Finanţele publice – definiţie , conţinut economic.

Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice – definiţie , conţinut economic.

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice, fonduri care se formează pe
seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor de interes
naţional şi local.
Aceste fonduri se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare,
de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia administraţiei de stat, centrale şi locale.
Din fondurile astfel constituite se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi
beneficiari, persoane fizice şi juridice. Rezultă că au loc fluxuri de resurse băneşti, în ambele
sensuri, care generează anumite relaţii sociale între participanţii la acest proces.
Relaţiile economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului
intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii
financiare sau finanţe.
Finanţele cuprind numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe
cele care reflectă o schimbare a formei valorii.
Transferul de valoare la fondurile de resurse financiare se efectuează, de regulă, fără
contraprestaţie directă şi imediată şi cu titlu definitiv (nerambursabil). Contribuabilul nu
dobândeşte un drept de creanţă asupra statului în schimbul impozitului plătit, iar sumele
primite de la bugetul de stat, spre exemplu alocaţia de stat pentru copii, bursele, nu au
legătură directă cu impozitul plătit.
Transferul de valoare la şi de la fondurile financiare se realizează, parţial, şi în
condiţii de rambursabilitate (împrumuturile de stat).
Relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile ce se
constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari, efectuat prin intermediul
banilor, fără echivalent şi cu titlu nerambursabil sau în condiţii de rambursabilitate, după caz.
Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat satisfacerii
nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de
provenienţa şi de destinaţia resurselor. Datorită condiţiilor specifice în care apar, relaţiile
financiare se diferenţiază astfel:
 a) relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil = relaţii financiare clasice care se reflectă în bugetul de stat, în bugetele
locale, în anumite fonduri speciale constituite în cadrul sau în afara bugetului;
b) relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobândă = relaţii de credit mijlocite de bănci sau de alte
instituţii financiare;
c) relaţii care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse
băneşti în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen
(eveniment) aleatoriu = relaţii care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de
asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă, a fondurilor de asigurări sociale, de
şomaj etc., iar aceste operaţiunile se derulează prin intermediul societăţilor de asigurări şi
reasigurări, caselor de pensii, organizaţiilor mutuale de asigurări etc.;
d) relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia
întreprinderilor, în vederea desfăşurării activităţii economice şi dezvoltării acestora (finanţele
întreprinderilor).
Noţiunea finanţe în sens larg cuprinde cele patru categorii de relaţii financiare.
În sens restrâns, finanţele cuprind numai relaţiile financiare care au la bază principiile
prelevării fără contraprestaţie la fondurile publice de resurse băneşti şi alocării acestora cu
titlu nerambursabil către diverşi beneficiari, adică finanţele publice. În această accepţiune,
creditul, asigurările, finanţele întreprinderilor sunt considerate relaţii de sine stătătoare.
Noţiunea finanţe publice este asociată cu statul, cu unităţile adiministrativ-teritoriale
şi alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele şi cheltuielile, împrumuturile şi
datoria acestora. Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului, satisfacerii
nevoilor generale ale societăţii se prelevă de la persoane fizice şi juridice, în principal, prin
măsuri de constrângere luate de autorităţile publice şi într-o proporţie mai redusă pe cale
contractuală.
Finanţele private sunt asociate cu întreprinderile economice, cu băncile, societăţile de
asigurări şi reasigurări, în legătură cu resursele şi cheltuielile, creanţele şi obligaţiile acestora,
împrumuturile primite sau acordate, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Întreprinderile private îşi constituie resursele financiare pe cale contractuală şi le utilizează în
vederea obţinerii de profit de către întreprinzători.
 Funcţiile finanţelor publice

1. Funcţia de repartiţie

Finanţele publice îşi îndeplinesc rolul social prin funcţiile lor, şi anume prin funcţia de
repartiţie şi funcţia de control.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze:

- constituirea fondurilor;

- distribuirea fondurilor.

Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice.

La constituirea acestora participă: întreprinderile, indiferent de forma de proprietate şi de
forma juridică de organizare; instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
populaţia; persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate, dar care realizează venituri în
ţara considerată.

Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare se manifestă în

forme diferite: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale, contribuţii la fondul de
şomaj şi la alte fonduri speciale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor
publice, redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate
de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat; împrumuturi de stat;
donaţii şi ajutoare primite şi alte venituri.

Constituirea fondurilor publice se realizează în procesul repartiţiei produsului intern

brut.

Repartiţia produsului intern brut cuprinde două procese:

- distribuirea produsului intern brut;

- redistribuirea produsului intern brut.

