Subiectul III

IDEEA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Varianta 23 - ideea romanităţii românilor în viziunea istoricilor:
- precizarea unei epoci istorice în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unui motiv pentru care în abordarea acestei idei s-au implicat istoricii;
- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.
Varianta 31 - romanitatea românilor în viziunea istoricilor
- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
Varianta 57 implicarea istoricilor în abordarea romanităţii românilor
- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor şi precizarea unui secol în care au apărut
scrieri referitoare la ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unui motiv pentru care s-au implicat istoricii în abordarea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la implicarea istoricilor în abordarea romanităţii românilor şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
Varianta 91 ideea romanităţii românilor
- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;
- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

Problema etnogenezei romaneşti reprezintă problema fundamentală a istoriei românilor, caracterizare valabilă,
de altfel, pentru geneza oricărui popor.
Timp de aproape un mileniu (secolele III-XIII), consemnările despre autohtonii din spaţiul carpato-danubian
sunt cu totul sporadice. Retragerea stăpânirii romane din Dacia a dus la scăderea interesului manifestat de istorici
pentru acest spaţiu. Subiectul de predilecţie al istoricilor romani îl reprezintă populaţiile migratoare, care ameninţau
permanent frontierele imperiului.
A) În cronicile bizantine medievale se vorbeşte despre romanitatea românilor şi despre existenţa unui popor
romanic la nordul Dunării, încă din secolul al VII-lea:
 Strategikon, tratatul militar al împăratului Mauricius (sec. al VII-lea): îi numeşte pe români -„romani”
datorită limbii (este prima menţionare a elementului romanic la nordul Dunării).
 Constantin VII Porfirogenetul, împărat bizantin (sec. al X-lea), în lucrarea sa „Despre administrarea
imperiului” precizează că: „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă
acest nume până în ziua de azi.”
 În secolul al XII-lea, Ioan Kynnamos afirma despre români că „se zice că sunt veniţi demult din
Italia”.

