UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

Specializarea: Asistență Socială Anul 1 (2021-2022)

LUCRARE DE SEMINAR 
Disciplina: Introducere în sociologie I 

Fișă lectură

PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ DE INTERPRETARE A VIEŢII SOCIAL-UMANE

Coordonator științific:
Drd. Vlad Ovidiu CIOACĂ

Student:
Obleagă Ionuț Ștefan

CRAIOVA,
25.10.2021
 I. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ DE INTERPRETARE A VIEŢII
SOCIAL-UMANE

1. Definiţia şi specificul sociologiei ca ştiinţă socială

Sociologia constituie o modalitate specifică de cunoaştere sistematică şi unitară a

societăţii omeneşti. Ea studiază metodic faptele, fenomenele, schimbările şi procesele sociale,
grupurile şi colectivităţile de oameni, comportamentul acestora, relaţiile interumane şi
instituţiile, din punct de vedere al ansamblului social. Etimologic, termenul sociologie s-a
format prin asocierea cuvântului latin socius (soţ, asociat, tovarăş) şi a cuvântului grecesc
logos (teorie, ştiinţă, idee, studiu). Émile Durkheim caracteriza sociologia ca fiind “ştiinţa
instituţiilor sau a faptelor sociale”, G. Gurvitch ca “ştiinţa fenomenelor sociale totale”, A.
Touraine drept “ştiinţa acţiunii sociale”, D. Gusti ca “ştiinţa realităţii sociale”, iar Traian
Herseni o definea ca “ştiinţa societăţii în totalitatea ei”.

Sociologia analizează viaţa socială a omului sub aspectul:

· organizării microgrupale (familie, colectivitate de muncă ş.a.) şi macrogrupale

(sat, oraş, popor, naţiune, organizaţii internaţionale etc.);

· activităţilor, instituţiilor şi valorilor politice, juridice, economice, morale,

religioase, artistice, ştiinţifice şi filosofice, precum şi

· al funcţionalităţii şi evoluţiei în timp a tuturor acestora.

În concepţia anumitor autori, sociologia se poate defini:

a) în sens restrâns, ca o ştiinţă, teorie generală a socialului (acesta fiind forma
generală de existenţă a vieţii omeneşti) sau a formelor sociale ale activităţii
umane (şi nu a realităţii sociale, de care se ocupă şi alte discipline);

b) în sens larg, ca o teorie a societăţii globale (numită şi macrosociologie).

De asemenea, în structura acestei discipline ştiinţifice sunt integrate şi sociologiile de

ramură. Sociologia este o ştiinţă interdisciplinară având un scop teoretic, bazat pe rezultatele
obţinute de diversele ştiinţe sociale in analizele lor concrete şi o finalitate pragmatică,
urmărind descifrarea cât mai riguroasă a condiţiei umane pe baza cercetărilor concrete şi
ameliorarea ei, prin oferirea de soluţii menite a înlătura “stările anomice” ale societăţii (cum
le denumea É. Durkheim, creatorul şcolii franceze de sociologie şi unul dintre fondatorii de
marcă ai sociologiei ştiinţifice moderne).
Werner Sombart, economist si sociolog german susţinea că în cercetarea realității
sociale sunt posibile doua categorii de ştiinţe: sociologia(care se ocupa de examinarea
trăsăturilor generale) si istoria(care îşi focalizează atenția asupra trăsăturilor particulare).
Conform teoriei sale, dacă de exemplu, obiectul cercetării noastre este Universitatea din
Berlin atunci sa punem accentual din punct de vedere sociologic pe instituţia Universitate, iar
din punct de vedere istoric pe oraşul Berlin. Deci, definitoriu pentru Sociologie este faptul ca
examinează diferite fenomene sociale nu in sine, ci in conexiune cu alte fenomene.
Sociologia ne oferă o viziune unitara si totalizatoare asupra societăţii ca întreg si a diverselor
ei componente si activităţi. Ea este o ştiinţă teoretica si aplicativă, contribuind la rezolvarea
unor problem sociale.

