7 mg/l, în funcţie de intensitatea vopsirii.
Principalele modificări cuprinse în tehnologiile optimizate de vopsire cu coloranţi
cromatabili au în vedere: folosirea de nivele minime de bicromat, cromarea la un pH optim
de 3,5–3,8 realizat cu acid formic, folosirea de băi proaspete pentru cromare, vopsirea la
temperaturi inferioare temperaturii de fierbere, folosirea de tiosulfat de sodiu sau a altor
agenţi reducători în etapele finale ale cromării, recircularea băilor de vopsire.
2052 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

În apele uzate prevenite de la finisarea materialelor textile de lână se pot găsi


produşi chimici utilizaţi pentru tratamentul antimolii, tratament ce reprezintă o componentă
esenţială a tratamentului de finisare al covoarelor. Unii dintre cei mai utilizaţi agenţi
antimolii, Eulan WA şi Mitin LP, ambii pe bază de clorofenil, au trebuit să fie retraşi de pe
piaţă, ca urmare a caracteristicilor lor toxicologice inacceptabile. În momentul de faţă
majoritatea agenţilor antimolii sunt pe bază de permethrin, dar şi pentru aceştia valorile
limită pentru prezenţa lor în apele uzate sunt foarte reduse, ceea ce implică crearea de
tehnologii de aplicare care să asigure absenţa agentului antimolii din efluent (în acest sens
s-au propus procedee de pulverizare a soluţiei fierbinţi ce conţine agentul antimolii şi
sisteme automate de dozare a soluţiei de tratare, când se înregistrează o importantă reducere
a cantităţii de soluţie reziduală sau sintetizarea de noi agenţi antimolii care să posede un
profil ecotoxicologic îmbunătăţit.

VIII.9.4.2. Instalaţii de preepurare prevăzute în cazul deversării


în reţeaua de canalizare
Ca urmare a gradului mare de impurificare, epurarea apelor uzate provenite de la
întreprinderi textile ce au şi sectoare de spălare a lânii brute presupune o obligatorie trecere
prin instalaţiile pentru reţinerea suspensiilor, fibrelor şi scamelor, urmată de extragerea
grăsimilor, lanolina astfel obţinută reprezentând o materie primă de bază pentru industria
cosmeticelor şi a medicamentelor. În final se recomandă tratarea biologică pentru reducerea
încărcării organice. Schema unei instalaţii de recuperare a lanolinei este prezentată în
fig. VIII.9.38.

Fig. VIII.9.38. Schema unei instalaţii pentru recuperarea lanolinei:


1 – bazin colector; 2 – decantor; 3 – filtru pentru scame; 4 – schimbător de căldură cu plăci;
5 – separator centrifugal în trei trepte.

În cazul întreprinderilor ce nu posedă sectoare de spălare a lânii brute, instalaţii le


preepurare sunt similare celor prezentate în cazul apelor reziduale de la finisarea
materialelor textile din bumbac. O problemă de care trebuie să se ţină seama este prezenţă
cromului. O reducere a conţinutului de crom cu circa 60% se poate obţine chiar în faza de
decantare primară, probabil ca urmare a reacţiilor sărurilor solubile de crom cu sulfurile
produse în urma reducerii compuşilor de crom insolubili.
Procedeul cel mai eficient de îndepărtare a ionilor de crom îl constituie tratarea cu
agenţi de coagulare. Într-o primă fază se reduce cromul hexavalent la crom trivalent, urmată
de ajustarea pH-ului pentru aducerea în zona neutră şi de precipitarea cromului. Ca agenţi
de reducere se pot folosi:
− sulfat feros sau soluţii uzate de la decaparea materialelor feroase;
− bisulfit de sulf, folosit în special la instalaţiile cu debit mic;
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2053

− bioxid de sulf, mai puţin utilizat deoarece necesită instalaţii de injectare cu


capacitate mare şi un control relativ complex.
După tratare, conţinutul rezidual de Cr este mai mic de 0,02 mg/l, iar costul
tratamentului, precum şi durata de tratare sunt reduse.

VIII.9.4.3. Instalaţii de epurare prevăzute în cazul deversării în


cursuri de apă naturale
În acest caz este absolut obligatorie o fază de epurare biologică, în vederea reducerii
masivei încărcări organice, etapă în care se realizează şi egalizarea pH-ului. Pentru fabricile
ce au spălătorii de lână apele uzate trebuie preepurate mecanic înaintea epurării biologice.
În cazul în care acest sector lipseşte, pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului de
epurare biologică este necesară amestecarea apelor uzate cu ape menajere (raport 9:1), sau
adăugarea de nutrienţi bogaţi în azot şi fosfor.
Schema bloc a unei instalaţii de epurare caracteristică unei întreprinderi ce
prezintă atât sector de spălare a lânii brute cât şi finisaj este prezentată în fig. VIII.9.39.

Fig. VIII.9.39. Instalaţii de epurare a apelor uzate provenite de la o întreprindere ce posedă atât sector
de spălare a lânii brute cât şi finisaj.

VIII.9.5. Epurarea apelor uzate provenite de la topirea


inului şi cânepii
VIII.9.5.1. Caracteristici fizico-chimice ale apelor reziduale
Apele uzate rezultate în urma topirii inului şi cânepii au caracter acid, miros specific,
încărcare organică mare şi cantităţi importante de substanţe în suspensie (tabelul VIII.9.27).
2054 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Tabelul VIII.9.27
Caracteristici ale apelor uzate provenite de la topirea inului
Parametru Valori Parametru Valori
pH 4,5 – 5,5 Azot amoniacal, mg/l 20 – 100
Cloruri, mg/l 70 – 300 Sulfaţi, mg/l 60 – 300
CCO, mg/l 1400 – 2500 Fosfor, mg/l 4–8
CBO5, mg/l 600 – 1500 Reziduu fix, mg/l 1600 – 3500
CaO, mg/l 80 – 140 Suspensii totale, mg/l 40 – 300

VIII.9.5.2. Instalaţii de epurare prevăzute în cazul deversării în


cursuri de apă naturale
Deoarece topitoriile de in şi cânepă sunt amplasate în afara centrelor populate,
evacuarea apelor uzate are loc direct în efluent. Pentru aceasta se practică uzual o tratare cu
sulfat feros şi var, ce duce la scăderea cu 50% a încărcării organice. Atunci când se
urmăreşte obţinerea unui grad de epurare avansat, se practică epurarea biologică, după o
prealabilă neutralizare şi adăugarea de nutrienţi bogaţi în fosfor. Schema unei astfel de
instalaţii este prezentată în fig. VIII.9.40.
O soluţie de disponibilizare a apelor uzate provenite de la topirea inului şi cânepii o
reprezintă utilizarea lor în irigaţii, avându-se în vedere conţinutul important în substanţe
fertilizante. În prealabil este necesară neutralizarea acidităţii lor cu lapte de var în doză de
500 – 700 mg/l (fig. VIII.9.41).

Fig. VIII.9.40. Schema unei instalaţii de epurare a apelor uzate provenite de la topirea inului.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2055

Fig. VIII.9.41. Schema unei instalaţii de epurare a apelor uzate provenite de la o întreprindere de
topire a inului.

VIII.9.6. Caracteristici ecologice şi toxicologice ale


coloranţilor
Ca urmare a gradului de fixare limitat, cantităţi relativ importante de coloranţi
sfârşesc în apele uzate textile şi, de aici, în cazul unei epurări necorespunzătoare, în
cursurile de apă. Nivelurile medii ale gradelor de fixare ale câtorva dintre cele mai utilizate
clase de coloranţi utilizate pentru vopsirea materialelor textile din fibre celulozice şi fibre
proteice sunt prezentate în tabelul VIII.9.28.
Tabelul VIII.9.28
Randamente de fixare ale diferitelor clase de coloranţi
Clasa de coloranţi Randament de fixare, %
Acizi 80–93
Direcţi 70–95
Metal-complecşi 95–98
Reactivi (convenţionali) 50–80
Reactivi (Bireactivi) 85–95
Sulf 60–70
Cadă 80–95

Coloranţii au o mare diversitate de structuri chimice (peste 3000 de structuri


individuale), bazate în principal pe grupe aromatice şi heterocicli substituiţi. Mai mult de
jumătate din totalul coloranţilor îl reprezintă coloranţii azoici, dar aceasta nu presupune
tratarea lor nediferenţiată, deoarece ei pot diferi foarte mult prin caracteristicile lor
structurale, fizico-chimice, tehnologice şi prin efectele biologice.

