CAPITOLUL

EVALUAREA RESURSELOR
UMANE ÎN PERIOADA
DE TRANZIŢIE
 1.1 Resursele umane în contextul resurselor economice
Abordări conceptuale

O rice organism viu, pentru a exista şi a evolua trebuie să-şi poată

manifesta o funcţie vitală, şi anume aceea de a consuma.
Consumul, la rândul său, este condiţionat de existenţa unor
resurse, care fie sunt folosite direct, fie sunt prelucrate pentru a fi ulterior.
Chiar organismele vii, devin resurse în urma consumului, cel mai bun
exemplu în acest sens fiind omul, resursa care asigură forţa de muncă.

La modul cel mai general, noţiunea de resurse desemnează “sursă

sau rezervă de mijloace susceptibile de a fi valorificate”1, cu alte cuvinte,
suma bunurilor materiale şi nemateriale care pot fi valorificate într-o
împrejurare dată.
Sensurile de care se bucură această noţiune sunt, mai de grabă, cu
conotaţii economice, astfel încât în literatura de specialitate se definesc
resursele economice. Acestea reprezintă ansamblul elementelor materiale
şi umane, cunoscute şi determinate, aflate în rezervă şi susceptibile de a fi
valorificate prin producerea de bunuri şi servicii.2

Definiţia anterioară permite evidenţierea câtorva trăsături esenţiale

ale resurselor economice: structurarea pe elemente materiale şi umane,
caracterul cuantificabil şi util. Aceste ultime două atribute sunt general
acceptate ca fiind definitorii pentru resursele economice. Astfel, potrivit
unor autori americani, resursele economice reprezintă “ceva care este

1
Breban, Vasile - Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
2
Adumitrăcesei, I.D., Niculescu, E., Niculescu, N. – Economie politică. Teorie şi politică
economică pentru România, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 65
folositor şi evaluabil, în condiţiile în care se găseşte”3. Remarcăm limitarea
definiţiei la existenţa celor două caracteristici evidenţiate anterior: utilitatea
şi “evaluabilitatea”. Sub aspectul utilizării nu poate constitui o resursă ceva
ce nu este util sau este necunoscut. Al doilea atribut, evaluabilitatea, este
strâns legat de raritatea resurselor, arătând că nu poate constitui o resursă
ceea ce este disponibil într-o cantitate mult mai mare decât cererea.
Conceptul de resursă este unul dinamic care depinde de modificările
în informaţie, produse, tehnologii şi raritate. În acelaşi stil sintetic specific
autorilor americani se precizează: “ceea ce nu este rar nu este resursă”4.
Conceptul de raritate semnifică limitarea relativă a ofertei dintr-o resursă,
comparativ cu catitatea cerută. Orice resursă dispune de un preţ pozitiv de
utilizare, datorat rarităţii, pentru că altfel din caracterul nelimitat al ofertei,
ea devine liberă la consum, nu are valoare. Prin cantitatea, diversitatea şi
calitatea resurselor, ca şi prin eficienţa utilizării lor, acestea se înscriu ca un
element esenţial în configurarea unei economii, sub cele mai diverse aspecte
ale ei.

Resursele economice pot fi reflectate prin intermediul mai multor

grupări:
a) resurse primare (materiale şi umane) adică potenţialul de resurse
naturale şi potenţialul demografic (rezervorul resurselor de
muncă);
b) resurse derivate, respectiv create de către oameni pe baza celor
primare (cum sunt, de exemplu, elementele de capital fix şi
circulant);
c) resurse intermediare, apărute mai târziu în mecanismul economic
şi care sunt, de exemplu, resursele financiare sau informaţionale.

Noţiunea de resursă a fost inţial strâns legată de cea de resurse

naturale, până acolo încât anumiţi autori puneau chiar semnul egalităţii între
cele două concepte. Odată cu marea diversificare a resurselor economice s-
au produs şi se produc fireşti evoluţii şi în planul abordărilor teoretic-

3
Andersan, Terry L., Level, Donald R., - Free Market Environmentalism, Pacific Research
Institute for Public Policy, 1991, pag. 13
4
Randall, Allan – Resource Economics. An economic approach, Natural Resource and
Environmental Policy, Jan Wiley & Son, 1987, pag. 12
conceptuale. Astfel, cele mai recente studii, atât pe plan intern5 dar şi
internaţional, introduc un nou concept, un nou tip de resursă: resursa de
mediu, care include şi resursele naturale.
Datorită intensei activităţi economice desfăşurate de om, capacitatea
de asimilare a mediului a devenit o resursă, deoarece este limitată şi nu
poate să absoarbă decât o anumită cantitate de poluanţi. Funcţia estetică a
mediului, concretizată în peisaje, parcuri naţionale etc., s-a transformat în
resursă datorită atacului susţinut suportat de mediu din partea societăţii
umane care alterează şi pune în pericol întreaga frumuseţe a naturii.
Prin urmare, în categoria resurselor de mediu se includ:
a) Resursele naturale (terenuri cultivate şi cultivabile, păduri, ape şi
potenţial hidroenergetic, stocul cinegetic şi piscicol, zăcămintele
de minereuri etc.);
b) Capacitatea de asimilare a mediului;
c) Resursa estetică a mediului.

Până de curând cea mai importantă funcţie a mediului natural consta

în oferirea de resurse naturale necesare desfăşurării activităţii umane, a
proceselor de producţie şi consum. Aceasta afectează mediul natural în
dublu sens: mai întâi prin însuşi faptul că extragerea şi recoltarea acestor
resurse afectează mai mult sau mai puţin echilibrul natural, se distruge sub
aspect calitativ mediul; în al doilea rând consumul productiv sau
neproductiv de resurse naturale determină apariţia unor poluanţi deversaţi în
mediul înconjurător. De aceea, sub aspectul protecţiei mediului trebuie
acţionat în două direcţii: mai întâi asupra vitezei de extracţie şi recoltare şi
apoi asupra tehnologiilor de consum.

Din punctul de vedere al durabilităţii şi al capacităţii de reproducţie a

lor, resursele naturale se împart în:
a) Resurse naturale epuizabile;
b) Resurse naturale regenerabile.

Resurse naturale epuizabile se găsesc în stocuri de mărime dată şi în

locuri precis determinate. Pentru oricare utilizare ele pot fi folosite fără a

5
Georgescu, George – Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică,
Bucureşti, 1995
depăşi însă ceea ce a fost creat prin procesele naturale. Dimensiunea
cantitativă a acestor resurse poate fi apreciată în termeni de masă şi volum,
iar cea calitativă, de obicei prin compoziţia chimică sau aspectele estetice.
Este evident faptul că, întrucât noţiunea de resurse economice are un
caracter dinamic, aşa cum se afirma anterior, şi evaluarea resurselor naturale
va diferi în funcţie de utilizatori, preţuri sau tehnologie.
Caracteristica principală a resurselor naturale regenerabile constă în
capacitatea lor de regenerare continuă în condiţii normale de viaţă a
ecosistemului în care se găsesc. Ele sunt practic inepuizabile dar în acelaşi
timp distructibile sub influenţa unor factori externi. Prin urmare, stocul
disponibil la un moment dat se poate menţine constant sau poate chiar
creşte.
Fără a diminua importanţa resurselor naturale sau a altor elemente
ale sistemului resurselor economice, trebuie recunoscut faptul că mileniul
actual se încheie sub semnul ridicării informaţiei la rang de emblemă.
Dezvoltarea exponenţială a tehnologiei comunicaţiilor împletită cu
specializarea extremă a cercetării ştiinţifice au determinat apariţia unei noi
dimensiuni a informaţiei: aceea de resursă.
Resursa informaţională reprezintă “fiecare dintre elementele noi, în
raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în mesajul unui simbol sau grup
de simboluri (text scris, mesaj vorbit, grup de imagini – indicaţie a unui
instrument etc.)”.6
Odată stabilite aceste coordonate de bază ale sistemului resurselor
economice, prin prisma definirii şi conţinutului acestora, se impune
precizarea câtorva caracteristici, specifice societăţii moderne:

a) Creşterea spectaculoasă a volumului resurselor economice;

b) Menţinerea, în raport cu nevoile, a caracterului limitat al
acestora;
c) Diversificarea resurselor, cu consecinţe favorabile pentru
utilizatori;
d) Dificultatea de a obţine resursele necesare în cantităţile şi
calităţile necesare, a determinat intensificarea interesului pentru
utilizarea lor superioară;

6
Adumitrăcesei, I.D., Niculescu, E., Niculescu, N. – Economie politică. Teorie şi politică
economică pentru România, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 78
 e) Elaborarea de politici economice specifice pentru protecţia
resurselor economice proprii dintr-o ţară sau pentru dobândirea
lor, mai mult sau mai puţin avantajoasă.

Conceptul de Resurse Umane

În pofida faptului că progresul tehnic a redus tot mai substanţial

prezenţa omului în unele procese de producţie, pe nici o treaptă de evoluţie
a umanităţii nu s-a remarcat vreun proces economic care să se poată
dispensa de contribuţia omului. Dimpotrivă, această implicare devine tot
mai substanţială, întrucât omul concepe şi realizează aparatul productiv
necesar satisfacerii nevoilor sale tot mai diverse.
În literatura economică este unanim acceptată ideea că între resursele
economice, cele umane deţin întâietatea, întrucât oricât de tehnicizate ar fi
procesele de producţie este nevoie de intervenţia omului pentru a rezolva
anumite situaţii neprevăzute sau pentru a crea noi stări ale aparatului
productiv care să corespundă unui nou context economic şi social.

Dacă importanţa primordială a resurselor umane este recunoscută, nu

acelaşi lucru se poate spune despe definirea noţiunii de resurse umane, care
a cunoscut abordări destul de numeroase şi de variate. Rigoarea specifică
statisticii ne obligă la o definire cât mai clară şi precisă a acestui important
indicator economic.
O precizarea importantă se impune de la început: conceptul de
resurse umane este privit în literatura de specialitate din două puncte de
vedere, sub aspect microeconomic şi macroeconomic. Evident, în fiecare
din cele două cazuri, conţinutul indicatorului şi gradul său de cuprindere va
fi altul.
La nivel microeconomic, conceptul de resurse umane se referă la
“totalitatea angajaţilor unei organizaţii”7. În domeniul managementului s-a
conturat chiar o disciplină specifică, Managementul resurselor umane sau
Conducerea resurselor umane, potrivit căreia salariaţii sunt priviţi “ca

7
Această definiţie apare în marea majoritate a materialelor studiate referitor la
Managementul resurselor umane, dar şi în lucrări cu caracter general, cum este Larousse.
Dictionnaire encyclopedique
individualităţi, cu personalităţi, nevoi, comportamente şi viziuni specifice”8.
Această abordare diferenţiază disciplina menţionată de teoria tradiţională a
întreprinderii, care abordează personalul ca masă globală de oameni capabili
să muncească.

