Un imn despre har

Se spune despre Psalmul 32 ca a fost psalmul preferat al lui Augustin. Acesta l-a
iubit atat de mult, incat l-a scris pe peretele casei sale, astfel incat sa-l poata citi si
reciti chiar si pe patul de moarte.

Doar vesnicia va descoperi cate suflete vor fi fost incurajate, zidite si calauzite pe
calea mantuirii prin cuvintele inspirate ale acestui imn, unul din cei sapte psalmi de
penitenta ai lui David ( 6, 32, 38, 51, 102, 130 si 143 ).

Putem considera, fara sa gresim, ca acest raport in versuri al marturisirii pacatului si

al iertarii divine este o varianta in versuri a Pildei fiului risipitor. Insa Psalmul 32 este
mult mai mult decat atat: el reda experienta mea si a ta, experienta intregii umanitati.
Si aceasta deoarece fiecare fiinta umana nascuta sub soare, fara exceptie, se afla
intr-un anumit moment al vietii intr-una din ipostazele pe care David le descrie atat de
plastic in acest psalm: perioada intunecata si debusolanta ce urmeaza pacatuirii,
momentul deciziei de a marturisi pacatul si de a se impaca cu Dumnezeu si viata cea
noua, traita dupa marturisirea si iertarea pacatului.

Din nefericire, cei mai multi oameni se afla inca in prima ipostaza, luptandu-se cu
cerul de plumb de deasupra capului si cautand debusolati in intunericul universului
lor interior pacea sufleteasca pierduta si mantuirea risipita. Pentru acestia din urma,
Psalmul 32 este o adevarata gura de oxigen si o lumina in intunericul in care i-a
afundat pacatul.

Oare cum vor gusta si acestia din fantana harului lui Dumnezeu daca nimeni nu-i va
conduce la ea ? 

     O istorie in acorduri minore

Psalmul 32 nu este doar poezie si imaginatie. El reda o istorie reala, concretizata in
drama unui om care a cazut in cele mai adanci abisuri ale pacatului, un om care s-a
murdarit din cap pana in picioare in mocirla dezgustatoare a lui, dar care si-a regasit
in final sensul vietii si bucuria mantuirii. Si toate acestea datorita iertarii divine.

Dupa pacatuirea cu Batseba, David incearca sa-si ascunda pacatul sub pres. Mai
intai incearca sa creeze un scenariu in care Urie, sotul Batsebei, sa para a fi tatal
copilului abia conceput. Dar pentru ca toate incercarile lui David dau gres, el ia
decizia nefericita de a-l ucide pe sotul Batsebei prin sabia amonitilor. Adica incearca
sa acopere un pacat printr-un alt pacat, complicandu-si situatia si indepartandu-se in
felul acesta tot mai mult de Dumnezeul caruia Ii slujise toata viata.

Constiinta insa nu-i da pace si, timp de un an, David se lupta singur sa iasa din
mlastina in care se afunda din ce in ce mai mult. O lege a fizicii spune ca orice corp
supus unei presiuni exterioare are tendinta sa se deplaseze in directia in care
presiunea va fi mai mica. Pe plan spiritual, lucrurile nu difera prea mult.

Aflat sub presiunea unei constiinte vinovate, asupra careia apasa mana lui
Dumnezeu, David cauta o iesire, o eliberare. Ce ar fi putut face el pentru a scapa de
presiunea vinovatiei sale ? O multime de solutii omenesti ii stateau la dispozitie. Dar
care ar fi fost rezultatul ?

1
Una din atitudini ar fi putut fi o instrainare definitiva de Dumnezeu, avand la baza un
rationament pe care il intalnim adesea intre oameni: „Am pacatuit grav, iar
Dumnezeu este maniat pe mine. Oricum nu mai exista cale de intoarcere, de
impacare si iertare. Sunt pierdut iremediabil, asa ca imi voi vedea de viata mea dupa
propria placere.”
Sau, David ar fi putut incerca sa stearga orice urma a pacatului sau, aducandu-i la
tacere pe toti cei ce stiau de el, inclusiv pe profetul Natan, si chiar pe Batseba. Oare
nu asa au procedat dictatorii lumii de-a lungul istoriei ?