VIII.9.6.1. Caracteristici ecologice ale coloranţilor


Evaluarea impactului coloranţilor asupra mediului are în vedere comportarea
coloranţilor în procesele de epurare naturale şi în instalaţiile de epurare biologică, precum şi
efectul asupra organismelor acvatice. Un astfel de aspect este obligatoriu de luat în
considerare, avându-se în vedere că se aproximează că din totalul coloranţilor textili, pentru
piele şi a cernelurilor tipografice pierderile de colorant reprezintă 11%.
2056 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

VIII.9.6.1.1. Degradarea biologică a coloranţilor în staţiile de


epurare
Studiile efectuate au evidenţiat biodegradabilitatea foarte redusă a coloranţilor în
condiţii aerobe. Tabelul VIII.9.29 prezintă caracteristicile de biodegradare ale unora dintre
cele mai utilizate clase de coloranţi.
Tabelul VIII.9.30
Caracteristici de biodegradabilitate ale principalelor clase de coloranţi textili
Coloranţi – Biodegradabilitate
Nivel
50–100% 25–50% 10–25% sub 25% Total
biodegradabilitate
Coloranţi Număr % Număr % Număr % Număr %
Acizi – 4 6 9 13,4 54 80,6 67
Direcţi – 1 2 5 10 44 88 50
Mordanţi – 1 4,5 – - 21 25,5 22
Pigmenţi textili – – – – - 12 100 12
Reactivi 1 6 4 24 1 6 12 64 18
Total, număr 1 10 15 143 169
Total, % 0,6 6 8,9 84,5 100

În contrast cu procesele aerobe de degradare biologică, coloranţii dovedesc o


capacitate bună de biodegradare anaerobă (în special coloranţii azoici).

VIII.9.6.1.2. Degradarea biologică pe termen lung a coloranţilor


O dată cu ajungerea coloranţilor în apele de suprafaţă se pune problema unei
eventuale afectări a condiţiilor de mediu.
Din cauza afinităţii lor avansate coloranţii sunt adsorbiţi de către substanţele în
suspensie şi de către sedimente, doar o mică parte fiind descompusă pe cale fotochimică. În
aceste sedimente, unde condiţiile sunt preponderent anaerobe, degradarea majorităţii
coloranţilor se realizează într-o perioadă de timp de câteva săptămâni (este vorba de
degradarea primară, deci de transformarea minimă necesară pentru pierderea culorii).
În cursul proceselor de degradare biologică ce au loc în mediu există posibilitatea
formării, în urma reducerii grupei azoice, de amine toxice cum ar fi benzidina, anilina,
toluidina (fig. VIII.9.42).

Fig. VIII.9.42. Posibilităţi de degradare în mediu a coloranţilor azoici.


Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2057

Deoarece coeficientul vitezei de reducere a coloranţilor k1 este mult mai mic decât
coeficientul vitezei de biodegradare ulterioară k2, în mediu concentraţia aminelor va fi
scăzută, mai scăzută decât concentraţia coloranţilor în sedimente, care este de asemenea
redusă. Practic s-au depistat concentraţii de 0,03 – 3 ppm colorant în sedimentele prezente
în unele râuri poluare.

VIII.9.6.1.3. Acumularea biologică a coloranţilor


Avându-se în vedere viteza mică de degradare biologică pe care o prezintă
coloranţii, capacitatea lor de bioacumulare este de primă importanţă.
Pentru evaluarea acestei caracteristici se poate folosi un test nebiologic simplu, care
corelează capacitatea de acumulare a unei substanţe cu coeficientul de repartiţie al acestei
substanţe între apă şi n-octanol. Chiar dacă această corelaţie nu este foarte exactă, testul de
repartiţie în apă/n-octanol are un foarte important rol orientativ, valori inferioare lui 1000
pentru acest test putând duce la presupunerea că factorul de bioacumulare (BAF) este mai
mic de 100, deci un test biologic de bioacumulare nu este necesar.
Cercetările efectuate nu au evidenţiat existenţa nici unui colorant ale cărui
caracteristici de bioacumulare să fie inacceptabile.

VIII.9.6.1.4. Toxicitatea coloranţilor asupra organismelor acvatice


Circa 2% din totalul coloranţilor analizaţi de ETAD (Asociaţia Ecologică şi
Toxicologică a Producătorilor de Coloranţi) au efecte toxice asupra peştilor la concentraţii
relativ mici (prezintă valori ale LC50 mai mici de 1 mg/l). Un studiu efectuat asupra a
189 coloranţi româneşti acizi, direcţi, pigmenţi şi reactivi a evidenţiat o pondere de 16% a
coloranţilor cu LC50 inferioară valorii de 10 mg/l (tabelul VIII.9.30).
Tabelul VIII.9.30
Caracteristici de toxicitate ale principalelor clase de coloranţi textili
Coloranţi – Toxicitate pentru peşti
CL50, mg/l sub 10 10–100 100–500 peste 500 Total
Coloranţi Număr % Număr % Număr % Număr %
Acizi 28 37 22 28 18 23 9 12 77
Direcţi 1 2 7 12 15 24 39 62 62
Mordanţi 1 4 6 24 7 28 11 25 25
Pigmenţi textili – – 7 50 5 36 2 14 14
Reactivi 1 9 2 18 2 18 6 11 11
Total, număr 31 44 47 67 189
Total, % 16,4 23 25 35,6 100

Printre coloranţii cu cea mai pronunţată toxicitate faţă de peşti se numără coloranţii
bazici, dar pericolul acţiunii acestora este limitat, avându-se în vedere caracteristicile foarte
bune de epuizare pe care le prezintă aceşti coloranţi, ceea ce face ca nivelele la care ei sunt
prezenţi în apele uzate să fie inferioare celor ce ar putea pune în pericol viaţa acvatică.
Inhibarea activităţii microorganismelor se evaluează prin intermediul factorului IC50.
Într-un studiu efectuat asupra a 202 coloranţi de diverse tipuri s-au constatat efecte de
inhibare a activităţii bacteriene în cazul unor coloranţi bazici, ce prezintă valori ale
indicelui IC50 mai mici de 100 mg/l.
2058 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Cercetări efectuate de un colectiv de la Centrul de Cercetări pentru Materii Prime,


Auxiliare şi Ape Reziduale din Bucureşti asupra a 193 de coloranţi au evidenţiat situaţia
prezentată în tabelul VIII.9.31.
Tabelul VIII.9.31
Caracteristici de toxicitate ale coloranţilor asupra microorganismelor
C.I. Fără efect la CI50 C.I.50
10000 5000 1000 500 100 50 >100
Coloranţi nr % nr % nr % nr % nr % nr % nr %
Acizi 34 44 14 18 9 12 5 6 9 12 3 4 3 4
Direcţi 21 34 8 13 9 15 1 2 7 11 3 5 12 20
Mordanţi 4 17 9 38 6 25 2 8 3 12 – – – –
Pigmenţi 1 8 3 23 1 8 1 8 4 30 3 23 – –
Reactivi 10 56 4 22 4 22 – – – – – – – –
Total, nr 70 38 29 9 23 9 15
Total, % 36,2 19,7 15 4,7 11,9 4,7 7,8

Influenţa coloranţilor asupra algelor verzi este similară cu cea asupra peştilor, cu
excepţia unor coloranţi acizi care s-au dovedit foarte toxici pentru peşti, dar complet in-
ofensivi pentru alge. Studiul efectelor a 46 de coloranţi din diferite clase: cationici, reactivi,
direcţi, acizi asupra algelor Selenastrum capricornutum a evidenţiat că dintre coloranţi ca-
tionici testaţi s-au dovedit toxici doi, pentru care s-a calculat o valoare EC50 de 0,028 mg/l.
Nici unul dintre cei 19 coloranţi metal-complecşi nu a prezentat toxicitate pentru alge la o
concentraţie de 1 mg/l, concentraţie ce depăşeşte cu mult valorile concentraţiilor ce este de
aşteptat a fi întâlnite în apele naturale. Constatări similare s-au putut face în legătură cu
coloranţii reactivi studiaţi. Chiar în aceste condiţii de toxicitate relativ scăzută asupra
algelor verzi, s-a demonstrat că de multe ori efectele observate nu sunt datorate toxicităţii
directe, ci inhibării absorbţiei luminii de către soluţiile de testare colorate.
Studierea caracteristicilor ecologice de ansamblu ale unor coloranţi textili, efectuată
la CCMPAR Bucureşti este prezentată în tabelul VIII.9.32.
Tabelul VIII.9.32
Caracteristici ecologice de ansamblu ale coloranţilor
Peşti Alge Nămol activ
Efect ecologic
CL50 CI Neaclimatizat Aclimatizat
Colorant şi concentraţie CI Bio* CI Bio
Portocaliu direct RN 175% 3000 <5 >250 - >500 -
Bordo direct AN 200% 3200 <5 >250 - >250 -
Roşu direct străl. 4A 125% 4800 <5 >250 - >250 -
Verde direct A 250% 195 <5 - -
Negru direct a 300% 1550 <5 >100 - >300 -
Brun de sulf D 250% 730 40 >10 - >10 -
Negru de sulf LA 615 >0 >10 - >12 -
Verde de sulf str. 10 GL 320 >0 >10 - >10 -
Albastru de cadă BC 200 30 40 25 - 50 -
Galben de dispersie G 200% 700 >0 >25 - >50 -
Rubiniu de dispersie GFL 50 >0 >25 - >50 -
Albastru marin de disp.2 GL 300 >0 >25 - >50 -
Brun închis de dispersie 2 BL 200% 200 6 >25 - >50 -
*
Bio - biodegradabilitate
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2059

Pentru a putea aprecia efectele coloranţilor asupra mediului, este necesar să se


evalueze concentraţiile la care ei se regăsesc în mediu, respectiv în efluenţii ce intră în
staţiile de epurare. Admiţând un randament de fixare mediu de 85%, un consum de apă de 2
– 6 m3/tonă de material textil şi un consum mediu de colorant de 3% raportat la masa
materialului textil, valorile concentraţiilor de colorant în flotele reziduale, exprimate în
mg/l, sunt prezentate în tabelul VIII.9.33.
Tabelul VIII.9.33
Concentraţiile de colorant în flotele reziduale, exprimate în mg/l
Vopsire Spălare
Iniţial Final 1 2 3 4 5
4000 800 400 200 100 50 25

În concluzie, marea majoritate a coloranţilor utilizaţi în perioada actuală nu prezintă


nici un pericol pentru mediu, la concentraţiile în care sunt prezenţi în apele de suprafaţă, dar
colorarea apelor uzate reprezintă un efect suficient de important pentru a face necesară
epurarea.