La nivel macroeconomic, literatura de specialitate oferă mai multe

sensuri noţiunii de resurse umane, neexistând până în acest moment o
definire riguroasă şi unanim acceptată. Explicaţia ar putea fi aceea că, dacă
în urmă cu cca. 30 de ani publicaţiile referitoare la resursele umane erau
destul de puţine, în ultimii ani literatura de specialitate este expusă unei
“avalanşe” de lucrări, astfel că s-a ajuns la situaţia folosirii unor termeni
diferiţi sau cu sensuri apropiate pentru a desemna acelaşi concept. Se
vorbeşte despre “capital uman”, “factor uman”, “resurse umane”, “resurse
de muncă”, “forţă de muncă”, “potenţial uman” ş.a.
O suprapunere de termeni frecvent întâlnită este aceea între “resurse
umane” şi “resurse de muncă”. Astfel, unii autori definesc resursele umane
ca fiind formate “dintr-o parte a populaţiei unei ţări, parte care cuprinde
persoanele apte de muncă şi disponibile a se angaja în diverse activităţi
economico-sociale”9. Nu putem fi de acord cu această definiţie care exclude
din categoria resurselor umane anumite segmente ale populaţiei, cum sunt,
de exemplu, tinerii care îşi desfăşoară studiile şi care nu sunt “disponibili a
se angaja în diverse activităţi economico-sociale”. De altfel, nici autorii nu o
împărtăşesc pe deplin, întrucât în acelaşi context folosesc pentru resurse
umane şi termenii de resurse de muncă, dar şi de populaţie totală, deci care
include şi populaţia tânără în sens demografic (0-14 ani).
Aceste abordări diferite impun ca în începutul analizei realizate să se
precizeze printr-o definire riguroasă, conţinutul resurselor umane. Prin
sensul său, atributul “uman” este deosebit de generos: el implică numeroase
şi variate aspecte legate de: stocul de învăţământ, starea de sănătate,
cercetare ştiinţifică, şi, bineînţeles de capacitatea de muncă. Se conturează o
primă observaţie: resursele umane sunt mai cuprinzătoare decât resursele
de muncă. Resursele de muncă reprezintă “numărul persoanelor capabile de
muncă, respectiv acea parte a populaţiei care dispune de ansamblul
8
Mathis, Robert L., Nica, Panaite C., Rusu , Costache – Managementul resurselor umane,
Editura Economică, Bucureşti 1997, pag. 4
9
Adumitrăcesei, I.D., Niculescu, E., Niculescu, N. – Economie politică. Teorie şi politică
economică pentru România, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 68
capacităţilor fizice şi intelectuale care îi permit să desfăşoare o activitate
utilă”.10 Sub aspect statistic, volumul resurselor de muncă se determină pe
baza următorilor indicatori:

1. Populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă.

2. Populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar inaptă de
muncă.
3. Populaţia în afara limitelor vârstei de muncă, dar care lucrează.

Resursele de muncă se determină prin scăderea din indicatorii 1 şi 3

a indicatorului 2.
Metodologic, resursele de muncă se determină în funcţie de un
element stabilit diferenţiat pentru fiecare ţară, şi anume limitele inferioară
şi superioară a vârstei de muncă. Aceste limite sunt, în România, de 16 ani,
respectiv 62 de ani la bărbaţi şi de 16, respectiv 57 de ani la femei.
Resursele de muncă au un caracter profund economic, fiind legate de
capacitatea omului de a munci, spre deosebire de resursele umane, care îşi
afirmă un caracter dual – economic şi social. Pe parcursul lucrării de faţă se
vor analiza aspecte care să întărească afirmaţia anterioară.

Definim resursele umane, ca fiind populaţia totală a unei ţări, în

afirmarea dimensiunii sale economice, prin participarea directă sau
indirectă pe piaţa forţei de muncă, şi a dimensiunii sale spirituale
(sociale), prin acumularea de cunoaştere.11

Populaţia totală, ca măsură a resurselor umane, este prezentă în

literatura de specialitate în viziunea mai multor autori. De exemplu, în
lucrarea “Economie politică. Elemente fundamentale”, se afirmă : “resursele
umane reprezintă populaţia totală a unei ţări, şi îndeosebi populaţia aptă de
muncă”.12

10
Capanu, I., Wagner, P., Mitruţ, C. – Sisitemul conturilor naţionale şi agregate
macroeconomice, Editura All, Bucureşti, 1994, pag. 128
11
Termenul de “cunoaştere” este folosit în sensul existent în teoria capitalului uman,
preluare din limba engleză a noţiunii “knowledge”, care înglobează cunoştinţele, ideile,
experienţa, aptitudinile dobândite în şcoli, dar şi în prosesul muncii ş.a.
12
Angelescu, Coralia, Stănescu, Ileana - Economie politică. Elemente fundamentale,
Editura Oscar Print, Bucureşti 1999, pag. 25
 Şi în literatura străină termenul de resurse umane a dobândit
notorietate, nu numai la nivelul managementului organizaţiilor, ci şi la nivel
macroeconomic. Resursele umane sunt privite prin prisma demografiei
economice, definită ca “studiul posibilităţilor de integrare a populaţiei în
analiza economică şi a consecinţelor care rezultă de aici”13. Mai mult, se
consideră că “noţiunea de resurse umane trebuie să fie plasată în centrul
analizei economice14”.
În contextul analizei diversităţii abordărilor resurselor umane, merită
amintită o noţiune existentă în statistica românească, şi anume aceea de
“resurse spirituale”.
Resursele spirituale reprezintă o componentă a avuţiei naţionale, cu
o mare influenţă asupra ritmului şi nivelului de dezvoltare a unei economii.
Ele exprimă gradul de instruire, capacitatea de cercetare ştiinţifică, valorile
ştiinţifice, cultural artistice de care dispune un popor15. Astfel definite,
resursele umane accentuau diferenţele între componenta productivă,
lucrativă a resurselor umane (cuantificată prin resursele de muncă) şi cea
creativă, ştiinţifică, în spiritul diferenţierii care se făcea în timpul regimului
comunist între producţia de bunuri materiale şi spirituale.
Capitalul uman este termenul folosit frecvent în limbajul economic
pentru a desemna ansamblul cunoştinţelor educaţionale şi profesionale,
aptitudinilor, calităţilor şi, în anumite accepţiuni, starea sănătăţii, de care
dispun resursele umane.
În ultimii ani un număr mare de economişti şi cercetători în
domeniul economic din toată lumea s-au preocupat de studierea sub variate
aspecte a capitalului uman, conturându-se un domeniu de studiu care şi-a
întărit legitimitatea prin Premiul Nobel pentru economie acordat în anul
1992 profesorului american Gary S. Becker. Acesta s-a remarcat prin
studiile efectuate asupra investiţiilor în capitalul uman şi prin abordarea
economică a comportamentului uman. Profesorul Becker afirmă că “astăzi

13
Lecaillon, Jean-Didier – Demographie economique. Analyse de ressources humaine,
Deuxieme edition, Edition Litec, Paris, 1992, pag.xiii
14
Op. cit. pag. xiv
15
Capanu, I., Wagner, P., Mitruţ, C. – Sisitemul conturilor naţionale şi agregate
macroeconomice, Editura All, Bucureşti, 1994
perspectivele analizei capitalului uman sunt aproape la fel de promiţătoare
ca şi în perioada începuturilor ei”.16

Cele două atribute definitorii ale resurselor economice sunt, aşa cum
se afirma anterior, utilitatea şi evaluabilitatea. Resursele umane, ca şi
componentă a resurselor economice, se bucură de aceste două atribute. În
ceea ce priveşte utilitatea resurselor umane, aceasta este unanim
recunoscută.

Evaluabilitatea resurselor umane este, sub aspect statistic, mai

laborioasă. Volumul acestora, apreciat prin indicatori de nivel şi structuri ale
populaţiei totale, se determină prin intermediul indicatorilor demografici
specifici. Calitatea resurselor umane este, însă, mai greu cuantificabilă.
Totuşi, în practica statistică există o serie de indicatori care permit
aprecierea unor aspecte legate de calitatea resurselor umane la un moment
dat. De exemplu:
- Număr de invenţii şi inovaţii;
- Număr de lucrări artistice, ştiinţifice etc;
- Stocul de învăţământ
Acest indicator este frecvent folosit şi în comparaţiile
internaţionale, şi reflectă patrimoniul intelectual acumulat de
populaţia unei ţări prin intermediul studiilor şcolare şi
universitare. Se poate aprecia prin “suma anilor de studii care au
fost parcurşi de întreaga populaţie existentă la un moment dat”.17
- Gradul de calificare profesională;
- Nivelul de instruire al populaţiei, ş.a.

Pe lângă de cele două atribute menţionate anterior, resursele umane

dispun de o caracteristică specifică ce le diferenţiază de celelalte resurse
economice: nu sunt stocabile, conservabile. Neutilizarea acestor resurse în
momentul în care ele se oferă înseamnă o pierdere irecuperabilă.

16
Bekcer, Gary S. Capitalul uman, , traducere din limba engleză Editura All, Bucureşti,
1997, pag.8
17
Capanu, I., Wagner, P., Mitruţ, C. – Sistemul conturilor naţionale şi agregate
macroeconomice, Editura All, Bucureşti, 1994, pag. 124
 1.2 Evaluarea statistică a resurselor umane

Populaţia, şi mai ales, categoriile ei economice - resursele de muncă,

populaţia activă, populaţia ocupată, şomerii - au devenit obiectul unor
preocupări intense şi multilaterale în diferite ţări şi pe plan mondial. În acest
sens stau mărturie numeroasele studii efectuate de către organisme
internaţionale, ONU, instituţii guvernamentale şi neguvernamentale,
instituţii politice şi chiar de către oameni de ştiinţă din cele mai diferite
domenii: economişti, statisticieni, demografi, politologi, sociologi.
Explicaţia este una din cele mai simple: în condiţiile economiei de piaţă,
când populaţia îşi afirmă cele două dimensiuni, de producător, dar mai ales
de consumator, strategiile economice nu pot fi izolate de politicile
demografice.
Construirea unui set de indicatori utilizabili pentru caracterizarea
fenomenelor de ocupare sau şomaj impune pe de o parte o delimitare foarte
clară sub aspect conceptual, şi pe de altă parte, stabilirea unor criterii stricte
de încadrare a unor persoane într-o anumită categorie. Un asemenea demers
este cu atât mai necesar cu cât statisticile naţionale operează concomitent cu
noţiuni şi definiţii standardizate, dar şi cu indicatori specifici definiţi
conform legislaţiei în vigoare în fiecare ţară.
Pentru asigurarea comparabilităţii internaţionale a datelor Biroul
Internaţional al Muncii (BIM) prin conferinţele internaţionale ale
statisticienilor muncii a elaborat o serie de criterii şi recomandări care au
devenit pilonii de bază ai standardizării conceptelor utilizate. Aceste criterii
şi condiţii, cu adaptările de rigoare stau în mare măsură la baza definiţiilor
standard ale CEE şi OECD. Cu toate acestea, în statisticile şomajului din
toate ţările s-au încetăţenit sistemul de prezentare a seriilor de date sub două
forme: una potrivit recomandărilor BIM şi alta potrivit legislaţiei naţionale.

În ceea ce priveşte recomandările actuale ale BIM, se cer a fi subliniate

trei aspecte:
1. Criteriile recomandate nu sunt propriu-zis criterii juridice, ci mai curând
condiţii cu caracter economico-social;
2. Conceptul ocupării are prioritate asupra celui al şomajului sau al
inactivităţii; şomajul este considerat ca o situaţie extremă de absenţă a
ocupării;
3. Recomandările sunt exprimate la modul general şi trebuie să fie
interpretate în funcţie de contextul naţional.

În cele ce urmează se va prezenta o sinteză a definiţiilor principalilor

indicatori statistici ai populaţiei, în cele două accepţiuni: potrivit
standardelor internaţionale şi conform statisticii româneşti.

Indicatorii resurselor umane conform standardelor internaţionale

1. Resursele umane includ toate persoanele active şi inactive de pe un

teritoriu (Populaţia totală).