Insa David mai avea si o alta optiune: ar fi putut incerca sa-si scuze pacatul si sa-l
minimalizeze, punand in actiune o intreaga masinarie pentru a-si apara propria
imagine in fatza poporului si chiar inaintea lui Dumnezeu. David ar putut
spune: „Doamne, daca nu ar fi fost Batseba ca sa ma ispiteasca… Daca ea nu s-ar fi
scaldat chiar in fatza palatului imparatesc… Daca cel putin ea ar fi fost mai hotarata
si s-ar fi impotrivit… De ce, Domane, nu mi-ai oprit piciorul ca sa merg pe calea
pacatului ? Cati nu fac acelasi pacat in ascuns, fara ca lumea sa stie si sa-i judece ?
De fapt, pacatul savarsit de mine este atat de comun… Il fac atat de multi...”
Si in final, David ar fi putut gandi in felul urmator: „Timpul va rezolva toate lucrurile…
Oamenii vor uita, iar Dumnezeu este atat de bun incat ma va ierta neconditionat.
Deci, imi voi vedea mai departe de treaba ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.”
Toate acestea erau optiuni la care ar fi putut apela David pentru a iesi de sub
presiunea constiintei vinovate. Erau insa acestea si solutii reale ? Oricare din aceste
atitudini i-ar fi complicat si mai mult situatia si ar fi facut ca intunericul din viata sa sa
fie si mai dens.

Salvarea psalmistului a fost aceea ca el a stiut cum sa-si gestioneze criza. A stiut la
Cine sa vina cu marea lui povara sufleteasca si, nu in ultimul rand, a stiut sa fie
transparent, neincercand sa acunda nimic din faptele sale reprobabile si nici sa
minimalizeze vinovatia sa.

Aceasta este experienta fiului risipitor din toate timpurile si de pe toate meridianele
lumii. Un  fiu care-si vine in fire si care, in loc sa aleaga solutii omenesti, se intoarce
spre casa parinteasca, spre Tatal care-l asteapta cu bratele deschise. 

     Fericirea iertarii

Psalmul 32 incepe cu o definitie noua si neasteptata a fericirii: „Ferice de cel cu
faradelegea iertata si de cel cu pacatul acoperit ! Ferice de omul caruia nu-i
tine in seama Domnul nelegiuirea si in duhul caruia nu este viclenie !” ( vers. 1.2
)
David experimentase in cursul vietii multe aspecte ale fericirii, insa fericirea de a fi
iertat in urma unui pacat atat de grav se pare ca le intrecea pe toate. Dupa ce a
gustat din plin din amarul vinovatiei, pentru el nimic nu era mai important decat
redobandirea echilibrului sufletesc prin impacarea cu Dumnezeul sau.

Toate aceste lucruri au fost posibile doar datorita harului imbelsugat al lui Dumnezeu,
care a implinit in viata psalmistului frumoasa fagaduinta din cartea profetului Mica:
„Care Dumnezeu este ca Tine, care ierti nelegiuirea si treci cu vederea pacatele
ramasitei mostenirii Tale ? El nu-Si va tine mania pe vecie, ci Ii place
indurarea ! El va avea iarasi mila de noi, va calca in picioare nelegiuirile
noastre si va arunca in fundul marii toate pacatele lor” ( Mica 7, 18.19 ).

2
Oare de ce este folosita imaginea ingroparii pacatelor marturisite in mare si nu in
pamant ? Pentru ca atunci cand ingropam ceva in pamant, putem pune semne
deasupra, si oricine poate dezgropa ceea ce a fost ingropat acolo. Pe mare, insa, nu
se pun semne. Iar daca tinem cont de uriasele abisuri marine, mai adanci decat cei
mai inalti munti, intelegem si mai bine metafora profetului Mica.

Aceasta ne vorbeste despre o iertare completa si definitiva, pe care Dumnezeu o

acorda pacatosului pocait. Si daca El ingroapa pacatele noastre marturisite in cele
mai adanci abisuri ale marii, cine le mai poate scoate la lumina ?