VIII.9.6.2. Caracteristici toxicologice ale coloranţilor – efecte


toxice, cancerigene şi alergice şi posibilităţi de reducere
ale acestora
O premisă indispensabilă pentru eliminarea sau reducerea riscului de îmbolnăvire o
reprezintă cunoaşterea tuturor factorilor ce determină acest risc, respectiv a proprietăţilor
toxicologice intrinsece ale unui produs, amploarea biodisponibilităţii produsului în
organism, durata de expunere, probabilitatea ca această expunere să intervină, ecuaţia de
definire a riscului de îmbolnăvire fiind:
RISC = PERICOL × EXPUNERE

VIII.9.6.2.1. Evaluarea pericolului pe care îl reprezintă utilizarea


coloranţilor
Evaluarea pericolului trebuie să cuprindă determinarea tuturor proprietăţilor
toxicologice, fizice şi chimice cunoscute ale produsului, în toate modalităţile sale de
utilizare; cu cât ansamblul datelor este mai mare, precizia evaluării creşte.
Factorii ce definesc periculozitatea unei substanţe chimice pot fi grupaţi în trei
categorii:
− caracteristici fizico - chimice;
− caracteristici toxicologice;
− factori de mediu şi destin metabolic al respectivei substanţe (caracteristici
ecologice)

VIII.9.6.2.1.1. Caracteristici fizico - chimice

Principalele caracteristici fizico-chimice ce trebuie luate în considerare sunt: starea


fizică, capacitatea de vaporizare, solubilitatea în apă şi în substanţe grase, stabilitatea la
agenţii atmosferici, temperatură, acizi, baze.
2060 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Toţi aceşti factori contribuie la stabilirea gradului de periculozitate a unui anumit


compus chimic. Starea fizică este un factor de risc deosebit de important, fiind posibilă
reducerea importantă a periculozităţii unei substanţe doar prin transformarea ei din formă
pulverulentă într-o pastă incapabilă de a se dispersa în aer. În cazul substanţelor capabile de
a forma aerosoli din pulberi, nocivitatea este rezultatul inhalării acelei substanţe, pe lângă
efectele rezultate în urma contactului cu pielea şi mucoasele.

VIII.9.6.2.1.2. Caracteristici toxicologice

Prin toxicitate se înţelege proprietatea unui produs chimic de a aduce vătămări odată
ajuns în sau pe un corp şi ea reprezintă un considerent esenţial în evaluarea impactului pe
care un anumit produs îl are asupra mediului. În funcţie de durata contactului cu respectivul
produs chimic distingem:
• toxicitatea acută, care are în vedere un contact de scurtă durată, de regulă la o
singură expunere, măsurată în durate nu mai mari de câteva ore şi se referă la o singură
doză;
• toxicitatea subcronică, care ia în considerare administrarea de doze repetate în
intervale de timp de până la 90 de zile;
• toxicitatea cronică sau efectul cancerigen, care se referă la durate de expunere mai
mari de 3 luni.
Tot în categoria acestor caracteristici pot fi încadrate şi efectele alergice, iritante şi
sensibilizante, cu răspuns la nivelul pielii şi al traiectului respiratoriu şi cu consecinţe de
natură bronho-asmatică.

Toxicitatea acută a coloranţilor. Această formă de toxicitate se poate evalua prin


intermediul studierii efectelor toxice asupra peştilor. Metodele de analiză au fost
standardizate, precizându-se specia utilizată, temperatura apei, duritatea, pH-ul. Principalul
indicator utilizat este LC50 sau LD50 (lethal concentration sau lethal dosege), care reprezintă
cantitatea de produs, în mg/kg corp, care cu o singură hrănire orală, provoacă moartea a
50% din animalele folosite pentru experiment într-un interval de 14 zile.
După valoarea lui LC50 se disting următoarele categorii de compuşi chimici
(tabelul VIII.9.34):

Tabelul VIII.9.34
Clasificare a coloranţilor după LC50
Foarte otrăvitori <25 mg/kg
Otrăvitori 25 – 200 mg/kg
Uşor otrăvitori 200–20000 mg/kg
Neotrăvitori >2000 mg/kg.

Datele statistice indică faptul că din circa 4500 de produşi comerciali studiaţi 82,3%
au LD50 mai mare de 5000 mg/kg, iar pentru 9,7% indicele LD50 este cuprins între 2000 şi
5000 mg/kg, ceea ce indică toxicitatea acută scăzută a coloranţilor. Doar 7% au valori ale
LC50 cuprinse între 200 şi 2000 şi doar 1% au valori ale LC50 mai mici de 250 mg/kg.
Clasele structurale ale coloranţilor cu valori ale LC50 mai mici de 50 sunt prezentate în
tabelele VIII.9.35 şi VIII.9.36.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2061

Tabelul VIII.9.35
Analiza valorilor LC50 mai mici de 200 mg/kg în funcţie de structura chimică a coloranţilor
Nr. total de Număr de coloranţi cu LC50 (mg/kg)
Clasa chimică coloranţi
examinaţi >250 251–2000
Monoazoici 14 1(125) 13
Monoazoici (săruri
16 0 16
cuaternare)
Disazoici 20 4 (199, 200, 240, 200) 16
Trisazoici 1 0 1
Ftalocianinici 2 0 2
Difenilmetanici 1 0 1
Trifenilmetanici 13 1 (100) 12
Xantenici 6 2 (220, 250) 4
Oxazinici 4 1 (210) 3
Metinici 20 4 (133, 213, 222, 224) 16
Antrachinonici 3 0 3
Indigoizi 1 0 1
Azo-stilbenici 2 1 (150) 1
Diverşi 11 1 (221) 10

Tabelul VIII.9.36
Analiza valorilor LD50 mai mici de 200 mg/kg pe baza clasificării CI
Numărul de coloranţi cu LD50
Numărul de coloranţi
Clasa de coloranţi (mg/kg)
examinaţi
<250 251–2000
Acizi 9 1 8
Bazici 64 8 56
Direcţi 12 2 10
Dispersie 10 2 8
Mordanţi 1 0 1
Reactivi 2 0 2
Cadă 1 0 1
Pigmenţi 1 0 1

Deşi nu rezultă o corelaţie clară între structură şi efectul toxicologic, se observă din
tabelul VIII.9.36 că între coloranţii ce au valori ale LC50 mai mici de 250 mg/l o parte
importantă o constituie coloranţii bazici, fapt explicabil având în vedere activitatea
biologică pe care o prezintă majoritatea compuşilor de sodiu cuaternar.
Toxicitatea subcronică. Toxicitatea subcronică se determină prin administrarea de
doze repetate, durata observării variind între 28 de zile şi 3 luni. În acest caz, în afară de
urmărirea frecvenţei mortalităţii, se execută şi examenele histologice ale organelor mai
importante, pentru a stabili care este posibilitatea de acumulare a substanţelor în cauză şi
care patologie poate fi atribuită pentru acestea. Se urmăreşte de asemenea stabilirea dozelor
ce trebuie folosite în studiul toxicităţii cronice.
ETAD a efectuat un studiu asupra celor şapte coloranţi care sunt caracterizaţi
LD50>2000. Aceşti coloranţi au fost alimentaţi prin sondă gastrică într-o doză zilnică de
1000 mg/kg timp de patru săptămâni, evidenţiindu-se o bună tolerare a acestora, fără
manifestări ireversibile de toxicitate, chiar în condiţiile dozei extrem de ridicate.
2062 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Toxicitate cronică (efectul cancerigen). Testele de determinare a toxicităţii cronice


