Sunteți pe pagina 1din 265

CICLUL I

“INVESTIŢII INTERNAŢIONALE”
CUPRINS:

NOTĂ INTRODUCTIVĂ pag.

TEMA I. INVESTIŢIILE STRĂINE – PREZENTARE GENERALĂ


1. Investiţiile străine – delimitări conceptual-metodologice. Tipuri de investitori.
2. Rolul investiţiei în economia mondială.
3. Abordări teoretice asupra factorilor de influenţă ai atractivităţii investiţionale.
4. Particularităţile şi principiile investiţiilor internaţionale în contextul industriei globale.

TEMA II. TEORII EXPLICATIVE ALE INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE ŞI


PRODUCŢIEI INTERNAŢIONALE

1. Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei.


2. Teoria avantajului de monopol sau oligopol.
3. Teoria ciclului de viaţă al produsului.
4. Teoria internalizării producţiei.
5. Paradigma eclectică a producţiei internaţionale.
6. Sinteza factorilor determinanţi ai Investitiilor străine directe.

TEMA III. REPARTIZAREA GEOGRAFICĂ A INVESTIŢIILOR STRĂINE

1. Evoluţia ISD în economia mondială şi extinderea pieţei internaţionale a ISD.


2. Tendinţele fluxurilor de ISD în ţările în devoltare şi Europa Centrală şi de Sud-Est.
3. Liberalizarea politicilor naţionale privind ISD.

TEMA IV. CORPORAŢIILE TRANSNAŢIONALE – ELEMENT ACTIV AL


INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE

1. Corporaţia transnaţională – delimitări conceptual-metodologice.


2. Etapele dezvoltării, dimensiunea internaţională şi specificul STN în economia mondială.
3. Tipologia şi modelele corporaţiilor transnaţionale.
4. Gradul de transnaţionalizare a întreprinderilor multinationale.
5. Evoluţii în strategiile organizaţionale ale transnaţionalelor.

TEMA V. MOTIVAŢII ŞI STRATEGII DE EXPANSIUNE ALE CTN

1. Motivaţii corporatiste de realizare a investiţiilor străine directe


2. Strategii de expansiune în străinătate ale corporaţiilor transnaţionale

TEMA VI. EFECTELE STN ŞI ISD ÎNTR-O LOGICĂ DE DEZVOLTARE A

2
COMPETITIVITĂŢII ECONOMIILOR

1. Analiza interdependenţelor dintre efectele ISD, efectele STN şi dinamica competitivă a


ţărilor în tranziţie.
2. Importanţa transferului internaţional de tehnologie şi reacţiile politicilor asupra acestui
process.

TEMA VII. RISCURILE ASOCIATE INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE ALE


CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE ŞI CLIMATUL INVESTIŢIONAL

1 Tipologia riscurilor aferente investiţiilor străine directe.


2 Abordare integrată a riscurilor pentru corporaţiile transnaţionale.
3. Abordări conceptuale asupra climatului investiţional în vederea diminuării riscurilor
aferente investiţiilor străine directe.

4. Aspecte analitice aferente proceselor investiţionale în contextul procesului de globalizare

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

TEMA I. INVESTIŢIILE STRĂINE – PREZENTARE GENERALĂ

1. Investiţiile străine – delimitări conceptual-metodologice. Tipuri de investitori.


2. Rolul investiţiei în economia mondială.
3. Abordări teoretice asupra factorilor de influenţă ai atractivităţii investiţionale.
4. Particularităţile şi principiile investiţiilor internaţionale.

1. Investiţiile străine – delimitări conceptual-metodologice. Tipuri de investitori.

Investiţiile străine, în cadrul unei industrii globale, constituie factorul-cheie fără participarea
căruia procesul producţiei internaţionale ar fi fost imposibil.

3
Într-un volum şi o structură corespunzătoare, investiţiile asigură înlocuirea şi modernizarea
tehnicii şi tehnologiilor, sporirea producţiei şi ofertei de bunuri, îmbunătăţirea calităţii şi
competitivităţii acestora, crearea de noi locuri de muncă şi nu în cele din urmă, creşterea calităţii vieţii.
Pornind de la aceste considerente, fiecare agent economic şi fiecare economie naţională construieşte
într-un mod explicit şi implicit o strategie a dezvoltării economice în cadrul căreia investiţiile au un rol
precumpănitor.
În plan teoretic, investiţia constituie un plasament pe termen lung pentru care se prezumă efecte
favorabile; o alocare de resurse, de capitaluri economisite, în activităţi profitabile, în speranţa
recuperării lor pe seama veniturilor viitoare, superioare; o modificare a patrimoniului generată de
realizarea unor imobilizări corporale, necorporale şi chiar financiare; un proces economic complex,
generator al altor procese (de exploatare, de producţie, prestaţii etc).
În plan practic, tot ceea ce întreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-şi depăşi
„condiţia” statică, deci într-un context temporal dinamic înseamnă, în fapt, investiţie, fiind vorba despre
orice efort de creştere şi instruire a tinerei generaţii, de formare a forţei de muncă constituie o investiţie
continuă. Construcţiile de case, de fabrici, de întreprinderi, de şcoli şi spitale, achiziţiile de bunuri
pentru folosinţă îndelungată, achiziţiile de titluri şi active financiare etc. constituie forme concrete,
reale şi diversificate ale investiţiilor1.
În general, în literatura de specialitate dedicată aspectelor financiare ale funcţionării economiei,
noţiunea de investiţii sau cheltuieli de investiţii a fost şi este interpretată diferit şi utilizată cu mai multe
sensuri. Acest concept este tratat fie destul de îngust şi contradictoriu, fie atribuindu-i-se semnificaţii
destul de ample şi expansive.
Astfel, în sens restrîns, investiţiile pot fi definite ca “totalitatea cheltuielilor efectuate cu scopul
creării, achziţionării de noi fonduri fixe, perfecţionării sau reconstruirii fondurilor fixe existente, pentru
o perioadă lungă de timp”2, ea “reprezintă un adaos la capital sau la patrimoniul personal existent,
rezultat din folosirea unei părţi a economiilor obţinute din activitatea perioadei respective, indiferent
dacă se referă la elementele de capital fix sau circulant, la capitalul lichid sau la bunurile aflate în
proprietatea menajelor”; investiţiile deci “reprezintă utilizarea economiilor pentru crearea de bunuri de
capital şi/sau stocuri de capital”3. Printre unii economişti acţiunea de investire s-a impus ca achiziţie de
bunuri de echipament în scopul măririi capacităţii de producţie numită formare de capital fix şi sporirea
stocurilor de capital.

1
Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 12
2
Stănescu C., Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 658
3
Angelescu C., Stănescu I., Economie politică: elemente fundamentale, Editura Oscar Print, Bucureşti 2002, p. 223

4
O asemenea definire este dată de economiştii ce abordează în special latura macroeconomică a
investiţiilor, fiind atribuită de fapt investiilor de capital, ce constituie suportul material al creşterii
economice şi al dezvoltării social-culturale a naţiunii.
Sensul mai amplu, întîlnit în monografiile economiştilor ce tratează mai mult latura
microeconomică, afirmă că investiţiile implică efort prealabil (financiar, material, de muncă) dar, ca o
consecinţă, se scontează obţinerea unor efecte multiplicatoare (tehnico-materiale, financiare şi sociale).
Astfel, „investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul prezent pentru un (posibil şi incert)
consum viitor”4. Latura definitorie a acestui concept, în această abordare, este sacrificiul făcut
întotdeauna în speranţa că acel consum viitor va fi mai mare decît cel sacrificat în prezent. Se observă
existenţa unor două atribute în joc: timpul şi riscul. Sacrificiul are loc în prezent şi este sigur.
Recompensa pentru el vine mai tîrziu şi mărimea ei este incertă.
P. Samuelson face chiar o distincţie între investiţiile ca noţiune percepute de economişti şi de
populaţie, menţionînd că „pentru economişti, investiţiile reprezintă întotdeauna cheltuieli fizice, reale
de capital, spre deosebire de majoritatea populaţiei, pentru care investiţiile sunt simple schimbări în
conturile sale, cumpărări de acţiuni sau deschideri de conturi de economii”5.
De fapt, pe parcursul dezvoltării gîndirii economice, interpretarea acestui concept de către
economiştii de vază a depins în mare parte de nivelul cercetării şi abordării vieţii economice. Astfel,
doctrinele economice ce au abordat mai mult latura macroeconomică, au atribuit investiţiilor conceptul
mai restrîns al acestora, adică cel ce ţine de investirea în stocuri de capital, iar economiştii ce au acordat
o mai mare atenţie microeconomiei au privit investiţiile mai larg, ca fiind renunţarea la sursele băneşti
lichide actuale, în speranţa obţinerii unor avantaje viitoare.
Printre economiştii care tratează problemele macroeconomice, acţiunea de investire s-a impus ca
achiziţie de bunuri de echipament în scopul măririi capacităţii de producţie, numită în prezent
formare brută de capital. Ei nu includ în această categorie achiziţionarea de active financiare,
deoarece prin aceste cheltuieli se schimbă doar dreptul de proprietate şi nu contribuie cu nimic la
creşterea capitalului şi a avuţiei societăţii6. Formarea brută de capital constituie de fapt investiţiile
brute, care sunt parte componentă a produsului intern brut, calculat după metoda utilizării finale:
PIB = Cpv + Cpb + FBC + Expn
unde:
Cpv – consumul privat,
Cpb – consumul public,
4
Munteanu C., Vâlsan C., Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 1
5
Samuelson P., Economics, New York, 1989, p. 204
6
C. Gogoneaţă, A Gogoneaţă, Economie politică. Teorie micro şi macroeconomică,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 171

5
FBC – formarea brută de capital,
Expn – exportul net.
În teoria macroeconomică, la noţiunea de spor al capitalului se referă cheltuielile ce ţin de
investiţii capitale brute, adică formarea brută de capital fix (FBCF) şi variaţia stocurilor (∆ S):
FBC = FBCF + ∆ S = Ib + ∆ S = In + A + ∆ S
Deci investiţiile sunt cheltuielile care sunt destinate, pe de o parte, menţinerii stocului de capital
(adică a mijloacelor utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor), şi pe de altă parte,
creşterii acestui stoc de capital. Adăugările totale la stocul de capital, adică cele pentru refacerea,
amortizarea (A) şi cele pentru creşterea stocului de capital, reprezintă investiţiile brute (Ib). Iar
cheltuielile realizate numai pentru creşterea netă a stocului de capital într-o perioadă de timp reprezintă
investiţiile nete (In)7. În ce priveşte variaţia stocurilor, parte componentă a formării brute de capital,
aceasta reprezintă diferenţa între intrările în stocuri şi ieşirile din stocuri în perioada de calcul. În
stocuri se includ toate bunurile care nu fac parte din capitalul fix şi care se găsesc, la un moment dat în
posesia unităţilor producătoare.
În plan contabil investiţiile constituie o imobilizare în bunuri mobile sau imobile, corporale sau
necorporale achiziţionate ori create pentru o entitate economică, durabile, respectiv: imobilizări legate
de exploatare, imobilizări în afara exploatării. Se apreciază, de asemenea, că în economia de piaţă,
investiţia constituie plasament de capital în active diverse, indiferent de durata şi scopul deţinerii lor,
inclusiv în scop speculativ.
Economistul P. Masse8 prin investiţie desemnează „toate actele de transformare a mijloacelor
financiare în bunuri concrete şi rezultatele acestor acţiuni”. In această concepţie noţiunea de investiţii
se delimitează prin următoarele elemente:
- subiect, adică persoana (fizică sau juridică) care investeşte;
- obiect, respectiv construcţia, echipamentele, utilajele pentru care se iniţiază investiţia;
- cost, adică efortul financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv;
- efecte, concretizate în rezultate, valori materiale, economice şi financiare care urmează a fi
obţinute în viitor, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.
Astfel: „investiţia reprezintă renunţarea la sursele băneşti lichide contra speranţelor unor resurse
viitoare etalate în timp”9; o condiţie a progresului social, care se „realizează prin renunţarea la
consumarea imediată, în favoarea unui consum ulterior”10.
7
Băcescu-Cărbunaru A., Analiza macroeconomică, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 232
8
Masse P., Le choix des investissments, Paris, Dunod, 1959, p. l .
9
Aftalion F., ş.a., Theorie financiere de l'entreprisse, P.U.F., Paris, 1974, p. 85
10
Rueff J., L 'age de l'inflation, Editura Payot, Paris, 1964, p. 83.

6
Abordarea conceptului de investiţie cu sensul său restrâns este frecventă în planul teoriei şi, cu
atât mai mult, al practicii economice. Într-adevăr, în sens restrâns, investiţiile în economia unei ţări au o
sferă de extindere marcată prin scop şi mijloace. Scopul evidenţiază faptul că investiţiile presupun
mutaţii (înlocuire, sporire) ale unor elemente de patrimoniu de natura mijloacelor de muncă cu
deosebire a mijloacelor fixe. Dar contextul tranziţiei la economia de piaţă implică analiza unor noi
aspecte, conturîndu-se argumente privind oportunitatea extinderii acestui concept:
a) prin înglobarea unor cheltuieli asimilate investiţiilor, având aceeaşi sursă de finanţare chiar
dacă nu produc mutaţii cantitative în structura şi volumul mijloacelor fixe;
b) prin cerinţa înglobării în acest concept a investiţiilor intelectuale care pot avea, sau nu, aceeaşi
sursă de finanţare cu investiţiile materiale (propriu-zise) întrunind următoarele trei condiţii: produc
modificări de comportament; contribuie la o acumulare de patrimoniu şi conduc la creşterea capacităţii
de producţie. În esenţă se au în vedere cheltuieli de cercetare-dezvoltare pentru informatizare,
implantarea logisticii comerciale a firmei, formarea profesională şi studii de diagnoză, prognoză şi
fezabilitate;
c) prin luarea în considerare a investiţiilor financiare, făcînd referire la investiţiile de natura
plasamentelor în acţiuni, cumpărarea de obligaţiuni şi titluri de valoare etc.
Sfera de cuprindere a conceptului de investiţie este marcată şi prin mijloacele de realizare, de
înfăptuire a lor. În esenţă, principalul mijloc de realizare a oricărei investiţii îl constituie cheltuiala unor
sume băneşti. Investiţia are ca mijloc de înfăptuire realizarea unor lucrări, efectuarea unor plasamente
financiare cu efecte de lungă durată sau pur şi simplu efectuarea unor cheltuieli de natură investiţională
prin sursa de finanţare ori prin efectele generate asupra patrimoniului firmei.
Indiferent de sensul larg sau restrâns al abordării conceptului de investiţie şi de relativa diversitate
a punctelor de vedere şi opiniilor formulate, pot fi desprinse câteva trăsături comune ale investiţiilor,
care prezintă interes şi anume11:
a) Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti indiferent
dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau dimpotrivă plasamente
in acţiuni, titluri şi hârtii de valoare.
b) Orice investiţie înseamnă efort, sub multiple aspecte, dar în urma căruia se scontează efecte
diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a cărui realizare rămîne incertă.
c) Orice investiţie implică „dezafectarea” temporară, dar certă, a unor resurse curente (materiale,
financiare, de muncă) al căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete viitoare.

11
Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 17

7
Internaţionalizarea crescîndă a vieţii economice a făcut ca, în cadrul domeniilor de cercetare
economică, domeniul investiţiilor internaţionale să aibă o pondere mereu în creştere. Aceasta se
datorează faptului că investiţiile constituie un mijloc important, prioritar în creşterea şi perfecţionarea
capitalului fix care, în ultimă instanţă, împreună cu alte resurse naturale, conturează, prefigurează
specificul structural al unei economii. Pe această bază se poate asigura o perfecţionare a structurii
economice şi o îmbunătăţire continuă a proporţiilor dintre ramurile tradiţionale şi cele cu rol important
în promovarea progresului tehnic, o corelaţie mai strînsă între modernizarea fondurilor fixe şi
extinderea celor existente.
Sporirea gradului de competitivitate atît la nivel de firmă, cît şi la nivel de economie naţională,
implică utilizarea în procesele tehnologice a unor utilaje de înalt nivel tehnic şi cu productivitate
sporită, ceea ce obligă agenţii economici să apeleze, fie la achiziţionarea de utilaje din import, fie să
stabilească relaţii contractuale de investiţii cu anumiţi parteneri străini, care să contribuie cu aducerea
acestor utilaje drept contribuţie la investiţia respectivă.
Izvorul principal pentru realizarea investiţiilor îl constituie sursele interne. Totuşi, faţă de ritmul
cu care se cere a fi realizată modernizarea producţiei şi tehnologiilor, precum şi faţă de necesitatea
dezvoltării şi adaptării producţiei şi tehnologiilor la exigenţele participării la schimburile economice
internaţionale, nu sunt întotdeauna suficiente mijloace investiţionale, precum şi tehnologii adecvate
disponibile de provenienţă autohtonă, în raport cu nevoia valorificării unor resurse naturale şi cu cerinţa
realizării unor obiective privind dezvoltarea şi modernizarea unor ramuri. Deoarece nevoia de capital şi
de investiţii în condiţiile globlizării se ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice actuale, în
special în ţările în tranziţie, se impune apelarea la capital străin, sau altfel spus la investiţii străine.
În sens larg, investiţiile străine pot fi considerate fluxuri financiare şi de resurse, care
traversează graniţele juridice şi economice ale statelor. C. Munteanu denumeşte investiţiile realizate
cu capital străin ca fiind investiţii internaţionale. După el, formele investiţiilor internaţionale
reprezintă modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie internaţională, adică
ori de câte ori:
a) cumpără acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară;
b) cumpără obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;
c) construieşte „pe loc gol” o societate nouă („greenfield investments”) sau deschide o filială într-
o altă ţară;
d) acordă un credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic străin
ce operează pe propria piaţă;
e) preia (achiziţionează) o firmă străină sau fuzionează cu o firmă străină;
8
f) participă cu capital investiţional la constituirea de societăţi mixte;
g) încheie contracte internaţionale de leasing sau franchising.
De aici autorul deduce definiţia termenului de investiţie internaţională, considerînd-o ca fiind
acea investiţie care încorporează un element de extraneitate.
Materialele Fondului Monetar Internaţional definesc investiţiile străine ca fiind acele „investiţii
ce sunt efectuate pe termen lung de rezidentul unei ţări într-o întreprindere – rezident al altei ţări.
Investiţiile pe termen lung presupun existenţa relaţiilor de lungă durată între investitor şi întreprindere
şi influenţa considerabilă a investitorului asupra conducerii acestei întreprinderi”. Din definiţia dată
se poate sesiza de fapt esenţa investiţiilor străine directe, care presupun deţinerea puterii de decizie şi
control a investitorului asupra obiectului investiţional, nefiind abordate investiţiile străine de portofoliu.
În funcţie de raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor există două tipuri de investiţii
internaţionale – directe sau de portofoliu.
Atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi
decizie asupra activităţii agentului receptor, este vorba despre o investiţie directă. În restul cazurilor,
când investiţia nu presupune stabilirea unui asemenea raport, este vorba despre o investiţie de
portofoliu.
Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur
financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu
investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze agentul receptor, pe lângă fluxul
financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o consistenţă reală: fluxuri de tehnologie,
fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.
De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri este foarte
dificilă. Între investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă „gri”, în care cu greu se poate desluşi
frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie achiziţionarea de acţiuni pe piaţa financiară
internaţională. Deoarece pachetul de control al acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul
acţiunilor, ci variază de la caz la caz, investiţia, la rândul ei, se va încadra în unul sau altul din tipurile
menţionate12.
Într-un raport al UNCTAD (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare), care
organizează sistematic studii cu privire la extinderea investiţiilor străine în diferite regiuni şi la
impactul lor asupra dezvoltării economiilor receptoare de investiţii, investiţia străină directă (ISD)

12
De exemplu, reglementările şi statisticile din SUA cuprind în categoria investiţiilor directe toate tranzacţiile care trec dintr-un
patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de către o firmă. În Franţa, procentul este de 20%, iar în Germania de 25%. În
general, mărimea pachetului de control al acţiunilor variază invers proporţional cu dimensiunea firmei şi numărul de acţiuni emise de ea.