2. Obiectul de studiu si scopul sociologiei

Menirea sociologiei este de a dezvălui cum este posibila convieţuirea oamenilor si

derularea activităţilor economice, politice, artistice, religioase, juridice, spirituale s.a, de a
diagnostic factorii si condiţiile ordinii sociale si de a explica ştiinţific in ce consta aceasta
ordine. Are ca scop, conform lui H.L. Ross descoperirea regularităţilor si ordinei de
desfăşurare a conduitelor umane si a semnificaţiei practicilor cotidiene care implica
coordonarea acţiunilor diferintilor indivizi. Pentru Emile Durkheim, sociologia este alcătuită
din 3 diviziuni: morfologia sociala (care descrie si explica anatomia societăţii), fiziologia
sociala (studiază manifestările vitale ale societăţii) si sociologia generala(sintetizează
concluziile analizelor particulare).
Sociologia generala are ca obiect structura, funcţiile si dinamica sistemului social
global, in timp ce sociologiile particulare se limitează la domenii determinate ale
societăţii(economic, politic, juridic s.a). Sociologia generala sau teoria sociologica se prezintă
ca o diversitate de curente, scoli, concepţii, diferite de la o epoca la alta si de la o tara la alta.
3. Problematica cercetărilor sociologice

La început sociologia a fost sensibil influenţată de gândirea si concepţiile filosofice,

astfel ca preocupările sale in secolul al XIX-lea au avut un caracter teoretic. Un interes aparte
s-a acordat problemelor legate de: înţelegerea naturii si esenţei societăţii umane; formarea si
conservarea societăţilor umane; cunoaşterea legilor evoluţiei, dezagregării si dispariţiei
societăţilor umane; clasificarea si tipologizarea diverselor societăţi umane; domeniile
constitutive si importanta lor funcţional; factorii determinant ai ordinii si dezvoltării sociale;
diverse raporturi dintre individ si stat, societate si natura, individ si societate; relaţiile dintre
diferite societăţi de-a lungul timpului; cauzele dinamismului social si criteriile de evaluare a
progresului social uman.
Mai târziu, sociologia a căpătat un caracter aplicativ, ajungând sa investigheze
fenomene precum; sărăcia,şomajul, inadaptarea sociala, delicventa, divorţul,sinuciderea s.a
Printre alte probleme cercetate de sociologie trebuiesc menţionate cele legate de stratificare
sociala, integrare socio-profesională si in munca, dezvoltarea comunităţii rurale si urbane,
relaţiile dintre diferite categorii sociale etc. Problematica sociologiei poate fi structurata într-
una generala, care tine de sociologia generala si alta particulara, specifica, care tine de
sociologiile de ramura.
In cuprinsul sociologiei întâlnim anumite teorii generale, precum si diverse cercetări
special asupra unor domenii distincte ale vieţii sociale:
A. “secţiunile referitoare la instituţii sociale”, familie, educaţie, politică, drept,
ştiinţă, ideologie, religie, artă, industrie, muncă, armată, război;

B. “secţiunile privind diferitele tipuri speciale de colectivităţi sociale, cum sunt

grupurile mici, colectivităţile locale (satul, oraşul), clasele şi păturile sociale,
categoriile profesionale etc”;

C. cercetările asupra unor procese sociale, ca, de exemplu:

a) fenomenele şi procesele dezorganizării sociale: infracţiunile, alcoolismul, prostituţia;

b) fenomenele şi procesele comunicării de masă – presa, radioul, televiziunea,

cinematograful – precum şi influenţa aşa-zisei culturi de masă asupra creaţiei;

c) procesele migrării şi mobilităţii sociale;

D. cercetări privind geneza bolilor şi condiţiile sociale ale tratamentului eficient;

E. cercetări asupra raporturilor etnice, de rasă;

F. cercetări referitoare la aspectele sociale ale proceselor demografice şi altele.

Profesorul American Alex. Inkeles, de la Universitatea din Harvard, a ajuns la o

configuraţie a temelor comune cercetărilor sociologice. Astfel sociologia generala a dezvoltat
doua teorii clasice:
 1) teoria structurilor sociale numita si teoria societăţii sau a grupurilor sociale,
care se ocupa de cercetarea grupurilor si diverselor colectivităţi umane, de
principiile arcaturii lor.