urmăresc efectele unei expuneri continue la concentraţii mici de coloranţi şi se referă la aşa
numitul efect CMT, adică efect cancerigen, mutagen (ce provoacă modificări ereditare) şi
teratogenetic (cu efecte asupra fătului provocatoare de malformaţii).
Periclitarea sănătăţii la manipularea coloranţilor prin adsorbţie prin piele sau
inhalare poate interveni în următoarele situaţii:
− colorantul însuşi este cancerigen sau poate produce un metabolit cancerigen după
adsorbţia în corp;
− colorantul conţine un intermediar nereacţionat ca impuritate;
− colorantul poate trece, în urma unei reacţii ireversibile, într-un produs
cancerigen.
Studiile efectuate pe animale asupra caracterului cancerigen al coloranţilor s-au
realizat în special asupra coloranţilor azoici şi în primul rând pentru cei cu destinaţie
alimentară. În urma studierii a 97 de coloranţi s-au obţinut rezultate concluzive doar în 29
de cazuri, 12 coloranţi fiind identificaţi drept cancerigeni, iar 17 necancerigeni. Coloranţii
cu acţiune cancerigenă dovedită în urma testelor efectuate pe animale sunt prezentaţi în
tabelul VIII.9.37.
Tabelul VIII.9.37
Coloranţi cu acţiune cancerigenă dovedită (teste pe animale)
Denumire Număr C.I. Clasa chimică Utilizare actuală
Acid Dye 16155 Azo nu
Acid Red 26 1615) Azo da
Acid Red 114 23635 Azo da
Acid Violet 49 42640 Trifenilmetanic da
Basic Yellow 41000 Cetoniminic nu
Basic Red 9 42500 Trifenilmetanic nu
Direct Blue 6 22610 Azo da
Direct Blue 14 23850 Azo da
Direct Blue 15 24400 Azo nu
Direct Blue 53 23860 Azo da
Direct Brown 95 30145 Azo da
Direct Black 38 30235 Azo da
Disperse Blue 1 Antrachinonic da

Dintre aceştia, nouă sunt încă în uz, chiar dacă, conform datelor prezentate de
Colour Index, importanţa lor este limitată.
Din datele oferite de Comisia Naţională Consultativă pentru Toxicologie din Italia,
în urma studiului asupra unui număr de 32 de coloranţi aparţinând unor diverse clase
(direcţi, acizi, bazici, azobaze) se poate observa că doar 3 coloranţi sunt încadraţi în
categoria celor cu certă capacitate cancerigenă, dar şi în acest caz datele se bazează pe
studii epidemiologice, fără confirmare experimentală, în timp ce alţii patru prezintă capaci-
tate limitată de inducere a cancerului (tabelul VIII.9.38).
Procesul de descompunere a grupării azo cu formarea de amine potenţial
cancerigene, prezentat în fig. VIII.9.43, poate fi iniţiat atât de agenţi reducători, cât şi de
sistemele enzimatice proprii organismului uman.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2063

reducere/ biodegradare
nR N N Rm

nR NH2 + H N
2
Rm

Fig. VIII.9.43. Descompunerea grupării azo cu formarea de amine potenţial cancerigene.


Tabelul VIII.9.38
Încadrarea coloranţilor în categorii de pericol
Nr.crt. Denumire colorant Caracterizare
1. CI 11160 Solvent Yellow 3 1b
2. CI 11020 Solvent Yellow 2 1b
3. CI 23850 Direct Blue 2 1b
4. CI 16150 Acid Red 26 11
5. CI 42640 Acid Violet 49 11
6. CI 11000 Solvent Yellow 1 11
7. CI 13270 Solvent Orange 3 11
8. CI 26105 111 a
9. CI 42085 Acid Green 3 111 a
10. CI 45170 Basic Violet 10 111 a
11. CI 45160 Basic Red 1 111 b
12. CI 42045 Acid Blue 1 111 b
13. CI 42053 Food Green 3 111 b
14. CI 42095 Food Green 5 111 b
15. CI 14600 Acid Orange 20 111 c
16. CI 11390 Solvent Yellow 6 111 c
17. – 1b
18. CI 16185 Acid Red 37 111 b
19. CI 76545 Oxidation Base 7 111 b
20. CI 76001 Oxidation Base 1 111 a
21. CI 41008 Basic Yellow 2 1b
22. CI 37040 Azoic diazo Component 9 111 a
23. CI 37010 Azoic diazo Component 3 111 a
24. CI 37240 Azoic diazo Component 22 IV
25. CI 76061 Oxidation Base 10 IV
26. CI 37025 Azoic diazo Component 6 111 a
27. CI 37035 Azoic diazo Component 7 111 a
28. CI 50240 Basic Red neevaluabil
29. CI 76520 Azoic diazo Component 12 111 a
30. CI 37105 Azoic diazo Component 5 11
31. CI 37125 Azoic diazo Component 13 111 a
32. CI 37130 11
Observaţii: 1 – cu capacitate cancerigenă dovedită; 1a – epidemiologic, fără evidenţiere
experimentală; 1b – experimental, fără date epidemiologice sau cu date epidemiologice neevaluabile;
11 – cu capacitate cancerigenă limitată, evaluată epidemiologic şi/sau experimental; 111 a – cu
probabilitate redusă ca substanţă să nu prezinte caracter cancerigen; 111 b – cu probabilitate medie ca
substanţă să nu prezinte caracter cancerigen; 111 c – cu probabilitate mare ca substanţă să nu prezinte
caracter cancerigen; IV – studii pe animale, cu specificarea duratei de administrare, a speciei utilizate
şi a numărului de exemplare testate.
2064 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Fig. VIII.9.44. Descompunerea reductivă a colorantului Direct Black 38 cu punere în libertate de


benzidină.

Cercetările efectuate au arătat că numărul coloranţilor azoici a căror utilizare poate


reprezenta un risc în urma unei astfel de descompuneri în amine cancerigene este limitat,
fiind vorba în special de coloranţi ce provin din benzidină. În cazul acestora descompunerea
reductivă are loc cu punerea în libertate a benzidinei cu caracteristici dovedit cancerigene,
ca de exemplu în cazul colorantului Direct Black 38 (fig. VIII.9.44).
În cazul acelor coloranţi ce pot elibera benzidină în organism adsorbţia de cantităţi
mari comportă un risc important, putând rezulta cantităţi de benzidină suficiente pentru a
determina apariţia de tumori. Chiar dacă o serie de studii au dovedit că, în condiţiile unei
manipulări corespunzătoare, probele prelevate de la subiecţi nu conţin urme de benzidină
sau de metaboliţi ai acestei substanţe, riscurile potenţiale au determinat pe principalii
producători de coloranţi să întrerupă producţia coloranţilor derivaţi de benzidină.
Reacţii alergice produse de coloranţi. Având în vedere că nici un colorant nu a
putut fi cu certitudine identificat drept cancerigen în urma unor indicii directe (nu prin teste
pe animale), se poate considera că cea mai importantă problemă pe care poate fi asociată cu
folosirea coloranţilor, din punctul de vedere al celor ce îi utilizează, o reprezintă patologia
lor iritativă şi alergică pentru piele şi căile respiratorii.
Sensibilizarea pielii, cunoscută şi ca sensibilizare de contact sau dermatită alergică
de contact, este a sensibilizare întârziată mediată de T-limfocite.
În cazul anumitor coloranţi, ca urmare a contactului cu pielea în întreprinderile
producătoare de coloranţi sau în vopsitorii, s-a observat producerea de manifestări de natură
alergică, dar aceste fenomene intervin în special în cazul persoanelor sensibile, sensibilizate
anterior. Procesul de sensibilizare este un proces de durată, între momentul primului contact
şi apariţia simptomelor putând trece luni sau chiar ani, în funcţie de concentraţia introdusă
în organism, caracteristicile colorantului, calea de introducere în organism şi, nu în ultimul
rând, susceptivitatea individuală.
Un studiu efectuat asupra unui mare număr de coloranţi, grupaţi după structura
chimică, a putut evidenţia principalii alergeni, precum şi tipurile de patologie alergică
întâlnite. Rezultatele acestui studiu sunt prezentate în tabelele VIII.9.39 – VIII.9.43.
Există situaţii în care sensibilizarea, produsă aparent de coloranţi, se datorează unor
impurităţi pe care aceştia le conţin.
În cazurile de sensibilizări provocate de îmbrăcăminte strâns mulată pe corp,
coloranţii cel mai frecvent implicaţi sunt coloranţi de dispersie, frecvent azoici sau antra-
chinonici. În cele mai multe cazuri în care astfel de situaţii au intervenit era vorba de
vopsiri intense, în special pe poliamidă (şi mai puţin pe poliester). Zonele afectate sunt cele
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2065

aflate în contact cu pielea şi care pot fi umezite de transpiraţie. Măsurile profilactice cele
mai simple ce pot evita astfel de situaţii sunt etichetarea corespunzătoare, ceea ce implică
bineînţeles investigarea tuturor coloranţilor utilizaţi sub aspectul acţiunii alergice.
Tabelul VIII.9.39
Efecte alergice la producerea şi utilizarea coloranţilor azoici
Patologie alergică întâlnită: DAC, rinite, astm
Substanţe alergogene:
Acid naftalin sulfonic Clorobenzen Naftol (α şi β)
Anhidridă ftalică Crisoidină Nitroanilină
Anilină 4 – Diazodietilanilină Nitrobenzen
Antrachinonă Dinitrobenzen Sudan 111 (C.I. 26100)
Clorură de benzil Fenol Sudan IV (C.I.26105)
Galben rezistent HR (C.I.
Benzidină Sudan B (C.I. 26110)
21108)
Cloranilină Naftalină Tartrazină
Naftilamină
Tabelul VIII.9.40
Efecte alergice la producerea şi utilizarea coloranţilor benzochinonici şi naftachinonici
Patologie alergică întâlnită: DAC, Rinite oculare
Substanţe alergogene:
Pentru ciclul negru de anilină Pentru ciclul chinon - oximă
Clorhidrat de anilină Fenol
Oxid de fier β Naftol
Negru de anilină Cromat de potasiu
Cromat de potasiu Verde naftol
Oxid de cupru
Tabelul VIII.9.41
Efecte alergice la producţia şi utilizarea coloranţilor antrachinonici
Patologie alergică întâlnită: astm ( în cazul anhidridei ftalice), dermatite egzemice, urticarie,
fotodermii
Substanţe alergogene:
Acid antrachinon sulfonic Anhidridă ftalică
Clorat de potasiu Nitrat de sodiu
Acid boric Chinizarină
Cromat de potasiu Dioxiantrachinonă
Hidrosulfit de sodiu Acid carminic
m clor benzen Alizarină