Un fapt demn de remarcat este acela ca in primele doua versete ale Psalmului 32,
David foloseste trei termeni pentru a descrie pacatul: faradelegea,
pacatul si nelegiuirea. Fiecare din acesti termeni subliniaza o anumita ipostaza a
raului:
– Faradelegea inseamna razvratire si departare de Dumnezeu

– Pacatul inseamna ratarea tintei

– Nelegiuirea inseamna defect moral si vina

Prezentand problema in acesti termeni, David recunoaste ca pacatul sau dezgustator

l-a indepartat de Dumnezeu, l-a facut sa rateze tinta si idealul asteptat de cer,
incarcandu-l cu o vinovatie din ce in ce mai greu de suportat. David se vede pe sine
in postura de razvratit impotriva unui Dumnezeu pe care L-a iubit si L-a slujit intreaga
sa viata, chiar cu riscul pierderii ei.

Psalmul 32 este scris dupa ce David si-a regasit sensul vietii si bucuria
mantuirii,dupa ce a regasit fericirea, acea fericire profunda pe care doar iertarea lui
Dumnezeu o poate aduce. 

     Nebunia unei anumite taceri

Probabil dupa trecerea multor ani de la derularea dramaticelor evenimente legate de
pacatuirea sa, David rememoreaza starile sufletesti prin care a trecut in acele zile.
De ce o face ? In primul rand o face pentru sine, caci acela care isi uita istoria, va fi
predispus sa-i repete greselile. Insa el ii are in vedere si pe semenii sai, pe care vrea
sa-i puna in garda cu privire la calea gresita pe care a strabatut-o.

Descrierea acelor teribile stari sufletesti, cu urmari evidente asupra sanatatii trupului
sau, ar trebui sa ne dea de gandit ori de cate ori ispita ne face curte, iar noi suntem
pe cale sa cochetam cu ea.

„Cata vreme am tacut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Caci

zi si noapte mana Ta apasa asupra mea; mi se usca vlaga, cum se usuca
pamantul de seceta verii” ( vers. 3.4 ).
Refuzul de a-si marturisi pacatul imediat dupa comiterea lui l-a adus pe psalmist in
situatia de a lupta, fara sa-si dea seama, chiar impotriva lui Dumnezeu. Si nu doar
impotriva Lui, ci chiar impotriva propriilor sale interese si impotriva propriei sale
fericiri.

3
Nu stim exact cat a durat acest timp al tacerii lui David ( cel mai probabil un an ), insa
cert este ca el a devenit o epava din toate punctele de vedere. Cu mana lui
Dumnezeu apasand asupra constiintei sale, lui David nu-i mai iesea nimic.  Se
alegea praful de toate cele pe care le facea sau planuia sa le faca. Intregul
mecanism al vietii era dat peste cap, iar „rotitele” angrenajului par sa se fi blocat.

Zilele in care fusese fericit erau acum istorie, in timp ce prezentul era nesigur, iar
viitorul se arata sumbru. In tot acest timp al tacerii sale, cand refuza sa-si
marturiseasca pacatul, David parea suspendat intre pamant si cer, fara nicio
perspectiva, fara nicio sansa de a-si regasi sensul vietii. Criza profunda prin care
trecea ii afecta intreaga fiinta:

– trupul: „mi se topeau oasele” ( vers. 3 )

– sufletul: „gemete necurmate” ( vers. 3 )
– spiritul: „mana Ta apasa asupra mea” ( vers. 4 )
Era o stare de plans si un exemplu de ceea ce poate face pacatul in viata unui om.
Fie mic sau mare, pacatul are o prima consecinta teribila: pierderea comuniunii cu
Dumnezeu. Si pentru David, care cunoscuse fericirea acestei partasii, lucrul acesta
era cat se poate de dureros si greu de suportat. 

     Marturisirea
„Atunci Ti-am marturisit pacatul meu si nu mi-am ascuns faradelegea. Am zis:
„Imi voi marturisi Domnului faradelegile !” Si Tu ai iertat vina pacatului meu”
( vers. 5 ).
Dupa trecerea acelui timp al tacerii, in care clipele pareau ore, iar zilele pareau ani,
David ajunge la limita suportabilitatii. Si fara nicio rezerva, el isi marturiseste pacatul.
Nici vorba de scuze, de minimalizari sau „operatii” estetice care sa-i salveze
imaginea. „Puroiul” incepe sa dreneze, iar David nu-l opreste, spunand pacatului pe
nume, fara ocolisuri: „pacatul meu”, „faradelegea mea”, „vina pacatului meu”.
Dupa un timp in care nimic nu mai avea pentru el culoare, forma, gust si sens, vine
punctul culminant al vietii sale: marturisirea pacatului. Ce s-ar fi intamplat cu David
daca nu ar fi intervenit Dumnezeu ? Cu siguranra ca David ar fi ramas in aceeasi
colivie in care il zavorase pacatul savarsit, fiind tot mai lipsit de vlaga, pana ce s-ar fi
stins definitiv ca un muc de lumanare.