2) teoria schimbărilor sociale, care are in vedere dezvoltarea si destrămarea

diferitelor grupuri. In cadrul acestei teorii se integrează teoriile generale ale
dezvoltării si progresului social, ale regresului si destrămării colectivităţii
umane. Mai târziu acestora li s-au adăugat:

3) teoria comportării sociale a indivizilor, care a apărut la granite dintre

psihologie generală, psihologie socială si sociologie. Aceasta explică
raporturile între anumite situații sociale si reacțiile indivizilor față de acestea.

4) teoria comportării colectivităţilor omeneşti raspunde unor solicitări practice,

fiind semnificativa pentru predicţia comportamentului economic si politic al
diverselor categorii profesionale, clase sociale ori colectivităţi de oameni.

4. Funcţiile teoretice si aplicative ale sociologiei

Sociologia prezintă doua categorii de funcţii: teoretice si aplicative. Dintre funcţiile

teoretice menţionam:
1) Funcţia cognitivă, de cunoaştere a realităţii sociale pe baza unor analize care ne
conduc la cunoştinţe indubitabile.

2) Funcţia sintetizatoare, de elaborare a unor cunoştinţe pe baza valorificării

informaţiilor furnizate de propriile cercetări.

3) Funcţia previzională, de anticipare a tendințelor evoluției în viitor a societății umane.

4) Funcţia metodologica, de adunare a datelor.

Printre cele mai cunoscute funcţii aplicative ale sociologiei se numără:

1) Funcţia terapeutica,pe baza căreia sociologia formulează pe baza cercetărilor de teren

soluţii cu finalitate practica diverselor probleme sociale

2) Funcţia de control social,prin care sociologia ne oferă o imagine edificatoare asupra

stării de evoluţie a unei societăţi ori a unor domenii ale acesteia. Anchetele si
 sondajele de opinie coroborate cu interpretările acestora reprezintă cele mai frecvente
mijloace prin care sociologia îşi realizează funcţia sa de control social.

BIBLIOGRAFIE: Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, Ed. a V-a., Editura Beladi,

Craiova, 2009, Partea 1, Capitolul 1:Perspectiva sociologică de interpretare a vieţii social-
umane