2. Resursele de muncă reprezintă numărul de persoane capabile de

muncă, adică acea parte a populaţiei care dispune de ansamblul
capacităţilor fizice şi intelectuale necesare desfăşurării unei activităţi
utile.
Volumul resurselor de muncă se determină pe baza următorilor
indicatori:
- populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă;
- populaţia din afara vârstei de muncă, dar care lucrează;
- populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar inaptă de muncă;
Resursele de muncă se determină scăzând ultimul indicator din suma
celorlalţi doi.
Noţiunea de “resurse de muncă” este legată de cea de “populaţie
activă ”, care este componenta cea mai importantă a resurselor de muncă.

3. Populaţia activă
Din punct de vedere economic, cea mai importantă categorie
demografică este populaţia activă. De dimensiunea şi structura acesteia
depinde în mod direct volumul unor indicatori macroeconomici cum sunt
venitul naţional şi produsul intern brut. Totodată, populaţia activă şi
structura acesteia sunt determinate de o serie de factori cum sunt procesul de
industrializare, gradul de urbanizare, progresul tehnic.
Aceste elemente fac din cunoaşterea populaţiei active o necesitate
obiectivă în vederea aplicării cu succes a oricăror reforme, atât economice
cât şi sociale.
 În teoria macroeconomică, forţa de muncă este definită ca o parte a
populaţiei în vârstă de peste 15 ani, care este fie ocupată, fie neocupată18.
Prin urmare, în statistica internaţională, dar şi în statistica
românească, forţa de muncă, sinonimă cu populaţia economică activă, are
două componente: populaţia ocupată şi şomerii.
Populaţia activă din punct de vedere economic cuprinde toate
persoanele care furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producerea de
bunuri şi servicii definite prin sistemul conturilor naţionale ONU, în timpul
perioadei de referinţă. Întrucât există numeroase diferenţe în ceea ce
priveşte definirea forţei de muncă de la o ţară la alta, se recomandă
utilizarea cu precauţie a acestui indicator în comparaţiile internaţionale.
Populaţia activă cuprinde:
• Forţa de muncă salariată;
• Patroni şi alţi lucrători independenţi;
• Lucrători familiali neremuneraţi;
• Militari de carieră şi militari în termen;
• Şomeri.
Populaţia activă poate fi măsurată ca populaţie în mod curent activă
şi populaţie obişnuit activă. În statistica O.N.U. se recomandă determinarea
populaţiei economic active în două variante:
- populaţia obişnuit activă, în funcţie de participarea la producţia de
bunuri şi servicii în decursul unei perioade de un an;
- populaţia curent activă, în funcţie de participarea la producţia de
bunuri şi servicii în decursul unei perioade de o săptămână;
Potrivit acestei demarcaţii, forţa de muncă este populaţia curent
activă.
4. Populaţia inactivă
Populaţia din afara forţei de muncă, numită şi populaţie economic
inactivă, cuprinde toate persoanele, indiferent de vârstă (inclusiv cei care au
vârstă mai mică decât limita minimă utilizată la determinarea populaţiei
active), care nu sunt economic active.
Populaţia obişnuit inactivă - cuprinde toate persoanele al căror
statut de activitate principal în cursul perioadei de referinţă este nici
“ocupat”, nici “neocupat”.
Cuprinde următoarele categorii:
¾ persoane care-şi desfăşoară activitatea în propria gospodărie;
18
Gwartney, D., James, S.,Richard,L. -Macroeconomics.Private and Public Choice, The
Dryden Press,Orlando,1992
¾ persoane care studiază - respectiv persoanele care urmează orice institut
de educaţie public sau privat (curs de zi) de orice nivel;
¾ persoane care primesc venituri din proprietate sau investiţii, dobânzi,
rente, pensii;
¾ alte persoane - persoane care primesc ajutoare publice, copii care nu
urmează nici o şcoală etc.
Populaţia curent inactivă se referă la populaţia inactivă din punct de
vedere economic, pe perioade scurte.
5. Populaţia ocupată include persoanele în vârstă activă care în
decursul unei perioade de referinţă se aflau în una din următoarele
situaţii:
(a) Aveau un loc de muncă salariat, se aflau la locul de muncă şi
primeau un salariu;
(b) Aveau un loc de muncă salariat, dar în perioada de referinţă erau
absenţi de la slujbă, păstrând însă legătura formală cu aceasta;
(c) Aveau un loc de muncă nesalariat, iar în perioada de referinţă
erau prezente la lucru şi exercitau o activitate lucrativă
aducătoare de venit pentru familie,
(d) Desfăşurau activităţi pe cont propriu, dar temporar nu erau la
lucru.

Se impun următoarele precizări:

• Persoanele care absentează de la locul de muncă din motive recunoscute
social (concediu de boală, maternitate etc.) sunt considerate ocupate cu
condiţia menţinerii “legăturii formale cu locul de muncă”;
• Membrii forţelor armate (cadre permanente sau militari în termen) sunt
înregistraţi ca salariaţi;
• Persoanele angajate care urmează cursuri de instruire la locul de muncă
sau în alte unităţi sunt considerate ocupate.

6. Subocuparea exprimă un grad mai mic de ocupare al unei persoane

în raport cu o normă prestabilită (de exemplu, durata normală a
timpului de lucru) sau cu o altă slujbă care necesită acelaşi nivel de
formare profesională.
Subocuparea poate fi apreciată ca:
¾ Subocupare vizibilă: persoanele în vârstă activă, salariate sau
nesalariate, prezente sau absente de la muncă, şi care, din motive
independente de voinţa lor lucrează mai puţin decât durata normală de
lucru şi sunt în căutarea unei activităţi suplimentare pentru completarea
 venitului sau în căutarea unui loc de muncă cu program de lucru
complet.
Cu alte cuvinte, se pot identifica trei criterii cumulative pentru
măsurarea subocupării vizibile:
- Durata inferioară a muncii normale;
- Caracterul involuntar;
- Căutarea unei activităţi suplimentare aducătoare de venit.
¾ Subocuparea invizibilă relevă fie o proastă alocare a forţei de muncă,
fie un dezechilibru fundamental între forţa de muncă şi ceilalţi factori de
producţie. Formele de manifestare cele mai cunoscute sunt: subutilizarea
competenţelor, o productivitate a muncii scăzută, sub nivelul
corespunzător calificării.

Potrivit recomandărilor celei de a XIII-a Conferinţe a Statisticienilor

Muncii, în practică se măsoară doar subocuparea vizibilă, sub forma a doi
indicatori:
- numărul de persoane aflate în stare de subocupare vizibilă;
- volumul subocupării vizibile în unităţi de muncă, exprimat în om-ore şi
om-zile.

7. Şomerii
Şomerii în sens B.I.M. sunt persoanele de 15 ani şi peste care în decursul
perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul
obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4
săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la oficiul de forţă de
muncă şi şomaj sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a
începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri sau răspunsuri la
anunţuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc.;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar
găsi imediat un loc de muncă;
Sunt incluse, de asemenea:
- persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă
să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să
înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă;
- persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă
(elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc
de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
 În Anuarul Forţei de Muncă al Organizaţiei Naţiunilor Unite19,
şomajul este definit potrivit Rezoluţiei privind statisticile populaţiei
economic active, ocupării, neocupării şi subocupării, adoptată la A
Treisprezecea Conferinţă a Statisticienilor Muncii (Geneva, 1982). Astfel,
şomajul cuprinde toate persoanele peste o anumită vârstă sunt:

(a) fără loc de muncă, adică nu sunt angajaţi plătiţi şi nici angajaţi în propria
unitate;
(b) curent disponibili pentru muncă, respectiv disponibili pentru munca
plătită sau în propria unitate;
(c) în căutarea unui loc de muncă, adică au urmat paşi specifici în timpul
perioadei de referinţă pentru a găsi de lucru. Aceşti paşi specifici pot
include: înregistrarea la oficiile de plasare a muncii, publice sau private;
formulare trimise firmelor prin care se solicită de lucru; solicitări de
slujbe la ferme, porţile fabricilor, pieţe sau în alte locuri; căutând
pământ, utilaje, clădiri pentru a începe o afacere proprie; cerând credite,
resurse financiare etc.
În situaţia în care mijloacele convenţionale de căutare de lucru sunt
mai reduse, când piaţa forţei de muncă este dezorganizată, când absorbţia
muncii este necorespunzătoare sau o mare parte din forţa de muncă este
angajată în propria unitate, definiţia standard dată anterior poate fi aplicată
prin relaxarea ultimului criteriu, al căutării de lucru.

Definiţiile date şomajului în statisticile naţionale pot diferi de

definiţia standard dată de O.N.U. Definiţiile naţionale variază de la o ţară la
alta în ceea ce priveşte limitele vârstei de muncă (în ţările mai puţin
dezvoltate, de exemplu, limita inferioară a vârstei de muncă poate fi de 12,
sau chiar 10 ani), perioadele de referinţă, criteriile pentru căutarea de lucru,
preocupările pentru persoanele concediate temporar sau care caută de lucru
pentru prima dată.
La interpretarea, adoptarea şi aplicarea criteriilor standard este
necesar să se aibă în vedere câteva aspecte. Astfel, în definiţia internaţională
standard a şomajului nu se includ criterii şi/sau condiţii de ordin juridic sau
instituţional (înscrierea la un oficiu de plasare, tipul locului de muncă
căutat). Nu se impune condiţia ca şomerul să fi avut anterior un loc de
muncă, astfel încât persoanele care intră pentru prima dată pe piaţa muncii,
dacă răspund celor trei criterii amintite, pot fi considerate şomeri. Definiţia
standard trebuie tratată , după cum aminteam mai sus, cu o anumită

19
Annuaire des statiques du travail 1998-1999, O.I.M., Geneve, 1999
flexibilitate. În anumite situaţii, când piaţa muncii este dezorganizată, se
poate renunţa la criteriul ”în căutarea unui loc de muncă”.

Indicatorii resurselor umane în statistica românească

Definiţiile naţionale pot introduce criterii sau condiţii suplimentare

faţă de condiţiile standardizate.

Populaţia activă totală şi respectiv populaţia ocupată totală s-au

determinat cu prilejul recensămintelor populaţiei şi, începând din 1995 prin
Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO). Anual, prin
Balanţa forţei de muncă se stabileşte populaţia ocupată civilă şi populaţia
activă civilă.
Conceptual, categorile de populaţie definite în raport cu situaţia
economică a persoanelor adică populaţia activă (ocupată şi în şomaj) şi
populaţia inactivă corespund practicilor internaţionale în domeniu.

1. Populaţia activă totală cuprinde persoanele care au depăşit o vârstă

de muncă specificată (diferită de la ţară la ţară) şi care constituie
forţa de muncă disponibilă pentru producerea de bunuri şi servicii,
incluzând populaţia ocupată şi şomerii.
Limitele vârstei de muncă diferă de la ţară la ţară, în România fiind: 16-62
ani pentru bărbaţi şi 16-57 pentru femei. În agricultură, limita superioară a
vârstei de muncă este mai ridicată, fiind de 64 de ani pentru bărbaţi şi 59 de
ani pentru femei.

2. Populaţia activă civilă cuprinde aceleaşi categorii de persoane cu

excepţia forţelor armate (cadre permanente şi militari în termen).