De ce este numit David „om dupa inima lui Dumnezeu” ( 1 Samuel 13,14; Fapte
13,22 ) ? Nu pentru ca ar fi fost un om desavarsit, lipsit de slabiciuni si pacate, ci
pentru ca atunci cand s-a confruntat cu pacatul, el a stiut cum sa-l gestioneze. El a
luat pacatul de pe rafturile ascunse ale inimii si l-a marturisit public. Si aceasta in
conditiile in care stia ca va deveni vulnerabil.
Rezultatul ? Iertarea a venit instantaneu: „Si Tu ai iertat vina pacatului meu” ( vers.
5 up. ). Din acest punct de cotitura incepe vindecarea si reabilitarea lui David, oprind
procesul descompunerii sale spirituale.
Esti confruntat cu pacate nemarturisite ? Te regasesti in experienta dramatica a lui
David ? Solutia pentru a ajunge din nou la echilibru sufletesc, la impacarea cu
Dumnezeu si regasirea sensului vietii este una singura: marturisirea. Caci este scris:
„Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte
pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” ( 1 Ioan 1,9 ).
 

     Rugaciune la „vreme potrivita”

4
„De aceea, orice om evlavios sa se roage Tie la vreme potrivita ! Si chiar daca
s-ar varsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc” ( vers. 6 ).
Expresia „la vreme potrivita”, asociata rugaciunii, ne contrariaza. Noi stim ca Tatal
ceresc are camera de audienta permanent deschisa si ca la orice ora din zi sau din
noapte orice om care doreste sa intre in partasie cu El o poate face. Atunci cum
trebuie sa intelegem afirmatia psalmistului ? Exista si o „vreme nepotrivita” pentru
rugaciune ?
Dilema poate fi rezolvata numai daca tinem cont de faptul ca rugaciunea presupune
existenta a doua parti: omul si Dumnezeu. Din punct de vedere obiectiv, Dumnezeu
este si va fi intotdeauna gata sa asculte cu placere rugaciunile copiilor Sai, indiferent
de timp sau imprejurari, dorind cu ardoare „ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina
la pocainta” ( 2 Petru 3,9 up. ).
Insa din ecuatia rugaciunii mai face parte si omul, o fiinta atat de labila si razvratita in
natura ei. Istoria biblica ne prezinta exemple de oameni care au impins limitele
indurarii si rabdarii lui Dumnezeu pana in zona in care nu mai exista har. Prin
neglijenta continua sau razvratire fatzisa, oamenii si-au inchis singuri usa harului
divin.

Nabal, Iuda, Dima, canaanitii, Anania si Safira si multi altii sunt doar cateva exemple.
Pentru astfel de oameni „vremea potrivita” a harului a trecut, chiar daca Dumnezeul
nostru „nu oboseste iertand” ( Isaia 55,7 ) si chiar daca El este „plin de indurare
si milostiv, incet la manie si plin de bunatate” ( Exodul 34,6 ).
In cartea Eclesiastul, Solomon enumera o multime de lucruri care isi au vremea lor:
moartea si viata, saditul si recolta, plansul si rasul, tacerea si vorbirea… ( Eclesiastul
3,1-8 ). Intre ele, el aminteste si de cautare: „Cautarea isi are vremea ei” ( vers. 6
pp. ). Rugaciunea nu este altceva decat  cautarea lui Dumnezeu si a Imparatiei Sale,
o cautare pe care nu Dumnezeu o limiteaza, ci noi o gestionam dupa propria noastra
alegere.
Un om care amana in mod repetat cautarea lui dupa Dumnezeu, sau care refuza
sistematic sa intre in relatie cu El, se va gasi intr-o zi in fatza unei usi inchise. Insa
usa va fi inchisa nu de Dumnezeu, ci de propria noastra vointa. Chiar daca
Dumnezeu il asteapta cu bratele dechise, omul nu va mai simti  niciodata nevoia de a
se arunca in aceste brate. Si ce poate fi mai dureros decat  ca un om sa-si inchida cu
propriile sale decizii singura cale de mantuire ? 