I. SOCIOLOGIA CA ȘTIINȚĂ A PROBLEMELOR SOCIALE

Sociologia ca știință are un fundament: cognitiv care presupune sistematizarea

cunoștințelor despre societate și realizarea unor sinteze teoretice; axiologic, reprezentat de
idealurile unor gânditori care doreau o reconstrucție a vieții sociale pe baza unor valori;
pragmatic, care presupune intervenție operationala pentru schimbare.
Astăzi, sociologia reprezintă o componentă majoră a culturii naționale, contribuind la
explicarea schimbarilor sociale și la cunoașterea modului de raportare a oamenilor. Mai mulți
sociologi consideră ca sociologia s-a născut ca un răspuns documentat, sistematic elaborat la
problemele vieții sociale, astfel că C. Wright Mills evidenția senzația pe care o au oamenii că
viața lor este un șir de capcane și că nu pot face față dificultăților cotidiene, sentiment care
crește atunci când oamenii ies din zona de comfort.
Acest sentiment, conform lui Mills se datorează schimbărilor din interiorul societății
și totodată incapacității oamenilor de a se adapta acestora, astfel că sociologia ne apare drept
o știință a problemelor sociale. Mills face distincție între necazuri și conflicte, el consideră că
necazurile țin de caracterul, de eul si relațiile sociale ale individului uman, în schimb
conflictele depășesc viața lăuntrică și mediile locale ale individului devenind o problemă
publică. Dacă într-un oraș de 10000 de locuitori de află un singur șomer, reprezintă o
problemă individuală, un necaz, în schimb, dacă într-o țară cu 50 mil de salariați, întâlnim 15
mil de șomeri, înseamnă că avem de a face cu o problemă socială, nemaiputând fi rezolvată la
nivel personal ci la nivelul societății, al instituțiile economice și politice ale acesteia.
Sociologul român Petre Andrei, susținea faptul că știința socială reprezintă numai explicarea
fenomenelor sociale, fapt care arată că sociologul nu formulează principii de acțiune practic,
în timp ce acțiunea practica revine omului politic csre trebuie să țină seamă de principiile
sociologice.
Odată cu evoluția sociologiei s-a demonstrat faptul că studiul de teren a devenit
preponderent, comparativ cu studiul de cabinet. Mills preciza că sociologul are de îndeplinit o
sarcină atât politică cât și intelectuală, aceea de a clarifica elementele ce formează neliniștea
și indiferența contemporană. Indiferența echivalează conform sociologului, cu absența unei
cunoștințe a valorilor apreciate în societate și care sunt pe punctul de a se pierde; neliniștea e
doar o conștiință internă a unei primejdii iminente, care dacă se generalizează devine o stare
de anxietate generalizată, motiv pentru care definește epoca anilor 60 ca fiind cea a neliniștiții
și a indiferenței (această liniște și indiferență o regăsim și astăzi).
Problemele sociale (sărăcia, șomajul, sinuciderile etc.), reprezintă manifestări
perturbatoare ale vieții oamenilor dintr-o societate, a căror ameliorare ori eradicare solicită
eforturi considerabile. Sunt autori care împart problemele sociale in pozitive si negative, cele
pozitive sunt generate de necesitatea unei dezvoltări sociale, a unei perfecționări, iar cele
negative au efecte disfuncționale asupra unor domenii și activități. Unele probleme sociale
sunt cauzate de dezinteresul factorilor guvernamentali, de absența unor mijloace eficace de
control, altele sunt consecința comportamentului și a schimbării mentalității oamenilor.
Problemele generate de dificultățile funcționării unor mecanisme și instituții sociale
sunt relativ cunoscute și se poate intervenii sistematic pe perioadă mai lungă de timp, în timp
ce problemele sociale care apar accidental sunt greu de gestionat și de tinut sub control.
Printre cele mai cercetate probleme sociale din țara noastră se numără sărăcia,
criminalitatea și violența intrafamilială.
Sociologia a trezit de-a lungul timpului sentimente și atitudini contradictorii.
Pătrunderea ei ca obiect de studiu în universități a întâmpinat greutăți datorită identificării ei
cu doctrina socialistă și comunistă. Primele prelegeri universitare de sociologie în România
au fost făcute de C. Dumitrescu-Iași, sec. XIX, iar primul Manual de sociologie apartine lui
L. Gumplowicz(1885). În timpul sistemelor politice totalitare sociologia a fost ignorată, în
mare parte și datorită lipsei de specialiști.

BIBLIOGRAFIE: Otovescu, Dumitru, Sociologie generală, Ed. a V-a., Editura Beladi,

Craiova, 2009, Partea 1, Capitolul 2, pct.1: Sociologia ca știință a problemelor sociale
 II. SOCIOLOGIA ȘI CUNOAȘTEREA VIEȚII SOCIALE

1. De la știința modernă la sociologie

Domeniul uman, ca şi cel social, au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne în

secolul al XIX-lea. În științele sociale, cercetătorul este el însuși parte a realității pe care o
studiază, înțelegând transformările sociale, nu ca observator extern, ci din spațiul intern. La
începutul secolului al XIX-lea, fizica, în special mecanica cerească reprezenta un model
pentru celălalte științe, ea fiind, pentru gânditorii acelei epoci, singura modalitate de
dezvoltare a cunoașterii. Influențați de fizică, cercetătorii din alte domenii, vor să aplice
metodele de cunoaștere(cunoașterea empirica a realității) consacrate deja in fizică.

2. Fondatorii sociologiei

August Comte(1798-1857), primul dintre fondatorii sociologiei, propune termenul de