3. Populaţia ocupată totală include toate persoanele care dispun de un

loc de muncă ce le permite exercitarea unei activităţi economico-
sociale aducătoare de venit (în bani sau în natură) indiferent de
statutul lor profesional:
• Salariaţi;
• Patroni;
• Lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi din
agricultură (agricultori individuali) sau în activităţi neagricole;
• Lucrători în asociaţii sau cooperative de producţie (membri ai unor
societăţi agricole sau ai unei cooperative neagricole).
 Populaţia ocupată cuprinde, conform metodologiei "Anchetei
trimestriale asupra forţei de muncă în gospodării", toate persoanele de 15
ani şi peste, care au desfăşurat o activitate economică sau socială
producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră20 în perioada de
referinţă (săptămâna înaintea înregistrării), în scopul obţinerii unor venituri
sub formă de salarii, plata în natură sau alte beneficii.
S-a adoptat criteriul standard recomandat de Biroul Internaţional al
Muncii, de “cel puţin o oră” în definirea populaţiei ocupate pentru
asigurarea comparabilităţii datelor la nivel internaţional, precum şi din
următoarele considerente:
- cuprinderea activităţilor efectuate în timp redus, ocazionale sau
sezoniere;
- asigurarea corelaţiei între timpul lucrat şi volumul producţiei;
- definirea şomajului ca lipsă totală a muncii;
- evaluarea dimensiunii subocupării forţei de muncă.

În afara persoanelor aflate la lucru, care au un loc de muncă şi care

în cursul perioadei de referinţă au lucrat ca salariaţi, lucrători familiali
neremuneraţi sau în mod independent, se consideră persoane ocupate:
1) persoanele temporar absente de la lucru în timpul perioadei de
referinţă care îşi păstrează legătura formală cu locul de muncă, motivele de
absenţă putând fi: concediul de odihnă, de boală, de maternitate (în limita
unei perioade prevăzută prin lege), fără plată, de studii, pentru incapacitate
temporară de muncă, conflict de muncă sau grevă, cursuri de perfecţionare
sau profesionale, suspendarea temporară a lucrului datorită condiţiilor
meteorologice, conjuncturii economice nefavorabile, penuriei de materii
prime sau energie, incidentelor tehnice;
2) persoanele care temporar sau pe o durată nedefinită nu sunt
remunerate, dar cărora nu li s-a desfăcut contractul de muncă;
3) persoanele care au un loc de muncă în regim de lucru complet sau
parţial, aflate în căutarea altui loc de muncă;
4) persoanele care în cursul perioadei de referinţă au desfăşurat o
muncă oarecare, plătită sau aducătoare de venit, chiar dacă erau în curs de
pregătire şcolară obligatorie, erau la pensie, erau înscrise la oficiile de
forţă de muncă şi şomaj, primind un ajutor de şomaj;
5) lucrătorii familiali neremuneraţi, inclusiv cei temporar absenţi în
cursul perioadei de referinţă;

20
Pentru lucrătorii pe cont propriu sau lucrătorii familiali neremuneraţi care lucrează în
agricultură, durata minimă este de 15 ore
 6) ucenicii sau stagiarii remuneraţi care lucrează cu program de lucru
complet sau parţial;
7) membrii forţelor armate (cadre active sau militari în termen).

5. Populaţia ocupată civilă, în conformitate cu recomandările

internaţionale, cuprinde aceleaşi categorii de persoane cu excepţia
forţelor armate.

În statistica românească populaţia ocupată civilă include, potrivit

metodologiei balanţei forţei de muncă, persoanele în, sub şi peste vârsta
aptă de muncă (16 ani) care dispun de un loc de muncă în cadrul căruia
desfăşoară o activitate aducătoare de venit cu excepţia cadrelor militare şi a
persoanelor asimilate acestora (personalul MAp.N., M.I., S.R. I., militari în
termen, deţinuţi) precum şi a salariaţilor organizaţiilor politice şi obşteşti.

6. Populaţia inactivă din punct de vedere economic include toate

persoanele, indiferent de vârstă, care nu desfăşoară o activitate
aducătoare de venit şi care nu caută un loc de muncă. Se includ aici:
preşcolari, pensionari, femei casnice, persoane întreţinute (de alte
persoane sau de către stat) şi persoane ce obţin venituri din alte surse
decât din muncă (chirii, dobânzi, rente, dividende etc).

7. Şomerii
În ţara noastră, în Legea nr. 1 din 7 ianuarie 1991 privind protecţia
socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, se arată că: “persoanele
apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă
disponibile corespunzătoare pregătirii lor, sunt considerate şomeri”.
Această definiţie, după cum se observă, lasă loc unor speculaţii,
nefăcând deloc referire la intenţia unor asemenea persoane de a munci.
În statistica oficială, definiţia şomajului este abordată cu mai multă
rigurozitate, pentru a asigura posibilitatea determinării indicatorilor statistici
relativi şi absoluţi ai şomajului, precum şi pentru asigurarea comparabilităţii
internaţionale.

Potrivit metodologiei C.N.S., şomerii se determină în două variante:

şomerii înregistraţi şi şomerii potrivit criteriilor BIM.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada
de referinţă erau înscrise la Oficiile forţei de muncă şi şomaj, indiferent dacă
primeau sau nu alocaţie de sprijin, ajutor de şomaj, sau alte forme de
protecţie socială.
 Se disting trei categorii de şomeri înregistraţi:
- Persoane care beneficiază de drepturi băneşti (ajutor de şomaj, ajutor de
integrare profesională sau de alocaţie de sprijin);
- Persoane care nu beneficiază de drepturi băneşti, neîndeplinind
condiţiile cerute de lege pentru acordarea acestora;
- Persoane care au beneficiat de drepturi băneşti, dar pentru care a expirat
perioada prevăzută de lege pentru acordarea acestora.

8. Populaţia subocupată cuprinde, conform definiţiei adoptate de

sistemul statistic românesc prin AMIGO, persoanele care au loc de
muncă, dar, independent de voinţa lor, au lucrat în perioada de
referinţă mai puţin decât durata obişnuită normală de lucru şi caută o
activitate cu program complet sau una suplimentară, fiind
disponibile pentru asemenea activităţi în următoarele 15 zile.

9. Persoanele descurajate reprezintă de asemenea un concept

complementar utilizat pentru prezentarea adecvată a statisticilor
pieţei muncii, mai ales în condiţiile cronicizării şomajului.
Persoanele descurajate sunt persoane inactive disponibile să lucreze
în următoarele 15 zile de referinţă, dar care, deşi nu au loc de muncă,
nu au întreprins nimic în acest sens în ultimele 4 săptămâni, din
diferite motive, ca:
- nu se simt pregătite profesional;
- cred că nu se pot integra pe piaţa muncii pentru că sunt prea în vârstă
sau căutările trecute nu au dus la nici un rezultat;
- au crezut că nu sunt locuri libere de muncă sau nu au ştiut să caute.

Indicatorii fundamentali şi cei complementari prezentaţi corespund unor

indicatori statistici primari folosiţi pentru evaluări globale ale pieţei muncii.
Pe baza acestor indicatori se construiesc indicatorii derivaţi (ratele de
activitate, de ocupare şi de şomaj) pentru caracterizarea utilizării resurselor
umane.
 1.3 Resursele umane în perioada de tranziţie.
Declinul demografic

R esursele umane sunt cuantificate sub aspect numeric prin

intermediul populaţiei totale a unei ţări. O analiză a resurselor
umane, sub semnul principiilor metodologice moderne, trebuie
să debuteze cu descrierea situaţiei demografice existente, a principalelor
fenomene demografice, plecând de la informaţiile disponibile, în formă
statistică. Această descriere reprezintă una din premisele analizei statistice,
realizate în lucrarea de faţă prin intermediul indicatorilor, metodelor şi
modelelor statistice, astfel încât să poată fi puse în evidenţă aspectele
utilizării resurselor umane în România.
Abordarea demografică a problemelor unei populaţii implică două
aspecte fundamentale: populaţia se prezintă ca un număr existent şi ca o
structură complexă. Numărul sau efectivul populaţiei este rezultanta
interacţiunii a două mişcări de amploare mai mare sau mai mică: mişcarea
naturală a populaţiei, caracterizată la rândul său de evoluţii în domeniul
natalităţii şi mortalităţii, şi mişcarea migratorie a populaţiei. Structura, la
rândul ei, împarte populaţia în numeroase subpopulaţii, după caracteristici
variate, dintre care vor fi reţinute pentru analiza noastră în primul rând
caracteristicile economice şi demografice.
În cele ce urmează nu se intenţionează, desigur, analiza detaliată a
tuturor proceselor demografice care caracterizează populaţia ţării noastre.
Vor fi reţinute, însă, aspectele cele mai importante legate de evoluţia
efectivului populaţiei totale în perioada de tranziţie, sub incidenţa natalităţii,
mortalităţii şi migraţiei externe, precum şi mutaţiile structurale. Analiza
realizată îşi propune să contureze o imagine a stării actuale a resurselor
umane a României, din perspectiva indicatorului cel mai cuprinzător care le
caracterizează: populaţia totală.
 Evoluţia efectivului populaţiei României în perioada de tranziţie

Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat începutul unei perioade de

transformări profunde ale societăţii şi economiei româneşti. Prin urmare
perioada 1990-1997 a cunoscut o serie de tendinţe demografice, multe dintre
ele fiind comune celorlalte ţări foste comuniste, astăzi “în tranziţie”:
scăderea accelerată a natalităţii şi tendinţa de creştere a mortalităţii, la care
se adaugă şi soldul negativ al migraţiei externe.
Există, indiscutabil, şi un cost demografic al tranziţiei, reflectat în
scăderea drastică a efectivului populaţiei.
În tabelul următor se prezintă efectivul populaţiei în perioada 1989 –
2000, alături de care s-au determinat indicatorii statistici specifici analizei
dinamicii, respectiv modificarea absolută cu bază în lanţ şi indicele cu bază
în lanţ.

Tabelul 1.1
Efectivul populaţiei României în perioada 1989-2000

Momentul de Modificarea efectivului populaţiei

Efectivul
referinţă faţă de momentul anterior, în cifre
populaţiei
absolute relative
01.Iul. 1989 23151564 - -
01.Iul. 1990 23206720 55156 1,002382
01.Iul. 1991 23185084 -21636 0,999068
01.Iul. 1992 22788969 -396115 0,982915
01.Iul. 1993 22755260 -33709 0,998521
01.Iul. 1994 22730622 -24638 0,998917
01.Iul. 1995 22680951 -49671 0,997815
01.Iul. 1996 22607620 -73331 0,996767
01.Iul. 1997 22545925 -61695 0,997271
01.Iul. 1998 22502803 -43122 0,998087
01. Iul. 1999 22458022 -44781 0,998009
01. Ian. 2000 22455485 -2537 0,999887
Sursa: Prelucrări după informaţiile din Anuarul Statistic al României 1999
şi Informaţii statistice operative, Nr. 1 / 2000, INS

Se constată, în esenţă, că asistăm la un pro

 Declinul demografic s-a afirmat încă din anul 1991, devenind
ulterior tot mai accentuat. În anul 1992 scăderea populaţiei faţă de anul
anterior a atins valoarea extremă de aproape 400 mii persoane,
nemaiîntâlnită în România, nici măcar în perioadele de război. Deficitul de
populaţie înregistrat în perioada intercensitară 1941-1948 a fost mult mai
mic, de cca. 253000 persoane, la care şi-au adus “contribuţia” o serie de
factori: pierderile de vieţi omeneşti înregistrate în cel de-al doilea război
mondial, scăderea natalităţii şi o oarecare migraţie externă. Cu atât mai
surprinzătoare şi îngrijorătoare apare scăderea de populaţie postdecembristă.