Tabelul VIII.9.42
Efecte alergice la producţia şi utilizarea coloranţilor trifenilmetanici
Patologie alergică întâlnită: DAC, rinite oculare, astm şi simptome asmatiforme
Substanţe alergogene:
Anilină Fenolftaleină p Toluidină
Benzaldehidă Fucsină Trifenilmetan
Nitrobenzen Violet de genţiană Cromat de potasiu
Clorură de zinc Dietilanilină Sulfat de cupru
2066 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Tabelul VIII.9.43
Efecte alergice la producerea şi utilizarea coloranţilor de tip Indaco
Patologia alergică întâlnită: dermatite alergice de contact, astm
Substanţe alergogene:
Acid antranilic Antrachinonă Sulfat de nichel
Acid monocloracetic Fenilglicină Nitrobenzen
Anhidridă ftalică Ftalimidă Cromat de potasiu
Anilină Hidrat de hidrazină

Sensibilizarea respiratorie este rezultatul prezenţei anticorpilor specifici de imuno-


globulină E (IgE), care reprezintă majoritatea anticorpilor anafilactici la om. Efecte alergice
respiratorii au fost raportate în special în legătură cu unii coloranţi reactivi. Simptomele pot
interveni imediat sau după câteva ore, răspunsul fiind în general de tip asmatic: tuse,
dificultăţi de respiraţie, mergând până la şoc anafilactic şi pierderi de cunoştinţă.
Urmare a unui studiu iniţiat de Health and Safety Executive (HSE) pe 440 de
lucrători din 51 de vopsitorii ce folosesc coloranţi reactivi s-a evidenţiat că 15% dintre ei
prezintă simptome respiratorii sau nazale ce pot fi corelate cu contactul cu coloranţii
reactivi. Alte studii un constatat că aproximativ 10% dintre coloriştii ce lucrează cu
coloranţi reactivi prezintă simptome respiratorii şi nazale.
Caracteristici toxicologice ale pigmenţilor organici. Caracteristicile de solubilitate
scăzută în apă şi solvenţi organici ale acestora, care sunt esenţiale pentru satisfacerea necesi-
tăţilor tehnologice în cazul lor, fac ca biodisponibilitatea lor să fie extrem de redusă. Acesta
este cu certitudine principalul motiv pentru care pigmenţii organici sunt caracterizaţi de o
toxicitate remarcabil de scăzută. În multe cazuri, solubilitatea în n-octanol şi apă este atât de
redusă, încât este extrem de dificilă efectuarea testului de repartiţie între n-octanol şi apă.
Pigmenţii diarilidici, care sunt produşi din 3,3’– diclorbenzidină, produs cu acţiune
cancerigenă dovedită în teste pe animale, au fost intens studiaţi, fără a se putea evidenţia
existenţa unor efecte adverse. Unele studii au raportat metabolizarea 3,3’–diclorbenzidinei
(în cantitate de aproximativ 0,05% din colorantul C.I. Pigment Yellow 13 care s-a utilizat),
dar aceste date nu au fost confirmate de cercetări ulterioare. Recent s-au identificat aducţi ai
3,3’-diclorbenzidinei cu hemoglobina în sângele şoarecilor trataţi, ceea ce indică formarea
în intestin a substanţei. Cantităţile formate sunt extrem de mici, la limita detectabilităţii.
Posibilitatea formării de amine cancerigene în cazul pigmenţilor organici nu se
rezumă la scindarea metabolică, ea putând interveni şi la încălzire. S-a observat că la peste
200oC se formează coloranţii monoazoici corespondenţi, la continuarea încălzirii peste
240oC având loc descompunerea în continuare la 3,3’-diclorbenzidină. Aceste descoperiri
au dus la restrângerea condiţiilor de aplicare pentru a preveni apariţia de posibile riscuri.

VIII.9.6.2.2. Evaluarea expunerii


Pentru evaluarea expunerii trebuie să se ţină seama de faptul că expunerea este în
strânsă corelaţie cu concentraţia substanţei în mediu şi, legat de aceasta, cu durata şi
frecvenţa contactelor cu respectiva substanţă, precum şi cu posibilităţile de a penetra în
organism şi de a fi reţinută de acesta. În cazul coloranţilor, expunerea presupune
următoarele patru căi de acces:
• inhalarea, care constituie calea principală;
• expunerea dermală; în general, introducerea pe această cale în organism a
substanţelor chimice este infirmată de studiile efectuate până în prezent;
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2067

• ingerarea, cale nespecifică;


• contact la nivelul ochilor, ce poate interveni doar accidental.
Efectele înregistrate pot fi:
• locale, ce intervin în zona de contact şi cuprind, în cazul expunerii prin inhalare,
tuse, iritarea laringelui etc.;
• sistemice, ce intervin la absorbţia colorantului în circuitul sangvin, ceea ce duce la
distribuirea acestuia în întreg corpul.
Utilizarea extrem de largă a coloranţilor determină existenţa unei mari varietăţi de
condiţii de expunere. În tabelul VIII.9.44 sunt prezentate cele mai importante sectoare în
care se utilizează coloranţii şi nivelul de expunere caracteristic fiecăruia. Nivelul de
expunere cel mai ridicat se întâlneşte în faza de producere a coloranţilor, dar numărul
persoanelor direct implicate în acest proces este redus şi aceste persoane sunt în general
corespunzător instruite în ceea ce priveşte manipularea produselor chimice, iar dotarea lor
pentru protejare este corespunzătoare.
Tabelul VIII.9.44
Posibilităţi de expunere la coloranţi în cazul producătorilor şi utilizatorilor
Tip de expunere Potenţial de expunere*
Producere coloranţi
Lucrători +++
Public – coloranţi din mediu +
Utilizatori
Vopsitori, imprimeuri ++
Public +
*
+ + + = expunere majoră; + + = expunere semnificativă; + - expunere accidentală

În tabelul VIII.9.45 sunt prezentate potenţialele de expunere pentru consumatori, în


cazul principalelor tipuri de produse în a căror fabricaţie s-au utilizat coloranţi.
În cazul coloranţilor utilizaţi pentru aplicaţii tehnice, cum este cazul vopsirii
materialelor textile, de exemplu, expunerea, exprimată în cantitate de colorant absorbită de
corp, nu este legată de aplicarea acestora, ci de factori involuntari. O astfel de expunere
depinde, în mare măsură, de condiţiile de manipulare în timpul aplicării coloranţilor.
Tabelul VIII.9.45
Posibilitate de expunere a consumatorilor
Tip de expunere Potenţial de expunere pentru consumatori*
Textile 0
Piele 0
Hârtie +
Materiale plastice 0
Vopsele (cerneluri) +
Vopsele pentru artişti +
Materiale pentru ambalaje alimentare 0
Jucării 0
Vopsire casnică ++
Alimente +++
Produse farmaceutice ++
Cosmetice ++
*
+ + + = expunere majoră; + + = expunere semnificativă; + - expunere accidentală; 0 - expunere
practic nulă.
2068 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Momentele mai critice în ceea ce priveşte expunerea le constituie fazele de


manipulare directă a coloranţilor, respectiv cântărirea şi adăugarea coloranţilor. De
importanţă deosebită sunt condiţiile de expunere, datorate unor dotări inadecvate, a
personalului cu instruire sumară sau lipsit de mijloace de protecţie adecvate. Problemele
cele mai dificile sunt legate de capacitatea de prăfuire a coloranţilor.
Măsurarea pulberilor în întreprinderile de producere şi de aplicare a coloranţilor a
indicat că nivelul pulberilor în atmosferă, în condiţii optime de lucru, nu depăşeşte 1 mg/m3
pulbere totală, în timp ce în condiţii de lucru necorespunzătoare s-au observat concentraţii
uneori superioare valorii de 15 mg/m.
S-a demonstrat că, în cazul pulberilor de coloranţi derivaţi din benzidină, la
persoanele expuse s-a constatat prezenţa de benzidină şi metaboliţi ai acesteia în probele de
urină prelevate. Teste similare efectuate în cadrul unor întreprinderi în care condiţiile de
lucru erau optime au demonstrat că prezenţa benzidinei nu mai poate fi pusă în evidenţă
(limită de sensibilitate de 1 ppb). Admiţând că un risc major apare la o concentraţie de
benzidină în secreţia urinară de peste 100 ppb, se poate considera că valori inferioare
concentraţiei de 1 ppb sunt complet inofensive. Chiar în aceste condiţii, riscul potenţial pe
care îl reprezintă coloranţii derivaţi din benzidină a făcut ca aceşti coloranţi să fie eliminaţi
din producţie încă din anii 1970 – 1980, cel puţin în cazul ţărilor dezvoltate.
În ceea ce priveşte expunerea consumatorilor, cea mai larg răspândită formă de
expunere o reprezintă contactul cu materialele textile vopsite. În cazul materialele vopsite
corect, expunerea ca urmare a migrării coloranţilor de pe material pe piele este practic nulă.
Studii ale ETAD au aproximat că maxima cantitate la care se expune o persoană ce poartă
un material textil vopsit poate fi de 1 mg pe persoană şi pe zi, din care cel mult 1 % poate fi
absorbită prin piele. În concluzie cantitatea ce poate ajunge în organism pe această cale este
infimă sau chiar nulă.