pozitivism pentru noua modalitate de cunoaștere. Pentru Comte, evoluția metodelor de
cunoaștere se identifică cu evoluția științelor. El considera că evoluția omului și a societăților
se face in mod legic, prin stadii, astfel ca nucleul teoretic al concepției sale s-a bazat pe
Legea celor trei stadii: teologic, metafizic si gandirea pozitivă. Chiar și în dezvoltarea sa
omul pare să treacă prin aceste stadii; în copilărie, adevărul este dat de credința în ceea ce
spun părinții, profesorii, în adolescență, adevărul este unul meditativ metafizic,iar la
maturitate apare stadiul pozitiv, bazat pe cunoașterea empirică. În cursul său de filozofie
pozitivă el propune, pentru noua știință, termenul de fizică socială, constituită dupa modelul
fizicii newtoniene, fiind alcătuită din două părți; de statică si de dinamică socială.
Termenul de sociologie apare datorita monetizării în epocă a termenului de fizică
socială, într-o altă accepțiune și se va impune ca numele științei care studiază societatea.
Pentru Comte sociologia reprezintă ştiinţa cea mai complexă dintre toate celelalte apărute în
istoria cunoaşterii şi, tocmai din acest motiv, o considera “regina ştiinţelor”.
Herbert Spencer(1820-1903) pleacă în demersul său de la modelul evoluționist
propus de biologie, astfel că teoria sa a mai fost denumită și darwinism social. Deși s-a
raportat la lucrările lui Darwin, teoria lui Spencer nu este una autentic darwinistă. Societățile,
în teoria lui Spencer, se comportă asemănător unor organisme: cresc, se dezvoltă,
îmbătrânesc și chiar dispar. Procesul esenţial în constituirea societăţii moderne l-a
reprezentat trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale. Modelul biologist al lui
Spencer depășește mecanismul simplist propus de Comte și se apropie mai mult de natura
socialului.
Karl Marx(1818-1883) este primul care propune un model al construcției teoretice a
sociologiei cu o bază autentic socială; el are o abordare economică; renunță la conceptul de
societate, considerat mult prea filosofic și utilizează conceptul de formatiune social-
economică; consideră legea concordanței dintre forțele și relațiile de producție ca o formă a
evoluției societale. Fiecare societate istorică, formaţiune social-economică, pentru Marx, este
caracterizată de un mod de producţie, acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei
conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. La baza dinamicii vieții sociale stă,
conform lui Marx, conflictul social; conflictul de clasă. În fiecare formațiune social-
economică există două clase aflate în relații antagonice, astfel că evoluția socială este dată de
dialectica raporturilor conflictuale dintre cele două clase.
Max Weber(1864-1920) este autorul sociologiei interpretative și condideră că
procesul de cunoaștere a vieții sociale trebuie să plece de la comprehensiune, adică de la
înțelegerea acțiunilor sociale, astfel că obiectul de studiu al sociologiei este acțiunea socială.
Acțiunea socială nu poate fi cercetată în afara înțelegerii subiective,astfel că știința socială
tebuie constituită plecând de la indivizi spre societate. Din acest motiv, metodologia sa a fost
numită şi individualism metodologic. Odată cu Weber se încheie procesul constituirii
sociologiei