PIB se creează în regiile autonome, societăţi comerciale, unităţi cooperatiste, în

gospodăriile populaţiei. Distribuirea primară a PIB (valorii adăugate brute) constă în
repartizarea acestuia între participanţii direcţi la procesul producţiei materiale. Spre
 exemplu, în cazul unei societăţi comerciale cu capital privat, valoarea adăugată brută se
repartizează între:

- acţionari sau asociaţi, care primesc dividende;

- salariaţi, care primesc salarii, prime, indemnizaţii;

- bancă sau alţi creditori, în eventualitatea contractării unui credit, care primesc
dobânda;

- societatea comercială, căreia îi revine autofinanţarea, îndeosebi sub forma

constituirii de fonduri proprii: fond de rezervă, fond de dezvoltare etc.

Veniturile rezultate din procesul distribuirii primare se numesc venituri primare sau
de bază.

Procesul redistribuirii produsului intern brut cuprinde două faze:

- mobilizarea veniturilor;

- dirijarea veniturilor.

 Mobilizarea cuprinde relaţiile economice, exprimate valoric, prin intermediul cărora

se atrage o parte din veniturile realizate de agenţii economici cu capital mixt şi privat şi de
către populaţie, pentru formarea fondurilor financiare publice. Faza de dirijare a veniturilor
cuprinde relaţiile băneşti prin care fondurile băneşti constituite în faza mobilizării
veniturilor, la care se adaugă o parte a resurselor băneşti formate în faza distribuirii primare
a PIB, sunt dirijate către sfera social-culturală, administraţie, ordine publică, apărare, către
diverse grupe de populaţie, chiar către întreprinderi, care nu au primit nici un venit sau au
primit venituri insuficiente în procesul distribuirii primare.

Redistribuirea PIB este determinată, în principal, de:

- necesitatea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului;

- cerinţele dezvoltării echilibrate a economiei naţionale, a unităţilor
administrativ-teritoriale;
- existenţa sferei nemateriale;
- existenţa formelor de proprietate;
 - necesitatea asigurării condiţiilor materiale de viaţă pentru persoanele
inapte de muncă;
- asigurarea bunurilor şi persoanelor împotriva calamităţilor şi
accidentelor.
Redistribuirea PIB este posibilă datorită existenţei relaţiilor marfă-bani, a preţurilor şi
tarifelor, a creditului, a finanţelor. Aceasta se realizează cu ajutorul, în principal, a două
categorii de instrumente: instrumente financiare (spre exemplu, impozitul pe profitul
unităţilor economice cu capital mixt şi privat, impozitul pe veniturile persoanelor fizice, plata
burselor, a alocaţiilor de stat pentru copii etc.), instrumente care duc la transferul de resurse
băneşti cu titlu definitiv, la schimbarea formei de proprietate asupra acestora, şi
instrumente bancare sau de credit (depuneri la bănci, acordarea de credite, încasarea de
dobânzi etc.), care se caracterizează prin rambursabilitate.

Deci, cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, care constă în
distribuirea fondurilor de resurse financiare pe beneficiari – persoane fizice şi persoane
juridice, se realizează în procesul redistribuirii produsului intern brut, mai exact în faza
dirijării veniturilor.

Repartizarea propriu-zisă a fondurilor este precedată de “inventarierea” nevoilor

sociale existente în perioada respectivă, evaluarea lor în expresie bănească, ierarhizarea
acestora în funcţie de importanţa pe care o prezintă.

Nevoile sociale exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, iar

resursele ce pot fi procurate pe plan naţional reprezintă oferta de resurse financiare.

Distribuirea resurselor financiare publice înseamnă, de fapt, dimensionarea

cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume: a) învăţământ, cultură, sănătate, b) asigurări
sociale şi protecţie socială, c) dezvoltări colective şi de locuinţe, d) apărare naţională, e)
ordine publică, f) acţiuni economice, g) alte acţiuni, h) datoria publică. În cadrul fiecărei
destinaţii, resursele se repartizează pe beneficiari, obiective şi acţiuni. În ţările cu economie
de piaţă dezvoltată, la finanţarea din fondurile publice au prioritate acţiunile cu caracter
social-cultural (lit. a – c), apoi cele privind ordinea internă şi apărarea naţională, iar
cheltuielile pentru acţiuni economice ocupă un loc secundar. În ţările în curs de dezvoltare,
acţiunile cu caracter economic au, de regulă, prioritate în raport cu cele sociale. Aceste
fluxuri de resurse financiare iau forma cheltuielilor pentru: plata salariilor, cumpărări de
materiale şi plata serviciilor, subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi,
transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii, rezerve
materiale etc. Deci, pe calea cheltuielilor publice se completează resursele financiare ale
unităţilor economice, instituţiilor publice şi persoanelor fizice, care servesc pentru
dezvoltare şi consum. Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare
reprezintă un proces unitar şi neîntrerupt, care se realizează cu ajutorul funcţiei de
repartiţie a finanţelor.