VIII.9.6.2.3. Măsuri pentru reducerea riscului de îmbolnăvire la


folosirea coloranţilor

Având în vedere dependenţa directă a riscului de gradul de expunere, rezultă ca cea


mai simplă metodă de micşorare a riscului de îmbolnăvire pentru utilizatorii de coloranţi
este reducerea duratei de expunere.
Principalele căi de reducere a duratei de expunere sunt:
• îmbunătăţirea tehnicilor de producere a coloranţilor;
• condiţii bune de lucru şi manipulare a produselor – o condiţie fundamentală ce
trebuie avută în vedere în cazul tuturor coloranţilor şi în special a celor cu toxicitate ridicată
este de a nu depăşi o cantitate de 7–10 mg colorant ajuns în organism într-o zi, ceea ce
înseamnă în cazul coloranţilor ce produc pulberi recomandarea de a folosi măşti;
• igienă personală şi dotări adecvate pentru spălarea instrumentelor;
• informare şi instruire corespunzătoare a personalului;
• reducerea conţinutului de coloranţi în efluenţi;
• ameliorarea procedeelor şi tehnologiilor aplicative;
• folosirea de produşi cu rezistenţe optime.
Se produce o concentraţie de pulbere în aer cu atât mai scăzută cu cât containerul
este mai plin. De aici rezultă o modalitate simplă de a reduce expunerea – micşorarea
capacităţii recipienţilor în care sunt livraţi coloranţii (s-a estimat o reducere a expunerii pe
această cale de circa 66%).
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2069

O altă cale de reducere a expunerii la pulberile ce iau naştere la manipularea


coloranţilor o reprezintă echiparea corespunzătoare a locului de muncă. Aceasta include:
• separarea bucătăriei de coloranţi de restul secţiei;
• plasarea spaţiului de manipulare a coloranţilor sub o hotă;
• instalarea de hote care să absoarbă aerul local, în imediata proximitate a zonei
de cântărire;
• trimiterea unui curent de aer de viteză redusă deasupra spaţiului de lucru;
• automatizarea cântăririi şi preparaţiei;
• folosirea de unelte corespunzătoare;
• folosirea îmbrăcămintei de protecţie.
În urma unor astfel de amenajări, se estimează că nivelul concentraţiei de praf scade
cu 70%.
O a treia cale de reducere a expunerii celor ce manipulează coloranţi la praful pe
care aceşti coloranţi îl produc o reprezintă utilizarea formelor lichide sau granule.
O condiţie esenţială pentru minimizarea efectelor nocive ale coloranţilor prin
adaptarea unor măsuri adecvate de igienă a muncii o reprezintă informarea precisă privind
încadrarea fiecărui produs într-o categorie de risc şi evidenţierea acestei încadrări printr-o
etichetare corespunzătoare.
Prin evaluarea corectă a expunerii, şi prin minimizarea acesteia, ca urmare a unor
măsuri de tipul celor prezentate anterior, este posibilă realizarea dezideratului de expunere
zero, sau cel puţin reducerea expunerii până la cote la care riscul să fie neglijabil.

VIII.9.7. Decolorarea apelor uzate provenite de la


întreprinderi textile
Deşi coloranţii reprezintă doar o mică parte din încărcarea organică a apelor uzate,
culoarea lor îi face uşor detectabili, chiar la concentraţii foarte mici (sub o parte pe milion
pentru unii coloranţi), ceea ce duce la scăderea valorii estetice a apelor curgătoare şi a
lacurilor. Din punct de vedere al opiniei publice, îndepărtarea culorii din apele uzate este
frecvent mai importantă decât îndepărtarea substanţelor organice insolubile necolorate, care
au cea mai mare contribuţie la valoarea consumului chimic de oxigen al unei ape.
Până în prezent nu s-a elaborat nici o metodă de decolorare a apelor uzate a cărei
aplicabilitate să fie generală. Fiecare situaţie concretă trebuie analizată, luându-se în
consideraţie condiţiile locale: coloranţi şi chimicale prezente, concentraţia acestora, debitul
mediu al apei uzate, valorile maxime şi minime ale debitului, condiţiile locale de drenaj,
caracteristicile instalaţiei de epurare existente.
În funcţie de acest ansamblu de factori se alege procesul de prelucrare cel mai
convenabil, care să asigure decolorarea eficientă a apelor uzate . Aceste procedee sunt de
natură fizico-chimică, rolul proceselor biologice propriu-zise fiind limitat, ca urmare a
degradabilităţii biologice foarte reduse a majorităţii coloranţilor uzuali. În condiţii uzuale,
la epurarea biologică cu nămol activ are loc frecvent şi decolorarea, deoarece mulţi
coloranţi sunt adsorbiţi de flocoanele de nămol activ. Probleme apar în special în cazul
coloranţilor reactivi şi a unor coloranţi acizi care sunt în mai mică măsură adsorbiţi şi trec
în efluent. În acest mod conţinutul în colorant al apelor evacuate de instalaţia de epurare
poate ajunge la 800 mg/l, cauzând o vizibilă colorare a efluentului.
2070 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

VIII.9.7.1. Decolorarea prin coagulare-floculare a apelor uzate


provenite de la întreprinderi textile

Ca urmare a caracterului coloidal al soluţiilor de colorant utilizarea tratamentelor


chimice de coagulare – floculare reprezintă o cale eficientă de îndepărtare a coloranţilor din
apele uzate, caracterizată de cost redus al tratării, de posibilitatea îndepărtării unei game
largi de clase de coloranţi, precum şi de reducerile importante ale consumului chimic de
oxigen şi ale consumului biochimic de oxigen ale apei uzate.
Pentru îndepărtarea coloranţilor substantivi se poate utiliza, în special, sulfatul de
aluminiu. Consumul mediu de coagulant utilizat în acest scop este de 400 – 500 g pentru
1 m3 de apă uzată. Având în vedere dependenţa puternică a eficienţei floculării de valoarea
pH-ului, acest parametru trebuie atent observat şi corectat pentru a se încadra în intervalul
6,5 – 8,1.
Utilizând doar sulfat de aluminiu pentru coagulare se creează turbiditate avansată a
apei, ca urmare a flocoanelor foarte fine de hidroxid de aluminiu formate. Îndepărtarea
acestei turbidităţi poate fi realizată fie prin filtrare, fie prin adăugarea unui polielectrolit
organic cu rolul de adjuvant de coagulare. Ca adjuvant se poate utiliza silicea activă, când
sporeşte şi viteza de sedimentare (în special dacă temperatura la care are loc procesul este
scăzută). Efectele optime se înregistrează la concentraţii de 1, 5 ppm .
Un alt agent de coagulare care permite obţinerea de bune rezultate la îndepărtarea
culorii este sulfatul feros. Utilizarea sistemului sulfat feros – var este deosebit de eficientă
pentru decolorare, deoarece la îndepărtarea culorii participă două mecanisme: antrenarea
particulelor coloidale de colorant de către flocoanele de coagulant şi reducerea grupelor
azoice ale coloranţilor de către sulfatul feros care se oxidează la sulfat feric.
Pentru a compensa consumul oxigenului dizolvat în reacţiile de oxidare a ionului
feros la ionul feric este necesară asigurarea unei aerări corespunzătoare. Consumul mediu
de reactivi pentru decolorare este de 200 – 300 g FeSO4⋅ 7H2O şi 100 – 200 g var pentru
1 m3 de apă uzată. Şi în acest caz adăugarea unui polielectrolit (circa 2 g/m3) accelerează
coagularea şi previne apariţia unei turbidităţi remanente.
Precipitarea se poate realiza chiar în cazul fazei biologice de epurare, utilizând un
agent de precipitare cationic, când precipitatul format este reţinut prin adsorbţie pe
suprafaţa nămolului activ. Deoarece frecvent nămolul activ este foarte fin, se poate adăuga
un floculant în faza de decantare, floculant care poate fi de natură organică sau anorganică.
Prin procedeul de coagulare-floculare se poate realiza o îndepărtare a culorii în
proporţie de 80 – 99% în cazul coloranţilor direcţi, acizi, de dispersie, suficientă pentru
încadrarea în parametrii impuşi de legislaţie. Decolorarea este mai puţin eficientă în cazul
coloranţilor de cadă, a unor coloranţi reactivi, şi practic absentă în cazul coloranţilor
cationici (tabelul VIII.9.46).
Un avantaj al metodei de decolorare prin coagulare-floculare îl reprezintă
posibilitatea de îndepărtare efectivă a coloranţilor din apa uzată, chiar a celor ce nu prezintă
structură azoică, coloranţi mai puţin afectaţi de tratamentele oxidative sau reductive de
decolorare.
Principalele dezavantaje ale acestui procedeu de îndepărtare a culorii apelor uzate
sunt legate de producerea unei cantităţi mari de nămol, a cărui eliminare creează probleme
suplimentare de prelucrare şi depozitare.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2071