3. Principalele perspective şi abordări în sociologie

Există două tipuri de abordări; obiective și interpretative, fiecare din acestea

implicând mai multe modele particulare de abordare a socialului; modele teoretice si
metodologice, care stau la baza diferitelor teorii sociologice.
Istoric, primul model, evoluționismul, aparține abordărilor obiective, cantitativiste.
Perspectiva evoluționistă a fost preferată atât de Comte, cât și Spencer, parțial si Marx și
urmărește să explice nu atât societatea cât evoluția acesteia. Evoluționismul nu raspunde
întrebărilor privitoare la natura socialului, la procesele și modalitățile în care se structurează
societatea ci celor privitoare la cum evoluează și cum se schimbă în timp realitatea socială.
Pentru majoritatea gânditorilor din secolul al XIX-lea, evoluţia era mai importantă decât
analiza proceselor şi fenomenelor sociale.
A doua perspectivă sociologică, din punct de evdere istoric, este dată de
conflictualism, Marx fiind fondatorul acesteia. La baza teoriei lui Marx stă conflictul între
clasele sociale antagoniste, cea a proprietarilor si cea a neproprietarilor de mijloace de
producție. Din acest conflict derivă mai multe conflicte. În fapt, Marx s-a inspirat din
realitatea secolului în care a trăit. Dupa Marx, conflictualismul nu a avut un impact deosebit
în sociologie. Cei mai importanți conflictualiști au fost neomarxiștii, iar Wright Mills(1916-
1962) este siungurul sociolog semnificativ istoric. Toate modelele sociologice lansate in
secolul la XIX-lea au avut aceeași soartă, fără un impact deosebit în sociologie.
Secolul XX aduce alte perspective de analiză a vieții sociale. Două dintre acestea au
făcut o carieră în știința socială: funcționalism sau structural-funcționalism, ca tip de
abordare obiectivă și interacționalism, ca tip de abordare interpretativă.
Perspectiva funcționalista a fost lansată și monetizată de marii sociologi americani
Talcott Parsons (1902-1979) și Robert K. Merton (1910-2003). Conform funcționaliștilor,
societatea este un ansamblu de structuri care îndeplinește anumite funcții. Pentru structural-
functionaliști nu contează evoluția societății sau istoria ei și cum se dezvoltă, ci doar analiza
structurilor sociale și a funcțiilor atașate acestora. Acest model de analiză este unul prolific
pentru cercetarea socială,fiind unul din modelele paradigmatice pentru multe din teoriile
sociologice lansate în secolul trecut.
Interacționalismul al cărui precursor este Charles Horton Cooley (1864-1929), care
propune în lucrarea ,,Natura umană și ordinea socială'' teoria interacționalistă (teoria sinelui
oglindă). Potrivit acestei teorii, sinele individului este format doar în interacțiune cu ceilalți.
Pentru Cooley și ceilalți interacționaliști, nu este importantă funcționarea socialului, ci modul
în care actorii sociali construiesc și își reprezintă realitatea socială.
Un alt precursor al interacționalismul este Isaac William Thomas (1863-1947), care
ne ilustrează legea definirii situației sau legea lui Thomas. Această lege spune că dacă o
situație este definită ca reală, atunci ea va deveni reală prin consecințele ei. Legea lui Thomas
a căpătat o altă formă de exprimare prin Robert Merton, în cadrul legii profețiilor care se
autorealizează: astfel, o profeție se realizează tocmai pentru că a fost făcută.
Adevăratul creator al interacționalismului este George Herbert Mead (1863-1931),
indetificat prin lucrarea sa fundamentală ,,Mind self and society'', care propune perspectiva ce
pleacă de la ideea că societatea este formată și este reductibilă la interacțiuni. Ideile teoretice
centrale ale sociologiei lui Weber sunt preluate în această lucrare însă Mead le prezintă într-o
manieră mai armonioasă.
Interacționalismului va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie două
decenii mai târziu odată cu lucrările lui Herbert Blumer (1900-1987), care dă un conținut mai
precis ideii de interacțiune. Interacționalismului va fi consacrat prin termenul de
,,interacționalism simbolic'', care alături de structuralism reprezintă cele mai importante
perspective de analiză a vieții sociale. Sintagma simbolic a fost adăugată pentru că
interacțiunile dintre oameni sunt interacțiuni în care se produc și se schimbă semnificații.
Un alt moment semnificativ în procesul constituirii și impunerii sociologiei ca
disciplină științifică îl reprezintă sociologul francez Emil Durkheim (1858-1917). Acesta a
propus și a susținut primul curs universitar de sociologie, fiind autorul primei lucrări de
sociologie, intitulată ,,Sinuciderea''.
Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren la nivelul
orașului, în anii 20' în SUA. Prima mare școală de sociologie din America este Școala de la
Chicago, ale cărei baze au fost puse de către Robert Ezra Park (1864-1944), Louis Virth
(1897-1952) și Ernest W. Burgess (1886-1966).
Școala de la Chicago a propus cercetarea comunității umane și a mediului de viață specific
acestora în mediul urban, considerând orașul un laborator social.

4. Cunoașterea comună și cunoașterea științifică. Sociologie științifică și

sociologia simțului comun
Pentru apariția unei științe sociale a fost necesară separarea metodologică de filosofia
socială. Alături de această separare este necesară asumarea unor diferențieri care pot asigura
statutul de știință unei anumite forme de cunoaștere. Cunoașterea comună este esențială
pentru dezvoltarea umană și nu poate fi înlocuită de cunoașterea științifică, însă pentru a
avansa real în cunoașterea lumii, știința a propus acest tip complementar de cunoaștere- cea
științifică. Această formă de cunoaștere este superioară celei comune pentru că: se bazează pe
evidențe verificabile, are un caracter mijlocit, este precisă, sistematică și acumulativă și este
obiectivă. Cunoașterea comună este subiectivă, aceasta fiind cea mai importantă limită a sa,
fiind dependentă de indivizii care o posedă.

BIBLIOGRAFIE: Bulai, Alfred, Concepte fundamentale în sociologie, Editura Paideia, București,

2009, Capitolul 1: Sociologia și cunoașterea vieții sociale