CAPITOLUL

II

DEZVOLTAREA RESURSELOR
UMANE ÎN ROMÂNIA
 2.1 Sănătatea umană – condiţie a utilizării
resurselor umane

esursele umane implică în procesul utilizării lor deopotrivă

R aspecte cantitative şi calitative.
Aspectele cantitative, dimensionale, vizează, după cum
arătam în capitolul anterior, nivelul absolut al populaţiei totale şi
modificările structurale ale acesteia, în funcţie de principalele caracteristici
demografice32.
Componenta calitativă a resurselor umane se găseşte la intersecţia
unui complex de factori care au în vedere capacităţile fizice şi intelectuale
ale persoanelor, precum şi condiţiile materiale de viaţă. Apare evident faptul
că dimensiunea calitativă are rolul de potenţare a abilităţilor persoanelor sau
de ponderare a laturii cantitative, în sensul unui efect de diminuare relativă a
acesteia.
În literatura de specialitate componenta calitativă a resurselor umane
se înscrie în sfera unui concept care a dobândit în ultimii ani şi în ţara
noastră notorietate şi importanţă. Este vorba despre “dezvoltarea umană”
(human development) a cărei analiză face obiectul a numeroase preocupări
pe plan naţional şi internaţional şi chiar a unor analize periodice realizate de
către organismele internaţionale.33
Dezvoltarea umană se apreciază prin starea a trei componente
fundamentale: starea de sănătate, nivelul educaţional şi condiţiile materiale
de viaţă.
În secţiunile acestui capitol se vor aborda succesiv aceste
componente de bază, prin prisma influenţei pe care o exercită asupra
utilizării resurselor umane, iar în final se prezintă indicatorii statistici
sintetici care caracterizează dezvoltarea umană. Subiectul fiind exhaustiv,
32
Opinie confirmată şi de literatura de specialiate. Vezi Lecaillon, Jean-Didier,
Demographie Economique. Analyse des ressources humaines, Deuxieme edition,
Edition Litec, Paris, 1992, pag. 66
33
Este vorba de Human Development Report, publicat anual sub egida organizaţiei
Naţiunilor Unite, iar începând cu anul 1995 apare şi în România Raportul Naţional al
Dezvoltării Umane, sub egida şi cu sponsorizarea Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare.
considerăm necesară prezentarea aspectelor celor mai importante legate de
dezvoltarea umană, care au implicaţii certe şi directe asupra utilizării
resurselor umane în plan economic.
Sănătatea este un element esenţial al calităţii vieţii şi bunăstării la
care trebuie să aspire orice fiinţă umană pentru a se putea realiza plenar,
pentru a trăi în condiţii de viaţă normale şi decente. Această idee se
regăseşte în primele documente de constituire a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (O.M.S.), în anul 1948. Ea apare înscrisă în Carta elaborată, unde
se subliniază: “deţinerea celei mai bune stări de sănătate ce poate fi atinsă
constituie unul din drepturile fundamentale ale oricărei fiinţe umane,
indiferent de rasă, religie, opinii politice, condiţie economică sau socială”34.
Dincolo de aceste aprecieri, trebuie recunoscut locul şi rolul pe care
îl are sănătatea în utilizarea resurselor umane sub aspect economic.
Dezvoltarea şi creşterea economică nu pot fi imaginate fără participarea
oamenilor. Ori, capacităţile fizice, calitatea biologică a fiinţei umane
reprezintă condiţii esenţiale ale eficienţei procesului de creştere şi
dezvoltare economică. Deci, sănătatea umană stă la baza întregii activităţi
economice. Pe de altă parte, ea este şi un obiectiv al dezvoltării. Această
dualitate, de recunoaştere a dublei calităţi de condiţie şi obiectiv al
dezvoltării, a dus la reconsiderarea modului de abordare a procesului de
dezvoltare. Potrivit celor mai recente tendinţe, sănătatea nu mai poate fi
sacrificată avantajelor economice cunoscându-i-se contribuţia certă pe care
o aduce activităţii economice, îmbunătăţirii condiţiei umane şi bunăstării.35
În aceste condiţii, protecţia şi îmbunătăţirea stării de sănătate trebuie să fie
considerată ca obiectiv central al oricărei strategii de dezvoltare.
Pe lângă faptul că starea de sănătate influenţează direct utilizarea
economică a resurselor umane, ea este la rândul său subiect al influenţei
unui complex de factori: sociali, economici, culturali, educaţionali,
comportamentali şi chiar politici. De exemplu, influenţa pe care o exercită
factorii economici asupra stării de sănătate este unanim recunoscută. Ţările
cu un nivel ridicat de dezvoltare economică sunt cele mai bine situate şi sub
aspectul sănătăţii resurselor umane.

Evaluarea stării de sănătate a resurselor umane se realizează prin

intermediul unui set de indicatori statistici:
¾ Rata mortalităţii generale
¾ Rata mortalităţii infantile

34
“Sante et reformes eonomiques”, O.M.S., Geneve, 1992, pag. 5
35
Georgescu, G.(coordonator) - Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura
Economică, Bucureşti, 1995, pag. 90
 ¾ Mortalitatea pe cauze de deces
¾ Speranţa de viaţă la naştere
Nivelele ratei mortalităţii, atât generale cât şi infantile, precum
şi evoluţiile acestor indicatori în perioada de tranziţie la economia de piaţă
situează ţara noastră pe o poziţie deloc de invidiat. Aşa cum am arătat în
capitolul anterior al lucrării de faţă, cu rate ale mortalităţii de 11,8‰ şi de
18,6‰ în cazul mortalităţii infantile (pentru anul 1999), România se
situează pe ultimele poziţii din Europa, acestea reprezentând un prim semnal
în ceea ce priveşte deteriorarea drastică a stării de sănătate.
Precaritatea stării de sănătate a populaţiei este reflectată şi de
evoluţia mortalităţii pe cauze medicale de deces şi de evoluţia structurii
pe clase de boli a morbidităţii cazurilor noi de boli.