Tabelul VIII.9.46
Eficienţa tratamentului de coagulare – floculare pentru îndepărtarea culorii
Îndepărtare CCO, Îndepărtare culoare,
Colorant Structură
% %
Acid Blue 142 Trifenilmetanic 95,4 98,6
Acid Blue 113 Azoic 90,2 97,2
Acid Blue 260 Antrachinonic 33,3 93,2
Basic Blue 41 Azoic 0 0
Basic Yellow 13 Metinic 0 0
Basic Blue 3 Oxazinic 0 0
Vat Blue Antrachinonic 35,5 49,1
Vat Green Antrachinonic 52,6 52,1
Direct Blue 199 Ftalocianinic 90,6 97,0
Direct Red 89 Azoic 89,9 90,3
Disperse Blue 56 Antrachinonic 89,7 95,1
Disperse Yellow 235 Azoic 62,7 93,5
Acid Brown 298 Azoic 1/2 53,4 48,8
Acid Black 142 Azoic 88,9 68,0
Reactive Blue 204 Oxazinic 28,2 53,0
Reactive Blue 209 Farmazinic 31,0 88,8
Reactive Red 184 Azoic 23,4 22,6
Reactive Blue 41 Ftalocianinic 60,0 38,3
Reactive Blue 49 Antrachinonic 19,0 35,4

VIII.9.7.2. Decolorarea apelor uzate folosind agenţi de oxidare


Oxidarea chimică reprezintă un procedeu curent de tratare a apelor uzate în cazul
prezenţei de substanţe organice greu biodegradabile sau a unor compuşi anorganici nedoriţi.
În urma acţiunii agenţilor oxidanţi se înregistrează şi distrugerea sistemului cromofor al
coloranţilor (în multe cazuri), ceea ce se traduce prin decolorarea apelor uzate.
Unul dintre agenţii oxidanţi ce se pot folosi în acest scop este apa oxigenată, bine
cunoscut agent de albire în industria textilă, produs cu caracteristici favorabile din punct de
vedere a protecţiei mediului .
Accelerarea reacţiilor de oxidare se realizează prin intermediul ionilor OH- (aşa cum
se procedează în practica albirii textilelor) sau prin adăugarea unui catalizator, cel mai
frecvent o sare de fier (feroasă sau ferică) sau de cupru. În acest caz pH-ul optim pentru
producerea radicalilor hidroxil este cuprins între 3 şi 4.
Etapele care trebuiesc parcurse la decolorarea apelor uzate cu apă oxigenată sunt
următoarele în cazul activării cu sulfat feros:
• aducerea pH-ului la aproximativ 3;
• adăugarea sării feroase;
• adăugarea de apă oxigenată, raportul uzual între cantitatea de apă oxigenată şi
cea de sare de fer fiind de 20:1;
• după 30 min (necesare pentru desfăşurarea reacţiei), la 20 °C, are loc neutrali-
zarea cu hidroxid de sodiu sau lapte de var;
• separarea solidelor în suspensie prin decantare sau centrifugare, dacă este
necesar.
2072 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Pentru activare s-au utilizat şi radiaţii UV, când gradul de decolorare înregistrat a
fost avansat. Schema unei astfel de instalaţii este prezentată în fig. VIII.9.45.
Eficacitatea acestei metode de decolorare nu este aceeaşi pentru toate clasele de
coloranţi. Dacă rezultatele înregistrate în decolorarea apelor uzate ce conţin coloranţi
direcţi, reactivi, metal-complecşi, pigmenţi, sunt foarte bune (grad de decolorare de peste
85%), în cazul tratării apelor uzate ce conţin coloranţi de cadă sau coloranţi de dispersie
decolorarea este redusă (tabelul VIII.9.47). Un rol deosebit în îndepărtarea coloranţilor îl
are, aşa cum s-a precizat anterior, prezenţa sării de fier care, în condiţiile neutralizării din
final, duce la formarea unor flocoane voluminoase şi uşor sedimentabile, ce adsorb
particulele de colorant, contribuind astfel substanţial la decolorare.

Fig. VIII.9.45. Schema unei instalaţii de decolorare cu apă oxigenată + UV.

Simultan cu decolorarea se înregistrează şi o scădere importantă a consumului


chimic de oxigen (între 50 şi 70%), ceea ce indică acţiunea de oxidare pe care o exercită
apa oxigenată asupra materiilor organice prezente în apele uzate, care are drept rezultat
distrugerea acestora până la compuşi anorganici simpli. Spre deosebire de alte variante
oxidative şi de variantele reductive de decolorare, în urma tratamentului cu apă oxigenată
nu se realizează doar trecerea colorantului într-un produs incolor prin distrugerea
cromoforului, ci are loc în unele cazuri chiar distrugerea structurii chimice a colorantului.
Principalele dezavantaje ale procedeului le constituie formarea nămolului şi costul
ridicat al tratamentului.
Un agent de oxidare energic, ce poate fi utilizat cu bune rezultate în tratarea apelor
uzate ce conţin coloranţi, este ozonul.
Durata de tratare este de 15 – 30 min pentru majoritatea claselor de coloranţi,
ajungând la 150 de minute pentru coloranţii de dispersie. pH-ului eficacitatea tratării,
decolorări eficiente obţinându-se la utilizarea unui pH acid.
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2073

Gradul de reducere a consumului chimic de oxigen variază mult în funcţie de natura


coloranţilor prezenţi (fiind cuprins între 5 şi 80%), dar pentru majoritatea categoriilor de
colorant decolorarea este practic totală.
Tabelul VIII.9.47
Eficienţa tratamentului de coagulare – floculare pentru îndepărtarea culorii
Îndepărtare Îndepărtare
Colorant Structură Ozon, mg/l
CCO, % culoare, %
49,5 30,7 11,6
Acid Blue 142 Trifenilmetanic
112,1 44,3 91,5
54,8 5,2 87,8
Acid Blue 113 Azoic
117,5 54,6 98,7
31,7 8,5 82,3
Acid Blue 260 Antrachinonic
99,3 47,9 99,3
44,5 14,4 97,6
Basic Blue 41 Azoic
72 35,6 100
48,1 39,6 95,2
Basic Yellow 13 Metinic
81,6 50,0 100
44,2 9,4 83,0
Basic Blue 3 Oxazinic
83,9 39,6 100
40,2 2,9 0
Vat Blue Antrachinonic
84,6 36,7 19,8
43,5 13,2 11,1
Vat Green Antrachinonic
103,5 35,5 53,1
44,2 46,9 62,8
Direct Blue 199 Ftalocianinic
73,4 84,4 98,8
44,9 40,0 94,4
Direct Red 89 Azoic
79,7 100 100
27,2 4,0 1,4
Disperse Blue 56 Antrachinonic
88,3 34,1 99,6
Disperse Yellow 36,8 18,5 3,2
Azoic
235 60,8 36,1 11,5
57,2 58,6 86,1
Acid Brown 298 Azoic 1/2
110,8 72,9 98,7
31,4 21,8 66,7
Acid Black 142 Azoic
103,3 72,4 99,3
49,2 13,3 83,2
Reactive Blue 204 Oxazinic
83,1 67,3 99,7
43,1 19,4 90,1
Reactive Blue 209 Farmazinic
80,3 45,8 99,0
40,7 24,3 83,2
Reactive Red 184 Azoic
82,2 85,2 99,7
43,3 25,8 69,0
Reactive Blue 41 Ftalocianinic
88,7 44,8 99,5
48,0 50,6 95,9
Reactive Blue 49 Antrachinonic
81,4 85,9 99,4

Dintre dezavantajele acestui procedeu sunt de menţionat creşterile frecvente ale


turbidităţii, precum şi costul ridicat al tratării. În plus nu se înregistrează descreşteri
semnificative ale valorii solidelor totale, dizolvate sau volatile, ceea ce arată că oxidarea nu
este completă, în multe cazuri fiind afectate doar legăturile ce conferă culoarea.
2074 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Un alt agent oxidant utilizat pentru decolorare este hipocloritul de sodiu , aplicat în
următoarele condiţii:
• pH uşor alcalin (9 + 1);
• temperatură cuprinsă între 20 şi 40 °C;
• durată de reacţie de cel puţin 30 min;
• 1 kg de clor activ per kg de colorant adăugat (cu aproximaţie 1 g/l pentru flotele
reziduale);
• circa 0,15 kg bisulfit de sodiu adăugat după decolorare pentru anticlorare.
Chiar în condiţiile tratamentului final cu bisulfit de sodiu, cantitatea de compuşi
AOX (compuşi organici conţinând clor) creşte considerabil. În cazul unui volum total de
efluent de 100 m3 per tonă de material textil vopsit, concentraţia de AOX va creşte la circa
0,4 mg/l, valoare inacceptabilă, ceea ce face acest tratament aplicabil doar în anumite
situaţii speciale.
Un alt element de luat în calcul este efectul toxic asupra microorganismelor din
instalaţia de epurare biologică în care va ajunge în cele din urmă efluentul tratat cu
hipoclorit. Pentru ca acesta să poată fi evitat, este necesar ca gradul de diluare al efluentului
tratat să fie mare, de cel puţin 1:256 pentru a nu fi periclitată funcţionarea în bune condiţii a
instalaţiei de epurare biologică.