9
este definită ca fiind o relaţie pe termen lung care reflectă interesul de durată al investitorului şi
posibilitatea reală de a controla entitatea situată în ţara străină, unde face investiţia.
Fluxurile de investiţii străine directe se constituie în resurse financiare dirijate spre o anume
localizare investiţională internaţională, care permit firmei emitente să dezvolte operaţiuni asupra cărora
deţine puterea de decizie şi control. Fluxurile financiare respective, indiferent dacă îmbracă forma de
capital, profituri reinvestite sau împrumuturi acordate de firma-mamă sunt însoţite de transferul unui
pachet de resurse tehnologice, manageriale, informaţionale etc. Analiştii tind să considere că aceste
inputuri calitative sunt, în termeni relativi, mult mai importante decît influxul financiar propriu-zis.
Tipuri de investitori
Economistul american W. Sharpe susţine că oamenii de afaceri americani obişnuiesc să-şi
eticheteze prietenii drept „investitori”, iar duşmanii drept „speculatori”. Sunt economişti care susţin că
nu există vreo diferenţă de esenţă între aceste două categorii, totuşi speculatorul se prezintă printr-un
comportament specific:
- speculatorul are o atitudine diferită faţă de risc, în comparaţie cu investitorul obişnuit: primul
este atras puternic de investiţiile cu risc deosebit de mare, cel de-al doilea preferă un risc cît mai scăzut;
- speculatorul mizează pe un profit anormal de mare, corespunzător cu riscul pe care şi-l
asumă , în timp ce investitorul obişnuit contează pe un profit normal de mare;
- speculatorul acţionează mai mult pe termen scurt, în timp ce pentru o investiţie obişnuită
orizontul de timp este relativ mai mare;
- majoritatea agenţilor economici consideră că informaţiile şi semnalele furnizate de către piaţă
sunt corect iterpretate de către toţi, speculatorul însă crede că are un avantaj informaţional faţă de
ceilalţi, anticipînd o evoluţie pe care alţii nu o pot întrevede. Speculaţia este deci încercarea de a
fructifica acest prezumat avantaj de informaţie, astfel speculatorulface un „arbitraj de informaţie”.

2. Rolul investiţiei în economia mondială.

Investiţiile au un puternic efect de antrenare atît în interiorul economiilor naţionale, cît şi în


cadrul economiei mondiale; efectul investiţiilor se manifestă atît în plan economico-social, cît şi în plan
tehnico-ştiinţific şi cultural.
Efectele scontate ale activităţii investiţionale au influenţe determinante asupra dezvoltării
economiei unei ţări din multiple puncte de vedere. Prin efectul lor benefic, se creează şi se asigură o
strînsă corelaţie între procesul de producţie, repartiţie, schimb şi consum. Investiţiile contribuie la
dezvoltarea continuă şi în lanţ a legăturilor dintre ramurile şi sectoarele economice. În ansamblul lor,
10
investiţiile au un efect multiplicator asupra activităţii economice a unei ţări, antrenînd şi dezvoltînd
relansarea economică, fapt care conduce la sporirea profiturilor agenţilor economici şi implicit la o
contribuţie sporită a acestora, prin majorarea cuantumului bazei impozabile, faţă de bugetul statului.
Efectul multiplicator al investiţiilor rezidă şi în aceea că dezvoltarea unei anumite ramuri
industriale necesită creşterea corespunzătoare şi a altor ramuri şi subramuri, care contribuie la
susţinerea şi dezvoltarea acesteia.
Se poate aprecia că investiţiile constituie un factor activ ce asigură implimentarea tuturor
soluţiilor de tehnică şi tehnologie avansată pentru economia ţării, creîndu-i posibilitatea de a deveni
competitivă pe pieţele externe.
Rolul şi funcţiile investiţiilor în asigurarea creşterii economice a fost abordat de diverse doctrine
economice şi dezvoltat în timp în diverse modele de creştere economică. Conceptul de creştere
economică presupune sporirea cantitativă a activităţilor şi rezultatelor acestora în ansamblul economiei
naţionale, în strînsă legătură cu factorii care contribuie la această sporire13.
Creşterea economică poate fi realizată numai prin sporirea potenţialului productiv. Acesta însă
sintetizează efortul întregii economii naţionale şi este determinat de volumul disponibil al factorilor de
producţie şi de nivelul eficienţei utilizării acestor factori. Potenţialul productiv se formează şi se
dezvoltă prin acumularea de capital uman şi material, deci prin investiţii economice, iar rata sa de
creştere reflectă posibilităţile de sporire a producţiei reale14.
Procesul de creştere economică este unul de adaptare reciprocă a cererii şi ofertei agregate, fiind
astfel abordat prin prisma modificării potenţialului de producţie a ofertei agregate sau prin prisma
producţiei reale. În contextul primei abordări procesul de creştere economică este susţinut de factorii
ofertei agregate, iar în cel de-al doilea context, de factorii cererii agregate. Generatoare de utilităţi de
consum şi de capital de producţie, cererea globală efectivă este cea care determină agenţii economici să
producă bunuri materiale şi servicii în funcţie de anticipările pe care le fac cu privire la vînzarea
acestora. Generatoare de venituri de consum, economii şi investiţii, oferta globală efectivă susţine
cererea globală efectivă, asigurîndu-i atît utilităţi necesare, cît şi mijloace băneşti pentru realizarea lor
reală în cadrul tranzacţiilor economice.
Creşterea economică prin ofertă depinde, în principal, de următorii factori: munca, exprimată
prin numărul total al lucrătorilor (L), capitalul (K), inovarea tehnologică (T). Comensurarea influenţei
acestor trei variabile exogene asupra creşterii economice, care poate fi exprimată prin venitul naţional

13
Vasilescu I., Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 1995
14
C. Gogoneaţă, A Gogoneaţă, Economie politică. Teorie micro şi macroeconomică,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 185

11
(Y), se face de regulă, cu ajutorul funcţiei de producţie. În această situaţie funcţia macroeconomică de
producţie este:
Y = f (L,K,T)
Creşterea volumului factorilor utilizaţi şi avantajele tehnologice contribuie la creşterea producţiei.
Ecuaţia următoare reflectă dependenţa ratei de creştere a producţiei de ratele de creştere şi de structura
în care se combină aceştia la un moment dat:
∆ Y/Y = a∆ L/L + (1-a)∆ K/K + ∆ T/T
unde: ∆ Y/Y – ritmul de creştere a producţiei,
∆ L/L – ritmul de creştere a volumului de muncă,
∆ K/K – ritmul de creştere a volumului de capital,
∆ T/T – ritmul de creştere a progresului ethnic,
a şi (1-a) – exprimă ponderea din venitul naţional care revine muncii şi respectiv capitalului.
Ritmul inovării tehnologice se reflectă nemijlocit în creşterea productivităţii globale a primilor
doi factori, şi implicit în creşterea producţiei reale. Aşadar, într-o perioadă determinată de timp,
inovarea tehnologică determină o creştere a productivităţii globale a unei oferte date de capital şi
muncă, devenind un factor direct de multiplicare a venitului naţional.
Principiul acceleratorului.
Procesul creşterii economice prin cererea agregată a fost analizată prin intermediul
principiului acceleratorului, formulat pentru prima dată de A. Aftalion (preluat mai tîrziu de J. M.
Keynes, S. Kuznets, R. F. Harrod şi P. Samuelson), potrivit căruia venitul naţional se majorează ca
răspuns la creşterea cererii agregate. Deoarece creşterea cererii de bunuri de consum atrage după sine
sporirea producţiei şi ridicarea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în ramurile care produc
aceste bunuri. La un moment anumit stocul de capital devine insuficient şi apare necesitatea efectuării
de investiţii noi pentru a face faţă cererii suplimentare de bunuri de consum, intrînd în acţiune
principiul acceleratorului. Dacă acceleratorul este notat cu A, în urma sporirii cererii de bunuri de
consum, acesta va fi prezentat astfel:
∆I
A= , iar ∆I = A ⋅ ∆C
∆C
unde:
∆ I – sporul de investiţii,
∆ C – sporul cererii de bunuri de consum.

12
Acest principiu explică faptul că o variaţie a cererii de bunuri de consum antrenează o
modificare şi mai mare a investiţiilor în economie, după care în mod corespunzător sporesc vînzările
firmelor. La început creşterea autonomă a investiţiilor este cea care dezvoltă producţia şi sporeşte
consumul, pentru ca treptat, aceste creşteri împreună cu anticipările pe care le generează, să contribuie
la încurajarea investiţiilor. În acelaşi timp, sporurile de venit obţinute în urma vînzărilor antrenează o
nouă cerere de bunuri de consum care, la rîndul său, determină întreprinderile implicate să-şi
restructureze şi modernizeze capacităţile de producţie, prin noi investiţii.
Însă mărimea acceleratorului în economie este greu de anticipat şi, cu atît mai mult, de
cuantificat,dacă se au în vedere că apar o serie de factori:
- deoarece o serie de întreprinderi au capacităţi de producţie neutilizate sau care dispun de
stocuri, există posibilitatea de a răspunde cererii suplimentare apărută pe piaţă fără a
realiza investiţii suplimentare;
- decizia de a investi, la nivel microeconomic, depinde de anticipările întreprinderilor cu
privire la creşterea viitoare a cererii de consum, fapt deosebit de dificil de realizat;
- chiar dacă capacităţile de producţie sunt amortizate, unele pot fi utilizate şi după
expirarea perioadei normale de funcţionare, existănd posibilitatea de sporire a producţiei
chiar fără investiţii;
- producătorii de bunuri investiţionale, pe termen scurt, nu se pot adapta promt şi în toate
cazurile la cererea suplimentară de bunuri investiţionale, ceea ce poate bloca procesul
creşterii imediate a producţiei;
- planificarea anticipată a investiţiilor de către întreprinzători, face ca uneori activitatea
investiţională să nu să se poată adapta, pe termen scurt, la ajustările impuse de evoluţia
cererii la bunurile de consum.
În mod general, majoritatea doctrinelor economice consideră că investiţiile, fiind un mijloc de
sporire a capitalului tehnic, au un efect direct asupra producţiei, ocupării forţei de muncă şi a
veniturilor, favorizând sporirea lor într-o etapă viitoare. În procesul investiţional se formează relaţii
determinate între volumul investiţiilor şi sporul de producţie sau venit datorat acestora, avînd un impact
nemijlocit asupra ratei de creştere economică.
Principiul multiplicatorului (modelul lui Keynes).
Aceste relaţii sunt exprimate în special de multiplicatorul investiţiilor sau principiul
multiplicatorului, inventat de R. F. Kahn în 1931 şi folosit pe larg de Keynes în lucrarea sa de bază
„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, pe fondul unor serioase distorsiuni

13
economice şi sociale, cu care se confruntau economiile naţionale şi care au culminat cu criza
economică din 1929-1933.
Multiplicatorul lui Kahn se sprijină pe conceptul de „cheltuială” şi exprimă sporul de venit indus
de creşterea cheltuielilor de investiţii. Multiplicatorul arată de câte ori este mai mare sporul de venit
adus de un spor al investiţiei.
Dacă multiplicatorul este notat cu K, în urma sporirii investiţiilor obţinem:
∆Y
K =
∆I , iar ∆Y = K ⋅ ∆I

unde:
∆Y - sporul de venit
∆I - sporul de investiţii.
Investiţiile suplimentare – prin efectul lor asupra producţiei, ocupării forţei de muncă, cererii de
bunuri de consum şi de bunuri de capital – atrag o creştere a venitului de K ori mai mare decît sporul
investiţiilor.
Keynes a introdus în analiza multiplicatorului conceptul de înclinaţie marginală spre consum (c')
şi de înclinaţie marginală spre economii (s'), pentru a demonstra cum se repartizează venitul între
consum şi investiţii în scopul realizării unei anumite creşteri economice, marcată, în analiza sa, de
creşterea ocupării. În acest sens, Keynes afirmă că „multiplicatorul ne spune cu cât trebuie mărită
folosirea mîinii de lucru încât să dea naştere unui spor de venit real suficient de mare pentru a
determina populaţia să facă economii suplimentare necesare; el este o funcţie de înclinaţiile
psihologice ale populaţiei”15.
Încorporarea în analiză a înclinaţiilor psihologice, exprimate de c' şi s', a condus la determinarea
multiplicatorului investiţiilor (K) în funcţie de acestea:
∆Y 1 1
K = = =
∆Y − ∆C ∆C 1 − c'
1−
∆Y
1
care devine :
s'

Deci K este inversul înclinaţiei marginale spre economii (s'). Cu cît sunt mai ridicate cheltuielile
suplimentare de consum, cu atât este mai mare K şi invers, cu cât se economiseşte mai mult din venitul
suplimentar, cu atât K corespunzător este mai redus.

15
J. M. Keynes, „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, p. 144

14
Mecanismul multiplicatorului oferă posibilitatea determinării sporului de venit care rezultă din
creşterea investiţiilor. Este foarte important de subliniat faptul că efectul multiplicatorului este acelaşi
şi în cazul unei reduceri a investiţiilor în sens negativ însă.
Pentru Keynes şi discipolii săi, această constatare a avut o importanţă crucială. Keynes răstoarnă
toate canoanele de până atunci, afirmând faptul că: „Statul poate să intervină în timpul recesiunii
pentru a grăbi relansarea economică. De ce să aşteptăm atîta vreme şi să îndurăm atîtea suferinţe,
pînă când economia se va însănătoşi singură?”. Keynes respinge ca greşită, legea Say, susţinînd că
echilibrul economic nu se stabileşte în mod automat. Sistemul economic capitalist, scrie el, „pare a fi
capabil să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de activitate
subnormală, fără să se manifeste vreo tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire totală”.
Pînă la Keynes însă, economiştii clasici recomandau statului să nu intervină prin politici
economice discreţionare, nici în timpul recesiunii, nici în timpul expansiunii economice, motivând că
pe termen lung economia se va autoregla (este vorba despre legea debuşeelor sau legea lui J. B. Say
care a analizat circuitul economic, ajungînd la concluzia că în condiţiile economiei de piaţă crizele
generale de supraproducţie sunt imposibile).
Elementul de rezistenţă, în jurul căruia vor gravita mai tîrziu toate politicile dirijiste, este
investiţia. Datorită efectului de multiplicator al investiţiei, intervenţia statului poate fi eficientă.
În perioadele de recesiune, orice stimulare a investiţiilor induce un efect amplificator de
relansare economică. În perioadele de expansiune, „supraîncălzirea” economiei poate fi evitată prin
descurajarea investiţiilor. În majoritatea terapiilor dirijiste pe care keynesiştii le recomandă,
instrumentele fiscale joacă un rol cheie. Nici politicile de intervenţie monetară nu sunt dispreţuite, dar
ele sunt mai puţin eficiente in aceste circumstanţe. Iată de ce, din perioada postbelică pînă în prezent,
foarte multe dintre statele lumii au acordat o atenţie deosebită politicilor statului în domeniul
investiţiilor.
Avînd în vedere importanţa pe care o reprezintă investiţiile, ca suport material al creşterii
economice, în literatura economică se prezintă un număr important de modele macroeconomice care
abordează corelaţia directă dintre investiţii şi creşterea economică sau indirect prin intermediul
capitalului fix. Pe lîngă principiul acceleratorului şi multiplicatorului, mai există un şir de modele ce
abordează această corelaţie cum sunt modelul lui R. F. Harrod, E. Domar, I. B. Clark şi R. Solow prin
prisma impactului pe care îl au investiţiile asupra creşterii economice16.
Modelul lui R. F. Harrod (coeficientul capitalului).

16
Vasilescu I., Românu I., Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 314-334

15
Considerat unul din creatorii teoriei creşterii economice, adept şi continuator al teoriei
keynesiste, R. F. Harrod consideră că între capitalul în funcţiune şi veniturile realizate, în condiţiile
unui progres tehnic neutru şi a unei rate a dobînzii neschimbate, există un raport constant. Relaţia care
exprimă această legătură numită coeficientul capitalului b se calculează astfel:
K
b=
V ,

unde:
K - reprezintă capitalul în funcţiune,
V – venitul realizat.
Prin acest model Harrod demonstrează că sporul de capital din anul curent va duce la creşterea
venitului în anul următor, care la rîndul său va asigura un nou spor de capital. O dată stabilit b,
coeficientul capitalului, poate fi determinat volumul investiţiilor necesare pentru obţinerea unui anumit
venit V, folosind relaţiile:
K=b·V
Această relaţie este privită integralist, marginalist ea va deveni:
∆ K=b·∆ V
iar ∆ K = I, deci: I = b · ∆ V
unde:
∆ K - reprezintă creşterea capitalului de la un an la altul,
I - investiţiile necesare pentru obţinerea venitului V.
Deci modelul elaborat de Harrod ne arată că un anumit volum de investiţii (I) determină o
creştere corespunzătoare a venitului (∆ V).
În ceea ce priveşte capitalul unui agent economic, acesta se împarte în capital bănesc, folosit
pentru cumpărarea unor utilaje, materii prime, plata salriilor etc., şi capitalul productiv, care constituie
forma naturală a capitalului avansat şi deci materializat în maşini, utilaje, instalaţii de lucru etc. În acest
caz condiţiile la care se referă Harrod sunt îndeplinite numai pentru o perioadă scurtă de timp deoarece
progres tehnic neutru practic nu există, promovarea progresului tehnic realizîndu-se în mod continuu,
iar ratele dobînzilor se modifică în mod simţitor de la o perioadă la alta. Cu toate acestea, aplicarea
acestui model are rezultate bune, dacă se calculează pentru o perioadă de 4-5 ani, mai ales în condiţiile
unei economii stabile, dinamică în care se asigură o modernizare şi restructurare continuă, dar fără
crize economice şi salturi, cum sunt inflaţia, şomajul şi blocajul economic.
Modelul lui E. Domar (productivitatea investiţiilor).

16
În cadrul modelului lui E. Domar venitul este înlocuit cu nivelul capacităţii de producţie realizată
cu ajutorul noilor investiţii. El consideră că raportul este constant iar progresul tehnic promovat în
unitatea economică respectivă nu are o influenţă determinantă în perioada analizată. Modelul lui Domar
are următoarea expresie:
dQ
σ = dt
I ,

în care:
σ - reprezintă productivitatea investiţiilor,
Q – capacitatea de producţie,
I – volumul investiţiilor,
t – timpul.
Folosind diferenţele finite, relaţia prezentată mai sus devine:
∆Q
σ=
I
Indicatorul astfel calculat exprimă volumul producţiei care poate fi obţinut la un leu investit, mai
exact sporul de capacitate de producţie realizat un leu investit. Făcînd analogie între productivitatea
investiţiilor şi coeficientul capitalului (b) şi avînd în vedere că prin capacitate de producţie se înţelege
producţia maximă ce poate fi obţinută in anumite condiţii tehnice date, între cei doi indicatori se
stabileşte relaţia:
I
σ=
b,

ceea ce înseamnă că productivitatea investiţiilor este inversul coeficientului capitalului şi deci în


practica economică poate aplicat fie unul fie celălalt. De altfel, cele două modele au fost elaborate în
acelaşi an, fapt pentru care, în literatura de specialitate poate fi întîlnită denumirea de modelul Harrod-
Domar.
Modelul lui R. Solow.
O analiză mai amplă a modelului de creştere economică a fost realizată de R. Solow, laureat al
Premiului Nobel pentru economie, prezentînd modelul „creşterii stabile” (1956). Procesul de producţie
şi creşterea economică, în general, sînt influenţate de o serie de factori economici şi sociali. În
concepţia lui Solow realizarea corelaţii stabile, a unui echilibru economic, poate fi exprimată prin
relaţia:
c = a / b,

17
în care:
c – reprezintă rata de creştere a populaţiei ocupate,
a – ponderea fondului de investiţii în totalul produsului naţional net,
b – coeficientul capitalului.
Prin această relaţie se arată că obţinerea unui echilibru economic se realizează numai în
condiţiile în care între ritmul de creştere a populaţiei ocupate şi ritmul de creştere a capitalului fix
există o egalitate. În caz contrar, în cadrul procesului de dezvoltare economică apar distorsiuni. Astfel,
dacă ritmul de creştere a populaţiei ocupate este superior ritmului de creştere a capitalului fix atunci c
va indica o folosire ineficientă a forţei de muncă, respectiv la scăderea productivităţii muncii, iar
volumul redus de capital fix nu asigură promovarea progresului tehnic. Şi invers, cînd creşterea
numărului de salariaţi este inferioară creşterii capitalului fix, situaţia reflectă un ritm forţat pentru
investiţii, o supraindustrializare care nu asigură folosirea corespunzătoare a utilajelor din dotarea
economiei naţionale. Este evident faptul că nici unul din cazurie prezentate nu este favorabil asigurării
unei dezvoltări echilibrate a economiei, fapt ce impune ca în activitatea practică să se respecte
condiţiile modelului propus de Solow.
O cercetare empirică a fenomenelor de creştere şi transformare, începută în anii ’60 ai sec. XX, ce
conţine preocupări legate de procesele pe termen lung într-o analiză comparativă a experienţei
naţiunilor, a fost realizată de Simon Kuznets17.
El a introdus conceptul de creştere economică modernă, care are un conţinut mult mai divers decît
cel definit de alţi specialişti în domeniu, luînd în considerare şi schimbările instituţionale ce favorizează
schimbările structurale. Potrivit lui Kuznets, există factori specifici comuni şi un mecanism de
interacţiune, prin care se produce în lume creşterea economică modernă. Principalii factori, consideraţi
a fi comuni econoiilor naţionale din prezent, sunt: sistemul industrial, sistemul de producţie care se
bazează pe utilizarea potenţialului tehnologic creat de ştiinţa modernă; afinitatea dorinţelor şi
aspiraţiilor umane. Aceasta se manifestă printr-o rezistenţă relativ scăzută faţă de difuzarea tehnologiei
moderne şi prin voinţa larg răspîndită de a atinge standarde superioare de performanţă economică şi un
nivel de trai mai ridicat. Elementul cheie, evidenţiat de Kuznets este faptul că , dacă nu ar exista
factorii transnaţionali substanţiali, nu ar exista trăsăturile comune semnificative ale creşterii economice
a naţiunilor.
La mijlocul anilor ’80, a apărut o nouă teorie a creşterii economice, elaborată de Paul Romer18 şi
Robert Lucas, avînd ca premisă faptul că acumularea de capital se asociază cu acumularea de
17
Kuznets S., The comparative study of economic growth and structures, Handbook of Development Economics, Ed. H. Chenery, 1988,
Vol. 1, p. 45-87
18
Romer P. M., Increasing Returns and Long-Run Growth, Journal of Political Economy, vol 94, 1086, p. 1002-1037