1
B) Cronicile maghiare din secolele XII-XIII îi amintesc şi ele pe românii pe care maghiarii i-au găsit în
momentul aşezării lor în Pannonia şi în perioada în care au început expansiunea în Transilvania, deci din
secolul al IX-lea.
 Astfel, Gesta Hungarorum, lucrarea notarului anonim al regelui maghiar Bela (Anonymus), la
sfârşitul secolului al XII-lea, afirma că la venirea lor, ungurii au găsit în Pannonia slavi, bulgari şi
„blachi, adică păstorii romanilor”.
 Ulterior, Simon de Keza în lucrarea „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, la sfârşitul secolului al
XIII-lea, afirma că românii erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii,
locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora,
au rămas de bunăvoie în Pannonia.”
C) Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când romanii din Transilvania au cerut drepturi politice egale cu
celelalte popoare ale Imperiului Habsburgic, istoricii străini au recunoscut originea latină a limbii şi
poporului român, fără să nege continuitatea lui în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
 Secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate de „naţiunile
privilegiate”: în 1791 a fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (cel dintâi program politic al
românilor din Transilvania), în care se sublinia că românii sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. Acest program era bazat pe scrierile
reprezentanţilor Şcolii Ardelene, care, în căutarea unei legitimări istorice a revendicărilor lor, au ajuns
să susţină, împotriva evidenţei, caracterul exclusiv latin al limbii române.
 În aceasta atmosferă ia naştere „teoria imigraţionistă”. Pentru a le contesta cererile lor îndreptăţite, în
secolul al XVIII-lea, Eder, Sulzer, Engel, şi după aceea o pleiadă întreagă de istorici sau oameni
politici, au contestat formarea românilor pe teritoriul vechii Dacii.
 Potrivit aqcestei teorii, cucerirea unei părţi a Daciei de către romani şi apoi retragerea aureliană din anii
271-275 ar fi pus capăt continuităţii istorice pe teritoriul nord-dunărean, mai întâi prin exterminarea
totala a dacilor, iar în al doilea rând prin retragerea întregii populaţii de la nord de Dunăre la sudul ei,
eveniment cu mari consecinţe demografice, golul din acest spaţiu geografic constituind un punct de
plecare pentru negarea etnogenezei romaneşti la nordul Dunării.
 Aceasta teorie, "teoria imigraţionistă" sau "teoria roesleriană", a fost desăvârşită de Robert Roesler
(de unde vine şi numele ei ), filolog şi istoric german din Moravia în lucrarea " Studii româneşti.
Cercetări asupra istoriei vechi a românilor ", din 1871. Teoria a fost formulată pentru a servi
interesele politice ale stăpânitorilor străini, care căutau să-şi justifice pretenţiile de dominaţie asupra
Transilvaniei. Argumentele acestei teorii erau următoarele:
 dacii au fost exterminaţi în urma celor două războaie de cucerire,
 165-169 de ani de stăpânire romana nu au fost suficienţi pentru o romanizare ireversibilă,
 după 271-274 Dacia a rămas pustie, şi asemănarea unor cuvinte din limbile română şi albaneză.
2
  Roesler a interpretat izvoarele istorice referitoare la dispariţia dacilor după războaiele daco-romane şi la
părăsirea totală a Daciei de către daco-romani fără a le supune unei analize critice. Aceste argumente sunt
nefondate, nu pot fi demonstrate ştiinţific. Ele au fost combătute cu argumente logice, de descoperiri
arheologice, epigrafice, numismatice şi de cercetările lingvistice.
 Alexandru Dimitrie Xenopol, în lucrarea „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia
Traiană” (1884) reia argumentele lui Roesler şi le răspunde aducând argumente de ordin logic, lingvistic, dar
şi comentariile unor autori credibili. Urmărind discreditarea totală a teoriei imigraţioniste,
 a susţinut teza, la fel de greu de acceptat, a formării poporului român şi a limbii române exclusiv pe
teritoriul Transilvaniei, punând influenţele bulgăreşti, de netăgăduit asupra limbii române, pe seama
unui contact târziu cu slavii din Peninsula Balcanică.
 el susţine adăpostirea populaţie daco-romane în munţi, fapt dovedit de terminologia „muntelui” de
origine românească.
 Caracterul sedentar al românilor este dovedit de terminologia agricolă de origine latină.
 Există diferenţe însemnate între limba română şi dialectele sudice româneşti vorbite la sudul Dunării.
 Originea transilvăneana a limbii române este dovedită de elementele maghiare comune tuturor graiurilor româneşti.
 Românii sunt menţionaţi în izvoare istorice demne de crezare (cronica lui Anonymus, cronica lui Nestor),
 iar toponimia românească de origine latină coexistă cu cea de origine maghiară şi slavă.
PUNCT DE VEDERE:
 Putem spune astfel că descendenţa romană, unitatea etnică şi lingvistica, latinitatea limbii, conştiinţa originii
comune reprezintă termenii fundamentali care definesc ideea romanităţii românilor. Această idee a constituit
subiectul unor polemici istorice în centrul cărora a stat problema continuităţii populaţiei daco-romane pe
teritoriul Daciei. Modificarea de atitudine fată de ideea romanităţii românilor, a continuităţii lor în spaţiul
carpato-dunărean a fost determinată de momente semnificative în evoluţia politică a românilor. Legate toate
de istoria Transilvaniei – unirea din 1600, realizată de Mihai Viteazul, iniţierea şi intensificarea mişcării de
emancipare naţională în sec. XVIII, revendicările româneşti fiind sistematizate de reprezentanţii Şcolii
Ardelene în „Supplex Libellus Valachorum”, instaurarea regimului dualist austro-ungar (1867), mişcarea
memorandistă (1892-1894), aceste evenimente au contribuit la politizarea ideii de romanitate a românilor.

 Susţinută de istoricii români (şi nu numai de ei) şi negată de istoricii maghiari şi austrieci, continuitatea a
fost utilizată ca argument în favoarea sau împotriva acordării de drepturi pentru românii din Transilvania;
căci, potrivit ideilor epocii, aceste drepturi se întemeiau în mare măsură pe „întâietatea” istorică, astfel încât
rezultatele studiilor de istorie au fost de multe ori deformate din perspectiva unor interese politice, sau
exploatate de pe poziţii extremist-naţionaliste. Pe măsura schimbării perspectivei asupra drepturilor
naţionale, precum şi pe măsura progresului cercetărilor istorice, savanţii au adoptat poziţii din ce în ce mai
nuanţate. Astăzi niciun istoric serios nu mai poate contesta prezenţa populaţiei româneşti la nord de Dunăre.
3