VIII.9.7.3. Decolorarea apelor uzate folosind agenţi reducători


Agenţii reducători acţionează asupra coloranţilor similar cu agenţii oxidanţi,
afectând sistemul cromofor al coloranţilor (în cazul celor azoici prin distrugerea grupelor
azoice).
Potenţialul normal al sistemului S 2 O 24− /2SO 32− este substanţial mai mare în mediu
alcalin decât în mediu acid (–1,12 V faţă de –0,082V) şi de aceea decolorarea trebuie
condusă în mediu slab alcalin.
Din stoechiometria reacţiei rezultă că pentru ruperea a doi moli de legături azo sunt
necesari 2/3 moli ditionit de sodiu (atunci când reacţia decurge până la ionul sulfat). De
regulă se practică tratarea cu 1–1,3 g ditionit la 1 l de apă uzată, în cazul coloranţilor mai
rezistenţi la decolorare folosindu-se concentraţii de 2 g/l ditionit de sodiu.
Decolorarea cu ditionit este recomandabilă doar în anumite situaţii, deoarece gradul
bun de decolorare şi avantajul de a nu se forma nămol sunt asociate cu o serie de
dezavantaje, între care:
• nu se înregistrează nici o modificare a valorii CBO5 şi a CCO;
• creşte încărcarea cu ioni sulfat a apelor tratate, ce poate depăşi 1000 mg/l,
putând fi luată în discuţie corodarea betonului.

VIII.9.7.4. Decolorarea prin adsorbţie a apelor uzate provenite de


la finisarea materialelor textile
Îndepărtarea coloranţilor, în special a celor solubili, ce reprezintă majoritatea
coloranţilor prezenţi în apele uzate, este posibilă prin adsorbţie, această metodă
dovedindu-se printre cele mai fezabile metode de decolorare. Principalul avantaj al metodei
este acela că se realizează efectiv îndepărtarea poluanţilor (al coloranţilor în cazul
decolorării), nu doar transformarea lor în forme mai puţin toxice sau înlocuirea cu compuşi
Epurarea apelor uzate provenite de la finisarea materialelor textile 2075

nepoluanţi prin reacţii chimice, în timp ce principalul dezavantaj îl constituie formarea de


nămol suplimentar.
Principiul procedeului este următorul: apa uzată este pusă în contact cu adsorbantul.
Are loc procesul de legare a colorantului de suprafaţa adsorbantului, iar după o anumită
perioadă de timp adsorbantul saturat este regenerat sau înlocuit cu adsorbant proaspăt. Sunt
rare cazurile când substanţele adsorbite sunt separate de pe adsorbant prin desorbţie, şi apoi
valorificate.
Dintre diversele substanţe adsorbante, cel mai utilizat este cărbunele activ. Prin
adsorbţie pe cărbune activ este posibilă îndepărtarea culorii în proporţie de 85% în cazul
coloranţilor solubili .
Eficacitatea îndepărtării coloranţilor din apele uzate prin adsorbţie depinde, printre
altele, de caracteristicile structurale ale coloranţilor (tabelul VIII.9.48).

Tabelul VIII.9.48
Eficienţa tratamentului de adsorbţie cu cărbune activ pentru îndepărtarea culorii
Îndepărtare CCO, Îndepărtare culoare,
Colorant Structură
% %
Acid Blue 142 Trifenilmetanic 71,4 93,7
Acid Blue 113 Azoic 70,9 95,6
Acid Blue 260 Antrachinonic 58,8 86,8
Basic Blue 41 Azoic 84,7 100
Basic Yellow 13 Metinic 81,5 99,7
Basic Blue 3 Oxazinic 67,8 98,5
Vat Blue Antrachinonic 0 10,1
Vat Green Antrachinonic 0 12,9
Direct Blue 199 Ftalocianinic 25,6 71,7
Direct Red 89 Azoic 45,5 59,0
Disperse Blue 56 Antrachinonic 0 30,2
Disperse Yellow 235 Azoic 59,3 83,4
Acid Brown 298 Azoic 1/2 91,5 97,1
Acid Black 142 Azoic 82,1 98,1
Reactive Blue 204 Oxazinic 70,6 69,0
Reactive Blue 209 Farmazinic 89,8 78,5
Reactive Red 184 Azoic 69,4 77,6
Reactive Blue 41 Ftalocianinic 74,6 57,4
Reactive Blue 49 Antrachinonic 19,2 94,6

În cazul coloranţilor de dispersie gradul de îndepărtare prin adsorbţie este în general


scăzut, dar comportarea acestor coloranţi se modifică substanţial în prezenţa acceleratorilor.
Dacă la concentraţii mici de accelerator (sub 100 mg/l) capacitatea de adsorbţie a
coloranţilor de dispersie este scăzută, la concentraţii de accelerator ce depăşesc 400 mg/l
capacitatea de adsorbţie se apropie de cea a coloranţilor solubili.
O dată cu îndepărtarea culorii are loc şi o scădere a consumului chimic de oxigen cu
circa 75%, dar această metodă de epurare nu este fezabilă în cazul apelor cu conţinut ridicat
de impurităţi organice biodegradabile, deoarece apare fenomenul de dezvoltare pe
cărbunele activ a unor culturi biologice. Cantitatea de cultură biologică formată depinde şi
de debit, precum şi de durata între două regenerări.
2076 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – TEHNOLOGIE CHIMICĂ TEXTILĂ

Un alt adsorbant utilizat pentru decolorarea apelor uzate provenite de la finisarea


materialelor textile este turba, când s-au realizat reduceri importante ale culorii,
turbidităţii, consumului chimic de oxigen, consumului biochimic de oxigen, solidelor în
suspensie . De asemenea se obţine o îndepărtare completă a metalelor grele.
Singurul reziduu al procesului îl constituie turba uzată, care nu pune probleme
deosebite în evacuare. De regulă se depozitează pe platforme de uscare, în final fiind arsă.
Drept adsorbant se poate utiliza şi cenuşa zburătoare, rezultată în urma combustiei
cărbunelui utilizat la încălzirea cazanelor . Prin aceasta se rezolvă şi o altă problemă şi
anume eliminarea cenuşii zburătoare, poluant important al aerului sub formă de aerosoli.
Cenuşa zburătoare conţine peste 46% carbon şi are caracteristici adsorbante acceptabile,
fiind posibilă în special îndepărtarea prin adsorbţie a substanţelor organice, a căror
molecule sunt legate prin forţe de atracţie de suprafaţa poroasă a cenuşii. Rezultate mai
bune se obţin în cazul variantei dinamice de adsorbţie, dar chiar şi în acest caz procedeul
trebuie asociat cu coagularea chimică, recomandată fiind folosirea sulfatului de aluminiu şi
a varului. Pe lângă avantajul de a utiliza un adsorbant ieftin şi prezent din abundenţă, acest
procedeu mai are avantajul de a produce cantităţi mai mici de nămol decât în cazul utilizării
coagulării.
O altă categorie de substanţe organice ce se pot utiliza la decolorarea apelor uzate de
provenienţă textilă o reprezintă substanţele polimere, ce prezintă capacitatea deosebită de a
îndepărta coloranţii solubili. Pentru completa îndepărtare a coloranţilor ce ar putea trece
prin adsorbant se recomandă o fază finală de tratare cu schimbători de ioni (anioniţi şi/sau
cationiţi). În cazul folosirii adsorbanţilor polimeri viteza de adsorbţie este mai mare decât la
utilizarea cărbunelui activ şi în plus regenerarea este mai uşor de realizat folosind un
solvent organic (alcool etilic sau metilic, de exemplu), ce poate fi recuperat. Se evită şi
fenomenul de blocare a suprafeţei active cu resturi minerale, fenomen ce intervine la
regenerarea termică a cărbunelui activ, deoarece compuşii metalici conţinând metale grele
sunt complet îndepărtaţi de pe suprafaţa adsorbantului polimer de către alcoolul utilizat
pentru regenerare.