18
cunoştinţe, întrucît în timp nu se produc mereu aceleaşi bunuri, ci se produc bunuri noi sau tehnologii
noi.
Ideea modelului constă în aceea că productivitatea unei activităţi economice este mai ridicată cînd
se desfăşoară în cadrul altor activităţi. Astfel, randamentul social este superior randamentului privat,
ceea ce explică apariţia unor externalităţi tehnologice pozitive, concretizate în creşterea productivităţii.
Acestea provin din acumularea unui factor k ce nu prezintă doar capital fizic, ci şi cunoştinţe.
Externalităţile utilizării capitalului fizic apar datorită complemenatrităţii între firme şi activităţi, iar
externalităţile cunoştinţelor sunt o consecinţă a difuzării cunoştinţelor de care beneficiează toţi agenţii
economici, în virtutea circulaţiei informaţiei. P. Romer postulează că este posibilă menţinerea unei rate
pozitive de creştere economică, în condiţiile în care randamentele descrescătoare ale factorilor de
producţie sunt compensate continuu de perfecţionarea tehnologiilor, realizată ca urmare a acumulării de
capital (k). Investiţiile în tehnologii implică modificări în procesele de producţie, sporind volumul de
produse şi competitivitatea acestora, folosind acelaşi volum de resurse. Anume acest tip de schimbări
permite menţinerea unei creşteri economice continue.
Deci, analiza procesului creşterii economice şi afirmarea teoriilor cu privire la aceasta, în ultimile
decenii, are tendinţe specifice ştiinţei contemporane, considerînd progresul tehnic şi factorii ce
condiţionează acest progres ca factor major al creşterii economice. Din perspectivele lui S. Kuznets, H.
B. Chenery şi a altor economişti, o creştere economică este imposibilă doar prin aplicarea unor
instrumente macroeconomice. Politica ce ţine cont de concordanţa dintre efectele la nivel
macroeconomic şi microeconomice ar fi mult mai eficientă şi ar consta din următoarele direcţii:
- dezvoltarea unui mediu economic şi investiţional favorabil pentru realizarea modernizării
şi inovării economice a întreprinderilor;
- ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă şi a numărului de personal calificat;
- accelerarea procesului de modernizare a fondurilor fixe;
- reformarea şi restructurarea sferei tehnico-ştiinţifice, care determină un potenţial
ştiinţific ridicat.
Materializarea creşterii economice în unele ţări, cum ar fi Japonia19, a demonstrat, practic
posibilitatea materializării performanţelor prin direcţionarea investiţiilor în ramurile prioritare,
stimularea şi susţinerea progresului tehnico-ştiinţific în vederea materializării obiectivelor
fundamentale ale creşterii economice.

19
Tseliscev I., Iaponskaia modeli rosta: sberejenie, creditovanie, investirovanie, Mirovaia Ăkonomika i Mejdunarodnîie Otnoshenia, Nr.
6/2001, p. 87-96

19
Izvorul principal pentru realizarea investiţiilor îl constituie sursele interne. Totuşi, faţă de ritmul
cu care se cere a fi realizată modernizarea producţiei şi tehnologiilor, precum şi faţă de necesitatea
dezvoltării şi adaptării producţiei şi tehnologiilor la exigenţele participării la schimburile economice
internaţionale, nu sunt întotdeauna suficiente mijloace investiţionale, precum şi tehnologiile adecvate
disponibile de provenienţă autohtonă în raport cu nevoia valorificării unor resurse naturale şi cu cerinţa
realizării unor obiective privind dezvoltarea şi modernizarea unor ramuri20.
Deoarece nevoia de capital şi de investiţii în condiţiile globlizării se ridică la un nivel mult peste
posibilităţile economice actuale, se impune apelarea la capital străin. Doar efectele ISD asupra
economiei ţărilor receptoare sunt bine cunoscute:
a) întreprinderile cu participarea capitalului străin sunt orientate spre export datorită producţiei
competitive pe alte pieţe, iar aceasta contribuie semnificativ la intensificarea exportului şi accesului la
pieţele externe;
b) companiile cu capital străin, de regulă, investesc într-o măsură mai mare în procesul de
producţie, renovare şi restructurare a întreprinderilor, decît cele naţionale, demonstrînd simultan
existenţa unei capacităţi sporite de atragere a mijloacelor financiare internaţionale, destinate investirii,
ceea ce influenţează pozitiv dezvoltarea economică;
c) investiţiile contribuie la soluţionarea problemei şomajului, prin intermediul creării noilor locuri
de muncă, factor important al dezvoltării economice şi al racordării la cerinţele internaţionale cu privire
la nivelul acceptabil al şomajului;
d) intensificarea proceselor modernizării economice, prin introducerea noilor tehnologii şi know-
how-ului, prin introducerea noilor tehnici de marketing, ca urmare a investirii;
e) schimbarea comportamentului firmelor interne – comportament care, în prezent, nu conduce la
o alocare raţională a resurselor – prin importul de cultură antreprenorială ce însoţeşte operaţiunile
locale ale firmelor transnaţionale, precum şi ameliorarea performanţei economice a acestora, ambele în
virtutea transferului complex de resurse realizat prin I.S.D. şi a efectelor de antrenare produse de
respectivele fluxuri;
f) generarea unor efecte de schimbare la scara macroeconomică, inclusiv a unor efecte de
restructurare macroeconomică, cu consecinţa redefinirii avantajelor competitive ale economiei
naţionale;
i) investiţiile internaţionale contribuie semnificativ la intensificarea procesului de privatizare, iar
privatizarea infrastructurii de către companiile străine multiplică investiţiile internaţionale, prin prisma
stimulării fluxurilor de investiţii în urma îmbunătăţirii climatului comercial şi diminuării cheltuielilor
20
Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 56

20
de afaceri, ceea ce constituie un factor important al dezvoltării economice şi respectiv al unei încadrări
în circuitul economic european.

3. Abordări teoretice asupra factorilor de influenţă ai atractivităţii investiţionale.

Acumularea capitalurilor a fost mereu una din problemele ce au marcat dezvoltarea economică a
statelor atît în trecut, cît şi în prezent, persistînd cu siguranţă în viitor.
Noţiunea de investiţii este una din acele determinante care reuşeşte să-şi păstreze actualitatea,
fiind argumentată prin efectele multiplicatoare pe care le generează în sectoarele în care au fost
aplicate. Fiind corect direcţionate, raţional gestionate şi eficient structurate, investiţiile conduc la
accelerarea stabilităţii social-economice. Direcţionarea investiţiilor în sfera producerii sau a serviciilor
conduce la relansarea dezvoltării agenţilor economici prin diverse modalităţi, precum retehnologizarea
proceselor de producere şi implementarea artei de gestiune, a tehnologiilor avansate şi a inovaţiilor,
toate contribuind la majorarea gradului de competitivitate a produselor fabricate. Concomitent cu
relansarea activităţii economice este influenţat şi gradul de ocupare a forţei de muncă: sporeşte cererea
de bunuri şi servicii fiind influenţate de creşterea numărului de angajaţi şi a veniturilor salariale ale
acestora.
Relansarea activităţii productive ale agenţilor economici poate fi privită ca o verigă în cadrul unei
avalanşe ce va declanşa dezvoltarea activităţii în alte sectoare conexe (furnizoare de materie primă,
materiale, distribuitoare sau consumatoare a bunurilor şi serviciilor oferite). Astfel, în cadrul procesului
investiţional se obţine o creştere în lanţ a veniturilor tuturor agenţilor economici antrenaţi. Creşterea
veniturilor agenţilor economici conduce la creşterea contribuţiilor acestora în bugetul de stat. Aceasta
la rîndul său, majorează posibilităţile de a finanţa proiectele investiţionale cu obiective social-
economice din surse bugetare.
Conceptul de investiţie nu o dată a suferit modificări. Din aceste considerente se va urmări
evoluţia noţiunii de investiţie şi modificarea factorilor financiari determinanţi de atragere a acestora
în economia ţării, prezentîndu-se delimitările conceptuale ale şcolilor economice care au abordat aceste
probleme în dependenţă de cerinţele perioadei şi nivelul de dezvoltare a gîndirii economice, trasînd
calea cercetărilor de la analiza aspectelor teoretice pînă la urmările sale practice (prin prezentarea
modelelor investiţionale).
Odată cu dezvoltarea civilizaţiei, se modifică şi conceptul de investiţie, fiind abordat şi tratat în
mod diferit în dependenţă de gradul de dezvoltare economică atins de societate. Încă din anticihitate,
conducătorii unor astfel de imperii cum au fost Grecia Antică, Egipt, Imperiul Roman, India,

21
Mesopotamia, percepeau investiţiile într-un mod complet deosebit de conţinutul noţiunii pe care o
percepem astăzi. Cheltuielile financiare erau direcţionate, în deosebi, în lucrări de investiţii mari: în
construcţii, unele dintre care au ajuns şi pînă-n zilele noastre, colizeumul din Roma, piramidele din
Egipt, pantionul din Grecia, zidul chinezesc.
Iniţierea cercetării cu şcoala mercantilismului este argumentată de faptul că trăsăturile
caracteristice ale acestei şcoli au prevalat la începutul anilor 90 ai secolului XX şi în economia
Republicii Moldova. Postulatul de bază al mercantilismului tîrziu (celei mai evoluate forme a
mercantelismului) formulat de unul din reprezentanţii de vază ale acestei şcoli T. Mann, constă în
evidenţierea factorului determinant de atragere a banilor – comerţul. În cazul în care costul mărfurilor
exportate depăşeşte costul mărfurilor importate, fondul monetar al ţării va fi într-o continuă creştere.
Factorii de bază ai majorării acestui fond monetar, menţionaţi de T. Mann, în cea mai mare parte fiind
valabili şi pentru economia naţională, sunt:
• creşterea culturilor care se importă în cantităţi mari în ţară (recoltarea tutunului,
cartofilor);
• aplicarea lejeră a taxelor şi impozitelor asupra produselor autohtone: în scopul păstrării
atractivităţii pentru cumpărătorii străini (actualmente una din tacticile pe larg aplicate de
întreprinzătorii din Japonia este menţinerea costurilor comparativ mai joase cu produsele analogice
fabricate în SUA şi Uniunea Europeană, cu scopul de a le promova activ vînzările pe pieţele străine);
• evidenţierea rolului economic al statului; în lucrarea sa „Bogăţia Angliei în comerţul
exterior” (1664) T.Mann scria că „statul poate promova o politică corectă şi eficientă în cazul cînd
permite exportarea fără impozitarea produselor fabricate din materia primă străină. Aceste produceri
vor forma noi locuri de muncă şi vor facilita exportul mărfurilor, graţie căruia se va majora importul
materiei prime străine şi va conduce la încasări active a impozitelor şi taxelor vamale...”.
Argumentările protecţioniste caracteristice mercantelismului sunt aplicate şi astăzi în cadrul economiei
multor ţări.
Factorii determinanţi de atragere a capitalui în viziunea şcolii liberale clasice sunt reflectaţi în
cercetările lui A. Smith, marele economist al sec. XVIII, care afirmă în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor,
cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776) că factorul de bază al activităţii individului îl reprezintă
propriul interes reflectat prin egoismul uman. În cadrul capitolului I al lucrării, A. Smith determină
factorii prioritari de formare a avuţiei naţiunii, aceasta fiind identificată ca produs al procesului de
producere21:
• cota parte a populaţiei antrenată în procesele de producere;
21
Smith A., An inquiry into the nature and cases of The Wealth of Nations, London, 1776

22
• productivitatea muncii.
Factorul de bază al creşterii productivităţii muncii A. Smith îl considera diviziunea muncii sau
specializarea, cea mai eficientă fiind specializarea pe operaţiuni(figura nr. 1.1.).

Avuţia naţiunii
Modernizarea Diviziunea
mijloacelor fixe muncii
Creşterea
existente Sporesc
productivităţii
Majorarea profiturile
muncii
capitalului subiecţilor
Crearea noilor Creşterea nr
locuri de muncă angajaţilor în economici
sfera productivă

Sursa: elaborată de autor


Figura nr. 1.1. Factorii de sporire a bogăţiei după A. Smith

O deosebită atenţie A.Smith o acordat problemei de acumulare a capitalului. A.Smith considera


că la formarea şi multiplicarea avuţiei naţiunii participă toţi indivizii implicaţi în munca productivă,
inclusiv şi întreprinzătorii, care îndeplinesc una din cele mai importante funcţii – de acumulare
(tezaurizare). Economisirea este factorul de bază care conduce la formarea capitalului, care mai tîrziu
este direcţionat spre ramurile productive ale economiei naţionale.
Odată cu dezvoltarea relaţiilor de producţie a apărut şi problema insuficienţei resurselor
financiare necesare pentru menţinerea sau expansiunea procesului de producere a întreprinderilor. Atît
întreprinzătorii cît şi economiştii erau în căutarea unor mecanisme financiare care ar fi permis
mobilizarea resurselor temporar libere. Astfel, una din posibilităţile de concentrare a capitalului Smith
o prefigura în cadrul pieţei valorilor mobiliare, care a fost mai mult sau mai puţin analizată în lucrarea
marelui economist englez. Nu putem afirma că A.Smith a realizat o analiză desfăşurată şi amplă a
bursei de valori, căci pentru acea perioadă nivelul de dezvoltare al acesteia era la etapa incipientă de
formare, nefiindu-i caracteristic un larg spectru de instrumente financiare puse în circulaţie. A.Smith a
acordat o atenţie deosebită cambiei, ca unuia din cele mai importante instrumente ale pieţei de capital.
La mijlocul sec. XVIII, cambia şi operaţiunile efectuate prin intermediul ei juca rolul de interconexiune
a trei sectoare ale economiei naţionale – comerţul, sectorul industrial şi sectorul bancar. Au fost
analizate şi obligaţiunile emise de stat (datoriile de stat ale Franţei şi Marei Britanii, care circulau în
sec. XVII-XVIII sub formă de obligaţiuni), piaţa acţiunilor (fiind menţionate acţiunile unor companii

23
mari „Ost India”, „Compania întregii Indii”). De asemenea, în lucrare regăsim unele aspecte de formare
a Băncii Engleze în 1694, fiind expuse unele informaţii cu privire la majorarea capitalului acţionar.
Tot în această perioadă sunt iniţiate şi cercetările ce ţin de tehnologizarea procesului de producţie.
Deja la începutul sec. XIX se evidenţia aspectul negativ al implementării noilor tehnologii, şi ca o
reacţie apare „teoria compensării” elaborată de Say, în care autorul afirma că maşinile vor înlătura
muncitorii doar la primele etape de implementare, dar mai tîrziu anume implementarea noilor
tehnologii va fi factorul determinant ce va stimula creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
Un alt aspect analizat care are tangenţe nemijlocite cu procesele investiţionale orientate spre
procesele productive, este teoria costurilor comparative descrisă de D. Ricardo în lucrarea sa
„Despre principiile economiei politice şi impunerii” (publicată în 1817). Teoria presupune că fiecare
ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli relativ mai
mici şi va importa mărfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari22.
De fapt, actualmente ţările înalt industrializate pe larg aplică această teorie, plasînd centre de
producere (a automobilelor, tehnicilor de uz casnic, aparatelor electronice etc) pe teritoriul ţărilor în
curs de dezvoltare, folosind la maximum toate avantajele de localizare oferite de ţara-gazdă în scopul
micşorării cheltuielilor de produccţie.
Factorii determinanţi de atragere a capitalui în viziunea şcolii socialist-marxiste au fost
promovaţi de economistul K. Marx şi abordaţi în lucrarea sa „Capitalul” (1867). Marx are o abordare
individuală a modalităţii de evaluare a bunurilor. Spre deosebire de A. Smith şi D. Ricardo,
economistul socialist consideră că nu munca este izvorul bogăţiei, ci forţa de muncă (aptitudinile de
muncă)23. Ca şi o oricare altă marfă, forţa de muncă poate fi evaluată. În procesul de producţie,
muncitorul creează bunuri cu o valoare ce depăşeşte costul muncii sale, care se reduce la costul de
existenţă al acestuia. De aici pornesc consideraţiile economistului precum că capitalul este o formă a
muncii neachitate deplin. Concomitent cu acest considerent: şi renta, şi rata dobînzii, şi profitul
industrial – sunt doar modalităţi de a denumi diferite forme a valorii adăugate a bunurilor, care
încorporează în sine munca neachitată a muncitorilor.
Marx evidenţiază rolul pozitiv al hîrtiilor de valoare (în special, al acţiunilor), care este conceput
de marele economist ca un instrument financiar important în ceea ce ţine de organizarea, mobilizarea
şi finanţarea întreprinderilor. În contextul acestor idei, Marx elaborează termenul de capital fictiv,
acesta fiind reprezentat în exclusivitate de hîrtiile de valoare. Dacă capitalul real este direcţionat şi
utilizat în producere, atunci hîrtiile de valoare reflectă drepturile de proprietate asupra capitalului real.

22
Ricardo D., Despre principiile economiei politice, Bucureşti, 1986, p. 54-63
23
Marx K., Capital: A Critique of Political Economy, Volume 1, London, 1976

24
Însă de fapt, cum explică K.Marx, aceasta nu presupune existenţa a două tipuri de capital diferit, care
mulţi eronat îl divizează în capital real utilizat în producere şi capitalul format din costul hîrtiilor de
valoare. Este doar o singură formă a capitalului – cel real ce participă în producere, restul sunt doar
titluri simple de proprietate.
Procesul de acumulare a capitalului de către capitalist, în viziunea lui K.Marx, nu este influenţat
de careva factori externi (ca exemplu: mărimea profitului, rata dobînzii la credite), ci se află sub
influenţa tendinţelor egoiste de multiplicare a avuţiei sale.
Un interes sporit îl prezintă descrierea mecanismului de depăşire a crizelor economice în baza
reînnoirii în masă a capitalului: criza de supraproducţie se caracterizează prin stocarea bunurilor
fabricate, ceea ce conduce la diminuarea preţurilor. De aici capitalistul tinde să diminuieze cheltuielile
de producţie prin implimentarea unor tehnologii cu productivitate înaltă. Cererea la noile tehnologii
este în creştere, ceea ce conduce la majorarea cererii la forţa de muncă de calificare corespunzătoare;
cei din urmă fiind bine remuneraţi conduc la majorarea cererii la bunurile de consum. Pornind de la
ideea lui K.Marx în ceea ce priveşte implementarea activă a noilor tehnologii, putem evidenţia că acest
proces şi-a găsit continuitatea sa în economia ţărilor înalt dezvoltate.
Factorii determinanţi de atragere a capitalui în viziunea şcolii economice neoclasice au fost
analizaţi de reprezentantul doctrinei economice neoclasice A. Marshal, în monografia sa „Principiile
economiei politice” (1890).
Perfecţiunea funcţionării pieţei de capital constă în faptul că în toate centrele ei, concomitent
pentru acelaşi produs se va plăti un preţ unic. Ca şi orice piaţă, echilibrul pieţei de capital se regăseşte
în balanţa între cererea şi oferta de investiţii24. Factorul determinant al ofertei de capital este rata
dobînzii oferită la economiile subiecţilor, iar la baza cerereii de capital a întreprinzătorilor stă rata
profitului la capitalul investit (figura nr. 1.2.).

Procesul
investiţional

Mecanismul
funcţionării
Cererea de Oferta de
pieţii de
capital capital
capital

Rata dobînzii
Rata profitului la Economiile
capitalul investit

24
A. Marshal, Principles of Economics, Eighth edition, London: Macmillan and Co., 1920.

25
Sursa: elaborată de autor
Figura nr. 1.2. Analiza procesului investiţional ca parte integrantă al sistemului de
funcţionare a pieţei de capital în viziunea lui A.Marshal

Într-o oarecare măsură, toate ţările din vest pot fi abordate ca o singură piaţă ce concentrează mai
multe tipuri de hîrtii de valoare. A. Marshall constată că piaţa poate fi uşor organizată, fiind concepută
ca un sistem căruia nu-i sunt atribuite hotare, dar foarte sensibile la diverse modificări. Un factor de
extindere a întreprinderilor industriale Marshall îl atribuia modalităţilor de majorare a capitalului
acţionar.
Unul din economiştii, apăruţi la răscrucea secolelor XIX şi XX a fost R. Gilferding, care în
lucrarea sa „Capitalul financiar” (1910) a cercetat procesul de formare a capitalului fictiv. O analiză
deosebită este acordată modalităţii de transformare a capitalului monetar în cel industrial. Capitalul
monetar devine fictiv, însă proprietarii hîrtiilor de valoare pot în orice moment să-l transforme în
capital monetar. Explicaţia lui R. Gilferding constă în următoarele: odată emisă acţiunea nu mai are
nimic comun cu rotaţia capitalului real, necătînd la aceea că este o parte a acestuia.
Un alt reprezentant al doctrinei neoclasice este Joseph Shumpeter (1883-1950). Cercetările sale,
Shumpeter ca un adevărat adept al şcolii neoclasice, le iniţiază de la analiza modelului static în cadrul
căruia toţi factorii de producţie, schimbul, repartiţia şi consumul rămîn nemodificaţi 25. Un interes
deosebit îl prezintă evidenţierea unor factori interni care conduc la dezechilibrul intern al sistemului de
piaţă. Astfel, J. Shumpeter înaintează o combinaţie de factori revoluţionar noi de atragere a
capitalurilor antreprenoriale: (i) fabricarea noului produs; (ii) aplicarea noilor tehnologii de producţie;
(iii) implementarea unei noi structuri organizatorice de producţie; (iv) „descoperirea” noilor pieţe de
desfacere şi a resurselor de materie primă.
Shumpeter delimitează factorii activităţii economice în modelul static de factorii activităţii
economice în modelul dinamic:
• factorul prioritar al activităţii economice în modelul static – este motivul de satisfacere a
necesităţilor în baza comportamentului raţional (maximizarea utilităţii şi a profitabilităţii);
• factorii principali ai activităţii economice în modelul dinamic – sunt motivele iraţionale ale
întreprinzătorului: succesul, dezvoltarea şi cultivarea personalităţii economice, satisfacţia din
activitatea economică desfăşurată, etc.

25
Schumpeter J., Capitalism, Socialism et Democratie, Payot, Paris, 1961

26
Un rol important în cercetările sale, Shumpeter l-a acordat factorului intern al creşterii
economice – creditul. Anume acest factor este abordat de economist ca unul din cei mai importanţi în
crearea noilor combinaţii de producere. Pentru ca antreprenorii-inovatori să poată obţine mijloacele de
producere, este necesară accesibilitatea contractării creditelor bancare. Dezvoltarea sistemului bancar
este factorul ce conduce la posibilitatea de extindere a activităţii conomice şi implementării în cadrul ei
a noilor combinaţii de factori de producţie. Banca comercială este concepută ca un intermediar în
posibilitatea de realizare a obiectivelor întreprinzătorului. Costul realizării inovaţiilor este reflectat prin
rata dobînzii, care şi este plata pentru procurarea noilor capacităţi productive. Întreprinzătorul, obţinînd
creditul, se îndreaptă spre piaţa factorilor de producţie, unde este instaurat un echilibru între cererea şi
oferta factorilor. Întreprinzătorul necesită resurse suplimentare şi este dispus să le achiziţioneze la orice
preţ, astfel, contribuind la dezechilibru. Sistemul de echilibru este încălcat şi modifică direcţia de
utilizare a fluxurilor de resurse, şi respectiv şi a fluxurilor de bunuri de consum.
Ritmul obişnuit al circulaţiei întregului sistem de preţuri, cheltuieli şi venituri este întrerupt. Se
înregistrează bancrute ale agenţilor economici. Dar ideea inovatoare va fi preluată de alţi
întreprinzători. Astefl, obiectivul şi creditul capabil să-l realizeze sunt factorii determinanţi de formare
a profitului antreprenorial înaintate de Shumpeter.
Factorii determinanţi de atragere a capitalui în viziunea şcolii economice keynesiste erau
orientaţi spre analiza problemelor economice de proporţie naţională: venitul naţional, economiile,
cererea agregată.
Către anii 30 ai sec XX, legea debuşeelor lui Say, potrivit căreea orice ofertă este automat
acoperită de cerere, devine neaplicabilă în economie, deoarece în această perioadă se înregistrează un
exces de resurse: un înalt nivel al şomajului, capacităţi de producţie neutilizate, capital neantrenat în
producţie. Keynes formulează „legea înclinaţiei psihologice”26. Din care rezultă că odată cu creşterea
venitului, cererea efectivă asigurată prin consum personal este în continuă scădere, din aceste
considerente volumul crescător al economiilor trebuie să acopere cerereaa ascendentă a investiţiilor.
Dar realizarea investiţiilor depinde de capacitatea de a transforma economiile în investiţii reale.
În cadrul şcolii clasice această problemă lipsea, din simplul motiv că se considera că momentul
realizării economiilor coincide cu momentul realizării investiţiilor. Mai mult ca atît, volumul mare al
economiilor era principala verigă ce conducea la creşterea economică. Însă Keynes ajunge la concluzia
că un invel înalt al economiilor va fi factorul care va inhiba creşterea economică, economiile mari lasă
fără de acoperire o bună parte a ofertei de bunuri şi servicii, ceea ce nemijlocit conduce la problema de

26
Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970, p.
183

27
supraproducere. Concluziile logice, înaintate de Keynes, conţin ideea creşterii continue a venitului
naţional prin majorarea plasamentelor care vor fi acoperite din volumul în creştere a economiilor.
Anume, componenta investiţională a cererii efective joacă rolul dominant în cadrul determinării
venitului naţional:
PNB = C + I
unde:
PNB – Produsul Naţional Brut;
C – consumul;
I – investiţiile.
Atît în viziunea doctrinei clasice, cît şi în viziunea lui Keynes, investiţiile au funcţia de a absorbi
volumul economiilor. Deosebirea principială constă în următoarele: şcoala clasică considera că
economiile sunt automat absorbite de investiţii, ceea ce conduce la atingerea echilibrului
macroeconomic; pe cînd Keynes afirma că nivelul economiilor este determinat de nivelul venitului, iar
volumul plasamentelor nu este influenţat de volumul economiilor şi ca consecinţă balanţa dintre
economii şi investiţii este mai degrabă întîmplătoare, decît o legitate. Factorii prioritari ce determină
volumul real al investiţiilor sunt: profitul scontat din investiţiile realizate şi rata dobînzii.
Întreprinzătorul va continua procesul investiţional în cazul în care eficienţa marginală a
investiţiilor va depăşi rata dobînzii. Astfel, rata dobînzii determină nivelul minim al profitabilităţii
investiţiilor viitoare. Cu cît rata dobînzii este mai mică cu atît procesul investiţional este mai activ, şi
cu cît rata dobînzii este mai înaltă cu atît procesul investiţional este inhibat. Rata dobînzii, în teoria lui
Keynes, ca şi de altfel şi înclinaţia spre investiţii, este un fenomen preponderent de ordin psihologic.
Profitul care se scontează este sensibil la aşteptările pesimiste şi acestea pot cauza apariţia unor crize
economice majore.
În cercetările sale Keynes depistează că într-o economie dinamică tendinţa de creştere a
economiilor cu mult depăşeşte tendinţa investiţiilor. Din aceste considerente, Keynes evidenţiază
problema stimulării investiţiilor. Diminuarea cheltuielilor investiţionale conduc la schimbări în
volumul total al procesului de producţie şi al profitului. Cheltuielile investiţionale sunt mai puţin stabile
decît cheltuielile de consum, astfel, insuficienţa investiţiilor fiind identificată ca factor ce conduce la
recesiune economică.
Curentele de gîndire economică - instituţionalismul şi neoinstituţionalismul – au avut nişte
trăsături definitorii care au avut influenţe semnificative asupra procesului investiţional cu efecte care-şi
regăsesc consecinţele şi asupra deciziilor investiţionale contemporane. Unul din reprezentanţii
instituţionalismului, T. Veblen în lucrarea sa „Teoria clasei fără ocupaţii” (1899), spre deosebire de
28
doctrina economică clasică care percepea noţiunea de capital în corelaţie cu avuţia naţiuni (la baza
activităţii antreprenoriale era pusă dorinţa de a obţine profituri, majorarea profiturilor era obţinută din
majorarea volumului de investiţii care conduceau la creşterea productivităţii, se majora numărul
salariaţilor implicaţi în activitatea de producere, creştea salariul acestora, toate acestea contribuind la
sporirea avuţiei naţionale) argumentează ghidarea activităţii întreprinzătorului nu de dorinţa raţională
de multiplicare a profitului la maximum, ci de prezenţa instinctului paternităţii, care se manifestă prin
asigurarea unei bunăstări materiale a familiei sale.
Reprezentantul de vază al neoinstituţionalismului, John K. Galbraith, în lucrarea sa „Noul stat
industrial” (1967), reflectă în fapt tendinţele actuale de dezvoltare industrială. Originalitatea
conceptelor lui Galbraith şi-au găsit reflectare obiectivă în cadrul transformărilor la care au fost supuse
majoritatea întreprinderilor mari care urmăresc trinomul: competitivitate, raţionalism şi eficienţă.
Întreprinderile mari apărute astăzi sunt rezultatul combinaţiei celor mai avansate tehnologii şi al
unor capitaluri antreprenoriale uriaşe, care pot fi dirijate de oamenii cu cunoştinţe vaste, de adevăratele
talente specializate în domeniile tehnic, economic şi organizatoric. Aceste talente care posedă
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice speciale joacă un rol tot mai însemnat atît în viaţa corporaţiei cît şi a
ţării, dînd naştere unei noi instituţii pe care Galbraith o numeşte tehnostructura. Ideile originale ale lui
Galbraith sunt de o mare actualitate în secolul XXI.
Considerăm că investiţiile realizate în tehnologii şi cunoştinţe ştiinţifico-tehnice, promovate de
Galbraith sunt oportunitatea de care ar trebui să profite şi întreprinderile care-şi desfăşoară activitatea
în ţările în dezvoltare.
Cercetările realizate vis-a-vis de ideile şcolilor economice permit constatarea diversificării
factorilor ce influenţează atragerea investiţiilor şi identificarea instrumentelor de mobilizare a acestora
în economia ţării. Structurarea tuturor factorilor conduce la elaborarea anumitor modele (mecanisme)
ce vizează organizarea şi desfăşurarea activităţii antreprenoriale în vederea dezvoltării sau redresării
situaţiei economice. Actualmente, mecanismul de mobilizare a capitalurilor şi direcţionarea acestora în
anumite sectoare ale economiei poartă denumirea de model investiţional.
Rolul determinant în cadrul elaborării şi promovării unui model investiţional revine statului.
Implementarea modelului investiţional reprezintă un mecanism complex, la dispoziţia statului fiind un
set limitat de instrumentariu de reglementare statală. Selectarea instrumentariului de reglementare
statală trebuie însoţită de scenarii posibile de derulare a situaţiei economice. Se poate apela şi la un mix
de măsuri, dar este binevenită testarea prealabilă a acestuia, în scopul înlăturării efectelor nedorite pe
care le poate genera. În sec. XX au fost dezvoltate mai multe modele investiţionale. Din aceste

29
considerente, un interes sporit îl prezintă studiul istoric de implementare a politicilor investiţionale care
sunt formate dintr-un mix de instrumente.
Unul din primele modele investiţionale a fost elaborat de marele economist englez J. M. Keynes.
Ideea modelului presupune că stimularea investiţiilor revine statului şi se înaintează un model
investiţional al ţării prin politicile bugetară şi monetar-creditară.
Politica bugetar-fiscală presupune deschiderea unor linii de finanţare activă a întreprinzătorilor;
creditarea întreprinderilor private din surse bugetare; organizarea achiziţiilor de stat de bunuri şi
servicii; direcţionarea investiţiilor de stat în acele ramuri care vor apărea ca catalizator al mecanismului
multiplicator; orientarea cheltuielilor bugetare cu scopuri neproductive (care la prima veder par a fi
inutile, căci nu sunt însoţite de creşterea ofertei bunurilor), dar asigură efectul multiplicator
Politica monetar-creditară presupune micşorarea ratei dobînzilor; micşorare ce va conduce la
diminuarea eficienţei marginale şi astfel face mai atractive viitoarele investiţii; de asemenea, statul
trebuie să asigure o cantitate a masei monetare care va conduce la diminuarea ratei dobînzilor.
Un factor important al ieşirii din criză Keynes îl atribuia politicii economice externe. Acţiunile
economice ale statului vor fi considerate corecte, dacă pentru păstrarea gradului de ocupare a forţei de
muncă autohtonă însoţită de o eficienţă minimă a industriei naţionale, se va diminua importul bunurilor
străine care sunt mult mai ieftine decît cele de producere internă.
La sf. sec. XX au fost identificate încă 3 modele investiţionale, fiind clasificate după regiunea
geografică în care au fost promovate. În cadrul fiecărui model se evidenţiază un anumit instrumenrtariu
şi se pune accentul pe diferite instituţii care îl vor promova:
Modelul investiţional american - centrat pe implementarea activă a instrumentelor fiscale, în
special, a influenţei sistemului fiscal asupra înclinaţiei spre economisire a populaţiei, formării
fondurilor de amortizare a întreprinderilor şi asupra profitului nerepartizat. Statul are posibilitate să
modeleze proporţiile macroeconomice în ceea ce priveşte distribuirea venitului naţional între economii
şi consum.
Un rol important în cadrul modelului îi revine pieţei de capital, una din funcţiile importante ale
căreea este mobilizarea şi repartiţia resurselor investiţionale. Modelul american îi atribuie sistemului
bancar un rol secundar, ceea ce determină băncile comerciale din SUA să se extindă teritorial pentru a
avea posibilitatea de diversificare a operaţiunilor, inclusiv şi a celor bursiere.
Funcţiile statului se conturează în concentrarea, stocarea, analiza şi repartiţia informaţiei
economice ce determină nivelul de dezvoltare economic şi se ocupă de prognozele economice.
Dezavantajul modelului constă în lipsa mecanismului de stimulare a înclinaţiei spre economisire
şi incapacitatea majorării rapide a economiilor.
30
Modelul investiţional japonez - se axează pe nivelul înalt de dezvoltare a sectorului privat şi
prezenţa unui aparat eficient al statului. Punctul forte al modelului îl constituie colaborarea activă şi
fructuoasă dintre investitorii privaţi şi stat. Pentru obţinerea unui înalt grad al rentabilităţii, realizarea
proiectelor investiţionale se face doar în baza programelor elaborate de companiile private. În calitate
de „curator” al acestor programe apar consiliile municipale sau regionale.
Atractivitatea modelului rezultă din mecanismul corect şi eficient organizat al mobilizării
disponibilităţilor băneşti libere ale populaţiei colectate de sectorul bancar şi distribuţia acestora
companiilor private în scopuri investiţionale. Dezavantajul modelului este gradul înalt al politizării
procesului de planificare a investiţiilor însoţit de modificări nedorite a parametrilor monetari-creditari.
Modelul investiţional taiwanez – reprezintă o combinare a aspectelor din modelele american şi
japonez. Momentul forte al modelului îl constituie funcţia statului care constă în coordonarea deciziilor
investiţionale, implementarea mecanismelor de realizare a acestora şi accesul egal al tuturor
participanţilor la aplicarea tehnologiilor avansate. Nu statul înaintează proiectele investiţionale, ci
companiile care nemijlocit activează în domeniul respectiv şi care cunosc toate nuanţele afacerilor. În
topul acestor companii este una care deţine locul de leader. Restul întreprinderilor mai mici apar ca o
verigă din întregul lanţ investiţional şi îndeplinesc funţiile de tipul: distribuţiei, furnizării, intermedierii,
etc.
Implementarea oarbă a unuia din aceste modele, fără de racordarea acestuia la specificul
economiei naţionale a ţării, se va sconta cu un adevărat eşec. La sfîrşitul anilor '70 insulele Filipine au
încercat promovarea unei politici invetiţionale bazate practic pe toate aspectele modelului japonez, care
din păcate aşa şi nu a condus la fortificarea economiei ţării.
Din aceste considerente, în cadrul elaborării şi mai tîrziu a implementării modelului investiţional
este necesară pregătirea terenului de absorbţie a influxului de capital antreprenorial autohton şi străin
prin crearea climatului investiţional atractiv al ţării.
Analiza modelelor investiţionale implementate în cadrul diverselor economii ne direcţionează
spre cercetări minuţioase a potenţialelor mecanisme de redresare a economiei naţionale, care pot fi
promovate doar cu formarea premiselor şi condiţiilor prielnice de atragere a fluxurilor investiţionale. În
cea mai mare parte, fluxurile investiţionale vor fi direcţionate în acele regiuni în care imaginea
investiţională coincide cu activitatea reală de promovare a investiţiilor. Decizia de a investi depinde de
gradul de atractivitate investiţională, determinată de componenţa oportunităţilor investiţionale,
impactul pozitiv sau negativ al factorilor climatului investiţional, de stimulentele oferite, etc.

4. Particularităţile şi principiile investiţiilor internaţionale în contextul industriei globale.


31
O analiză atentă a ultimei părţi a secolului XX scoate în evidenţă cîteva aspecte cu caracter de
noutate, care au schimbat din temelii configuraţia economiei mondiale. Printre elementele mai
importante trebuie menţionate următoarele: tendinţa de organizare a producţiei (îndeosebi cea
industrială) la scară globală; transferul unor mari sume de bani prin intermediul reţelelor
computerizate; noile presiuni competitive, care au schimbat modul de gîndire şi acţiune al comunităţilor
mari şi mici, graniţele devenind mult mai penetrabile, mai ales pentru noile tehnologii; arhitecţii noii
ordini globale s-au dovedit a fi corporaţiile transnaţionale, care s-au evidenţiat prin capacitatea
organizatorică de a transforma economia globală. În acest context, globalizarea economică este pe cale
de a se transforma dintr-un proiect al corporaţiilor multinaţionale, într-unul al statelor înseşi,
multiplicînd în acelaşi timp punctele de convergenţă dintre state.

Intensificarea globalizării economice constituie o trăsătură fundamentală a sfîrşitului acestui


secol, fiind o realitate ireversibilă care oferă oportunitatea unor pieţe mai largi, posibilitatea producerii
şi comercializării unei game mai mari de bunuri şi servicii, şanse sporite pentru atragerea de capitaluri
şi pentru schimbul de tehnologii avansate. Procesul globalizării constă în tendinţa firmelor de a-şi
stabili unităţi de producţie în lumea întreagă, adică oriunde piaţa este suficient de mare pentru a permite
economii de scară. Aceasta conduce la creşterea numărului şi a mărimii întreprinderilor multinaţionale.
Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt
transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor27.

Transformările produse de globalizare în materie de producţie sunt deosebit de semnificative. Se


vorbeşte despre conceptul de „industrie globală” astăzi ca fiind aceea „în cadrul căreia poziţia
concurenţială a unei firme dintr-o ţară anume este influenţată de o manieră semnificativă de strategia
adoptată de alte întreprinderi situate în alte ţări”28. După M. Porter „cadrul apropiat al analizei în
elaborarea unei strategii internaţionale a firmei este industria, deoarece industria este arena unde
avantajul competitiv se câştigă sau se pierde”.
El face distincţie între situaţia în care „industria internaţională era o colecţie de industrii
esenţialmente interne” şi cazul în care „industria internaţională nu este o simplă colecţie de industrii
interne, ci rezultanta unui şir întreg de industrii interconectate între ele”29. Într-o industrie globală,
afirmă M. Porter, o întreprindere trebuie să se integreze în aşa fel încât să-şi desfaşoare activitatea pe o
bază mondială.

27
Livesey F., Dictionary ofEconomics, Pitman Publishing, London, 1993, p. 99
28
Porter M.E., Competition in Global Industries, Boston, Mass., Harvard Business School Press, 1986, p. 17
29
Ibidem, p. 18

32
Cauza iniţială sau impulsul iniţial30, după economistul român Gh. Postelnicu, spre crearea unei
industrii globale a constat în oportunităţile create de relaţiile transfrontaliere de reducere a costurilor de
producţie. În acest context, marile întreprinderi s-au străduit să-şi extindă activitatea pretutindeni unde
costul forţei de muncă, politica fiscală, sursele de aprovizionare, piaţa de desfacere şi alte variabile
economice le-au fost favorabile.
Adevăratul sens al conceptului de „industrie globală” a început să fie tradus prin „a produce o
marfă oriunde, a utiliza resurse de oriunde, a localiza compania pretutindeni şi a vinde peste tot”31.
Investiţiile internaţionale, în cadrul unei astfel de industrii, constituie factorul-cheie fără
participarea căruia procesul producţiei internaţionale ar fi fost imposibil. În coordonatele industriei
globale, investiţia internaţională îşi schimbă esenţial semnificaţia, presupunînd nu doar un transfer de
capital bănesc spre alte regiuni ale lumii, ci de fapt realizarea unor transferuri de „capital
antreprenorial” sau „pachet investiţional” 32, respectiv de resurse productive precum financiare,
tehnologice şi inovaţionale, resurse umane sub aspectele lor calitative, respectiv abilităţile manageriale
şi organizaţionale etc.
Cei mai mari deţinători de capital antreprenorial, adică producătorii şi utilizatorii de resurse
productive, precum şi cei mai mari organizatori ai mişcării acestora pe plan internaţional sunt
corporaţiile transnaţionale (CTN).
După I. Bari33, pieţele tind să se globalizeze datorită faptului că pieţele interne nu mai pot susţine
costurile crescânde ale cercetării şi dezvoltării şi nici ciclurile de viaţă tot mai scurte ale produselor
sub aspect tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată, marile corporaţii îşi extind sfera de acţiune în
afara graniţelor naţionale, recurgând la managementul transnaţional în domeniile inovaţiei, producţiei
şi desfacerii. O adevărată reţea de „alianţe strategice”, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de societăţi
mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licenţe, dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în
comun a produselor ş.a. - permit corporaţiilor să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate
pieţelor internaţionale şi să împartă beneficiile de pe urma expansiunii investiţiilor de portofoliu
realizate pe seama acestor produse.
O reţea mondială de producţie permite firmelor să îşi diversifice sursele de aprovizionare şi
pieţele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate şi, într-un sens mai general, le oferă o mai
mare latitudine de acţiune în condiţiile de volatilitate accentuată ce caracterizează piaţa internaţională a
zilelor noastre. O dată cu globalizarea pieţelor, produsele, la rândul lor, devin tot mai „globalizate”. Un

30
Postelnicu Gh., Postelnicu C., Globalizarea economiei, Editura economică, Bucureşti, 2000, p. 14
31
Naisbits J., Global Paradox, Brealey, London, 1994, p. 19.
32
Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 19
33
Bari I., Probleme globale contemporane,Editura Economică, Bucureşti, 2003

33
produs finit: reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor „inputuri” materiale şi servicii ale căror
surse de provenienţă sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colţuri ale lumii34.
Motivele cele mai frecvente ale internaţionalizării activităţii industriale şi apariţia, în cele din
urmă, a „industriei globale” pot fi grupate în patru mari categorii35 şi anume:
• motive ce ţin de oportunităţile strategice ale firmei;
• dorinţa de extindere a activităţii şi de cucerire a unor noi pieţe;
• crearea unor segmente noi de clientelă transfrontalieră;
• legarea activităţii productive de anumite avantaje competitive.
În ceea ce priveşte prima categorie de motive, ce ţin de oportunităţile strategice ale firmei, un rol
foarte important îl poate avea: imaginea pozitivă a unei ţări, facilităţile de acces (limbă, cultură
comună), succesele înregistrate de un partener local, cursul de schimb valutar favorabil, cererea
spontană sau de durată mai lungă a unui produs ş.a.m.d.
Crearea unor segmente noi de clientelă transfrontalieră poate să fie dictată de o cerere locală
insuficientă, de necesitatea de a acompania consumatorul la nivel internaţional, punerea în valoare a
unor meserii şi profesiuni de esenţă internaţională, valorificarea unei mărci deja cunoscute, crearea
unor produse sau servicii netransportabile, utilizarea unor canale de distribuţie internaţionale, obţinerea
unor avantaje de pe urma standardizării etc.
Deşi poate cea mai puţin importantă componentă a „pachetului investiţional” de resurse transferat
de CTN în ţările de implantare, capitalul financiar poate juca un rol potenţial benefic de suplimentare
a resurselor financiare interne şi de antrenare a unei utilizări mai eficiente a acestora.
În ceea ce priveşte dimensiunea cantitativă a aportului de capital al investiţiilor internaţionale, în
majoritatea ţărilor, raportul dintre acesta şi nivelul formării interne brute a capitalului fix nu depăşeşte,
de regulă, 10%, deşi este mai înalt în cazul unor ţări precum Belgia şi Luxemburg - peste 20%,
Singapore - aproape 40%. În ciuda contribuţiei, în general, minore prin raportare la capitalul intern,
resursele financiare furnizate prin capital antreprenorial sunt importante pentru ţările în dezvoltare, atât
pe fondul reducerii, în ultimii ani, a altor fluxuri de capital străin publice sau private, cît şi în virtutea
asigurării unui echilibru necesar între împrumuturi şi investiţii în ansamblul fluxurilor de capital străin
atrase de această categorie de state.

34
Încă la mijlocul anilor '80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la dimensiunea globalizării producţiei industriei prelucrătoare
indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor electronice de larg consum, în industria textilă şi a
confecţiilor. Se evidenţiază, de exemplu, că un autoturism „global” este construit din părţi componente provenite din nu mai puţin de 16
ţări diferite. Un exemplu concret, de dată mai recentă, ne este oferit de autoturismul-sport, de mare succes, „Mazda Miata", care a
beneficiat de servicii de design în California, de servicii de inginerie în Japonia, iar prototipul a fost construit în Anglia.
35
Postelnicu Gh., Postelnicu C., Globalizarea economiei, Editura economică, Bucureşti, 2000, p. 138

34
Modalităţile prin care influxul de investiţii străine poate suplimenta capitalul intern sunt în funcţie
de forma pe care o îmbracă respectivul influx. Cel mai evident impact îl au aşa-numitele investiţii pe
loc gol - „greenfield investments” - care conduc la dezvoltarea de noi activităţi economice. Investiţiile
străine care realizează schimbarea formei de proprietate, cum ar fi privatizările sau preluările de firme
(engl. acquisitions) pot, de asemenea, să influenţeze pozitiv stocul de capital intern în situaţia în care
firma care a fost cumpărată ar fi fost, alternativ, închisă sau dacă, în general, performanţele sale sunt
îmbunătăţite în urma investiţiei străine. Chiar şi afara unor astfel de prezumţii, sumele care provin din
vânzarea către investitorul străin pot fi reinvestite în ţara-gazdă.
Dacă în ţările dezvoltate, cea mai mare parte a ISD o constituie preluările de firme – în 1993, în
SUA, aproximativ 90% din fluxurile de ISD au îmbrăcat această forma – în ţările în dezvoltare
ponderea acestora este mai redusă, fie pe fondul unor restricţii care sunt menţinute, fie în condiţiile
lipsei sau insuficientei dezvoltări a unei pieţe de capital. De aceea, se apreciază că efectul direct de
sporire a stocului de capital intern prin ISD este mai important în aceste din urmă ţări.
O remarcă importantă privind impactul pur financiar al investiţiei străine se referă la faptul că
investiţia iniţială poate fi urmată, în timp, de o serie de investiţii secvenţiale, generate fie de o
modificare a factorilor locali, spre exemplu a legislaţiei privind cota de participare străină admisă la
capitalul unei întreprinderi, fie de strategia firmei investitoare care poate include, înaintea angajării
depline, o tatonare a mediului economic local.
În fine, orice ISD poate atrage investiţii din partea firmelor străine care sunt asociate cu firma
investitoare, acţionînd indirect în sensul sporirii resurselor de capital ale economiei-gazdă. Astfel de
ISD asociate sunt realizate de companii care furnizează produse intermediare investitorului iniţial, sau
care sunt distribuitori ai produselor finale ale acestuia, fiind vorba despre servicii a căror fumizare
implică, în mod obligatoriu, stabilirea, implantarea pe piaţă.
Importanţa CTN pentru procesul de inovare tehnologică, parte componentă esenţială a
pachetului investiţional este considerabilă. Marile firme sunt cei mai mari producători şi utilizatori de
tehnologie, precum cei mai mari organizatori ai mişcării acestei resurse productive pe plan
internaţional, parte componentă a capitalului antreprenorial. Aceasta reflectă, pe de o parte, avantajele
competitive ale ţărilor de origine ale transnaţionalelor, iar, pe de altă parte, faptul că managementul
producţiei şi utilizării tehnologiei favorizează marile firme.
Rolul CTN în această direcţie tinde să devină tot mai amplu pe măsură ce fenomenele de de
globalizare a fluxurilor economice se adâncesc. Este demonstrat faptul că unul din principalele avantaje
de proprietate specifice firmelor, care face posibilă dezvoltarea cu succes a unor active productive în

35
străinătate, este tocmai abilitatea lor de a produce, dobândi, înţelege importanţa tehnologiei şi de a
organiza utilizarea acesteia în afara spaţiului economic naţional.
O importanţă deosebită în susţinerea afirmaţiei de mai sus o are specificul tehnologiei înseşi, care
face ca utilizările ulterioare ale unei tehnologii deja create să implice pentru proprietarul său un cost
marginal zero. Dintr-un unghi de vedere opus, respectiv al celui care nu posedă dar care doreşte, la
rândul său, utilizarea tehnologiei în cauză, dezvoltarea acesteia pe cont propriu ar implica costuri
enorme sau s-ar putea dovedi chiar imposibilă, se are în vedere faptul că producţia de tehnologie se
bazează, în cea mai mare parte, pe cunoaştere acumulată36.
În funcţie de ipostaza concretă, efectele generate de ISD vor fi mai mult sau mai puţin intense,
mai mult sau mai puţin directe, iar, în ceea ce priveşte situaţia de firme concurente, chiar benefică sau
adversă. Respectivele efecte de antrenare şi externalităţi sunt prezente, cu deosebire, atunci când
transferul de tehnologie este realizat prin intermediul investiţiilor străine directe. În general, se
apreciază că impactul cel mai puternic asupra ameliorării performanţei economice a firmei locale în
toate cele trei ipostaze îl au anume, tehnologia şi practicile manageriale şi organizaţionale.
Pe lîngă capitalul financiar şi tehnologie, CTN transferă prin intermediul capitalului
antreprenorial economiei receptoare şi competenţele manageriale şi organizaţionale ale sale,
influenţînd hotărîtor competitivitatea firmelor şi performanţa economică a ţărilor date.
În calitate de resursă productivă cheie, practicile manageriale şi organizaţionale reprezintă
multitudinea şi diversitatea de strategii, metode şi tehnici, regăsite la nivelul diferitelor coordonate ale
activităţii firmei ca structură economică37.
CTN sunt mai apte să susţină progresul în ceea ce priveşte o astfel de resursă productivă, din
următoarele două aspecte:
- transnaţionalele dispun de resursele necesare pentru susţinerea acestui proces,
- sfera lor globală de acţiune le asigură accesul la un amplu ansamblu de experienţă
organizaţională şi talent managerial.
Dacă se poate afirma că practicile perfectate la nivelul firmei-mamă sunt diseminate către filialele
din ţară şi din străinătate, la fel de adevărat este că dezvoltarea de tip reţea, tot mai integrată în
contextul strategiilor de internaţionalizare, a permis acumularea de expertiză managerială şi
organizaţională de către firmele-mamă printr-un flux în sens invers, dinspre filialele din strainătate.

36
Hood N., Young A., The Economics of Multinational Entreprise, Longman Group Ltd., 1990, p. 184-189
37
Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 159

36
Contribuţia pachetului investiţional depinde însă, considerabil de propriile capacităţi şi
competenţe tehnologice ale ţării-gazdă, necesare utilizării unor tehnologii noi, adaptării acestora la
condiţiile locale, eventualelor îmbunătăţiri.

Întrebări recapitulative:

1. Definiţi investiţia sub aspect teoretic şi practic.


2. Determinaţi trăsăturile comune ale investiţiilor, indiferent de sensul larg sau restrâns al
abordării conceptului.
3. Explicaţi principiul acceleratorului.
4. Descrieţi esenţa şi argumentaţi rolul principiului multiplicatorului.
5. Descrieţi formele investiţiilor internaţionale
6. Determinaţi tipurile de investiţii internaţionale.
7. Determinaţi tipurile de investitori.
8. Descrieţi efectele ISD asupra economiei ţărilor receptoare.
9. Descrieţi principalii factori de influenţă asupra atractivităţii investiţionale în viziunea diferitor
şcoli economice.
10. Definiţi conceptul de model investiţional.
11. Descrieţi principalele modele investiţionale.
12. Definiţi conceptul de „industrie globală”.
13. Descrieţi componentele „capitalului antreprenorial”.
14. Descrieţi motivele cele mai frecvente ale internaţionalizării activităţii industriale.
15. În ce constă influenţa hotărîtoare a competenţelor manageriale şi organizaţionale transferate de
CTN asupa competitivităţii firmelor şi performanţa economică a ţărilor receptoare.

Teste-grilă:

1. Acţiunea de investire sub aspect macroeconomic presupune:

a) achiziţia de bunuri de echipament în scopul măririi capacităţii de producţie;


b) efortul prealabil depus (financiar, material, de muncă) ce va avea ca o consecinţă obţinerea
unor efecte multiplicatoare (tehnico-materiale, financiare şi sociale);
c) formarea brută de capital;
37
d) sacrificiul unei părţi din consumul prezent pentru un (posibil şi incert) consum viitor, în
speranţa că acel consum viitor va fi mai mare decît cel sacrificat în prezent.

2. Multiplicatorul investiţiilor sau principiul multiplicatorului reflectă:

a) că un anumit volum de investiţii (I) determină o creştere corespunzătoare a venitului (∆ V);


b) de câte ori este mai mare sporul de venit adus de un spor al investiţiei;
c) volumul producţiei care poate fi obţinut la un leu investit, mai exact sporul de capacitate de
producţie realizat un leu investit;
d) obţinerea unui echilibru economic se realizează numai în condiţiile în care între ritmul de
creştere a populaţiei ocupate şi ritmul de creştere a capitalului fix există o egalitate.

3. Investiţia străină directă presupune:

a) un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară;


b) transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra
activităţii agentului receptor;
c) agentul emitent nu controlează agentul receptor;
d) transferarea pe lângă fluxul financiar iniţial şi altor fluxuri, multe dintre ele având
o consistenţă reală.

4. Comportamentul specific speculatorului presupune:

a) este atras puternic de investiţiile cu risc deosebit de mare;


b) preferă un risc cît mai scăzut;
c) mizează pe un profit anormal de mare, corespunzător cu riscul pe care şi-l asumă;
d) contează pe un profit normal de mare.

5. Comportamentul specific investitorului presupune:

a) preferă un risc cît mai scăzut şi acţionează pe termen lung;


b) mizează pe un profit anormal de mare;

38
c) consideră că informaţiile şi semnalele furnizate de către piaţă sunt corect iterpretate de către
toţi;
d) crede că are un avantaj informaţional faţă de ceilalţi şi acţionează mai mult pe termen scurt.

6. Investiţiile realizate din partea firmelor străine care sunt asociate cu firma investitoare, acţionînd
indirect în sensul sporirii resurselor de capital ale economiei-gazdă sunt denumite :

a) investiţii de demonstraţie;
b) investiţii asociate;
c) investiţii de portofoliu;
d) investiţii secvenţiale.

7. Investiţiile realizate de firma transnaţională ce urmează în timp după investiţia iniţială, generate fie
de o modificare a factorilor locali, fie de strategia firmei investitoare sunt denumite:

a) investiţii secvenţiale;
b) investiţii de portofoliu;
c) investiţii de demonstraţie;
d) investiţii asociate.

8. “Greenfield investments” presupun:

a) dezvoltarea de noi activităţi economice;


b) investiţii pe loc gol;
c) transferurile realizate de firma transnaţională ce urmează în timp după investiţia iniţială;
d) un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară.

Răspunsuri: 1. a,c; 2. b; 3. b,d; 4. a,c; 5. a; 6. b; 7. a.

39
TEMA II. TEORII EXPLICATIVE ALE INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE ŞI
PRODUCŢIEI INTERNAŢIONALE.

1. Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei


2. Teoria avantajului de monopol sau oligopol
3. Teoria ciclului de viaţă al produsului
4. Teoria internalizării producţiei
5. Paradigma eclectică a producţiei internaţionale
6. Sinteza factorilor determinanţi ai Investitiilor străine directe.

1. Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei

40
Totalitatea fluxurilor de ISD pe plan mondial sunt generate de corporaţiile transnaţionale,
respectivele fluxuri reprezentînd elementul definitoriu al acestora. Implicarea economică internaţională
a firmelor se face în mod evident cu renunţarea la piaţă ca spaţiu şi mijloc de tranzacţionare, prin
internaţionalizare.
Iar internaţionalizarea este o consecinţă firească a procesului de evoluţie a unei firme. Cu cît o
firmă se dezvoltă mai mult, cu atît va căuta să se diversifice (atît în planul obiectului de activitate, cît şi
în plan geografic), va căuta să reducă riscurile, să valorifice din plin avantajele specifice de care
dispune, să exploateze la maximum oportunităţile pieţei şi să-şi crească profiturile. Aceste deziderate
se pot realiza fie prin integrarea verticală şi orizontală a firmei, integrare care se face pe pieţe externe
diferite, metodă denumită internaţionalizare, accesibilă cu precădere firmelor mari, puternice, fie în
cadrul pieţei naţionale, metodă practicată de firmele cu o poziţie bună pe piaţa naţională dar care nu
dispun de resursele financiare sau de forţa necesară pentru a face faţă concurenţei internaţionale.
Internaţionalizarea sau renunţarea la piaţă ca spaţiu de către firme are la bază anumite motivaţii şi
interese. Fiind vorba despre motivaţia realizării investiţiilor străine directe, a cărei paradigmă de
încadrare o reprezintă înţelegerea deciziei investiţionale internaţionale, un şir de teorii s-au dezvoltat
pe această bază.
În funcţie de elementele pe care le surprind, diferiţi autori utilizează pentru teoriile date termenul
de teorie a investiţiilor străine directe sau pe cel de teorie a întreprinderii multinaţionale. Unii analişti
îl folosesc chiar alternativ (Richard E. Caves, Alan M. Rugman). Alţii, chiar dacă fac uz de o unică
exprimare (Peter J. Buckley), nu operează o distincţie expresă faţă de cealaltă.
Însă spaţiul în care se regăsesc atît fluxurile de ISD, cît şi firma transnaţională prin abilităţile şi
competenţele sale tehnologice şi organizaţionale, este cel al producţiei internaţionale. În consecinţă,
s-au structurat preocupări teoretice de abordare a implicării întreprinderilor în activităţi generatoare de
valoare adăugată situate în străinătate, deci a producţiei internaţionale. Iar, paradigma eclectică a lui
John H. Dunning ilustrează progresul teoriilor vizînd ISD şi a celor axate pe analiza firmei
transnaţionale către un curent integrator de gîndire vizînd explicarea producţiei internaţionale.
Evoluţia abordărilor teoretice în materie s-a produs pe mai multe planuri, cu valorificarea
diferitelor motivaţii ale ISD şi producţiei în străinătate, ceea ce permite observarea structurării treptate
a unei gîndiri convergente în acest domeniu. Abandonîndu-se ideea de funcţionare perfectă a pieţelor şi
de încercare de explicare a ISD pornind de la teoria investiţiilor de portofoliu, s-a trecut la analiza
comportamentului firmei transnaţionale în condiţiile în care imperfecţiunile, eşecurile pieţei o
stimulează sau o obligă să recurgă la ISD.

41
Conform lui John H. Dunning (1993), înainte de ’60, încercările de a explica activităţile firmei
din afara graniţelor lor naţionale reprezenta un amalgam format din38:
• o teorie a investiţiilor de portofoliu, cu un grad destul de ridicat de formalizare, fiind
denumită şi teorie a valorificării imperfecţiunilor pieţei;
• un număr de studii de ţară, cu caracter empiric, asupra factorilor care influenţează
localizarea ISD;
• recunoaşterea de către o serie de economişti a faptului că explicarea internaţionalizării
unor industrii necesită modificarea teoriilor neoclasice ale comerţului;
• realizarea faptului că proprietatea asupra unor active situate în afara graniţelor putea fi
considerată nu numai drept un substitut al cartelurilor internaţionale, dar putea fi explicată, cel puţin
parţial, prin avantajele integrării pe verticală sau pe orizontală a activităţilor.
În virtutea teoriei investiţiilor de portofoliu, care presupune condiţii de funcţionare perfectă a
pieţelor, capitalul se mişcă dinspre ţările cu un nivel mai scăzut, al ratelor dobânzilor (pe termen lung)
către ţările cu nivelul dobînzilor mai ridicat, reflectînd înzestrarea diferită cu factorul capital a celor
două pieţe. O astfel de mişcare a capitalurilor are loc până când rata dobânzilor în diferite ţări se
egalează.
Conform acestei teorii, investiţiile străine directe se orientează către ţările în care profiturile pe
unitatea de capital investit sunt mai ridicate. La baza acestei afirmaţii stă ideea conform căreia, în
evaluarea deciziilor lor investiţionale, firmele au în vedere rata marginală a profitului şi costul marginal
al capitalului; dacă veniturile marginale estimate sunt mai ridicate în străinătate decît în ţară, în
condiţiile în care se presupune acelaşi cost marginal pentru ambele variante de investiţii, există premisa
unei ISD. Această teorie a fost îmbrăţişată spre sfârşitul anilor ’50, cînd fluxurile investiţiilor străine
directe americane în industria prelucrătoare din ţările Europei Occidentale au sporit masiv. La acel
moment nivelul profiturilor după impozitare ale filialelor americane din Europa erau mai ridicate decât
cele înregistrate în S.U.A. În deceniul şapte, nivelul ratelor de profitabilitate ale filialelor din Europa a
devenit mai mic decât cel din S.U.A. Cu toate acestea, investiţiile firmelor americane în industria
prelucrătoare din ţările Europei Occidentale au continuat să crească. Deci teoria investiţiilor străine,
bazată pe teoria investiţiilor de portofoliu, s-a dovedit a fi neconcludentă în a demonstra că firmele
recurg la ISD pentru că în alte economii naţionale obţin profituri mai mari decît în propriile economii.
Mai sustenabilă este ipoteza că firmele transnaţionale obţin oricum profituri mai mari decît concurenţii
lor locali, în virtutea deţinerii unor avantaje – tehnologice, informaţionale, manageriale – care le premit

38
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993

42
să suporte costurile mai ridicate decît cele ale firmelor locale, costuri decurgînd din operarea într-un
mediu străin şi să obţină, în cele din urmă, venituri mai ridicate.
Această teorie nu poate explica nici distribuţia neuniformă a investiţiilor străine directe între
diferite ţări şi diferite ramuri ale industriei economiei naţionale a unei ţări, în condiţiile în care în aceste
ramuri se asigură o rată egală de profitabilitate. De asemenea, ipoteza funcţionării perfecte a pieţelor ar
implica circulaţia liberă şi accesul neîngrădit la şi la practicile manageriale şi organizaţionale, condiţii
în care avantajele firmelor transnaţionale faţă de concurenţii lor locali nu ar mai exista şi deci producţia
în străinătate nu ar mai avea motive.
Este evident că fluxurile de investiţii sunt determinate nu numai de diferenţele de dobândă din
diferite ţări. Iar, teoria investiţiilor străine directe nu poate fi expusă şi argumentată pornind de la
presupunerea existenţei pieţei perfecte, cum a fost făcut în cazul teoriei investiţiilor de portofoliu.
Demersurile de explicare a ISD şi producţiei internaţionale în teoria organizaţiei industriale au
fost consolidate de Charles P. Kindleberger (1984) şi Richard E. Caves (1971). Kindleberger 39
structurează o tipologie a imperfecţiunilor pieţelor bunurilor şi factorilor care conduc la avantaje de
monopol. El a demonstrat că, pentru ca o întreprindere să investească în străinătate trebuie să existe
imperfecţiuni pe piaţa bunurilor sau a factorilor de producţie, inclusiv diferenţe tehnologice, sau o
intervenţie administrativă, care să afecteze regulile concurenţei libere şi să segmenteze piaţa. Astfel, C.
Kindleberger elaborează şi propune modelul concurenţei monopoliste pentru a explica motivaţiile
fluxurilor investiţiilor străine directe şi o tipologie a imperfecţiunilor pieţei, ce asigură firmelor
transnaţionale avantaje de monopol:
• imperfecţiuni pe piaţa factorilor de producţie, care rezultă din proprietatea tehnologiilor, din
accesul diferit al firmelor transnaţionale şi al celor locale la piaţa de capital, din practici manageriale
ş.a.;
• imperfecţiuni pe piaţa bunurilor, din cauza diferenţierii bunurilor şi a tehnicilor de marketing.
Activitatea firmelor mari transnaţionale pe piaţa bunurilor duce la apariţia avantajului de oligopol.
Marile firme se supraveghează reciproc la orice mişcare, astfel ca una din ele să obţină un avantaj
decisiv faţă de celelalte. Firmele oligopoliste investesc în unele şi aceleaşi ţări, astfel avînd posibilitatea
să reacţioneze în cazul în care se confruntă cu acţiuni agresive ale concurentei;
• imperfecţiuni determinate de integrarea firmelor transnaţionale pe orizontală şi pe verticală.
Integrarea pe orizontală întăreşte poziţia de monopol a firmelor, care, prin diferite alianţe, au
posibilitatea de a-şi asigura profituri mai mari. Integrarea pe verticală asigură coordonarea mai multor

39
Kindleberger Charles P., Multinational Excursions, Cambridge, MIT Press, 1984

43
faze ale producţiei şi permite evitarea riscului în urma schimbării tehnologiilor ori a reţelei de desfacere
ş.a.
C. Kindleberger afirmă că, odată început de o întreprindere, procesul este continuat şi de alte
întreprinderi şi astfel, se autoîntăreşte, fiind vorba despre o reacţie de oligopol, reacţie specifică marilor
firme rivale şi practic ilustrată prin sintagma „urmează-ţi duşmanul”. Pătrunderea unei mari firme pe o
nouă piaţă, prin realizarea de ISD, este de natură să atragă după sine o reacţie similară din partea
principalilor săi concurenţi40.

2. Teoria avantajului de monopol sau oligopol

Prima critică serioasă a teoriei investiţiilor străine directe bazată pe teoria investiţiilor
internaţionale de portofoliu a fost făcută de economistul Stephen H. Hymer. El a demonstrat că această
teorie nu poate da răspuns la o serie de întrebări, cum ar fi: de ce firmele, care investesc în străinătate,
deseori se împrumută în acelaşi tiimp în străinătate, cum se explică intrările şi ieşirile de investiţii
străine directe în acelaşi timp în una şi aceeaşi ţară ş.a. S. Hymer41 demonstrează că investiţiile străine
directe urmăresc, mai degrabă, obţinerea unui câştig mai mare, decât a unei dobânzi mai ridicate. El
demonstrează că investiţia străină directă este nu numai pur şi simplu o intrare de capital, ea este
asociată cu un flux de practici manageriale, cu tehnologii avansate, ceea ce asigură un câştig mai
mare decât al întreprinderilor locale la aceeaşi valoare a investiţiei. Anume imperfecţiunea pieţelor
oferă investitorilor străini să dispună de avantaje suplimentare faţă de producătorii locali şi, astfel ei
obţin un profit mai mare decât investitorii locali.
Avantajele firmelor transnaţionale în ţările străine decurg din cunoştinţele şi reţelele de distribuţie
de care ele dispun, din diferenţierea produselor, inclusiv a celor de finanţare, care le permit nu numai să
compenseze dezavantajele apărute în concurenta cu firmele locale, dar şi să-şi asigure în activitatea
economică o profitabilitate mai înaltă decît firmele locale. Astfel, firmele transnaţionale îşi manifestă şi
îşi întăresc puterea de monopol.
Avantajul de monopol le permite firmelor transnaţionale să obţină controlul preţurilor de
comercializare a produselor lor şi, astfel, să-şi asigure o rentă economică din activele lor, create în baza
investiţiilor străine directe. Avantajul de monopol este mai mare în cazurile în care investiţiile străine
40
Astfel, de exemplu, activităţile firmei „Volkswagen” în Republica Cehă au condus la constituirea a 30 de societăţi mixte, alte 70 fiind
în curs de negociere. Investiţiile companiei „General Motors” în industria constructoare de automobile din Ungaria, în valoare de 289
milioane dolari, au atras numeroase investiţii din partea furnizorilor firmei „General Motors” pe pieţele occidentale. Acelaşi lucru se
poate spune despre investiţiile firmelor „Ford” şi „Fiat” în Polonia, ale firmei „Suzuki” în Ungaria, sau despre cele ale firmei sud-coreene
Daewoo în România (UNCTAD, 1995, p. 103).
41
Hymer Stephen H., The International Operations of National Firms: a Study of Direct Foreign Investments, Cambridge, MIT Press,
1976

44
directe sunt efectuate pe orizontală în ramurile intensive, în cunoştinţe tehnologice, manageriale şi de
marketing. Cunoştinţele sunt acumulate în urma organizări cercetărilor de dezvoltare. Cercetările sunt
mai intens organizate în ţările dezvoltate. Astfel, devine clar de ce majoritatea firmelor transnaţionale,
cărora le aparţine o pondere înaltă în volumul anual al investiţiilor străine, sunt de origine din ţările
dezvoltate.
Viziunea unidimensională a lui Hymer asupra firmelor transnaţionale – în sensul că acestea ar
avea drept unică motivaţie dobîndirea rentei de monopol – a alimentat un puternic curent de opinie
împotriva transnaţionalelor şi a fundamentat politici excesive de control şi reglementare a operaţiunilor
lor.
R. Caves42, pornind de la afirmaţia lui Hymer, conform căreia o firmă recurge la ISD în condiţiile
în care deţine un avantaj, un activ unic – un brevet de invenţie sau un produs diferenţiat, de exemplu –
care poate fi valorificat optim prin ISD, dezvoltă teoria oligopolului bazat pe produsul diferenţiat.
Conform lui expansiunea geografică a facilităţilor productive ale unei firme se poate realiza în trei
moduri: pe orizontală (producerea aceloraşi bunuri sau servicii); pe verticală (adăugarea unui stadiu al
procesului de producţie, anterior sau posterior activităţii principale a firmei investitoare); şi prin
diversificarea activelor firmei.
Potrivit argumentărilor lui R. Caves, pentru ca deţinerea unui avantaj exclusiv să determine o
firmă să investească în străinătate, două condiţii trebuie satisfăcute:
a) în primul rînd, este necesar ca respectivul avantaj să aibă caracterul unui bun public în cadrul
firmei, deci valorificarea sa pe alte pieţe să nu presupună suportarea tuturor costurilor iniţiale
legate de cercetarea sa. Cunoştinţele, informaţia sunt prototipul unor astfel de avantaje.
b) veniturile obţinute în urma valorificării avantajului de firmă pe o piaţă străină trebuie să
depindă într-o anumită măsură, de condiţiile locale de producţie.
Caracterul necesar al acestor două condiţii devine clar atunci cînd se recunoaşte faptul că
întreprinzătorii locali au avantajul cunoaşterii condiţiilor economice, sociale, culturale, juridice în care
operează. Firma străină trebuie să suporte costul cunoaşterii noului mediu. În consecinţă, e necesar ca
avantajul exclusiv nu numai să anuleze dezavantajul şi costurile incumbate de operarea într-un mediu
străin, dar respectiva operare să se şi dovedească mai profitabilă decît celelalte alternative de acces pe
respectiva piaţă străină (exporturi sau licenţiere).

42
Caves Richard E., International Corporations. The Industrial Economics of Foreign Investments, Economica, N.S. Vol. 38, London,
1971

45
Relativ recent, economistul american Edward M. Graham (1978) a încercat să explice creşterea
ISD în SUA prin utilizarea teoriei organizaţiei industriale43. El argumentează că în urmă cu 20 de ani
firmele americane deţineau avantaje semnificative de natură tehnologică şi managerială faţă de
competitorii lor străini. Drept consecinţă, fluxurile de ISD receptate de economia americană erau
scăzute. Modificările intervenite în timp în raporturile de performanţă tehnologică şi managerială dintre
firmele aparţinînd diferitor naţiuni, în sensul unui declin al competitivităţii firmelor americane, s-au
reflectat şi în creşterea influxurilor de ISD în SUA.
Ipoteza reacţiei de oligopol ca motivaţie a producţiei în străinătate a fost dezvoltată şi de către
cercetătorul american Frederick T. Knickerbocker44 (1973). El a argumentat că realizarea unei ISD de
către o firmă ce operează într-o structură oligopolistă de piaţă este de natură să determine o reacţie de
urmărire a respectivei firme în economia de implantare de către celelalte firme membre ale
oligopolului, cu consecinţa creării unei „aglomerări” a intrărilor de ISD în respectiva economie.
Un alt aspect pus în evidenţă a fost acela că marile corporaţii transnaţionale investesc reciproc în
ţările lor de origine, exemplul concret oferit de cercetarea empirică a lui E. Graham. Analizînd
investiţiile reciproce americane şi europene, Graham identifică o reacţie de contraameninţare prin
realizarea de ISD europene în SUA, ca răspuns la ameninţarea concurenţială creată prin investiţiile
americane în Europa. Este un tip de comportament defensiv, dar care poate da naştere la investiţii
profitabile în sine.
În concluzie, conform teoriei avantajului de monopol, motivaţia fluxurilor de investiţii străine
directe este sporirea puterii de piaţă a firmelor transnaţionale, prin obţinerea unei rente de monopol.
Avantajul de monopol se realizează de firmele transnaţionale prin imperfecţiunile structurale ale pieţei.
Avantajele fluxurilor de investiţii sunt specifice mai mult firmelor respective decât ţărilor de origine ale
acestor firme. Printr-o astfel de abordare a avantajelor se explică fluxurile reciproce de investiţii
străine. Economia unei şi aceleiaşi ţări poate fi generatoare de investiţii străine directe, dar, în acelaşi
timp, şi receptoare de investiţii străine directe.

3. Teoria internalizării producţiei

Teoria avantajului de monopol explică ISD prin imperfecţiunile structurale ale pieţei şi prin faptul
că avantajele care stau la baza fluxurilor de investiţii sunt mai degrabă specifice firmei, decît ţării de

43
Graham Edward M., Transatlantic Investment by Multinational Firms, A Rivalistic Phenomenum, Journal of Post Keynsion Economics,
Vol. 1, 1978
44
Knickerbocker Frederick T., Oligopolistic Reaction and MultinationalEntreprise, Boston, Harvard University Graduate School of
Business Administration, 1973

46
origine. Problema pe care teoria respectivă nu reuşeşte să o clarifice suficient este cea a motivaţiilor
care determină firmele să-şi valorifice avantajele pe care le deţin nu prin exporturi sau prin licenţiere, ci
prin producţie internaţională. Acest fapt a fost explicat în cadrul teoriei internalizării.
Diferenţa esenţială dintre teoria internalizării şi a avantajului de monopol constă în faptul că, în
virtutea celei dintîi, nu deţinerea în sine a unui activ, de regulă tehnologic, este ceea ce conferă firmei
avantaj, ci internalizarea respectivului activ, ca o alternativă la recurgerea la pieţe45. Avîndu-şi rădăcina
în teoria firmei, teoria internalizării cunoaşte o prezentare sistematică prin demersurile cercetătorilor
britanici Peter J. Buckley şi Mark Casson (1976). Ea este dezvoltată ulterior de către aceiaşi autori, prin
lucrări comune sau în mod distinct, precum de către John H. Dunning, Alan M. Rugman şi Jean F.
Hennart.
Alegerea ISD ca modalitate de a aborda o piaţă externă în detrimentul exportului sau licenţierii
depinde de un şir de factori ţinînd de avantajul comparativ naţional şi de avantajul absolut al firmei,
precum şi de costurile de tranzacţie ce ţin de licenţiere sau export.
Ideile de bază pe care le susţine teoria şi care dau linia sa de argumentaţie sunt:
• Corporaţia transnaţională este instituţia care internalizează schimbul internaţional de
factori şi bunuri prin intermediul investiţiilor străine directe, ca răspuns la costurile de tranzacţie mai
ridicate ce ţin de recurgerea la licenţiere sau export (costuri implicate de stabilirea corectă a preţului,
costurile implicate de definirea obligaţiilor contractuale ale părţilor, riscul legat de fixarea şi
respectarea termenelor de livrare, taxele aferente schimburilor de piaţă, costurile de informare a
participanţilor la schimb, costurile de negociere, costurile de punere în aplicare a termenilor
contractuali conveniţi). Acestea sunt costuri contractuale care favorizează opţiunea pentru organizaţia
ierarhică (integrarea pe verticală), în defavoarea pieţei.
• Mobilul urmărit de firma transnaţională prin internalizare este cel de a acţiona într-o
manieră mai eficientă decît prin mijlocirea pieţei, spre deosebire de mobilul avansat de teoria
avantajului de monopol, respectiv cel de sporire a rentei de monopol.
Costurile de tranzacţie şi externaţităţile sunt considerate ca motivaţii pentru care internalizarea
este preferată faţă de alternativa recurgerii la pieţe. Alternativa licenţierii se poate dovedi mai
profitabilă decît cea a ISD numai în anumite cazuri, cînd avantajul generator de rentă de monopol al
firmei rezidă într-o inovaţie unitară care poate fi transferată şi aplicată în mod independent de abilităţile
tehnice, operaţionale, manageriale ale firmei licenţiataoare. În afara unor astfel de cazuri, fie informaţia
nu poate fi transferată independent de capabilităţile menţionate, fie incertitudinile cu privire la
valoarea inovaţiei pe pieţele externe împiedică încheierea unui contract de licenţă. În cazul firmelor
45
Hood N., Young A., The Economics of Multinational Entreprise, Longman Group Ltd., 1990, p. 55-58

47
mici, totuşi, costurile mari de procurare a informaţiilor cu privire la potenţialele pieţe de implantare fac
ca aceste firme să opteze pentru licenţiere.
Astfel, adepţii teoriei internalizării argumentează că pieţele devin mijloace mai puţin eficiente de
alocare a resurselor atunci cînd nu reuşesc să cuprindă în costuri externalităţile, care pot fi privite ca şi
costuri de informare, monitorizare a tranzacţiilor, aducerea la îndeplinire a termenilor contractuali etc.
Făcînd referire la tipurile de externalităţi, acestea nu se reduc doar la cele menţionate.
Spre exemplu, după Jean F. Hennart46 (1980), externalităţile sunt de două tipuri: naturale şi
artificiale. Din categoria celor naturale fac parte externalităţile ce ţin de proprietate. Ele se manifestă
în condiţiile în care un vînzător nu reuşeşte să perceapă utilizatorului preţul aferent bunului său (un
exemplu îl constituie imposibilitatea realizatorului unei inovaţii de a încasa un preţ pentru produsul său
intelectual de la toţi utilizatorii lui, o dată ce acesta a fost dezvăluit şi diseminat). Caracterul de bun
public al cunoştinţelor conduce la imposibilitatea stabilirii unui preţ de piaţă pentru acestea. Această
externalitate poate fi parţial depăşită prin acordarea unui drept de proprietate (brevet de invenţie,
marcă) firmei care a realizat plusul de cunoaştere, ceea ce îi conferă acesteia protecţie juridică
împotriva utilizării de către concurenţi a descoperirii sale. Dar nu toate cunoştinţele pot fi protejate, de
aceea cel mai eficient mod de a evita diseminarea necontrolată a lor ar fi menţinerea acestora în cadrul
unei pieţe interne a firmei prin realizarea de ISD. În ceea ce priveşte externalităţile artificiale, acestea
sunt create de intervenţii ale guvernelor, precum taxe vamale, subvenţii, impozite, măsuri de control al
preţurilor, restricţionarea schimburilor, criterii de performanţă în realizarea investiţiilor, externalităţi
care creează discrepanţe între costurile şi beneficiile private şi cele sociale.
Cei care au integrat într-o manieră sistematică ideile legate de costurile de tranzacţie au fost
cercetătorii britanici P. Buckley şi M. Casson, pornind de la ideea conform căreia activităţile firmei
moderne depăşesc cu mult sfera producţiei propriu-zise. Cercetarea-dezvlotarea, marketingul,
pregătirea forţei de muncă, organizarea şi managementul sunt considerate activităţi independente,
legate între ele prin fluxuri de produse intermediare, constînd în cunoştinţe şi expertiză. Imperfecţiunile
pieţelor exclud posibilitatea stabilirii unui preţ rezonabil pentru astfel de produse intermediare. Este, de
asemenea, dificil a urmări ca investiţiile şi alte elaborări tehnice şi manageriale ale firmelor să nu fie
utilizate în practică de alţi agenţi economici. Dar cunoştinţele obţinute de fiecare firmă constituie un
avantaj al ei de monopol, care poate asigura creşterea profitului firmei. Se ştie că pentru firmă este
mult mai eficient ca şi cunoştinţele obţinute să fie utilizate în interiorul ei, decât să fie realizate în
formă de licenţiere ori în alte forme. O astfel de situaţie determină firmele transnaţionale să creeze o
piaţă internă (în cadrul fiecărei firme) pentru produsele intermediare.
46
Hennart Jean F., A Theory of Multinational Entreprise, The University of Michigan Press, 1980

48
Astfel, pieţele interne ale firmelor transnaţionale înlocuiesc pieţele imperfecte de produse
intermediare. Aceasta, la rândul său, conduce la internalizarea producţiei în cadrul firmelor mari
transnaţionale, care reprezintă o alternativă de schimb al factorilor de producţie pentru bunuri şi
servicii. Schimbul se internalizează în cadrul firmei transnaţionale, atunci când costurile lor sunt mai
mici decât costurile schimburilor pe piaţă. Firma transnaţională internalizează schimbul de factori
pentru bunuri şi servicii peste frontieră, prin investiţii străine directe. Internalizarea permite firmelor
să-şi garanteze obţinerea unei rente economice în urma utilizării descoperirilor şi inovaţiilor lor.
Rugman A. consideră că toate teoriile cu privire la investiţiile străine directe sunt „variante ale
teoriei generale a internalizării”47, pentru că internalizarea constituie un răspuns la orice tip de
externalitate pe piaţa buniirilor sau a factorilor. Imperfecţiunile pieţei bunurilor, insuficienţa
informaţiilor şi cunoştinţelor pe piaţă orientează firmele mari către investiţii străine directe. Astfel,
firmele mari îşi formează piaţa internă pentru informaţiile de care dispun în domeniul tehnologiilor noi,
metodelor progresiste de organizare a producţiei ş.a. Piaţa internă a fiecărei firme mari constituie
instrumentul principal, prin intermediul căruia îşi asigură obţinerea câştigurilor suplimentare.