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma

dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane fizice şi juridice la
fondurile publice şi în sens invers, precum şi prin prisma mutaţiilor care se produc în
economie în urma transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale,
demografice, ecologice sau de altă natură produse de acestea.

De asemenea, are loc o redistribuire a resurselor financiare pe plan internaţional,

spre exemplu, prin: primirea de împrumuturi externe, plata dobânzilor, a comisioanelor şi
rambursarea acestora; acordarea de împrumuturi externe, urmate de încasarea dobânzilor
şi comisioanelor aferente acestora şi a tranşelor scadente; achitarea contribuţiilor şi
cotizaţiilor datorate organismelor internaţionale şi altor entităţi de drept public; primirea
sau acordarea de ajutoare externe nerambursabile.

Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului în

vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale apare în toate statele, ceea ce demonstrează
că funcţia de repartiţie a finanţelor are un caracter obiectiv.

În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe,

are un caracter subiectiv, întrucât depinde de:

- gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării;

- politica promovată de partidele politice aflate la putere;

- capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile sociale.

Aceşti factori influenţează volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la

dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor sociale, iar în funcţie de
ei, organele de decizie politică stabilesc sursele de alimentare a fondurilor financiare
publice, metodele de mobilizare şi de dirijare a resurselor financiare către diverşi beneficiari.

Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune,

provenienţă şi destinaţie.

Dimensiunea fondurilor de resurse financiare publice este influenţată de: volumul

produsului intern brut, rata acumulării şi rata consumului, raportul între consumul individual
şi cel social, alţi factori.

Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul

de dezvoltare a sectoarelor economice, de politica promovată de stat în legătură cu acestea,
de raportul dintre resursele interne şi cele atrase din afara ţării etc. Destinaţia fondurilor de
resurse financiare publice se modifică urmare a acţiunii anumitor factori interni şi externi.
Astfel, de la o perioadă la alta, se modifică proporţia în care fondurile publice sunt dirijate
către obiective şi acţiuni social-culturale, economice, de apărare, administraţie etc.

Aceste modificări cantitative şi structurale ale fondurilor publice, care determină

modificări ale fluxurilor financiare, pot favoriza accelerarea ritmului creşterii economice,
creşterea calităţii vieţii, în general, sau pot provoca o încetinire a dezvoltării, chiar o
reducere a activităţii economice, înrăutăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei, degradarea
mediului etc.

2. Funcţia de control

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de

resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta
este interesată în: asigurarea resurselor necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea
resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate;
utilizarea resurselor financiare în condiţii de eficienţă şi eficacitate; armonizarea intereselor
imediate ale societăţii cu cele de perspectivă.

Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează o importantă parte a

produsului intern brut constituie un argument în plus pentru organizarea unui control
riguros asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a acestor fonduri, asupra
încasării integrale şi la termen a creanţelor statului şi a onorării obligaţiilor acestuia faţă de
terţi.

Controlul financiar previne efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune şi ineficiente,

contribuie la repararea prejudiciului adus avutului public, la respectarea disciplinei în
gestionarea banilor şi a altor valori publice.

Controlul financiar are şi cauze subiective ce decurg din comportamentul unor

membrii ai societăţii. Astfel, pentru a împiedica folosirea neraţională a resurselor, risipa,
schimbarea destinaţiei fondurilor publice, tendinţele de înavuţire fără justă cauză este
necesar ca statul să exercite un control organizat şi sistematic asupra sectorului public al
economiei.

Controlul financiar exercitat de către organele abilitate constituie o manifestare a

funcţiei de control a finanţelor publice. Această funcţie se referă la:

- modul de constituire a fondurilor publice în economie;

- repartizarea fondurilor publice pe beneficiari;

- eficienţa sau eficacitatea cu care unităţile economice cu capital integral sau

majoritar de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă
aceste sunt proprii sau împrumutate.

Controlul financiar se efectuează, în mod necesar, în faza repartiţiei, dar se extinde şi

asupra producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar
are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează atât constituirea şi
repartizarea fondurilor din economie, cât şi modul de utilizare a acestor resurse. Între cele
două funcţii ale finanţelor există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă
câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control generează, uneori, forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie