TEMA NR.

La data de 15.03.2021, la Judecătoria Galați, reclamantul A, cetățean turc, cu domiciliul

în municipiul Galați, a chemat-o în judecată pe pârâta B, cetățean român, cu același domiciliu
solicitând desfacerea căsătoriei încheiată în Turcia pe data de 10.02.2020, cu motivarea că este o
căsătorie de conveniență și că, după ce a conviețuit cu pârâta B, timp de un an, dorește să se
întoarcă în țara natală întrucât starea sa de sănătate (dovedită cu acte medicale depuse) face
imposibilă continuarea căsătoriei.

Pârâta a solicitat retrimiterea dosarului către instanțele din Turcia, invocând locul
celebrării căsătoriei și faptul că prin convenția matrimonială soții au ales ca legea aplicabilă,
legea efectelor generale ale căsătoriei și divorțului, legea turcă. Pe fond, a cerut respingerea
acțiunii cu motivarea că reclamantul nu își poate invoca propia culpă (starea de boală) și că legea
turcă nu permite divorțul.

Cerințe:

1. Identificați elementele de extraneitate din această speță.

În literatura de specialitate, elementul de extraneitate (denumit şi element străin), la care ne

referim în dreptul internaţional privat, are înţeles de orice situaţie de fapt din cauza căreia
relaţiile de drept privat intră în contact cu mai multe sisteme de drept. El nu este parte
componentă a structurii raportului juridic, alături de subiecte, conţinut şi obiect. Prezenţa
elementului de extraneitate obligă instanta judecătorească să rezolve două probleme majore de
drept internaţional privat: mai întâi, problema conflictului de legi, prin a identifica şi cunoaşte
care dintre cele două legi, română sau străină, guvernează raportul juridic dedus judecăţii; apoi,
problema de ordin procesual a conflictului de jurisdicţii, prin a determina instanţa competentă să
soluţioneze litigiul şi, după caz, procedura aplicabilă.

Sunt elemente de extraneitate următoarele: subiectele raportului juridic insemnand cetatenia

straina a uneia dintre parti, continutul raportului juridic locul întocmirii înscrisului constatator
precum si problemele de procedură, locul soluţionării.

2.Ce lege aplică judecătorul român divorțului din speță?

Divorțul în dreptul internațional privat este aparte reglementat, sub aspectul criteriilor de
determinare a legii aplicabile, datei și formei convenției de alegere a legii aplicabile divorțului,
precum și a localizării obiective a legii aplicabile. Dispozițiile de drept internațional privat se
corelează cu prevederile dreptului substanțial (art. 373-404 C. civ.), care reglementează motivele
și procedura divorțului, precum și alternativele puse la dispoziție de legiuitor: divorțul prin
acordul părților; divorțul din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți și divorțul din culpă.
 Dreptul internaţional privat român nu conţine dispoziţii conflictuale exprese privind
domiciliul persoanei fizice. Acesta este tratat numai ca punct de legătură în cadrul normei
conflictuale lex domicilii în materia statutului persoanei fizice, condiţiilor de fond ale actului
juridic, în anumite cazuri, sau ca un element care atrage competenţa instanţelor române în
condiţiile legii.
Potrivit art. 2597, divorţul este cârmuit de legea aplicabilă. Sotii pot alege de comun acord
una dintre urmatoarele legi aplicabile divortului:
a) legea statului pe teritoriul caruia sotii au resedinta obisnuita comuna la data conventiei de
alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul caruia sotii au avut ultima resedinta obisnuita comuna, daca cel
putin unul dintre ei mai locuieste acolo la data conventiei de alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al carui cetatean este unul dintre soti;
d) legea statului pe teritoriul caruia sotii au locuit cel putin 3 ani;
e) legea romana.
Conform alin. 1 al art. 2589 C.civ. prevede că efectele generale ale casatoriei sunt supuse
legii resedintei obisnuite comune a sotilor, iar in lipsa, legii cetateniei comune a sotilor,se aplica
legea statului pe teritoriul caruia casatoria a fost celebrata.

3.Ce soluție pronunță instanța judecătorească?

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă trebuie sa aiba in vedere următoarele
considerente de fapt şi de drept:

Conform art. 20 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale
comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.

Articolul 22 din acelaşi act normativ stipulează că divorţul este cârmuit de legea
aplicabilă potrivit art. 20, stipulând, totodată, că, dacă legea străină, determinată după dispoziţiile
art. 20, nu permite divorţul ori îl admite în condiţiile deosebit de restrictive, se va aplica legea
română, în cazul în care unul din soţi este cetăţean român la data introducerii cererii de divorţ,
fără ca legea să distingă în cazul în care ambii soţi au dublă cetăţenie.

Făcându-se aplicarea legii naţionale române, s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile
art. 607 din Codul de procedură civilă, conform cărora cererea de despărţenie este de competenţa
judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii
nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia
judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în
circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară, este
competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.