Tabelul 2.1
Evoluţia ratelor specifice de mortalitate pe cauze de deces
1990 1997 1998
Total decese, din care: 1064,7 1238,8 1196,1
Boli ale aparatului circulator 627 761,5 738,6
Tumori 142,1 173,6 174,6
Boli ale aparatului respirator 97,3 77,5 70,8
Boli ale aparatului digestiv 50,3 75,5 71,6
Leziuni traumatice, otrăviri şi alte consecinte
76,5 76,8 72,1
ale cauzelor externe
Boli ale sistemului nervos, tulburări mentale şi
15 19,7 16,4
de comportamnet
Tuberculoza 6,9 11,8 10,6
Sursa: Calculele autoarei pe baza datelor din Anexa 2.1.

În evoluţia mortalităţii pe cauze de deces se remarcă menţinerea ca

principală cauză de deces a bolilor aparatului circulator, cu rate specifice de
deces la valori foarte ridicate, chiar dacă în descreştere în 1998 faţă de 1997.
Aceste nivele depăşesc de două ori şi jumătate valorile similare din ţările
vest-europene.
O sensibilă tendinţă de scădere a ratelor specifice pe principalele
cauze de deces se manifestă în anul 1998 faţă de 1997. Excepţia o constituie
decesele datorate tumorilor, care sunt în creştere. Printre cauzele acestei
evoluţii se numără desigur poluarea cu substanţe radioactive şi cu substanţe
cancerigene rezultate din procesele industriale (gudron, uleiuri minerale,
dioxid de carbon, crom hexavalent, benzen, azbesturi, arsenic).
 În ceea ce priveşte bolile aparatului digestiv ratele specifice din
România sunt cele mai ridicate din Europa (peste 70%), afirmaţia fiind
valabilă şi în cazul tuberculozei.
Există diferenţieri pe grupe de vârstă, ca pondere în total şi pe cauze
de deces specifice. La grupa 0-24 ani predomină decesele cauzate de
afecţiuni respiratorii (poluare, igienă precară, etc.), boli infecţioase şi
parazitare, datorate ineficienţei programelor de imunizări, debutului precoce
al vieţii sexuale. Decesele înregistrate la grupa de vârstă 25-64 de ani sunt
determinate de afecţiuni cronice cardio-vasculare, reumatice, respiratorii, de
nutriţie, de metabolism, etc. La persoanele peste 65 de ani se înregistrează o
supramortalitate datorată mai ales bolilor cu patologie complexă.
Un caz particular îl reprezintă contactarea sindromului imuno-
deficienţei dobândite (SIDA). Numărul de cazuri de SIDA se urmăreşte pe
grupe de vârste (copii şi adulţi), pe sexe, medii şi teritorial. Semnificativă
este creşterea acestui indicator de la 5 cazuri la 100000 de locuitori în 1990,
la 25,5 în 1998.
Structura generală a cazurilor noi de boli este asemănătoare cu cea a
altor ţări în tranziţie, dar recrudescenţa anumitor boli (tuberculoza, bolile de
nervi) se pot explica prin condiţiile de viaţă specifice perioadei de criză pe
care o traversează România: stresul generat de insecuritatea socială,
ineficienţa măsurilor antipoluante, precaritatea igienei – mai ales în mediul
rural -, lipsa unei alimentaţii corespunzătoare etc.
Cel mai semnificativ indicator utilizat în apreciere stării se sănătate
este considerat speranţa matematică de viaţă la 0 ani sau durata medie a
vieţii, indicator calculat pe baza tabelei de supravieţuire.
Acest indicator confirmă starea de sănătate deosebit de precară a
populaţiei din România, în perioada 1990-1998, precum şi îmbunătăţirea,
pentru prima dată după 1990 a nivelului indicatorilor amintiţi.
Speranţa de viaţă a scăzut ajungând în anii 1995-1997 la o valoare
sub 69 de ani (68,95 ani), pentru ca apoi să crească uşor, până la 69,24 ani.
Scăderea duratei medii a vieţi se datorează mai ales scăderii indicatorului
specific masculin, aşa cum se poate remarca din figura 2.1.
Această situaţie a stării de sănătate apare ca o consecinţă a scăderii
nivelului de trai în perioada de tranziţie, dar şi a disfuncţionalităţilor
sistemului sanitar în furnizarea serviciilor către populaţie
În perioada de tranziţie au fost afectate şansele populaţiei de
îmbunătăţire a stării de sănătate datorită restrângerii ofertei de servicii de
sănătate şi a unor constrângeri datorate reducerii alocărilor bugetare pentru
sistemul sanitar. Ponderea cheltuielilor publice pentru sănătate în PIB a fost
doar de 3,1 % în 1994, de 2,6% în 1997 şi de 3,3% în 1998.36

Fig. 2.1 Evolutia duratei m edii a vietii pe sexe

74

72

70

68
ani

66

64

62

60
1989 - 1991 1990 - 1992 1991 - 1993 1992 - 1994 1993 - 1995 1994 - 1996 1995 - 1997 1996 - 1998

T otal M asculin Fem inin

Sursa: Anuarul statistic al României 1999, INS

Insuficienţa resurselor materiale şi umane angajate în sistemul

sanitar a determinat reducerea accesului populaţiei la serviciile medicale,
astfel încât numărul consultaţiilor medicale ce revine la un locuitor a scăzut
de la 2,7 în 1994 la 2,5 în 1997, iar numărul de medici la 10000 de locuitori
s-a diminuat de la 18 în 1990 la 17,9 în 1997, pentru ca în 1998 să ajungă la
18,4.

Asigurarea populaţiei cu servicii de sănătate se caracterizează printr-

un dezechilibru accentuat pe medii de rezidenţă. În anul 1997 un medic
asigura asistenţă medicală, în medie pentru 360 de locuitori în mediul urban
şi pentru 1475 de locuitori în mediul rural.

36
Date preluate din Anuarul Statistic al României 1999, C.N.S.
 2.2 Impactul educaţiei asupra evoluţiei
resurselor umane

olul educaţiei şi al instruirii în dezvoltarea resurselor umane

R este evident în ultimul timp, în toate ţările lumii şi mai ales în
ţări în care au loc transformări economice radicale, cum este
cazul României. Educaţia şi formarea profesională, ca mecanisme de
elasticizare a ofertei de forţă de muncă în raport cu dimensiunea şi evoluţie
cererii, trebuie să beneficieze de priorităţi dat fiind ritmul ridicat şi continuu
de creştere a cererii de noi aptitudini pe piaţa forţei de muncă.
În ultimii ani, care coincid cu un fenomen de globalizare şi cu
răspândirea noilor tehnologii de comunicare, dezvoltarea capitalului uman
este în creştere, acesta reprezentând un important “motor” al creşterii
economice. Diferenţele între nivelele de trai între ţări sunt atribuite în opinia
specialiştilor Biroului Internaţional al Muncii37 în primul rând decalajelor
dintre nivelele de instruire şi între calitatea forţei de muncă. Concret, ţările
cu un nivel ridicat de educaţie au anumite avantaje fundamentale; se pot
adapta efectiv la provocările şi oportunităţile globalizării deoarece
întreprinderile din aceste ţări sunt mai flexibile şi mai dinamice în
adaptarea şi adoptarea noilor tehnologii. Structura producţiei şi exportului
unor asemenea întreprinderi este orientată spre bunuri de calitate superioară,
astfel că firmele pot concura în primul rând pe baza creşterii calităţii decât
pe baza preţului şi se tem mai puţin de competiţia cu ţările cu forţă de
muncă ieftină.
Multe economii în tranziţie pe măsură ce se deschid spre o
competiţie internaţională, mai puternică, bazată pe forţele pieţei, trebuie să-
şi sporească eficienţa şi competitivitatea forţei de muncă, prin ridicarea
nivelului de instruire. Din păcate, dificultăţile procesului de tranziţie îşi pun
amprenta, mai mult sau mai puţin, şi asupra sistemelor educaţionale,
afectând nivelul de pregătire prezent şi viitor al resurselor umane.
În România, efectele negative ale perioadei de tranziţie, care au fost
mai evidente în sistemul economic, dar nu mai puţin importante în cel
social, s-au manifestat şi în ceea ce priveşte educaţia. Cronicizarea
deficitului de resurse financiare, sărăcirea populaţiei, dezordinea şi
indisciplina din economie şi societate, criza morală şi deruta în faţa unor
schimbări a căror direcţie nu este întotdeauna sesizabilă şi clară, au afectat
condiţiile de desfăşurare ale procesului educaţional - starea infrastructurii,
37
World Employement Report 1998-1999, ILO, Geneve, pag. 202
dotarea unităţilor, asigurarea cu personal didactic şi motivarea acestuia - şi
calitatea actului educativ, punând obstacole în calea realizării reformei în
învăţământ.38
Nivelul de dezvoltare umană sub aspectul instruirii este cuantificat
statistic prin doi indicatori:
1. Gradul de alfabetizare;
2. Gradul de cuprindere în învăţământ.
Gradul de alfabetizare a populaţiei adulte reprezintă ponderea
persoanelor de 15 ani şi peste care au frecventat sau absolvit o şcoală sau
care ştiu să scrie şi să citească fără a avea o şcoală absolvită, în totalul
populaţiei de 15 ani şi peste.
Acest indicator a avut valori ridicate în ultimele decenii, fiind unul
dintre aspectele deosebit de favorabile moştenite de la regimul trecut. În
anul 1995, nivelul său era de 96,9% pentru ca în următorii trei ani să aibă
valori constante de 97%.
Gradul de cuprindere în învăţământ a fost puternic influenţat de
efectele negative al tranziţiei, consecinţa fiind reducerea participării la
educaţie.
Din punct de vedere statistic, indicatorul reflectă numărul de elevi
înscrişi într-un nivel de învăţământ, indiferent dacă aparţin sau nu grupei
de vârstă corespunzătoare nivelului, ca procent în totalul populaţiei din
grupa de vârstă respectivă.
După 1989, gradul de cuprindere al populaţiei de vârstă şcolară
înregistrează o tendinţă de creştere, cu anumite fluctuaţii pe grupe de
vârstă; o excepţie reprezintă grupa de vârstă corespunzătoare nivelului de
învăţământ superior, la care se constată o creştere accentuată începând cu
anul şcolar 1995/1996.

Tabelul 2.2
Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară

Grupe 1993/94 1994/95 1995/96 1996/97 1997/98 1998/99

de vârstă %
Total 60 61,6 64 64,7 65,1 66,3
3 - 6 ani 50,2 55,2 63,6 65,5 67 68,5
7 - 10 ani 96,9 99,4 96,9 96,7 94,4 95,8
11 - 14 86,5 84,6 92,8 94,3 98 98,1
15 - 18 63,7 68,9 59,7 61,1 61,6 63
+19 - 23 16,6 14 22,6 24 24,3 26,7
Sursa: Anuarul statistic al României 1999, CNS

38
Raportul naţional al dezvoltării umane 1999, pag. 54
 O altă tendinţă care se desprinde din datele de mai sus se referă la
creşterea gradului de cuprindere a populaţiei în învăţământul preşcolar;
această creştere a avut loc atât în mediul urban cât şi rural (cu o diferenţă de
3,2 puncte procentuale în favoarea zonelor urbane, la nivelul anului
1998/99), deşi costurile pe care le implică frecventarea acestui nivel sunt
ridicate şi se suportă integral de către familie. Situaţia menţionată reprezintă
consecinţa prevederii Legii învăţământului referitoare la generalizarea
anului pregătitor pentru şcoală.
La nivelul învăţământului superior se constată o creştere
spectaculoasă atât a efectivului de studenţi, cât şi a ponderii lor în populaţia
şcolară. La acest fapt a contribuit, indiscutabil, apariţia şi dezvoltarea
sistemului de învăţământ privat, care a absorbit o mare parte dintre studenţi.
Al doilea factor ar fi creşterea cifrelor de şcolarizare odată cu demararea
reformelor în învăţământ.

F i g . 2 . 2 E v o l u ţ i a e f e c t i v u lu i s t u d e n ţ il o r ş i a p o n d e r ii l o r în p o p u l a ţ ia ş c o la r ă

450000 1 0 ,0

9 ,0
400000

8 ,0
350000

7 ,0
300000

6 ,0

250000
persoane

5 ,0

%
200000

4 ,0

150000
3 ,0

100000
2 ,0

50000
1 ,0

0 0 ,0
1 9 9 3 /9 4 1 9 9 4 /9 5 1 9 9 5 /9 6 1 9 9 6 /9 7 1 9 9 7 /9 8 1 9 9 8 /9 9

E f e c t iv u l s tu d e n t ilo r P o n d e r e in p o p u la tia s c o la r a

Sursa: Anuarul statistic al României 1999, CNS, 2000

Comparativ cu ţările europene ponderea studenţilor în cadrul

populaţiei şcolare este redusă. În cadrul ţărilor Uniunii Europene, dispersia
acestui indicator este mare: una din cele mai ridicate valori s-a înregistrat în
anul 1996-97 în Finlanda ( 19%), în Franţa fiind 14,1%, în Germania 12,7%
iar în Marea Britanie 13,3%. De menţionat că media Uniunii Europene este
14,7%. Nici raportat la celelalte ţări cu economie în tranziţie situaţia
României nu este mai bună, ea fiind pe ultimul loc în anul 1996/97, cu o
pondere de 7,6%, în timp ce în Bulgaria nivelul era de 15,7%, iar în Polonia
şi Ungaria peste 9%.39
Semnificativă este, în aceste condiţii, creşterea ponderii studenţilor
în populaţia şcolară cu cca. 3 puncte procentuale în perioada 1993-1998.

În ultimii ani s-au demarat în România o serie de procese

reformatoare la nivelul sistemului educaţional, care au efecte pozitive
vizibile. Cu toate acestea, nu s-au rezolvat o serie de probleme specifice,
cum sunt cele legate de atenuarea disparităţilor între mediul urban şi rural.
Au fost identificate40 o serie de fenomene negative care pun în
discuţie egalitatea şanselor de acces la educaţie: starea precară a clădirilor şi
a logisticii, numărul insuficient de cadre didactice calificate, consecinţă,
printre altele a nivelului redus de salarizare şi a prestigiului social în scădere
al acestei profesii; subîncărcarea profesorilor în raport cu numărul de elevi,
ceea ce determină creşterea costului unitar/elev, reducerea numărului de
copii care finalizează învăţământul obligatoriu, fenomen cu implicaţii
irecuperabile din punct de vedere al formării şi dezvoltării resurselor umane;
declinul cererii de educaţie pentru nivelul secundar, proces grav prin
efectele sale imediate, dar şi pe termen lung.
Pentru a diminua efectele negative ale fenomenelor citate mai sus,
atenţia trebuie îndreptată, printre altele, şi asupra personalului didactic. În
cadrul elementelor necesare pentru buna funcţionare a sistemului de
învăţământ, personalul didactic reprezintă un factor esenţial în formarea
ofertei de forţă de muncă, în obţinerea unor performanţe înalte atât în viaţa
şcolară cât şi în cea din afara şcolii. Prin prisma funcţiilor principale de
transmitere-fixare a cunoştinţelor, de formare a deprinderilor, atitudinilor şi
comportamentelor, personalul didactic face obiectul unei cereri şi oferte de
forţă de muncă de tip deosebit.
Volumul cererii de forţă de muncă pe această piaţă specifică este
semnificativ, dacă se ţine cont de câteva elemente: populaţia şcolară a avut o
evoluţie fluctuantă, dar, pe ansamblul perioadei 1993-1999 a crescut cu
61879 persoane, ceea ar fi trebuit să determine creşterea cererii de cadre
didactice; această cerere este influenţată însă şi de alţi factori, cum sunt
normele didactice, numărul de posturi didactice sau de condiţiile dotării cu
tehnică şi tehnologie specifică învăţământului. Plecând de la aceste
considerente facem precizarea că nu încercăm o estimare riguroasă a cererii
de personal didactic. Totuşi, apreciem că cererea de cadre didactice se poate

39
Date preluate din Key Data on Education in Europe 99/2000, European Comission, 2000,
pag. 223-224
40
Raportul naţional al dezvoltării umane 1999, pag. 56
aproxima prin numărul de personal didactic necalificat, care a avut o
pondere deosebit de importantă în ţara noastră. În anul universitar 1998-
1999 12,9% din personalul didactic era necalificat, iar ponderea din mediul
rural era mult mai mare: 20,2%.
Pe de altă parte, din punct de vedere al numărului de elevi (studenţi)
ce revin pe un profesor, România are nivele printre cele mai ridicate (vezi
tabelul 2.3). Prin urmare, reforma învăţământului, relansată în anul 1998, a
dus la disponibilizări importante de personal, pe parcursul anului curent.

Tabelul 2.3.
Numărul de elevi ce revine pe un profesor, pe niveluri de educaţie,
în anul 1996, în România şi în alte ţări

Niveluri de educaţie
Ţări Nivel Nivel Nivel
elementar41 secundar42 superior43
Austria 12 10 9
Belgia 12 8 11
Bulgaria 17 11 10
Canada 16 19 10
Franţa 19 12 16
Germania 17 15 8
Japonia 19 14 10
Regatul Unit 19 14 20
România 15 13 17
Federaţia Rusă 20 12 12
S.U.A. 16 15 16
Ungaria 11 10 10
Sursa: Prelucrări după datele din Anuarul statistic al României 1999, CNS, 2000

Iată cum pe piaţa forţei de muncă se pot identifica nepotriviri

majore. Apreciem că reforma sistemului de învăţământ, indiscutabil
necesară şi într-un stadiu avansat faţă de reformele din alte domenii, trebuie
să ţină cont de astfel de decalaje specifice României şi de situaţia existentă
în învăţământul românesc. Copierea mecanică a unor modele europene şi
încercarea de a atinge cu orice preţ anumiţi indicatori din alte ţări – aşa cum,

41
Nivel elementar - învăţământul primar şi gimnazial obligatoriu (cu durata variabilă de la
ţară la ţară),
42
Nivel secundar - învăţământul liceal, profesional, de ucenici şi maiştri
43
Nivelul superior - învăţământul universitar (de scurta şi lungă durată) şi învăţământul
postliceal
din păcate, se încearcă pe anumite segmente ale reformei – nu duce decât la
dezechilibre şi uneori la manifestări sociale.
În plus, lipsa unui suport financiar corespunzător datorită crizei
economice şi întârzierii reformei din economie, generează riscul blocării
sau tergiversării proceselor reformatoare, cu consecinţe asupra coerenţei şi
eficienţei acestora.
Cheltuielile publice pentru învăţământ au reprezentat în anul 1998
3,6% din PIB. În ceea ce priveşte structura acestor cheltuieli în perioada
1990-1998 se remarcă o creştere a ponderii celor destinate învăţământului
superior de la 8,8%la 18,6%. Explicaţia acestei evoluţii este creşterea
accentuată a numărului de studenţi şi concentrarea atenţiei autorităţilor mai
ales asupra nivelului de vârf al educaţiei.
Mutând analiza în sfera abordărilor comparative, în anul 1996, se
constată că majoritatea ţărilor europene alocau cheltuielilor publice pentru
învăţământ procente din PIB mai mari decât în România: în Suedia 8,2%, în
Franţa 6,1%, în Austria 5,1%, în Germania 4,8% sau în Ungaria 4,7%.

2.3 Dinamica nivelului de trai în ultimul deceniu

tilizarea resurselor umane este direct influenţată de standardul

U de viaţă al populaţiei, sau, cu alte cuvinte de condiţiile
materiale de viaţă. Aceste condiţii sunt componente ale unor
concepte mult mai cuprinzătoare, cum sunt “nivelul de trai” sau “calitatea
vieţii”, care au cunoscut o amplă dezvoltare în literatura de specialitate, mai
ales ca urmare a evoluţiei post industriale a statelor capitaliste. Conceptul de
calitate a vieţii, apărut ca reacţie critică la adresa societăţii de consum, a
teoriilor creşterii economice necontrolate şi a risipei şi dezechilibrelor de
orice fel, stă la baza câtorva alte concepte, care atestă importanţa şi
amploarea pe care au luat-o aspectele dezvoltării umane. Este vorba de
“economia bunăstării” (welfare economics), concept etic, valorizator,
normativ în ştiinţa economică. Ulterior a fost elaborat conceptul de
bunăstare socială, pentru ca ulterior să se ajungă la formula de “stat al
bunăstării” (welfare state), îmbinându-se elementul economic şi cel politico-
administrativ în slujba celui social, de grup şi individual.
Aşa cum este desigur cunoscut, domeniul calităţii vieţii este extrem
de complex şi se referă, într-o exprimare sintetică la “valoarea pentru om a
vieţii sale, măsura în care condiţiile vieţii oferă omului posibilitatea
satisfacerii multiplelor sale necesităţi, gradul în care viaţa este satisfăcătoare
pentru om”44. Prin urmare, domeniul calităţii vieţii subsumează condiţiile
materiale de trai, legate de veniturile oamenilor, de nevoile lor, de condiţiile
de locuit etc., caracterizate statistic printr-un sistem complex de indicatori.45
În cele ce urmează se va face o trecere în revistă a câtorva aspecte
considerate semnificative, legate de condiţiile materiale de viaţă care,
determină gardul de utilizare a resurselor umane.
Cercetările privind standardul de viaţă pornesc de la ipoteza potrivit
căreia există o legătură puternică între nivelul veniturilor şi nivelul calităţii
vieţii. Evoluţia acestui indicator în ultimii ani în România a avut influenţe
negative asupra nivelului de trai. Veniturile se caracterizează prin niveluri
scăzute, prin diminuarea puternică, atât pe ansamblul perioadei cât în ultimii
ani, prin degradarea structurii şi amplificarea inegalităţii.
Urmare a declinului economic, a politicii restrictive în domeniul
veniturilor şi a creşterii inflaţiei, veniturile reale ale gospodăriilor au
înregistrat în anii 1997 şi 1998 o severă restrângere. După o creştere cu 5%
în 1996 – datorită creşterii acelei părţi care reprezintă autoconsumul de
produse agricole din resurse proprii - veniturile totale ale gospodăriilor au
scăzut cu aproape 20% în 1997 şi cu 6% în 1998.
Evident, evoluţiile din planul veniturilor au consecinţe directe asupra
consumului. Nu trebuie omis faptul că cele două componente nu se
suprapun exclusiv într-o perioadă dată, o parte din consum fiind acoperită
de veniturile anterioare, care exprimă venituri economisite sau “investite”
anterior în bunuri care nu sunt de folosinţă imediată.
Scăderea veniturilor reale ale gospodăriilor a atras după sine
scăderea consumului. Astfel, volumul consumului, exprimat în cheltuielile
de consum ale gospodăriilor recalculate la preţuri constante a scăzut în anul
1997 faţă de anul anterior cu 12%, iar în 1998 a scăzut cu 18% faţă de
1997.
În condiţiile creşterilor masive de preţuri şi tarife la toate bunurile şi
serviciile de consum, toate cheltuielile de consum au înregistrat contracţii
mari în perioada de după 1989. Scăderea reală a cheltuielilor a fost însoţită
de modificări structurale semnificative: a scăzut ponderea cumpărării
produselor alimentare şi nealimentare, în schimb a crescut ponderea
cheltuielilor băneşti pentru plata serviciilor, de la 17% în 1996 la 21%în
1998 (fig. 2.4). De menţionat că în cazul serviciilor, cea mai mare parte a

44
Zamfir, Cătălin (coord.) – Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii, Editura
Academiei, Bucureşti, 1984
45
A se vedea Mărginean, N.- Schiţă de indicatori ai calităţii vieţii, Revista Calitatea Vieţii,
Nr. 3-4/1991, pag. 3-26
cheltuielilor (peste 70%) este reprezentată de plăţile necesare întreţinerii şi
funcţionării locuinţei, pentru transport, telefon etc.