4. Teoria ciclului de viaţă al produsului

O altă latură de analiză a fluxurilor de ISD şi producţiei internaţionale porneşte de la teoria


neoclasică a distribuţiei spaţiale a dotării cu factori de producţie. În acest context se impune a fi
abordată contribuţia teoretică semnificativă a lui Raymond Vernon (1966) – teoria ciclului de viaţă al
produsului
Pentru explicaţia motivaţiilor fluxurilor de investiţii străine, economistul american R. Vernon48 a
elaborat un model care include şi explică ISD prin utilizarea conceptului microeconomic de ciclu de
viaţă al produsului. După părerea lui, ciclul de viaţă al produsului determină trecerea firmelor
transnaţionale de la export la investiţii străine directe. În calitate de argument el afirmă următoarele: în
condiţiile în care majoritatea produselor urmează un ciclu de viaţă, fiind iniţial expresia unor inovaţii şi
ajungînd în final să fie complet standardizate, firmele recurg la ISD în momentul în care sunt
ameninţate cu pierderea pieţelor pentru produsele ajunse la maturitate şi sunt nevoite să-şi extindă
facilităţile de producţie pe noi pieţe, pentru a recupera ultimile posibilităţi de obţinere de rentă
economică.

47
Rugman Alan M., New Theories of the Multinational Entreprise: An Assesment of Internalization Theory, Bulletin of Economic
Research, Vol. 38 No. 2, Hull, England 1986
48
Vernon R., The Product Cycle Hypothesis in s New International Environment, Oxford Bulletin of Economics and Statistics, Vol. 41,
No. 4, 1979

49
Astfel, ciclul de viaţă al produsului nou include patru faze:
În prima fază, în urma inovării tehnologice are loc introducerea produsului pe piaţa de origine a
întreprinderii. Piaţa locală, la această fază, constituie spaţiul economic preferat de firme pentru
dezvoltarea produselor lor.
În a doua fază a dezvoltării produsului, cererea pentru el poate să crească şi în alte ţări. În această
fază firmele pot să-şi localizeze primele facilităţi de producţie pe piaţa locală. Dar în faza respectivă
pot apărea şi concurenţi pentru satisfacerea cererii pe diferite pieţe. Firmele transnaţionale exportă o
parte a produsului pentru comercializare pe pieţele externe.
În a treia fază, cînd produsul devine tot mai standardizat sau matur, avînd loc o creştere
considerabilă a lui, avantajele competitive ale firmelor producătoare se deplasează din sfera celor ţinînd
de unicitatea produsului spre sfera abilităţilor de minimizare a costurilor de producţie, precum şi acelor
de comercializare. Presiunile de a asigura eficienţa prin costuri sporesc o dată cu apariţia pe piaţă a
concurenţei. Astfel, investitorii îl plasează în străinătate pentru a beneficia de costul mai redus al
factorilor de producţie şi pentru a evita pierderea pieţelor străine în favoarea concurenţilor. Astfel,
firmele transnaţionale îşi păstrează pieţele câştigate iniţial prin exportul produsului.
In ultima fază - faza de declin al produsului - firmele transnaţionale preferă să continue fabricarea
producţiei în ţări străine. În această fază, înclinaţia întreprinderilor transnaţionale de a dezvolta
producţia în străinătate devine tot mai puternică. Organizarea fabricării produsului în ţări străine oferă
firmelor costuri mai avantajoase, în comparaţie cu ţara lor de origine.
Este dovedit că investiţiile străine directe sunt efectuate, de regulă, de către întreprinderi mari
oligopoliste, care produc produse similare ori diferite. Teoria lui R. Vernon se bazează pe inovaţie şi
dezvoltarea produsului. De aceea, când o întreprindere cu caracter de oligopol introduce în producţie
un produs nou, pătrunde cu el pe o piaţă, obţine o nouă sursă de materii prime, atunci şi întreprinderile
concurente reacţionează şi caută să introducă acest produs pe piaţă. O dată cu maturizarea şi
standardizarea produsului, el este propus pe pieţe de către mai multe firme concurente. În asemenea
condiţii firmele transnaţionale caută să-şi organizeze fabricarea produsului în străinătate. Astfel, apar
fluxurile de investiţii străine directe, cu ajutorul cărora firmele transnaţionale evită pierderea pieţelor şi
a veniturilor.
Teoria propusă de R. Vernon a fost valabilă pentru explicarea fluxurilor de investiţii străine
directe în anii ’50 şi ’60, mai ales, a implementării firmelor transnaţionale din SUA în Europa. Dar în
anii următori, în cadrul fluxurilor investiţiilor străine directe au avut loc schimbări esenţiale, care nu
pot fi întotdeauna explicate în baza acestei teorii. R. Vernon afirmă că această teorie totuşi poate fi

50
valabilă pentru întreprinderile mai mici cu capacităţi de explorare reduse, care nu au dobîndit, pentru
moment, capacitatea de scanare globală a pieţelor printr-o reţea de filiale deja constituită.
Teoria ciclului de viaţă al produsului face uz de elemente puse în lumină de alte abordări ale ISD.
Astfel, firmele care decid să dezvolte facilităţi productive în străinătate se bazează, arată Vernon, pe
deţinerea unui avantaj de monopol, real sau imaginar, idee fundamentală în teoria avantajului de
monopol elaborată de Hymer.

5. Teoria eclectică a investiţiilor străine directe

O abordare care caută să integreze ideile esenţiale şi elementele comune ale principalelor curente
de gîndire în domeniul ISD şi activităţile transnaţionalelor, respectiv teoria avantajului de monopol şi
teoria internalizării, conferindu-le o dimensiune locaţională o paradigma eclectică elaborată la sfîrşitul
anilor ‘70 de John Dunning. Conform lui, o teorie a activităţii firmelor transnaţionale se află la
intersecţia dintre teoria macroeconomică a comerţului internaţional şi teoria microeconomică a firmei,
fiind un exerciţiu de alocare macroeconomică a resurselor şi de teorie organizaţională. În cadrul
modelului lui Dunning se dă curs unei realităţi în care structura pieţei, costurile de tranzacţie şi
strategiile firmelor au devenit determinanţi importanţi ai activităţii economice internaţionale.
Conform acestei teorii investiţiile străine directe reprezintă un fenomen complex, care poate fi
explicat în baza unor aşa-numite avantaje:
- avantajele de proprietate,
- avantajele de internalizare,
- avantajele de localizare.
Combinaţia acestor motivaţii şi nivelul lor determină intensitatea şi direcţiile fluxurilor de
investiţii străine directe.
Conform teoriei eclectice, firma investeşte în străinătate în cazurile în care coincid următoarele
trei premise:
a) firma posedă avantaje de proprietate în ţările respective;
b) pentru firmă este mai convenabil să utilizeze aceste avantaje pe loc (avantaje de internalizare);
c) firma posedă unele avantaje legate de condiţiile specifice ale ţăriior-gazdă, astfel că pentru
firmă este mai convenabilă utilizarea unor resurse în aceste ţări decît în ţara de origine a firmei.
În teoriile despre investiţiile străine directe prezentate până acum, J. Dunning include suplimentar
avantajele legate de proprietatea investitorului străin. Dar avantajele de proprietate, la rândul lor,
reies din avantajele de monopol şi oligopol. De aceea, acestea mai sunt numite şi avantaje competitive.
51
În opinia lui J. Dunning, avantajele de proprietate reprezintă deţinerea de către firme a unor active,
considerate drept resurse, capabile să genereze fluxuri de venituri. Avantajele de proprietate ale
firmelor transnaţionale pot fi de două categorii:
• avantaje de deţinere în proprietate a unor tehnologii;
• avantaje de deţinere a unor active complementare, cum ar fi ansamblul abilităţilor
organizaţionale ale firmei, experienţa şi capabililăţile antreprenoriale ale managerilor, reputaţia,
credibilitatea şi bonitatea financiară ale firmei, contactele sale politice etc.
Toate aceste avantaje se intercalează şi, în consecinţă, formează competitivitatea firmei. Dar
această competitivitate se manifestă nu pur şi simplu prin deţinerea unor bunuri mai valoroase, ci prin
abilitatea de a internaliza activităţile sale în cadrul structurilor ierarhice ale transnaţionalelor.
Internalizarea activităţilor economice ale firmelor transnaţionale apare ca o necesitate de a exploata
avantajele de proprietate şi ocaziile oferite de imperfecţiunile pieţei. Prin internalizarea activităţilor în
străinătate firmele urmăresc maximizarea profiturilor, atât prin reducerea costurilor de producţie şi de
tranzacţie, cât şi prin asigurarea unei rente economice în urma valorificării avantajului de proprietate.
Astfel de avantaje şi constituie avantajele de internalizare.
Dar fluxurile de investiţii străine spre o ţară sau alta se determină nu numai de avantajele de
proprietate ale firmelor transnaţionale şi de capacităţile lor de a internaliza aceste avantaje, ci şi de
existenţa în ţările străine a unor condiţii specifice şi favorabile pentru desfăşurarea activi-tăţilor
firmelor transnaţionale. Cele din urmă sunt numite de J. Dunning avantaje de localizare, care includ:
dotarea ţării respective cu resurse naturale şi resurse economice creative, asigurarea cu forţă de muncă
şi nivelul ei de pregătire, costurile internaţionale de transport şi de comunicaţie, stimulente şi bariere
investiţionale sau comerciale, sistemul economic şi politica economică, diferenţele politice, sociale şi
culturale între ţări etc.
Astfel, paradigma eclectică aduce o contribuţie considerabilă la explicaţia fluxurilor de investiţii
pe ţări. Conform paradigmei eclectice a lui J. Dunning, pentru dezvoltarea investiţiilor străine directe
într-o ţară concretă este nevoie nu numai de dotările specifice ale firmelor transnaţionale, ci şi de
condiţiile specifice şi favorabile ale acestei ţări. Firma transnaţională va lua decizia de a investi într-o
anumită ţară numai atunci când condiţiile din aceasta îi vor permite să obţină din internalizarea
activităţii sale şi din avantajele de monopol câştiguri suplimentare. Dacă în această ţară lipsesc astfel de
condiţii, firma transnaţională poate alege pentru valorificarea avantajelor sale în alte ţări.
Potrivit lui J. Dunning, pentru încurajarea şi atragerea investiţiilor străine în ţările care au
necesitaie de ele, este nevoie de a elabora şi promova politici în acest scop, prin care să se creeze

52
condiţii necesare şi favorabile pentru realizarea avantajelor de monopol şi de internalizare a firmelor
transnaţionale.
J. Dunning a elaborat şi o explicaţie a modificării nivelului şi structurii investiţiilor străine directe
în diferite ţări receptoare de investiţii, în funcţie de parcurgerea diferitelor stadii de dezvoltare. În acest
sens, el utilizează conceptul de ciclu al dezvoltării investiţionale49. Ipoteza de bază a ciclului de
dezvoltare investiţională afirmă că, pe măsura dezvoltării unei ţări, configuraţia avantajelor, care pot fi
valorificate de firmele sale prin producţia în străinătate, şi a avantajelor firmelor străine, care ar putea
investi în ţara dată, se schimbă. În baza acestei ipoteze este argumentat ciclul dezvoltării investiţionale
a unei ţări, care include 5 stadii:
• Primul stadiu este cel de preindustrializare a ţării. În acest stadiu ţara nu atrage ISD, din cauză
că în ea lipsesc avantajele de localizare. Ţara nici nu generează ISD, deoarece firmele locale nu poseda
avantaje de proprietate necesare.
• În stadiul al doilea ţara respectivă a reuşit sa-şi amelioreze dezvoltarea economica, să-şi
sporească dimensiunile pieţei. Firmele transnaţionale încep să realizeze investiţii străine directe în
economia acestei ţări, în primul rând, în ramurile bazate pe resursele naturale existente, în ramurile
prelucrătoare şi în cele intensive, în forţa de muncă, în domeniul comerţului, al distribuţiei
comunicaţiilor, construcţiilor şi în alte ramuri.
• În stadiul următor de dezvoltare economică, în funcţie de crearea în ţara respectivă a unei
infrastructuri fizice şi comerciale satisfăcătoare şi a cadrului juridic corespunzător, de asemenea şi de
politica guvernului cu privire la ISD, cresc şi avantajele de localizare a investiţiilor străine şi, în
consecinţă, pot spori şi fluxurile de investiţii străine directe. Creşterea avantajelor de localizare poate să
contribuie la dezvoltarea de către firmele locale a propriilor avantaje de proprietate.
• Stadiul următor apare pe măsură ce ţările respective avansează pe calea dezvoltării. O dată cu
avantajele dezvoltării, combinaţia avantajelor de proprietate – internalizare-localizare, atât ale firmelor
străine, cât şi ale celor locale – continuă să se modifice. Avantajele de localizare ale unor astfel de ţări,
care se exprimă în primele stadii de dezvoltare prin preţurile mai reduse ale forţei de muncă şi ale
resurselor naturale, devin mai mici. În acelaşi timp, cresc avantajele de localizare, determinate de
factorii de producţie creaţi, de capacitatea inovaţională şi de capitalul uman. În aceste condiţii, firmele
locale pot să-şi dezvolte avantajele proprii de proprietate şi încep, la rândul lor, să facă investiţii
directe în alte ţări.

49
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993, p. 88-89

53
• Ultimul stadiu începe când ţara respectivă atinge un nivel înalt de dezvoltare şi de maturitate
economică. La acest stadiu investiţiile firmelor locale în străinătate pot fi şi mai mari decât investiţiile
firmelor străine în ţara respectivă. Astfel, la un anumit nivel de dezvoltare şi maturitate economică,
orice ţară poate deveni generatoare de investiţii străine directe.
Ciclul de dezvoltare investiţională, prezentat de J. Dunning expune tendinţa generală a schimbării
dependenţei de evoluţia nivelului de dezvoltare a unei ţări şi fluxurile de investiţii. Rolul guvernelor
continuă să rămînă un factor major, dar impredictibil, în opinia lui Dunning.
Este important de menţionat în această ordine de idei că consideraţiile lui Dunning pe marginea
ISD generate şi primite de o ţară, în funcţie de stadiul de dezvoltare sunt convergente cu cele ale lui
Michael E. Porter, incluse în modelul său de generare a avantajelor competitive la nivel naţional şi
expuse în cadrul capitolului următor al acestei lucrări. Este de remarcat faptul că nivelul înalt de
dezvoltare şi de maturitate economică unei ţări îi asigură şi un grad înalt de competitivitate, reflectat
atît de ISD generate, cît şi de ISD primite. Totuşi, după Porter, o creştere prea accentuată a ISD
receptate poate constitui simptomul unui declin de competitivitate. Transformarea S.U.A. în principalul
receptor de ISD în cadrul „triadei” a fost interpretată ca reflectînd tocmai parcurgerea unei astfel de
perioade.
De regulă, însă ţările dezvoltate, cu un nivel înalt de competitivitate, au şi cel mai înalt nivel de
generare şi de primire a investiţiilor străine.
În unele ţări ori în unele domenii, pot fi înregistrate şi cazuri de dezinvestire de activitate, adică
de punere capăt a funcţionării unor active productive controlate din afara spaţiilor naţionale de
implantare.
Motivele care duc la luarea deciziei de dezinvestire de către firmele transnaţionale într-o ţară
anumită pot fi diferite. Iar examinarea acestora în funcţie de care firma-mamă decide întreruperea
operării unei filiale din străinătate constituie o parte integrantă a teoriei producţiei internaţionale.
Explicată în termeni generali prin raţiuni ce ţin de evoluţia ciclului de viaţă al produsului, de reducerea
competitivităţii firmei sau de evoluţia nefavorabilă a cererii din economia de implantare, dezinvestirea
cunoaşte şi o serie de explicaţii teoretice elaborate.
Astfel, dezinvestirea se produce ori de cîte ori intervine una din următoarele situaţii50:
a) firma străină îşi pierde avantajele de competitivitate în comparaţie cu firmele concurente;
b) chiar dacă mai deţine astfel de avantaje, firma nu mai consideră oportun să le utilizeze în
cadrul propriilor structuri, prin internalizare;

50
Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 26

54
c) firma nu mai apreciează că este profitabil să-şi utilizeze avantajele prin internalizare,
optînd pentru exporturi şi pentru servirea pieţei de origine prin producţia internă. Există şi posibilitatea
renunţării complete la producţia dată.
Schimbările intervenite în mediul de afaceri străin, declinul cererii din ţara de implantare
exprimat în nivelul redus al vînzărilor sunt considerate un factor cheie al dezinvestirii. În capitolul trei
ne vom axa asupra mediului de afaceri şi asupra riscurilor aferente acestuia.
În concluzie, în literatura economică sunt expuse mai multe teorii ale investiţiilor străine directe,
dar fiecare explică în modul său motivele fluxurilor de investiţii străine directe. Imperfecţiunile pieţei
sunt o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa firmelor transnaţionale şi a fluxurilor de ISD.
Teoriile propuse în literatura de specialitate sunt argumentate de ipotezele puse la baza lor şi nici o
teorie nu o neagă pe alta, fiind complementare.
Paradigma eclectică propusă de J. Dunning a devenit cea mai potrivită, în cadrul ei fiind posibilă
explicarea motivaţiilor investitorilor străini în cele mai numeroase cazuri de efectuare a investiţiilor
străine directe. O astfel de posibilitate este determinată de abordarea problemei fluxurilor de investiţii
străine cu ajutorul unei combinaţii de avantaje, care ţin atît de firmele transnaţionale, cât şi de ţările
receptoare de investiţii. Paradigma eclectică presupune două părţi participante la desfăşurarea fluxurilor
de ISD. Prima parte reprezintă firmele transnaţionale, dotate cu unele avantaje specifice – de
proprietate, de internalizare a producţiei – care urmăresc să-şi realizeze aceste avantaje. A doua parte
include ţările receptoare de investiţii. Dar, pentru ca ele să fie alese pentru investire de către firmele
transnaţionale, este necesar să fie dotate cu factori specifici, care caracterizează avantajele posibile
pentru realizarea investiţiilor străine directe. Lipsa avantajelor necesare în ţările receptoare de investiţii
duce la reducerea şi chiar la dispariţia fluxurilor de investiţii. Aşa-numitele avantaje de localizare ale
lui J. Dunning le vom aplica şi analiza în cadrul acestei lucrări, în scopul de a aprecia atractivitatea
mediului investiţional al Republicii Moldova şi posibilitatea de restructurare industrială a ţării.