     „Eu te voi invata”

Dincolo de experienta dramatica pe care David o zugraveste cu deplina
transparenta, Psalmul 32 contine una din cele mai incurajatoare promisiuni divine:
„Eu”, zice Domnul, „te voi invata si-ti voi arata calea pe care trebuie s-o urmezi;
te voi sfatui si voi avea privirea indreptata asupra ta” ( vers. 8 ).
Oare un om care a cazut atat de adanc in mocirla pacatului si care a fost salvat si
iertat prin harul lui Dumnezeu mai are nevoie de calauzire si sfat ? Nu a invata el
lectia din experienta pe care a trait-o ? De ce avem mereu nevoie de calauzire
divina, chiar daca am invatat lectii importante ale vietii ?

Unul din raspunsurile posibile poate fi urmatorul: Pacatul este un monstru cu o mie
de fetze. Daca am invatat sa recunoastem si sa ne ferim de unele din ipostazele lui,
raman inca multe fetze pe care inca nu le cunoastem. Acestea ar putea sa ne
amageasca din nou, aruncandu-ne iar in mocirla din care tocmai am fost salvati.
Stiind acest lucru, Dumnezeu Se ofera sa ne calauzeasca, aratandu-ne drumul cel
mai sigur.

5
In cele cateva cuvinte ale fagaduintei divine nu intalnim niciun indiciu ca Dumnezeu
ne-ar forta sa mergem pe calea dorita de El. El doar ne invata, ne arata calea, ne
sfatuieste, dar nu ne obliga. Daca aceeptam sfatul Sau sau il respingem, este doar
optiunea noastra. In cazul fericit ca ne lasam calauziti de El, Dumnezeu ne va urmari
cu privirea Sa in modul cel mai discret cu putinta, asemenea unui tata grijuliu fatza
de copiii sai.

Liberul arbitru al fiintelor create este unul din „stalpii” Universului si unul din principiile
care stau la baza guvernarii lui Dumnezeu. El garanteaza ca omul, chiar in conditiile
in care a decazut din punct de vedere moral, va avea intotdeauna libertatea de a
alege intre bine si rau, intre frumos si urat, intre util si inutil, intre valoare si
nonvaloare, intre credinta si necredinta. Aceasta este dragostea… Adevarata
dragoste care stie sa respecte libertatea celuilalt. 

     „Nu fiti ca un cal !”

Finalul Psalmului 32 contine doua indemnuri directe: „Nu fiti ca un cal sau ca un
catar fara pricepere, pe care-i strunesti cu un frau si o zabala cu care-i legi ca
sa nu se apropie de tine” ( vers. 9 ).
Psalmistul are in vedere aici doua extreme la fel de periculoase cu privire la
calauzirea divina:

1) „Nu fiti ca un cal”, adica „Nu fiti nerabdatori de a porni la drum inainte de a primi
comanda !”

2) „Nu fiti ca un catar”, adica „Nu fiti incapatanati, refuzand sa porniti la comanda
data !”

Si calul si catarul au nevoie de zabala si frau pentru a deveni animale supuse.

Desigur, nu le este comod… Dar le este folositor… Dupa cum nici omului nu-i este
comod sa suporte disciplina suferintei. Dar cata binecuvantare aduce ea ! Mai ales
atunci cand intelegem sensul suferintei, vazand in ea dragostea unui Tata ceresc ce
ne doreste binele suprem.

Da, psalmistul are deplina dreptate cand spune: „De multe dureri are parte cel rau,
dar cel ce se increde in Domnul este inconjurat cu indurarea Lui” ( vers. 10 ). Si
cei neprihaniti au parte de dureri in aceasta viata. Uneori ei sufera mai mult chiar
decat cei rai… Insa marea diferenta intre durerea lor si a celor rai este aceea ca ei
vad sensul suferintei, intrezarind in ea dragostea unui Dumnezeu care vrea sa-i
desavarseasca si sa-i pregateasca pentru Imparatia Sa.
De aceea, „neprihanitilor, bucurati-va in Domnul si veseliti-va ! Scoateti strigate
de bucurie, toti cei cu inima fara prihana !” ( vers. 11 ).