Fig. 1.1 Evoluţia modificării absolute a populaţiei

100000

50000

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

-50000

-100000
Număr persoane

-150000

-200000

-250000

-300000

-350000

-400000

-450000

Anii

Modificarea absolută a populaţiei

Sursa: Prelucrări pe baza datelor din Tabelul nr. 1.1.

Faţă de anul 1989, luat ca bază de comparaţie, scăderea este de

696079 persoane, ceea ce implică un spor mediu anual21 negativ de 66293.

21
Sporul mediu anual a fost calculat pentru perioada iulie 1989- ianuarie 2000 prin metoda
mediei cronologice ponderate.
 Amploarea scăderii populaţiei ţării noastre este sugestiv redată în
figura 1.1.

Evoluţia mişcării naturale şi migratorii

În spatele procesului de scădere a populaţiei se află o multitudine de

factori, de ordin demografic, social, economic şi chiar politic.
În primul rând este vorba de abandonarea politicii de creştere
forţată a populaţiei, prin abrogarea, în decembrie 1989 a decretului de
interzicere a avortului şi prin liberalizarea mijloacelor contraceptive. Practic,
prin aceste măsuri, fiecare persoană şi fiecare cuplu a căpătat dreptul să
decidă liber asupra numărului de copii dorit şi a perioadei naşterii lor,
trecându-se de la legislaţia cea mai restrictivă la măsurile cele mai liberale.
Efectul noii politici demografice a condus, în mod firesc, la o scădere foarte
accentuată a natalităţii şi fertilităţii, la plasarea acestora cu mult sub nivelul
care asigură înlocuirea generaţiilor.
Rata totală a fertilităţii s-a redus de la 2,19 copii în 1989 la 1,83
copii în 1990 şi la 1,30 copii în intervalul 1995-1997.
Acest indicator se apreciază cu formula:
N
f = ⋅ 1000 (1.1)
P15 − 49
în care:
- f - rata generală a fertilităţii
- N – numărul total al născuţilor vii
- P15-49 – numărul populaţiei feminine în vârstă fertilă

Natalitatea populaţiei, care caracterizează masa născuţilor vii în cadrul unei

colectivităţi umane, a cunoscut un declin semnificativ. Intensitatea acestui
fenomen este apreciată în cifre relative prin ratele (generală şi specifice)
natalităţii.
Rata generală a natalităţii indică numărul de născuţi vii la 1000 de
locuitori:
N
n= ⋅ 1000 (1.2)
P
în care:
- n – rata generală a natalităţii
- N – numărul total al născuţilor vii
- P – efectivul mediu al populaţiei

Consecinţa diminuării populaţiei fost scăderea drastică a natalităţii, care

în anul 1991 a fost de 11,8‰, iar în 1996 a ajuns la 10,2‰.

Anul 1997 a marcat pentru prima dată după 1989 o uşoară creştere a
natalităţii faţă de anul precedent. În 1997 s-au înregistrat 236891 născuţi vii,
cu 2,3% mai mult decât în 1996, rata natalităţii crescând de la 10,2‰ la
10,5‰. Cu toate acestea, România se situează între ţările europene cu o
natalitate scăzută. De exemplu, în anul 1995, ţara noastră se poziţiona, cu o
rată a natalităţii de 10,4‰, pe locul 24 din 36 de ţări europene. Este demn
de precizat faptul că după anul 1990 rata natalităţii în România s-a situat în
fiecare an sub media europeană.
În consecinţă, rata natalităţii a înregistrat o scădere drastică după 1989, de
la 16 născuţi vii la 1000 de locuitori în 1989 la 10,4 în 1999. Această
evoluţie se înscrie în tendinţa istorică de scădere a fertilităţii proprie
societăţilor moderne; nivelul actual al fertilităţii este asemănător cu cel al
multor ţări dezvoltate. În România, însă, scăderea fertilităţii s-a realizat într-
un timp relativ scurt, ea fiind grăbită şi de deteriorarera nivelului de trai al
populaţiei. În acest context, se impune observaţia că numărul de copii doriţi
este considerabil mai mare decât cel efectiv. Astfel, potrivit unei anchete22
asupra sănătăţii reproducerii efectuată în anul 1993 de Institutul de Ocrotire
a Mamei şi Copilului din Bucureşti şi de Centrul pentru Prevenirea şi
Controlul Maladiilor din Atlanta (S.U.A.), media numărului de copii
apreciat ca ideal de către toate categoriile de femei incluse în eşantion este
de 2,1. Din anchetă rezultă că proporţia femeilor din România care recurg la
mijloace contraceptive moderne este destul de mică (14% din femeile
căsătorite) principalul mijloc de realizare a planificării familiale fiind
avortul.
Aşa se explică numărul mare de avorturi ce revine pe un născut viu,
respectiv 1,14 în 1998 şi rata înaltă a mortalităţii materne (40 decese la
100000 născuţi). Numărul avorturilor a scăzut continuu în perioada 1990-

22
Citată în Raportul naţional al dezvoltării umane 1999, Editura Expert, Bucureşti, 2000
1998, astfel că nivelul înregistrat în anul 1998, de 147 întreruperi de sarcină
la 100 născuţi vii, era cu 62% mai redus decât cel din 1990. Şi din acest
punct de vedere România se află pe una din ultimele poziţii în cadrul ţărilor
europene.

Fig. 1.2. Evolutia ratelor natalitatii si mortalitatii

în perioada 1989-2000
18

16

14

12

10

0
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Anii

Rata natalitatii Rata mortalitatii

Sursa: Prelucrări pe baza datelor din Anuarul Statistic al României 2000, INS

Dincolo de progresele înregistrate, indicatorii prezentaţi dezvăluie faptul că

planificarea familială nu este deplin asigurată (fie din lipsă de educaţie, de
informare, de posibiliăţi materiale), iar accesul femeilor la serviciile
medicale este limitat.
Intensitatea natalităţii şi fertilităţii înregistrează diferenţe
semnificative în funcţie de mediu (urban-rural) şi în profil teritorial. În anul
1999 rata specifică a natalităţii în mediul rural era de 12,3% faţă de 8,9% în
mediul urban, ambele valori fiind cu 0,1 puncte procentuale mai reduse
decât cele înregistrate în anul anterior. Această evoluţie s-a concretizat în
diminuarea ratei brute a natalităţii de la 10,5% (1998) la 10,4% (1999)
În profil teritorial valorile ratei generale ale natalităţii înregistrate în
anul 1999 se înscriu între 7,5‰ în Bucureşti şi 14,4‰ în judeţul Vaslui.
Nivele peste 13‰ au mai fost înregistrate în judeţele din nord-estul ţării:
Suceava (13,5‰), Botoşani (13,7‰) şi Iaşi (13,7‰).

Evoluţia mortalităţii este cel de al doilea factor implicat în analiza

sporului natural al populaţiei şi care a avut o contribuţie decisivă la scăderea
acestuia. Nivelul său a fost ridicat în anii regimului comunist şi a continuat
să crească în anii tranziţiei.
Mortalitatea populaţiei caracterizează masa deceselor survenite în cadrul
unei colectivităţi umane iar intensitatea acestui fenomen demografic este
apreciată în cifre relative prin ratele (generală şi specifice) mortalităţii.
Rata generală a mortalităţii indică numărul deceselor la 1000 de
locuitori:
M
m= ⋅ 1000 (1.3)
P

în care:
- m– rata generală a mortalităţii
- M – efectivul persoanelor care au decedat în cursul perioadei analizate
- P – efectivul mediu al populaţiei
Ratele specifice ale mortalităţii pe sexe şi pe vârste, dar şi pe medii
sau în profil teritorial, aduc un aport de informaţie deosebit de important în
analiza fenomenului.
Potrivit reputatului demograf Vl. Trebici, “scăderea rapidă a
mortalităţii este unul dintre fenomenele cele mai caracteristice ale lumii
contemporane”23. Această scădere este influenţată indiscutabil de factorii
economico-sociali. De la 16,5‰ în perioada de după război (1946-1950)
rata generală a mortalităţii în România a ajuns în anul trecut la 11,8‰.
Există încă mari posibilităţi de reducere a mortalităţii, atât în ţara
noastră, cât şi în alte ţări. În România o rezervă apreciabilă o oferă

23
Trebici, Vladimir – Populaţia României şi creşterea economică, Editura Politică,
Bucureşti 1971, pag. 85
reducerea mortalităţii infantile, a celei materne. Consecinţele pe plan
economic ale scăderii mortalităţii se evidenţiază în procesul de îmbătrânire a
populaţiei, asupra căruia vom reveni cu câteva observaţii pe parcursul
acestui capitol.
Scăderea mortalităţii este pusă adesea în legătură cu “tranziţia
demografică”, fenomen cu elemente specifice fiecărei ţări analizate. Cu
toate diferenţele, s-a constatat că tranziţia demografică începe cu scăderea
mortalităţii, fiind urmată de scăderea natalităţii.
Datele oferite de Comisia Naţională pentru Statistică referitoare la
situaţia mortalităţii în ultimul deceniu indică valori de aproximativ 10‰ şi o
evoluţie oscilantă.

Tabelul 1.3
Rata mortalităţi pe medii de rezidenţă 1990-2000

Rata brută Ratele mortalităţii pe medii

Anii
a mortalităţii urban rural
1990 10,6 8,2 13,4
1991 10,9 8,2 13,9
1992 11,6 8,7 14,8
1993 11,6 8,8 14,9
1994 11,7 8,8 15,1
1995 12 9,1 15,4
1996 12,7 9,5 16,5
1997 12,4 9,4 15,9
1998 12 9,2 15,3
1999 11,8 9,1 15,1
Sursa: Anuarul Statistic al României 1999, INS

Se constată o creştere a ratei generale a mortalităţii într-un ritm

accentuat de la 10,6‰ în 1990 la 12,4‰ în 1997, pentru ca în ultimii ani ai
deceniului tendinţa să fie contrară, de scădere. Fenomenul de creştere a
mortalităţii are drept cauză îndeosebi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă şi
degradarea serviciilor medicale.
Datele prezentate în tabelul anterior evidenţiază importante
disparităţi în rata mortalităţii pe medii, mortalitatea în mediul rural fiind
mult mai accentuată. Nivelul maxim a fost atins tot în anul 1997, de 16,5‰,
mai ridicată cu 7 promile decât rata specifică corespunzătoare mediului
urban. Aceste diferenţe nu reprezintă altceva decât transpunerea în plan
demografic a discrepanţelor existente în nivelul de trai. Procesul de
îmbătrânire demografică este de asemenea, mult mai avansat în mediul
rural.
Mortalitatea specifică populaţiei României are unele particularităţi.
În primul rând, la toate grupele de vârstă mortalitatea masculină are valori
semnificativ mai ridicate. Diferenţele între ratele mortalităţii pe grupe de
vârstă înregistrate pentru cele două sexe devin tot mai accentuate pe măsura
înaintării în vârstă. De la valori de 5,5‰ pentru populaţia masculină şi de
4,5 ‰ pentru populaţia feminină din grupa de vârstă 0-4 ani, la grupa de
vârstă peste 75 de ani ratele specifice ale mortalităţii erau de 127,5‰ la
bărbaţi şi de 109‰ la femei.
Evoluţia ratelor mortalităţii pe sexe este prezentată în tabelul
următor.