F ig . 2 .4 S tr u c tu ra c h e ltu ie lilo r d e c o n s u m a le g o s p o d ă r iilo r

100%
17 1 8 ,9 2 1 ,8
90%

80%

70%
38 3 4 ,7
3 4 ,1
60%

50%

40%

30%
45 4 6 ,4 4 4 ,1

20%

10%

0%
1996 1997 1998

P ro d u s e a lim e n ta re M a rfu ri n e a lim e n ta re P la ta s e rv ic iilo r

Sursa: Anuarul statistic al României 1999, CNS, 2000

În cadrul cheltuielilor totale pentru consum, cele aferente nevoilor

pentru cultură, învăţământ, educaţie, reprezentau în anul 1998 numai 3,2%,
iar cele pentru îngrijire medicală şi sănătate 2,3% (vezi fig. 2.5).
Cea mai mare parte a cheltuielilor de consum era destinată
satisfacerii nevoilor elementare de alimente şi băuturi: 57%. În gospodăriile
de şomeri şi pensionari această valoare este şi mai mare, fiind de 58,8% şi,
respectiv 63%.
Structura cheltuielilor totale de consum reprezintă un parametru
important în vederea aprecierii stării de sărăcie a unei populaţii.
Sărăcia, în sensul său absolut, se referă la condiţiile condiţile acute
de privaţiune, un studiu de la începutul secolului definind familiile sau
indivizii ca trăind în sărăcie absolută dacă ” câştigurile lor totale sunt
insuficiente pentru a obţine necesităţile minime pentru menţinerea
randamentului fizic” 46. Această definiţie a devenit ulterior punctul de
plecare în definirea “nivelului de subzistenţă”. Conceptul sărăciei a evoluat,

46
Rowntree, S.- A Study of Town Life, London, Macmillan, 1901, citat de V. Gheorghe în
“Conceptul de sărăcie. Cracteristici şi praguri ale sărăciei în diferite ţări”, Revista
Calitatea Vieţii, Nr. 3-4/1991, pag. 56
iar criteriile sale de apreciere trebuie abordate în contextul specific al
fiecărei ţări. Pentru ţările industrializate, de exemplu, apare mai relevant
conceptul de sărăcie relativă, care pune în discuţie poziţia unui individ
comparativ cu alţii.

Fig. 2.5 Structura cheltuielilor totale de consum ale

gospodăriei (1998)

Cultura, învăţământ,
educaţie
Transport şi 3% Alte cheltuieli pentru
telecomunicaţii uz personal
7% 4%

Medicamente şi
îngrijire medicală
2%

Locuinţa şi Alimente şi băuturi

înzestrare cu bunuri 57%
20%

Îmbrăcăminte şi
încălţăminte
7%

Sursa: Prelucrări după datele din Anuarul statistic al României 1999, CNS, 2000

În definiţiile adoptate în ţara noastră utilizate la analiza dezvoltării

umane, sărăcia se apreciază pe baza unor parametrii calculaţi plecând de la
cheltuielile de consum, cum este rata sărăciei, definită ca ponderea
persoanelor aflate sub pragul47 de 60% din cheltuielile medii de consum pe
adult echivalent.48 .
Determinarea acestor indicatori demonstrează că sărăcia şi
amplificarea ei reprezintă unul din fenomenele cele mai grave care
acompaniază tranziţia la economia de piaţă. Numărul săracilor a crescut de
47
Definirea pragului de sărăcie sau nivelului minim de subzistenţă în România se
elaborează de către specialiştii CNS şi ai Institutului de Economie Naţională pe baza
coşului de produse şi servicii, elaborat în diverse variante. A se vedea lucrările Maria
Molnar, Maria Poenaru – Minimul de trai (pragul de sărăcie ) în România, CIDE,
Bucureşti 1992, N.N. Constantinescu (coord.)- Problemele ale tranziţiei la economia de
piaţă în România. Studii, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1997,
pag. 255-266
48
Raportul Naţional al Dezvoltării Umane 1999, pag. 44
la 4488 persoane în anul 1996 la 6946 în anul 199749, iar rata sărăciei de la
19,85% la 30,81%.
Cei mai mulţi săraci aparţin gospodăriilor de salariaţi (aproape 3
milioane, adică 42% din populaţia săracă ) şi celor de pensionari (1,7
persoane). Incidenţa sărăciei este foarte mare în cadrul gospodăriilor
numeroase, îndeosebi al celor care au în întreţinere mai mulţi copii. Aproape
jumătate din persoanele care aparţin gospodăriilor formate din 5 membri
sunt sărace şi două treimi din cele care trăiesc în gospodării formate din
peste 6 membri. Incidenţa mai mare a sărăciei se asociază unui nivel mai
scăzut de instruire. Rata sărăciei este considerabil mai mare în cadrul
gospodăriilor al căror cap de familie este fără şcoală sau este absolvent al
învăţământului primar, gimnazial sau profesional.

Combaterea sărăciei şi prestaţiile sociale

Combaterea sărăciei s-a impus ca unul dintre obiectivele sistemului
de securitate socială. Pentru realizarea sa au fost instituite scheme şi
instrumente speciale. Precaritatea resurselor a făcut ca sistemul să nu aibă
forţa şi capacitatea de a acţiona eficient în combaterea sărăciei. Gradul extrem
de scăzut de acoperire a cheltuielilor minime de consum prin intermediul
ajutorului social şi a celorlalte prestaţii sociale (pensiile, prestaţiile familiale
şi de şomaj) precum şi marea dificultate a majorării acestora ridică o
problemă extrem de importantă privind relaţia reformă economică - protecţie
socială. Ea semnalează incapacitatea sistemului de securitate socială de a
asigura protecţia celor loviţi de efectele nefavorabile ale măsurilor de reformă.
(…) Dacă redresarea economiei nu se va produce curând sărăcia se va instala,
afectând sănătatea şi potenţialul de muncă al populaţiei. Societatea
românească va căpăta tot mai mult trăsăturile caracteristice ţărilor sărace,
puternic polarizate, iar sărăcia se va transforma în frână a dezvoltării
economice.
Sursa: Molnar, Maria – Prestaţiile sociale şi exigenţele combaterii sărăciei
în perioada de tranziţie la economia de piaţă, în volumul N.N. Constantinescu
(coord.)- Problemele ale tranziţiei la economia de piaţă în România. Studii, Editura
Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1997, pag. 255-266

Sărăcia afectează în proporţii mari toate zonele ţării, fiind

reprezentată deopotrivă în mediul urban şi rural. Cea mai înaltă rată a
sărăciei caracterizează regiunea Nord-Est (40,61%), iar cea mai scăzută este
în Bucureşti (19,81%, reprezentând însă aproape o jumătate de milion de
săraci).