Tabelul 1.4.
Evoluţia ratei mortalităţii pe sexe în perioada 1993-1999

Anii Rata mortalităţii (‰)

Total Masculin Feminin
1993 11,6 12,8 10,4
1994 11,7 13 10,4
1995 12 13,4 10,7
1996 12,7 14 11,4
1997 12,4 13,8 11
1998 12 13,2 10,8
1999 11,8
Sursa: Anuarul Statistic al României 1999 şi Informaţii statistice operative, Nr. 4
1999, INS

O altă tendinţă în mortalitatea populaţiei, identificată în urma

examinării mortalităţii specifice pe grupe de vârstă evidenţiază faptul că
nivelul ei este mai ridicat la grupele marginale (mortalitatea infantilă şi
mortalitatea populaţiei vârstnice).
Mortalitatea infantilă are o deosebită importanţă în analiza
populaţiei, fiind şi unul dintre indicatorii care caracterizează nivelul de
dezvoltare umană. În România rata mortalităţii infantile are valori ridicate,
fiind printre cele mai mari din Europa.
 Indicatorul cu care se apreciază mortalitatea infantilă, rata
mortalităţii infantile, se determină astfel:
m M0 (1.4)
0= ⋅1000
N vii
în care:
- m0 – rata mortalităţii infantile
- M0 - numărul de decese înregistrate la vârsta de 0 ani în perioada în
care se face analiza
- Nvii - numărul de născuţi vii în perioada în care se face analiza

În anul 1999, datorită scăderii absolute cu 508 decese faţă de anul

1998, rata mortalităţii infantile a scăzut de la 20,5‰ la 18,6‰.
Nivele în scădere ale ratei mortalităţii infantile s-au constat atât în
mediul rural cât şi urban. Diferenţele deja amintite între nivelele mortalităţii
pe medii se menţin şi în cazul mortalităţii infantile, valorile din mediul rural
fiind de 1,6 ori mai mari decât cele din mediul urban. Pe judeţe, mortalitatea
infantilă avea valori în anul 1999 cuprinse între 10,7‰ în Covasna şi 33,2‰
în Bihor.
Pentru a avea o imagine a poziţiei pe care o ocupă ţara noastră în
ceea ce priveşte mortalitatea se prezintă în tabelul de mai jos ratele
mortalităţii generale şi infantile înregistrate în anul 1998 în câteva ţări
europene, între care şi ţări în tranziţie la economia de piaţă.
Dacă în ceea ce priveşte rata brută a mortalităţii nivelele înregistrate
în România sunt comparabile cu cele europene, situaţia în cazul mortalităţii
infantile este mult mai gravă. Rata mortalităţii infantile în România
depăşeşte de 5 ori nivelele din alte ţări, fiind mult mai mare chiar şi decât
ratele din ţări cu grade de dezvoltare economică comparabile, cum sunt
Bulgaria, Ungaria sau Ucraina.
Se poate afirma faptul că România dispune de rezerve semnificative
de reducere a mortalităţii generale prin prisma mortalităţii infantile, dar mai
ales a mortalităţii exogene24.
24
Analiza mortalităţii infantile pe cauze de deces se referă la două aspecte: mortalitatea
endogenă şi mortalitatea exogenă. Cauzele endogene ale mortalităţii infantile cuprind
cauze datorate constituţiei interne a nou-născutului şi împrejurărilor în care s-a produs
naşterea. Cauzele exogene se referă la contactul copilului cu mediul extern. Dacă în alte
ţări europene, dezvoltate, mortalitatea infantilă se datorează în proporţie covârşitoare
 Evoluţiile natalităţii şi mortalităţii determină dimensiunea şi
dinamica sporului natural al populaţiei, răspunzător în mare parte de nivelul
sporului total al populaţiei.

Tabelul 1.5
Indicatori ai mişcării naturale în Europa

Rata
Rata Rata Spor
Ţara mortalităţii
natalităţii mortalităţii natural
infantile
Austria 1998 10 9,6 0,4 4,8
Bulgaria 1998 7,9 14,3 -6,4 14,4
Elvetia 1997 11,2 8,5 2,7 4,5
Finlanda 1998 11,1 9,6 1,5 4,2
Franta 1998 12,6 9,2 3,4 4,8
Italia 1997 9,4 9,8 -0,4 5,4
Olanda 1997 12,3 8,8 3,5 5,2
Polonia 1998 10,3 9,7 0,6 9,6
Regatul Unit 1997 12,3 10,7 1,6 5,9
România 1998 10,5 12,4 -1,5 20,5
Suedia 1997 10,2 10,5 -0,3 3,6
Ucraina 1997 8,7 14,9 -6,2 14,2
Ungaria 1998 9,6 13,9 -4,3 9,7
Sursa: Anuarul Statistic al României 1999, INS

Notând cu M efectivul decedaţilor dintr-un an calendaristic şi cu N

efectivul născuţilor vii din aceeaşi perioadă, sporul natural se va aprecia în
cifre absolute prin relaţia:

∆n = N-M (1.5)
Din reprezentarea grafică următoare se remarcă scăderea
drastie în pri
mii doi ani la valori constant negative ulterior.

factorilor endogeni, în România există rezerve de reducere mai ales pe baza factorilor
exogeni. Aceste aspecte presupun o analiză riguroasă a mortalităţii infantile pe cauze de
deces, care se va realiza în Capitolul 2.
 Fig. 1.3 Miscarea naturala a populaţiei în date absolute
400000

350000

300000

250000

200000

150000

100000

50000

-50000

1989
Anii

1991
1993
-100000

1995
1997
Nascuti Decedati Spor

1999
persoane vii natural

Sursa: Prelucrări după date din Anuarul Statistic al României 1999, I. N.S.

În anii 1990 şi 1991 scăderea populaţiei a fost determinată exclusiv

de nivelul migraţiei externe, soldul negativ al acesteia de 134,5 mii persoane
fiind depăşit de cel pozitiv, încă, al mişcării naturale de 91,1 mii persoane.
Începând cu anul 1992 numărul deceselor a depăşit numărul născuţilor vii,
sporul natural devenind negativ. În numai trei ani populaţia României a
trecut de la o situaţie în care sporul natural a depăşit 100000 de persoane la
o situaţie pe care nu a mai cunoscut-o în timp de pace în acest secol: un
număr al născuţilor mai mic decât cel al decedaţilor.
Începând cu anul 1994, sporul natural negativ îl depăşeşte în
intensitate pe cel migratoriu. În anul 1997, pentru prima dată în ultimii ani,
numărul deceselor a scăzut, iar numărul născuţilor vii a crescut, sporul
natural rămânând totuşi negativ.
Interpretarea acestor cifre absolute este, totuşi, limitată. Este mult
mai semnificativ să raportăm indicatorul absolut descris anterior la efectivul
mediu al populaţiei din perioada luată în consideraţie, respectiv anul
calendaristic. Astfel se defineşte un indicator relativ, cunoscut sub numele
de rata creşterii naturale, determinat cu relaţia:
∆m N −M N M
r= ⋅ 1000 = ⋅ 1000 = ⋅ 1000 − ⋅ 1000 = n − m
P P P P
(1.6)

În tabelul 1.6 este prezentată evoluţia ratei de creştere a populaţiei în

România pentru perioada 1989 –1999

Tabelul 1.6
Rata de creştere a populaţiei în perioada 1989-1999

Ani 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Rata 5,3 3 1 -0,2 -0,6 -0,8 -1,6 -2,5 -1,9 -1,5 -1,4
(‰)
Sursa: Prelucrări după date din Anuarul Statistic al României 1999, Comisia
Naţională pentru Statistică

Acest indicator nu face decât să confirme odată în plus constatările

făcute anterior. Informaţia suplimentară pe care o furnizează este totuşi
limitată. Pentru perioada analizată (1989-1999) reflectă sintetic scăderea
drastică a sporului natural, care a devenit negativ din anul 1992, fără a
permite identificarea unor cauze ale acestei tendinţe, cauze care se leagă fie
de creşterea mortalităţii, fie de scăderea natalităţii. Din nefericire, aşa cum s-
a putut constata din datele analizate anterior, în România ambele fenomene
demografice au avut contribuţii semnificative la diminuarea sporului
natural.
Importanţa indicatorului este evidentă, însă, în comparaţiile
internaţionale, oferind posibilităţi de analiză şi ierarhizare pe care valorile
absolute nu le au. În anul 1998, valorile ratei creşterii naturale din alte ţări în
tranziţie reflectă o situaţie asemănătoare celei din România: în Bulgaria
indicatorul era de –6,4‰, în Ungaria de –4,3‰, iar în Ucraina de –6,2‰.

Tendinţa de scădere a sporului natural este prezentă şi în ţări

europene dezvoltate, cauzele acesteia fiind însă cu totul altele25: de exemplu
în Germania indicatorul era de –0,7‰, iar în Suedia, de-0,3‰.

25
Diminuarea sporului natural în ţările dezvoltate economic se datorează în totalitate
scăderii natalităţii, mortalitatea fiind şi ea în scădere.
 Importanţa unei populaţii rezidente pe un teritoriu este marcată de
interacţiunea cu exteriorul: acesta, de exemplu, poate absorbi o parte a
populaţiei regiunilor cu fertilitate ridicată sau, dimpotrivă, poate masca un
deficit al naşterilor, riscând compromiterea tuturor posibilităţilor de reacţie.
Iată de ce este necesară luarea în considerare a mişcării migratorii pentru a
explica situaţia demografică existentă, iar din perspectiva determinării
efectivului unei populaţii la un moment dat, interesează migraţia externă.
În analiza fenomenului migraţiei externe, se disting două categorii
principale:

- Sporul migratoriu sau migraţia netă, reflectă diferenţa dintre

efectivul persoanelor imigrante şi efectivul emigranţilor;

∆m = I-E (1.7)

- Rata migraţiei nete, determinată prin raportarea sporului

migratoriu la efectivul mediu al populaţiei totale din perioada
analizată:

∆m I −E
r= ⋅ 100 = ⋅ 100 (1.8)
P P
Efectivul unei populaţii la un moment dat se poate determina în
funcţie contribuţia mişcării naturale şi migratorii astfel:

Pt =P0 + ∆n + ∆m =P0 +(N-M)+( I-E) (1.9)

În care:
- P0 – populaţia la momentul iniţial
- Pt – populaţia la momentul analizat, t
- ∆n = N-M- sporul natural
- ∆m = I-E - sporul migratoriu

Mişcarea migratorie a populaţiei, cel de al doilea factor care, alături

de mişcarea naturală determină dimensiunea unei populaţii, a avut în
perioada de tranziţie o contribuţie importantă la dinamica efectivului
populaţiei României.
 În primii doi ani ai ultimului deceniului mişcarea migratorie este
responsabilă integral de scăderea efectivului populaţiei, soldul său negativ
fiind mai mare în valoare absolută decât cel al mişcării naturale, încă
pozitiv.
Acest fenomen, specific acelei perioade şi care nu s-a mai repetat în
anii ce au urmat, ar putea fi considerat o (e)migraţie de aşteptare. În
momentul schimbării regimului politic al dictaturii comuniste exista o masă
de persoane care aştepta o şansă pentru a emigra în alte ţări. Dimensiunea
impresionantă a acestor plecări (peste 135 de mii persoane în doi ani) s-a
redus substanţial în anii care au urmat.