49
Raportul Naţional al Dezvoltării Umane 1999, pag. 44
 Bunurile din dotarea gospodăriei constituie un indicator al
standardului de viaţă al unei familii. În această categorie intră mai multe
tipuri de obiecte: bunuri de uz casnic, obiecte din domeniul mass-media,
telefon, produse cultural-sportive. Obiectele din primul tip sunt produse ale
civilizaţiei moderne care se substituie echipamentului tradiţional folosit de-a
lungul veacurilor de om, iar celelalte sunt folosite pentru comunicare,
informare, deplasare şi petrecerea timpului liber.
În cadrul cheltuielilor cu mărfuri nealimentare, achiziţionarea de
bunuri de folosinţă îndelungată reprezintă numai 5%. În aceste condiţii,
dotarea cu bunuri este la un nivel scăzut şi este marcată de ponderea
aparatelor vechi de 10-20 de ani, aflate în consum. Totuşi, în cifre absolute,
dotarea cu bunuri de folosinţă îndelungată s-a îmbunătăţit în perioada de
după 1989, şi datorită accesibilităţii acestor bunuri la cumpărare şi creşterii
accentuate a ofertei.

Tabelul 2.4
Dotarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată
(la sfârşitul anului)

bucăţi/1000 locuitori
Ani 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Aparate de radio 304 304,5 306 318,4 326,9 356,1
Televizoare 201,6 201,8 224,7 231,6 233,7 247,8
Frigidere 176,6 177,6 196,4 201,4 204,3 211,3
Maşini de gătit cu
141,7 146 160,6 170,2 174,3 182,6
gaze
Maşini electrice de
148,5 153,3 147,7 150,1 149,6 151,9
spălat rufe
Aspiratoare de praf 84,8 85,1 86,8 91,3 95,2 98,4
Autoturisme 76,2 85,5 92,8 101 109,9 118,8
Sursa: Anuarul Statistic al României 1999, CNS, 2000

Între obiectele fără de care existenţa omului este de neconceput,

locuinţa omului se află pe unul din primele locuri. De-a lungul timpului
caracteristicile ei funcţionale s-au perfecţionat continuu, ea fiind atât
expresia cât şi condiţia unui anumit standard de viaţă. De aceea facem în
cele ce urmează câteva aprecieri pe marginea condiţiilor de locuit în
România de azi.
Numărul şi nivelul mediu calitativ al locuinţelor continuă să se
menţină deficitar în raport cu cererea populaţiei şi cu standardele de
civilizaţie. În perioada de tranziţie construcţia de locuinţe a înregistrat un
ritm lent. Între 1991-1998 fondul de locuinţe a crescut doar cu 2,7% două
treimi din noile locuinţe fiind concentrate în mediul rural. Consecinţa a fost
că a început să se resimtă o lipsă de locuinţe, în special cu nivel de confort
ridicat. În prezent, cca. 20% din populaţia ţării continuă să locuiască în
condiţii supraaglomerate. Calitatea fondului de locuit este scăzută în raport
cu standardele actuale: peste 2,5 milioane locuinţe aflate la blocuri necesită
îmbunătăţiri ale instalaţiilor tehnice, iar peste 400 mii locuinţe afectate de
cutremure necesită consolidări de structură.

2.4 Indicatorii statistici sintetici ai dezvoltării

resurselor umane

Indicatorii dezvoltării umane au o importanţă şi o relevanţă reale în

ceea ce priveşte aprecierea gradului de dezvoltare a resurselor umane dintr-o
anumită ţară, pentru realizarea unor comparaţii a evoluţiilor acestor
indicatori sau în statică, între nivelele atinse la un moment dat în anumite
ţări.
Specialiştii Biroului Internaţional al Muncii determină doi indicatori
specifici ce caracterizează nivelul de dezvoltare a resurselor umane: indicele
dezvoltării umane (human development index) şi indicele disparităţii între
sexe în dezvoltarea umană (gender - related development index).50
Indicele dezvoltării umane permite determinarea anumitor
priorităţi de politică economică, care să fie centrate în esenţă, pe om, dar şi
evaluarea progreselor înregistrate în timp sub raportul dezvoltării umane.
Datorită faptului că se determină şi se face public într-un număr mare de
ţări, el stă la baza realizării unor instructive comparaţii între şi în interiorul
ţărilor.
Indicatorul ia valori pe o scală între 0 şi 1.
Indicele dezvoltării umane se determină pe baza a trei elemente:
¾ Longevitatea
¾ Nivelul de educaţie
¾ Standardul de viaţă
Longevitatea este măsurată prin speranţa de viaţă la naştere. Nivelul
de educaţie este determinat în funcţie de doi indicatori: gradul de
alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ. Aceşti indicatori intră cu
ponderi diferite (de 67% şi, respectiv 33%), în determinarea unui indicator
sintetic al nivelului de educaţie calculat ca medie aritmetică ponderată.

50
Key Indicators of the Labor Market 1999, ILO Geneve, 1999, pag. 518-519
 Ca măsură a standardului de viaţă se foloseşte produsul intern brut
pe locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare în dolari SUA.
În România, aşa cum s-a constat anterior, valorile acestor indicatori
pentru anul 2000 sunt:
- Speranţa de viaţă: 70,5 ani
- Gradul de alfabetizare: 97%
- Gradul de cuprindere în învăţământ: 66,5%
- PIB/locuitor, la paritatea puterii de cumpărare: 5533 dolari SUA
/ locuitor.
Conform metodologiei PNUD, fiecare componentă este comparată
cu valorile minime şI maxime fixe stabilite, acestea fiind: 25, respectiv 85
ani pentru speranţa de viaţă; 0 şi 100% pentru gradul de alfabetizare; 0 şi
100% pentru gradul de cuprindere în învăţământ; 100 şi 40000 dolari SUA
pentru PIB/locuitor; în cazul acestui ultim indicator nivele care depăşesc
media mondială se ajustează cu anumite valori, însă nu este cazul României.
Indicele dezvoltării umane se determină pe baza celor trei indici
anterior menţionaţi, ca o medie aritmetică simplă.
Valorile pe baza cărora s-a determinat indicele dezvoltării umane în
cazul României pentru anul 2000 se prezintă în tabelul 2.5.