Tabelul 1.7

Soldul migratoriu al populaţiei României în perioada 1993-1998

Indicator/An 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Emigranţi 18446 17146 25675 21526 19945 17536
Repatriaţi 3257 3304 5507 6265 8432 11287
Sold 15189 13842 10414 15261 11513 6249
migratoriu
Sursa: Anuarul Statistic al României 1999, Comisia Naţională pentru Statistică

Se constantă o tendinţă de scădere a soldului migratoriu, care a fost

de 6249 persoane în 1998. Această scădere se explică prin creşterea
constantă a numărului repatriaţilor (marea majoritate fiind cetăţeni din
Republica Moldova), conjugată cu scăderea după 1995 a numărului
emigranţilor.

O ultimă observaţie se impune în încheierea acestei “panorame” a

evoluţiei efectivului populaţiei României, prin prisma principalelor
fenomene demografice. O comparaţie simplă între intensitatea mişcării
naturale şi migratorii reflectă faptul că cea mai importantă contribuţie la
scăderea numărului populaţiei totale o are mişcarea naturală. Orice politică
demografică trebuie să se raporteze la cele două mari fenomene
demografice, natalitatea şi mortalitatea. Stagnarea declinului demografic şi
revenirea la o rată a fertilităţii care să asigure cel puţin înlocuirea
generaţiilor reprezintă o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea viitoare a
societăţii româneşti.
Scăderea natalităţii şi fertilităţii, precum şi creşterea mortalităţii
reprezintă costul demografic al tranziţiei pe care o parcurge în prezent
România. Depăşirea stării de criză economică şi afirmarea unei economii de
piaţă eficiente vor imprima fără îndoială noi caracteristici fenomenelor
demografice, cu atât mai mult cu cât în această privinţă sunt mari rezerve de
creştere a populaţiei: atât prin reducerea mortalităţii, în condiţile
îmbunătăţirii nivelului de trai şi a serviciilor medicale, cât şi prin redresarea
natalităţii şi fertilităţii. Aceasta din urmă necesită o contribuţie mai mare din
partea societăţii în susţinerea costului creşterii copilului, alocaţii familiale
mai mari, reduceri de impozite pentru familiile cu copii, reducerea taxelor
pentru creşe şi grădiniţe, servicii medicale şi de planificare familiale extinse,
şi nu în ultimul rând, rezolvarea problemei locuinţelor.

1.4 Analiza mutaţiilor intervenite în structura

demografică a resurselor umane

A bordarea populaţiei din punct de vedere al evoluţiei efectivului

acesteia - ca rezultat al interacţiunii celor două mişcări
demografice principale, mişcarea naturală şi migratorie -
necesită a fi completată cu analiza modificărilor structurale corespunzătoare.
Din punct de vedere socio-economic, structura demografică, adică
repartizarea populaţiei pe vârste şi sexe, are o importanţă covârşitoare
întrucât, pe lângă alte aspecte, determină participarea la activitatea
economică.
În cele ce urmează intenţionăm realizarea unei analize sintetice a
mutaţiilor structurale care au avut loc în populaţia România în anii tranziţiei.
Se are în vedere structura populaţiei pe sexe, pe medii de rezidenţă, pe
vârste, care prin aspecte legate de procese demografice specifice – cum este
cel al îmbătrânirii demografice - influenţează direct contribuţia populaţiei la
rezultatele economice.
 Cea mai la îndemână posibilitate de a analiza structura unei populaţii
rămâne aceea care ia în considerare caracteristica sex. Repartiţia populaţiei
pe sexe a dovedit o remarcabilă stabilitate în timp: la cele mai multe
populaţii bărbaţii reprezintă 49% din populaţie, iar femeile 51%. La naştere
proporţia este inversă: băieţii nou-născuţi reprezintă 51% iar fetele 49%.
Modificarea în timp a raportului în favoarea populaţiei feminine se
datorează supramortalităţii masculine care acţionează chiar din primul an de
viaţă. Această legitate acţionează şi în cazul populaţiei României, fiind
modificată în anumite perioade, cum sunt cele de război. La începutul anului
actual 48,9% din populaţia României era de sex masculin, potrivit datelor
recente oferite de Comisia Naţională pentru Statistică.26
Prin urmare, este preferată analiza structurii pe sexe a populaţiei
totale la anumite vârste. Indicatorul care caracterizează structura pe vârste
este raportul de masculinitate (sau de feminitate) determinat ca raport între
numărul de bărbaţi şi numărul de femei (sau numărul de femei şi numărul de
bărbaţi), calculat pentru întreaga populaţie sau pentru populaţia de anumite
grupe de vârstă. Acest indicator are o variabilitate în funcţie de vârstă:
raportul de masculinitate scade de la valori supraunitare la cele subunitare,
în mod accentuat pe măsura înaintării în vârstă.
La 1 ianuarie 2000 raportul de masculinitate pentru populaţia
României era de 958 bărbaţi la 1000 de femei, iar distribuţia acestui
indicator pe grupe de vârstă este prezentată în graficul următor.

Implicaţiile cunoaşterii proporţiilor populaţiei pe sexe la diferite

vârste se regăsesc în analiza resurselor de muncă, a populaţiei active şi
ocupate pe domenii de activitate.
Raportul de masculinitate analizat introduce o nouă variabilă
demografică de structurare a populaţiei, de importanţă excepţională:
structura pe vârste.
Structura pe vârste a unei populaţii este un element fundamental al
analizei acesteia sub aspect demografic şi economic. Din punct de vedere
demografic, majoritatea fenomenelor sunt dependente de vârstă:
mortalitatea, nupţialitatea, fertilitatea.

26
Prelucrări după date din Informaţii statistice operative, Evoluţia principalelor fenomene
demografice în trimestrul I 2000, INS, Bucureşti 2000
 Fig. 1.4 Raportul de masculinitate pe grupe de vârstă
a populaţiei la 1.01.2000
1,1

Raportul de masculinitate
0,9

0,8

0,7

0,6

0,5
0-4 ani 10-14 ani 20-24 ani 30-34 ani 40-44 ani 50-54 ani 60-64 ani 70-74 ani 80-84 ani
vârsta

Sursa: Prelucrări după date din Informaţii statistice operative; Evoluţia principalelor
fenomene demografice în trimestrul I 2000,INS

Sub aspect economic şi social, structura pe vârste are

implicaţii majore: participarea la viaţa economică depinde de vârstă, gradul
de instruire, mobilitatea profesională, experienţa în muncă sunt determinate
de vârstă. Fără a diminua importanţa repartiţiei pe sexe, trebuie precizat că
această structură are o semnificaţie bune precizată, mai ales atunci când este
asociată structurii pe vârste. Proporţionalitatea de ansamblu între sexe pe
întreaga populaţie sau disproporţiile la unele vârste au certe implicaţii
demografice şi socio-economice.

Pentru analizarea particularităţilor structurii pe vârste a unei

populaţii se foloseşte o metodă grafică specifică deosebit de sugestivă -
piramida vârstelor - care prezintă concomitent atât structura pe vârste cât şi
structura pe sexe a unei populaţii. Piramida vârstelor, indispensabilă analizei
îmbătrânirii demografice a populaţiei, redă intuitiv raportul între cele trei
populaţii:
o populaţia tânără, între 0 şi 14 ani;
o populaţia adultă, între 15 şi 64 de ani;
o populaţia vârstnică, peste 60 de ani.
 Pe baza datelor din anexa 1.1 s-a construit piramida vârstelor pe
grupe cincinale de vârstă la 1 ianuarie 2000.
Forma piramidei, asemănătoare cu a unei amfore, este specifică unei
populaţii aflate în proces de îmbătrânire. Baza piramidei, cu o tendinţă
evidentă de îngustare, confirmă natalitatea de tip regresiv, specifică
perioadei de după 1989. Mortalitatea în uşoară scădere, deşi la un nivel
ridicat, determină sporirea ponderii populaţiei vârstnice în totalul populaţiei.

F ig . 1 .5 P ir a m id a v â r s t e lo r p e g r u p e c in c in a le d e
v â r s t ă la 1 .0 1 .2 0 0 0

18

17

16

15

14

13

12

11

10

-1 5 0 0 0 0 0 -1 0 0 0 0 0 0 -5 0 0 0 0 0 0 500000 1000000 1500000

F e m in in M a s c u lin

Sursa: Realizat pe baza datelor din Anexa 1.1.

În ultimii ani, modificările structurale nu sunt importante ca

dimensiune şi se înscriu în tendinţa de lungă durată de accentuare a gradului
de îmbătrânire demografică a populaţiei, proces tipic populaţiilor europene.
Traversarea de către ţara noastră a unui anevoios proces de tranziţie
la economia de piaţă, sub semnul unei puternice crize economice, a
determinat intensificarea procesului de îmbătrânire demografică.
În perioada de după anul 1992 procesul de îmbătrânire demografică
a continuat, fapt pus în evidenţă de creşterea ponderii populaţiei vârstnice,
simultan cu scăderea ponderii populaţiei tinere. Este de menţionat totuşi că
procesul de îmbătrânire demografică în România este mai puţin avansat
decât în alte ţări europene, care înregistrează proporţii mai ridicate ale
persoanelor peste 65 de ani în totalul populaţiei, în detrimentul ponderii
populaţiei tinere. De exemplu, ponderea populaţiei vârstnice27 a depăşit
valoarea de 13% în anul 1996 în ţări ca: Belgia (16%), Italia (16,4%),
Suedia (17,5%), Norvegia (15,9%), Marea Britanie (15,7%), Germania
(15,4%), Franţa (15,2%), Ungaria (14,2%), Bulgaria (15,2%) ş.a.

Îmbătrânirea demografică în România

“Afirmată în condiţiile societăţii moderne, îmbătrânirea demografică

desemnează o creştere însemnată a ponderii populaţiei vârstnice în
totalul populaţiei şi are numeroase implicaţii în toate segmentele
societăţii. Principala cauză a îmbătrânirii demografice este tranziţia la un
nou regim de reproducere a populaţiei, de la regimul tradiţional,
caracterizat prin rate înalte da natalitate şi mortalitate la regimul
modern, cu rate scăzute de natalitate şi mortalitate.
Trecerea României la economia de piaţă a marcat o intensificare a
procesului de îmbătrânire demografică. Considerarea evoluţiei datelor
despre natalitate şi fertilitate, mortalitatea şi speranţa de viaţă, ca şi a
datelor aferente emigraţiei, conduce la ideea că în România se
conturează o nouă fază de îmbătrânire demografică, fază în cadrul căreia
are loc şi o scăderea a numărului absolut al populaţiei, iar reducerea
fertilităţii este aproape unica sursă a procesului amintit.
Procesul de îmbătrânire demografică parcurs până în prezent de
România, este adevărat cu un decalaj faţă de ţările dezvoltate, ne dă
temei să credem că în viitor el se va încadra în traiectoria urmată de
aceste ţări în domeniul respectiv. Este de aşteptat ca rata fertilităţii, chiar
în condiţiile redresării economiei naţionale şi a nivelului de trai, şi ale
unei politici demografice pronataliste, să fie sensibil apropiată de cea
din Europa occidentală.”
Sursa: Constantinescu, N.N.(coord.) – Probleme ale tranziţiei la
economia de piaţă. Studii vol. I, Editura Fundaţiei “România de Mâine”,
Bucureşti, 1997

27
Date preluate din Anuarul Statistic al României 1999, Comisia Naţională pentru
Statistică, 2000
 O parte dintre cauzele mai importante ale procesului amintit –
scăderea natalităţii şi fertilităţii, creşterea mortalităţii- au fost analizate în
paragraful anterior. Câteva aspecte suplimentare se cer a fi prezentate. În
condiţiile tranziţiei, o anumită influenţă asupra îmbătrânirii demografice o
are şi migraţia externă a populaţiei, persoanele emigrante fiind în mare parte
din grupa de vârstă adultă.

Tabelul 1.9
Evoluţia structurii populaţiei pe grupe mari de vârstă în perioada 1992-200028

Grupe 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
de %
vârstă
0-14 22,4 22,1 20,8 20,5 19,9 19,4 19,1 19,0 18,5
15-64 65,5 61,1 67,4 67,5 67,9 68,0 68,1 68 68,3
+65 ani 11,1 16,8 11,8 12,0 12,2 12,6 12,8 13,0 13,2
Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Sursa: Prelucrări după date din Anuarul Statistic al României 1999, Informaţii statistice
operative, Evoluţia principalelor fenomene demografice în trimestrul I 2000,
C.N.S.

Prelungirea duratei medii a vieţii – unul din factorii importanţi ai

îmbătrânirii demografice în ţările dezvoltate - nu are un rol însemnat în
condiţiile tranziţiei şi ale deteriorării standardului de viaţă al populaţiei.
În opinia specialiştilor29 “există numeroase motive să credem că
tendinţele proiectate privind îmbătrânirea demografică din ţările dezvoltate
se vor manifesta şi în România”. Astfel, putem face ipoteza că îmbătrânirea
demografică va continua şi după încetarea tranziţiei la economia de piaţă,
fiind un proces ireversibil. Experienţa ţărilor dezvoltate relevă că redresarea
nivelului de trai nu este o condiţie suficientă pentru redresarea natalităţii şi a
fertilităţii, care ar putea contribui la întinerirea demografică.

28
Momentele de referinţă sunt 1 iulie în toţi anii, iar în anul 2000, 1 ianuarie
29
Grigorescu, C. – Îmbătrânirea demografică în România. Trecut, prezent şi perspective, în
vol. Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă. Studii vol. I, coord. Constantinescu,
N.N. – Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1997, pag. 369
 În sprijinul acestei afirmaţii putem aduce cuvintele reputatului
demograf Vladimir Trebici, care sublinia că “întinerirea demografică a
populaţiei este practic necunoscută în istoria demografică”30.

F ig . 1 .6 E v o lu ţ ia p o n d e r ii p o p u la ţ ie i p e g r u p e m a r i d e v â r s t ă
în p e r io a d a 1 9 9 2 - 2 0 0 0

100%

90%

80%

70%

60%

50%

40%

30%

20%

10%

0%
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
A n ii

P o n d e r e p o p u la ţie i tin e r e P o n d e r e a p o p u la ţie i a d u lte P o n d e r e a p o p u la ţie i v â r s tn ic e

Sursa: Prelucrări după date din Anuarul Statistic al României 1999, Comisia Naţională
pentru Statistică

Întrucât structura pe vârste este direct implicată în aprecierea

potenţialului productiv al societăţii, se stabileşte raportul de dependenţă
care are rolul de a măsura presiunea exercitată de populaţia din grupele de
vârstă inactive asupra populaţiei active.

30
Trebici, Vl. – Demografie contemporană, Centrul de Informare şi Documentare
Economică, Bucureşti, 1995, pag. 74
Tabelul 1.10
Evoluţia gradului de dependenţă în perioada 1990-1998

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Gradul de
dependenţă 113 114 117 126 126 138 140 149 155
economică31
Gradul de
dependenţă 51,4 50,8 50,4 49,6 48,8 48,1 47,4 47,0 46,9
demografică32
Notă: Gradul de dependenţă economică s-a determinat pe baza populaţiei ocupate civile
Sursa: Calculele autoarei plecând de la datele Anuarul Statistic al României 1999, Balanţa
Forţei de muncă 1991-1999, Comisia Naţională pentru Statistică

Raportul de dependenţă demografică, care s-a situat pe o tendinţă

favorabilă, de descreştere, este influenţat în principal de scăderea numărului
de copii, de relativa stabilitate a populaţiei vârstnice şi de uşoara creştere a
ponderii populaţiei în vârstă de muncă. Dacă în 1990 la fiecare 100 de
persoane în vârstă aptă de muncă reveneau 51 de persoane întreţinute, în
1998 acestea au scăzut la 46, în primul rând pe baza scăderii populaţiei
tinere.
Indicele presiunii economice a avut însă o evoluţie contrară
raportului de dependenţă demografică, înregistrând o creştere dramatică. În
anul 1998 reveneau mai mult cu 41 de persoane dependente la 100 persoane
civile ocupate decât în anul 1990.
Un alt aspect important ce reflectă accentuarea îmbătrânirii
demografice este creşterea vârstei medii a populaţiei de la 35,7 ani în 1992
la 36,5 ani în 1997, mai mare la populaţia de vârstă feminină (37,7 ani faţă
de 35,3 ani la cea masculină în anul 1997), pentru ca în 1999 să fie 36,8 ani.
Această succintă examinare a mutaţiilor intervenite în structura
resurselor umane trebuie să surprindă şi repartiţia pe medii urban şi rural,
întrucât există importante diferenţieri demografice, economice sociale între
cele două medii de rezidenţă.

31
Gradul de dependenţă economică reprezintă populaţia inactivă şi neocupată (şomerii) la
100 de persoane active; uneori se exprimă şi la 1000 persoane active.
32
Gradul de dependenţă demografică reprezintă presiunea populaţiei tinere (0-14 ani) şi
vârstnice (65 de ani şi peste) la 100 persoane în vârstă de muncă (15-64 ani).
 În primii ani după 1990, ponderea populaţiei urbane a avut o
tendinţă de creştere uşoară, de la 54,3% în 1990 la 55,0% în 1997. În
condiţiile în care populaţia totală a ţării se plasa pe un trend descrescător,
această evoluţie a greutăţii specifice a populaţiei urbane se explică în
primul rând prin scăderea absolută a sporului natural al populaţiei rurale.
Pentru prima dată, după foarte multe decenii, are loc o stagnare a procesului
de urbanizare şi chiar o scădere a numărului efectiv de locuitori urbani. În
ultimii doi ani ponderea populaţiei urbane a început să scadă, fiind la 1
ianuarie 2000 de 54,6%.

F ig . 1 .7 C u r b a L o r e n tz p e n tr u a n a liz a c o n c e n tr a ţie i
u r b a n e (1 iu l. 1 9 9 8 )

0 ,9
Funcţia de repartiţie a numărului de localităţi urbane

0 ,8

0 ,7

0 ,6

0 ,5

0 ,4

0 ,3

0 ,2

0 ,1

0
0 0 ,1 0 ,2 0 ,3 0 ,4 0 ,5 0 ,6 0 ,7 0 ,8 0 ,9 1
F u n c ţia d e r e p a r tiţie a e fe c tiv u lu i p o p u la ţie i u r b a n e

Efectivul populaţiei rurale a înregistrat şi el o tendinţă asemănătoare

cu a populaţiei totale, de scădere continuă. Anul 1999 marchează o
schimbare de tendinţă, constatându-se o uşoară creştere numerică a
populaţiei de la sate.

Unele categorii de oraşe pierd în atractivitate, ceea ce atrage după

sine şi o scădere a populaţiei acestora:
- Oraşele mici (10-20 mii de locuitori), care au avut un profil economic
nediversificat, fiind dependente de o singură ramură economică aflată în
declin.
- Oraşele mari, (peste 100 mii locuitori) unde costul vieţii este ridicat, mai
ales în ceea ce priveşte întreţinerea locuinţelor;
- Municipiul Bucureşti care, în lipsa unui dinamism economic real şi pe
fondul unor restructurări drastice de personal la marile întreprinderi
industriale din perioada comunistă, se vede lipsit de aportul migratoriu
ce a contribuit în mod constant la creşterea sa demografică.
Plecând de la aceste observaţii, considerăm utilă analiza gradului de
concentrare al populaţiei urbane, prin metode statistice specifice.

Cu ajutorul datelor oferite de Anuarul Statistic al României 1999

privind gruparea oraşelor şi municipiilor din România, după numărul
oraşelor la 1 iulie 1998, s-a trasat curba lui Lorentz obţinută prin
reprezentarea grafică a funcţiilor de repartiţie vizând ponderea localităţilor
urbane şi ponderea populaţiei corespunzătoare acestor localităţi.
Coeficientul Gini, denumit şi raport de concentrare, indică proporţia
suprafeţei delimitată de de diagonală şi curba Lorentz în suprafaţa totală de
sub diagonală. Relaţia de calcul este:
n n
RG = ∑ X i Yi +1 − ∑ X i +` Yi (1.11)
i =1 i =1
în care:
- XI – valorile funcţiei de repartiţie a efectivului populaţiei urbane
- YI - valorile funcţiei de repartiţie a numărului de localităţi urbane
Pentru situaţia prezentată mai sus raportul Gini are valoarea de
0,659575, sensibil mai ridicată decât cea determinată pentru valorile din
anul anterior (1997), respectiv de 0,658533, ceea ce indică o creştere uşoară
a gradului de concentrare urbană. Este utilă comparaţia cu nivelul raportului
determinat pentru anul ultimului recensământ (1992), care era de 0,6601
reflectând existenţa unei concentrări mai reduse a populaţiei în mediul urban
faţă de anul 1992.
Îmbătrânirea demografică este mult mai accentuată în mediul rural,
dar se poate vorbi de acest fenomen şi în cazul oraşelor. Cel mai îmbătrânit
oraş din România este Bucureşti, cu 13,4% persoane peste 65 de ani în
1998.

33
Date preluate din Culegere de probleme la Demografie, Mihaescu, C., Roman, M., şi
colectiv, Editura ASE, Bucureşti, 2000, pag. 29
 Analiza structurii pe medii a populaţiei nu poate fi separată de o
observare atentă a mişcării migratorii interne. Contribuţia factorului
migraţional la distribuţia populaţiei între urban şi rural este decisivă. Timp
de mulţi ani scăderea populaţiei rurale a fost determinată în primul rând de
soldul negativ al migraţiei decât de cel al mişcării naturale.

Tabelul 1.11
Fluxurile mişcării migratorii interne pe medii de rezidenţă
în perioada 1991-1998

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Anii
Rate la 1000 de locuitori
Total 11,3 12,9 10,6 11,7 12,8 13 13,4 12,3
Din rural in urban 10,7 9,4 6,9 6,6 5,9 5,9 5,6 4,9
Din urban in urban 4,3 5,8 5 5,6 6,1 6,5 6,1 5,9
Din rural in rural 4,7 6,3 5,7 6,5 7,8 7 7,6 6,4
Din urban in rural 2,5 3,8 3,4 4,7 5,8 6,7 7,9 7,7
Sursa: Anuarul Statistic al României 1999 , Comisia Naţională pentru Statistică

Dintre fluxurile migratorii pe medii de rezidenţă, cel mai important

ca mărime a fost până în anul 1994 cel dintre rural şi urban. Până în 1990,
cel mai intens flux migrator a fost cel dintre sat şi oraş. Imediat după 1990,
odată cu ridicarea interdicţiei legislative privind stabilirea domiciliului în
marile oraşe, migraţia de la sat la oraş a crescut puternic. După 1991, odată
cu reforma funciară şi restructurarea industrială, migraţia din rural către
urban a scăzut an de an, iar cea din urban către rural a crescut. În 1997,
sensul acesteia s-a schimbat fluxurile migratorii dinspre rural spre urban au
devenit mai importante decât cele în sens invers, pentru prima dată în
ultimele trei decenii.