Tabelul 2.5
Indicele dezvoltării umane în România în anul 2000

Nr.
Indicator Valoare
Crt.
1. Indicele speranţei de viaţă 0,758
2 Indicele gradului de alfabetizare 0,970
3. Indicele gradului de cuprindere în învăţământ 0,665
4. Indicele nivelului de ducaţie 0,868
5. IndicelePIB/locuitar 0,670
6. IndiceleDezvoltării Umane 0,765
Sursa: Raportul Naţional al Dezvoltării Umane 2001-2002

O aprecierea a evoluţiei indicelui dezvoltării umane în România

reflectă o dinamică oscilantă, fără variaţii majore de la un an la altul. În
perioada 1994-1996 a avut loc o îmbunătăţire a nivelului dezvoltării umane,
urmată de o descreştere, astfel că în anul 1999 s-a ajuns la valoarea anului
1995. Pe lângă această evoluţie deloc satisfăcătoare, nivelele atinse reflectă
un grad de dezvoltare modest, mai ales în contextul intenţiilor ferme ale
României de aderare la Uniunea Europeană. La valorile relativ reduse ale
indicatorului a contribuit în primul rând scăderea PIB, şi implicit a
PIB/locuitor. Influenţa evoluţiei celorlalţi factori a fost nesemnificativă,
datorită faptului că între 1995-1998 speranţa de viaţă la naştere a rămas la
aceleaşi valori scăzute (69 de ani), iar inidicele educaţiei a înregistrat o
uşoară creştere, pe baza creşterii gradului de cuprindere în învăţământ
(tabelul 2.2)

Tabelul 2.6
Evoluţia indicelui dezvoltării umane în România

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

ID U 0,733 0,759 0,762 0,761 0,762 0,759 0,765
Sursa: Raportul Naţional al Dezvoltării Umane 2001-2002

O abordare comparativă a gradului de dezvoltare a resurselor umane

confirmă poziţia modestă pe care o ocupă ţara noastră într-un eventual
clasament al ţărilor europene. Se impune de la început precizarea că toate
ţările dezvoltate din Europa aveau în anul 1995 valori ale IDU de peste 0,9,
valoarea maximă fiind în Franţa (0,946), iar minima în Luxembourg (0,9).
Dacă se iau în considerare şi celelalte ţări dezvoltate neeuropene (Australia,
Canada, Japonia, Noua Zeelandă, SUA), se stabileşte un nou lider, ţara cu
cel mai ridicat nivel al dezvoltării umane fiind Canada (0,960).
Situaţia este la fel de nesatisfăcătoare şi faţă de alte ţări în tranziţie,
după cum se poate constata din tabelul 2.7. Dintre ţările centrale şi est-
europene, doar Albania are un nivel mai redus de dezvoltare umană decât al
României, în schimb ţara noastră depăşeşte majoritatea ţărilor din fosta
URSS.

Tabelul 2.7
Indicele dezvoltării umane în România şi în alte ţări în
tranziţie în anul 1995

Indicele dezvoltării
Nr. crt. Ţara
umane
1. Bulgaria 0,789
2. Croaţia 0,759
3. Cehia 0,884
4. Estonia 0,758
5. Polonia 0,851
6. România 0,737
7. Slovacia 0,875
 Indicele dezvoltării
Nr. crt. Ţara
umane
8. Slovenia 0,887
9. Ucraina 0,665
10. Ungaria 0,857
Sursa: Key Data on Education in Europe, 1999/2000, E.C.

Din cele prezentate este evident faptul că ţara noastră trebuie să facă
eforturi deosebite pentru apropierea nivelului acestui indicator de cele ale
ţărilor membre ale Uniunii Europene. Aceste eforturi trebuie să se
canalizeze în primul rând pe aspectele economice, care să determine
creşterea semnificativă a produsului intern brut, dar şi pe îmbunătăţirea
stării de sănătate a populaţiei, concretizată în creşterea duratei medii a vieţii.
Indicele disparităţii între sexe în dezvoltarea umană surprinde
inegalităţile între bărbaţi şi femei, fiind pur şi simplu un indice al dezvoltării
umane, ajustat descrescător, în funcţie de disparităţile existente între sexe.
Cu cât aceste inegalităţi sunt mai mari, cu atât acest indice va fi mai mic în
comparaţie cu indicele dezvoltării umane, pentru aceeaşi ţară şi perioadă.
Astfel, indicele disparităţilor în dezvoltarea umană (IDS) utilizează aceleaşi
elemente de bază ca şi IDU, dar ajustează indicii speranţei de viaţă, al
nivelului de educaţie şi al venitului ţinând seama de disparităţile între
populaţia masculină şi cea feminină.
Pentru ajustarea în funcţie de disparităţile între sexe se utilizează o
formulă ponderată care exprimă “aversitatea” , utilizând un parametru care
reprezintă media armonică a valorilor pentru bărbaţi şi femei.
Fiecare variabilă componentă este indexată cu valorile minime şi
maxime pe care le poate atinge, valori fixe stabilite de către specialiştii
PNUD. De exemplu, valorile minime şi maxime ale variabilei “speranţa de
viaţă la naştere” sunt, pentru femei de 27,5 ani şi respectiv de 87,5 ani, iar
pentru bărbaţi de 22,5 ani şi respectiv de 82,5 ani.
Analiza valorilor şi evoluţiei acestui indicator în România oferă
câteva informaţii interesante.
În anii 1995 şi 1996 valorile IDS erau cu 0,001 mai mici decât cele
ale indicelui dezvoltări umane, ceea ce indică o uşoară inegalitate între sexe.
Ulterior aceasta dispare, cei doi indicatori (ai dezvoltării umane şi ai
disparităţii între sexe ) având valori identice51.
Din punctul de vedere al egalităţii şi oportunităţii între sexe, al
discriminării sexuale societate românească prezintă un grad ridicat de
modernitate. Femeia participă activ la viaţa economică şi socială şi se

51
Prelucrări după date din Raportul Naţional al Dezvoltării Umane 1999, pag. 91
bucură de un tratament nediferenţiat pe sexe în legătură cu accesul la
învăţământ, servicii şi prestaţii sociale. Totuşi, în ultimii zece ani, se poate
constata o precarizare a situaţiei femeii, mai ales în legătură cu piaţa muncii.
Femeile sunt ocupate într-o proporţie mai mare în activităţi mai slab
remunerate, rata şomajului este uşor mai înaltă pentru femei, iar femeile
singure cu copii sunt afectate de sărăcie şi de consecinţele acesteia.