6. Sinteza factorilor determinanţi ai investitiilor străine directe.

Internaţionalizarea sau renunţarea la piaţă ca spaţiu de către firme are la bază anumiţi factori.
Combinaţia acestor factori şi nivelul lor determină intensitatea şi direcţiile fluxurilor de investiţii
străine directe. Firma va investi în străinătate în cazurile în care există următoarele trei premise:
a) firma posedă avantaje de proprietate în ţările respective;
b) pentru firmă este mai convenabil să utilizeze aceste avantaje pe loc (avantaje de internalizare);

55
c) firma posedă unele avantaje legate de condiţiile specifice ale ţăriior-gazdă, astfel că pentru
firmă este mai convenabilă utilizarea unor resurse în aceste ţări decît în ţara de origine a firmei.
În teoriile despre investiţiile străine directe prezentate până acum, avantajele legate de
proprietatea investitorului străin au fost introduse de J. Dunning suplimentar la avantajele de
monopol şi oligopol. De aceea, acestea mai sunt numite şi avantaje competitive. Avantajele de
proprietate reprezintă deţinerea de către firme a unor active, considerate drept resurse, capabile să
genereze fluxuri de venituri. Avantajele de proprietate ale firmelor transnaţionale pot fi de două
categorii:
• avantaje de deţinere în proprietate a unor tehnologii;
• avantaje de deţinere a unor active complementare, cum ar fi ansamblul abilităţilor
organizaţionale ale firmei, experienţa şi capabililăţile antreprenoriale ale managerilor, reputaţia,
credibilitatea şi bonitatea financiară ale firmei, contactele sale politice etc.
Toate aceste avantaje se intercalează şi, în consecinţă, formează competitivitatea firmei. Dar
această competitivitate se manifestă nu pur şi simplu prin deţinerea unor bunuri mai valoroase, ci prin
abilitatea de a internaliza activităţile sale în cadrul structurilor ierarhice ale transnaţionalelor.
Internalizarea activităţilor economice ale firmelor transnaţionale apare ca o necesitate de a exploata
avantajele de proprietate şi ocaziile oferite de imperfecţiunile pieţei. Prin internalizarea activităţilor în
străinătate firmele urmăresc maximizarea profiturilor, atât prin reducerea costurilor de producţie şi de
tranzacţie, cât şi prin asigurarea unei rente economice în urma valorificării avantajului de proprietate.
Astfel de avantaje şi constituie avantajele de internalizare.
Dar fluxurile de investiţii străine spre o ţară sau alta se determină nu numai de avantajele de
proprietate ale firmelor transnaţionale şi de capacităţile lor de a internaliza aceste avantaje, ci şi de
existenţa în ţările străine a unor condiţii specifice şi favorabile pentru desfăşurarea activi-tăţilor
firmelor transnaţionale. Cele din urmă sunt numite avantaje de localizare, care includ: dotarea ţării
respective cu resurse naturale şi resurse economice creative, asigurarea cu forţă de muncă şi nivelul ei
de pregătire, costurile internaţionale de transport şi de comunicaţie, stimulente şi bariere investiţionale
sau comerciale, sistemul economic şi politica economică, diferenţele politice, sociale şi culturale între
ţări etc.
Factorii ce ţin de avantaje de localizare pot fi grupaţi în trei categorii:
- Politicile ţării - gazdă (inclusiv reglementarea de bază aplicată ISD);
- Măsurile adoptate de ţări pentru încurajarea şi facilitarea ISD;
- Caracteristicile generale ale economiei acestor ţări
1. Politicile şi măsurile aplicabile investiţiilor străine directe.
56
Dispoziţiile destinate să încurajeze şi să faciliteze ISD se compun, în esenţă, dintr-un ansamblu
de reguli şi reglementări care administrează intrarea şi activitatea investitorilor străini, norme care
vizează tratarea filialelor străine precum şi reguli aplicabile funcţionării pieţelor. Sunt şi alte măsuri,
spre exemplu din domeniul comercial sau al privatizării care la fel influenţează deciziile investitorilor
străini, fie direct sau indirect prin repercusiunile lor asupra eficacităţii politicilor aplicate ISD.

Există două nivele de intervenţie asupra ISD; primul respectiv prin măsurile destinate spre
atragerea ISD, şi măsuri care nu au fost concepute pentru ISD dar au o incidenţă asupra lor, compoziţia
cărora variază în timp de la o ţară la alta.
De altfel, ţările acordă din ce în ce mai mare atenţie fiecărui din cele doua nivele de intervenţie.
În ceea ce priveşte măsurile specifice destinate să încurajeze ISD, este important de urmărit coerenţa
acestora, atât între ele cît şi cu politicile comerciale şi, în special, cele ce se referă la investiţiile de
eficacitate, dat fiind faptul că întreprinderile îşi integrează filialele străine în reţelele lor internaţionale.
Paralel, delimitarea între primul şi al doilea nivel devine din ce în ce mai imprecisă, dat fiind faptul că
exigenţele producţiei internaţionale implică o mai mare eficacitate a politicilor şi structurilor în care se
înscriu măsurile care favorizează ISD. Ca rezultat, atât politicile macroeconomice (monetare, bugetare
şi valutare) cât şi ansamblul politicilor generale de organizare devin din ce în ce mai importante.
Investitorii internaţionali, evaluând oportunitatea investirii într-o anumită ţară, se interesează nu doar
de politicile specifice destinate să favorizeze ISD, ci şi de politicile macroeconomice şi macro-
organizatorice. Apartenenţa la mecanisme de integrare regională poate avea un efect direct asupra ISD,
fiindcă ea poate modifica un determinant economic cheie, şi anume dimensiunea pieţei şi creşterea ei.
2. Măsuri destinate să faciliteze activitatea societăţilor.
Dat fiind faptul că politicile în domeniul investiţiilor sunt din ce în ce mai similare, măsurile
destinate să faciliteze activitatea întreprinderilor (promovarea investiţiilor, incitaţii, servicii după
investire, ameliorarea facilităţilor şi măsurile destinate să reducă „necazurile”) devin din ce în ce mai
importante. Aceste măsuri nu sunt noi dar s-au dezvoltat rapid pe măsură ce politicile de atragere a
investiţiilor deveneau din ce în ce mai deschise exteriorului. În plus, ele sunt din ce în ce mai sofisticate
şi adaptate pentru fiecare investitor, deşi sunt însoţite de costuri ridicate în termeni de capital uman şi
altele. În această categorie pot fi menţionate şi măsurile care intră în joc odată ce investiţia a fost deja
făcută, în funcţie de importanţa veniturilor reinvestite în fluxurile generale de investiţii, Ele pot fi
aplicate şi pentru afirmaţia că „investitorii satisfăcuţi constituie cea mai bună publicitate pentru o ţară”.
La fel sunt utilizate incitaţii de ordin financiar şi fiscal, care sunt luate în consideraţie de investitorii
străini doar dacă acestea se asigură de prezenţa şi altor factori importanţi.

57
3. Determinanţii economici.
Pe lângă ceilalţi factori menţionaţi mai sus, de calitatea mediului economic depinde în mare
măsură atractivitatea ţării-gazdă şi concentrarea ISD.
Odată ce investitorii sunt asiguraţi cu existenţa măsurilor destinate să favorizeze ISD, ei se
interesează de factorii economici. Motivele de investire în ţările în tranziţie pot fi clasate după trei
curente economice distincte: teoriile schimbului internaţional, de tip macroeconomic (căutarea de
resurse (active)); teoriile oligopolului aparţinând sferei economiei industriale (căutarea pieţelor) şi
teoriile firmei care se referă la cadrul microeconomic (căutarea unei mai mari eficacităţi).
Din punct de vedere istoric resursele naturale au fost principalul determinant pentru ţările care
nu dispuneau de capital, de competenţă, de know-how şi infrastructură necesară pentru exploatarea
acestor resurse şi vinderea lor pe piaţa mondială. Existenţa forţei de muncă puţin mobile şi cu salarii
joase a fost, în mod tradiţional, un alt determinant economic, în special, pentru societăţile care căutau
să realizeze un câştig de eficacitate.
Investiţia realizată de VW-AUDI la construcţia unei uzine de asamblare a motoarelor,
investiţie în valoare de 420 milioane USD, relevă dorinţa de a beneficia de forţă de muncă calificată şi
mai ieftină cît şi socialmente mai puţin exigentă. În acelaşi timp, faţă de ţările de Est aceste explicaţii
teoretice se adeveresc a fi insuficiente. De exemplu, explicaţiile asupra diferenţei de salarii şi
productivităţii muncii şi-au demonstrat limitele şi nu par a fi un element decisiv pentru a justifica
decizia de privilegiere a localizării particulare când dotaţiile ţărilor vecine sînt mai comparabile.
Un anumit număr de studii arată că localizarea firmelor străine depinde, în general, mai mult
de dorinţa de acces pe piaţă decât de căutarea avantajelor de costuri, atunci întreprinderile îşi vor
intensifica avantajul concurenţial asupra acestor noi pieţe. Altfel spus, nivelul esenţial de analiză nu va
mai fi macroeconomic ci mezoeconomic. Ca urmare a îndelungatei închideri a economiilor socialiste
faţă de întreprinderile occidentale, deschiderea economică şi politică a oferit brusc noi oportunităţi
investitorilor. Primele întreprinderi străine care se instalează sunt întreprinderi multinaţionale în
căutarea noilor debuşee scopul cărora este de a modifica în avantajul său structura pieţei. Dimensiunea
pieţei interne, fie în termeni absoluţi, fie în raport cu mărimea şi venitul populaţiei, este un alt
determinant important pentru societăţile străine care caută noi debuşee. Dacă piaţa este importantă, ea
poate primi (recepţiona) mai multe întreprinderi care vor fi în stare să realizeze economii de scară sau
de gamă, ceea ce constituie unul din principalele motive pentru care mecanismele de integrare
regională pot atrage mai multe ISD. O înaltă rată de creştere a pieţei încurajează atât investiţiile străine
cât şi cele interne. Existenţa pieţelor vaste interioare a fost importantă în ceea ce priveşte serviciile
care, ne fiind comerciale nu puteau fi furnizate consumatorilor decât prin intermediul ISD. Aceste
58
investiţii erau iniţial totuşi foarte puţine, fiindcă erau limitate prin măsurile generale restrictive, care
interziceau investitorilor să investească în aşa domenii ca: bănci, asigurare şi infrastructura.

Întrebări recapitulative:

1. Descrieţi teoria investiţiilor de portofoliu şi neajunsurile acesteia.


2. Explicaţi teoria imperfecţiunilor pieţelor bunurilor şi factorilor a lui P. Kindleberger.
3. Descrieţi tipologia imperfecţiunilor pieţei.
4. Explicaţi esenţa „reacţiei de oligopol” specifică marilor firme.
5. În ce constă avantajul de monopol deţinut de CTN în ţara-gazdă?
6. Descrieţi teoria oligopolului bazat pe produsul diferenţiat a lui R. Caves.
7. Determinaţi modurile de expansiune geografică a facilităţilor productive ale unei CTN.
8. Explicaţi esenţa „reacţiei de contraameninţare” specifică marilor firme.
9. Descrieţi ideile de bază ale teoriei internalizării producţiei.
10. Ce presupun costurile de tranzacţie?
11. Ce tipuri de externalităţi există cuprinse în costurile ce ţin de alocarea resurselor peste hotare?
12. Descrieţi ideile de bază ale teoriei ciclului de viaţă al produsului.
13. Care sunt premisele de investire în străinatate conform teoriei eclectice?
14. Ce situaţii pot contribui la luarea deciziei de dezinvestire de către firmele transnaţionale?

Teste-grilă:

1. Ideile de bază ale teoriei investiţiilor de portofoliu sunt:

a) capitalul se mişcă dinspre ţările cu un nivel mai ridicat al veniturilor şi costurilor marginale
(pe termen lung) către ţările cu nivelul dobînzilor mai ridicat ;
b) capitalul se mişcă dinspre ţările cu un nivel mai scăzut al ratelor dobânzilor (pe
termen lung) către ţările cu nivelul dobînzilor mai ridicat ;
c) existenţa condiţiilor de funcţionare perfectă a pieţelor;
d) existenţa condiţiilor de funcţionare imperfectă a pieţelor.

2. Teoria avantajului de monopol presupune:

59
a) existenţa condiţiilor de funcţionare perfectă a pieţelor;
b) existenţa condiţiilor de funcţionare imperfectă a pieţelor.
c) dispunerea de către CTN a unor avantaje suplimentare faţă de producătorii locali;
d) întărirea puterii de monopol a firmelor locale.

3. Expansiunea geografică pe verticală a facilităţilor productive ale unei CTN constă în:

a) producerea aceloraşi bunuri sau servicii;


b) adăugarea unui stadiu al procesului de producţie, anterior sau posterior activităţii
principale a firmei investitoare;
c) diversificarea activelor firmei;
d) diversificarea bunurilor sau serviciilor produse de firmă.

4. Internalizarea producţiei prin intermediul investiţiilor străine directe presupune:

a) acţionarea într-o manieră mai eficientă prin mijlocirea pieţei;


b) evitarea costurilor de tranzacţie mai ridicate ce ţin de licenţiere sau export;
c) recurgerea la exportul producţiei;
d) crearea unei pieţe interne în cadrul fiecărei firme.

5. Externalităţile ce ţin de proprietate în procesul alocării resurselor peste hotare constau în:

a) pierderi nejustificate a activelor materiale;


b) pierderi ale cotei de piaţă;
c) diseminarea necontrolată a cunoştinţelor şi inovaţiilor;
d) preluarea acţiunilor de către statul ţării gazdă prin naţionalizare.

6. Teoria ciclului de viaţă al produsului are la bază:

a) trecerea firmelor transnaţionale de la export la investiţii străine directe ;


b) recurgerea la exportul producţiei ;
c) recurgerea la licenţiere, pentru a evita pierderea pieţelor străine în favoarea concurenţilor ;
d) beneficierea de costuri mai reduse ale factorilor de producţie.
60
7. Avantajele de localizare potrivit teoriei eclectice sunt :

a) dotarea ţării de origine cu resurse naturale şi resurse economice creative;


b) dotarea ţării gazdă cu resurse naturale şi resurse economice creative;
c) deţinerea de către firme a unor active, considerate drept resurse, capabile să genereze fluxuri de
venituri;
d) stimulente şi bariere investiţionale sau comerciale oferite de ţara gazdă.

Răspunsuri: 1. b,c; 2. b,c; 3. b; 4. b,d; 5. c; 6. a,d; 7. b,d.

TEMA III. REPARTIZAREA GEOGRAFICĂ A INVESTIŢIILOR STRĂINE

1. Evoluţia ISD în economia mondială şi extinderea pieţei internaţionale a ISD.


2. Tendinţele fluxurilor de ISD în ţările în devoltare şi Europa Centrală şi de Sud-Est
3. Liberalizarea politicilor naţionale privind ISD.

1. Evoluţia ISD în economia mondială şi extinderea pieţei internaţionale a ISD.

Avântul fluxurilor de investiţii străine directe (ISD) în cadrul economiei mondiale, constituite în
resurse financiare dirijate spre o anume localizare investiţională internaţională, s-a realizat la începutul
secolului XIX. Aceste investiţii erau exclusiv europene, şi mai ales, proveneau dintr-o singură ţară,
Marea Britanie care până în 1914 deţinea o poziţie economică dominantă. În această perioadă,
investiţiile de portofoliu reprezentau 90% din mişcările internaţionale de capital.

61
Perioada marilor perturbări (din 1914 până în 1939), corespunzătoare războaielor mondiale şi
crizei economice, a modificat politicile guvernamentale şi comportamentele deţinătorilor de capital.
Ierarhia ţărilor exportatoare de capitaluri se inversează: Statele Unite devin prima ţară exportatoare de
capitaluri şi Germania prima ţară importatoare de capital. Fluxurile de ISD au început să dobîndească
prevalenţa în cadrul investiţiilor internaţionale în special după cel de-al doilea război mondial, odată cu
realizarea de investiţii masive de către SUA în reconstrucţia Europei Occidentale. După al doilea război
mondial, se pot distinge trei mari valuri privind investiţiile străine:
- Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi corespunde
fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par a fi motivate de crearea
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în puternică lărgire. Astfel, din 1950,
Statele Unite iarăşi au devenit principala sursă a ISD fiind interesate în sectorul manufacturier şi
realizează mai mult de 67% din investiţiile internaţionale, Anglia devine al doilea investitor mondial,
iar din anii ’70 sunt urmaţi şi de Germania şi Japonia.
- Al doilea val se realizează din anul 1965 până în 1975, perioadă în decursul căreia firmele
americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia de Sud-est. Evoluţia cea mai
spectaculoasă a acestor fluxuri care a condus, de altfel, la impunerea producţiei internaţionale ca o
componentă structurală a economiei mondiale s-a produs, însă, în deceniul trecut, cînd începe „era
firmelor transnaţionale” care devin forma dominantă în mişcările internaţionale de capitaluri. Anii ’80
au găzduit un boom fără precedent al ISD, transformîndu-le în principala sursă de finanţare a creşterii
economice pe plan mondial.
Între 1980 şi 1990, fluxurile de ISD au sporit de patru ori, cu un ritm mediu anual de 15%. În
perioada creşterii celei mai accelerate, respectiv între 1983 şi 1989, ritmul mediu anual a fost de 29%,
de trei ori mai mare decît cel înregistrat de exporturile mondiale şi de patru ori mai mare decît cel
înregistrat de producţia mondială. În urma acestei evoluţii, în 1992 s-a constituit un stoc mondial de
ISD atrase de 2 000 miliarde dolari, care genera vînzări de 5 500 miliarde dolari, devansînd valoarea
exporturilor mondiale de bunuri materiale şi servicii comercializabile de circa 4 000 miliarde dolari51.
Distribuţia ISD atrase pe grupe de ţări a cunoscut în perioada 1986-2001 câteva mutaţii esenţiale:
• Marea majoritate a influxurilor de I.S.D. s-a orientat spre ţările dezvoltate, deşi ponderea
acestora a scăzut, dar cu ample oscilaţii; în rândul acestora remarcăm creşterea ponderii U.E. şi
scăderea ponderii S.U.A., în timp ce Japonia se menţine la un nivel foarte scăzut.
• Ţările în dezvoltare au înregistrat o pondere în creştere, dar distribuită în favoarea Asiei şi
Pacificului şi a Americii Latine, în timp ce Africa rămâne în coada clasamentului.
51
Munteanu C., Vîlsan C., Investiţii Internaţionale, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 58

62
• Ponderea Europei Centrale şi de Est a fost în creştere.
• Ţările cele mai slab dezvoltate ale lumii abia dacă reuşesc să atragă 0,5% din volumul de I.S.D.
globale.
- Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea continuă a
fluxurilor de investiţii. Astfel, în anul 2000 stocul mondial de ISD atrase atinge cifra de 5 780 miliarde
dolari, care ajunge în 2004 la valoarea aproape dublă de 8 895 miliarde dolari, înregistrînd o creştere de
53,9% faţă de anul 200052 (tabelul nr. 3.1).
Tabelul nr. 3.1. Stocul de ISD atrase pe regiuni ale lumii, 1999, 2000, 2004
(mil. dolari SUA)

Regiunea 1990 2000 2004

Total mondial, milioane dolari 1 768 589 5 780 846 8 895 279
Economiile dezvoltate, din care: 1 404 411 3 976 356 6 469 832
Uniunea Europeană 753 707 2 174 922 4 023 547
Alte ţări europene dezvoltate 47 045 118 088 234 612
America de Nord: 507 754 1 469 583 1 777 678
SUA 394 911 1 256 867 1 473 860
Canada 112 843 212 716 303 818
Economiile în dezvoltare, din care: 364 057 1 734 543 2 225 994
Africa 59 445 151 246 219 277
America Latină şi Caraibe 118 133 514 634 723 752
Asia şi Oceania: 186 479 1 068 663 1 282 964
Asia de vest 32 010 64 391 100 141
Asia de Sud-Est: 151 839 999 687 1 178 467
Oceania 2 630 4 585 4 356
Europa de Sud-Est şi CSI, din care: 121 69 947 199 453
Europa de Sud-Est 112 15 000 46 863
CSI 9 54 947 152 590
Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2005

Perioada anilor 2001-2003 a fost una de regres a fluxurilor de investiţii străine directe atrase,
valoarea acestora înregistrînd abia în anul 2004 o creştere faţă de 2003 (figura nr. 3.1.). Anul 2004 a
fost anul de cotitură după recesiunea economică înregistrată anterior, în care s-au atras ISD în valoare
de 648 miliarde dolari, cu 27% mai mult decît în anul 2003. Anii 2005 şi 2006 au menţinut aceeaşi

52
World Investement Report 2005, Transnational Corporations and The Internationalization of R&D, UNCTAD

63
tendinţă de creştere a ISD atrase, înregistrîndu-se un volum de 916 miliarde dolari (cu 29% mai mult
decît în anul precedent) 53 şi 542 miliarde dolari respectiv (cu 37% mai mult decît în anul precedent)54.
Creşterea fluxului mondial de ISD atrase în anul 2004, s-a datorat în mare parte evoluţiilor
favorabile ale factorilor macro şi microeconomici, precum şi ale celor instituţionali ai economiei
mondiale:
1. Astfel, după diminuarea considerabilă a PIB-ului real în 2001 (doar 1,6%), acesta a început a
creşte în anul 2002 (3,1%) şi în 2003 (4,1%), atingînd în 2004 una din cele mai mari rate de creştere
înregistrate din anul 1987 de 5,1%. Această sporire a PIB s-a datorat ritmurilor de creştere înregistrate
în principalele ţări dezvoltate precum: Marea Britanie (3,1% în 2004 faţă de 2,2% în 2003), SUA (4,1%
în 2004 faţă de 3,0% în 2003) şi noile ţări-membre ale U.E. (4,9% în 2004 faţă de 3,7% în 2003).
2. De asemenea, specialiştii explică creşterea influxului de ISD în SUA (de la un volum de 56
miliarde dolari în anul 2003 la un volum de 95 miliarde în 2004) şi în alte ţări în care rata de schimb
este stabilită faţă de dolar, precum China etc., prin deprecierea dolarului SUA, ceea ca a făcut
activitatea investiţională mai puţin costisitoare pentru invetitorii străini. Declinul dolarului a avut mai
multe efecte pozitive: în primul rînd, a sporit competitivitatea ce ţine de preţ (price competitiveness) a
companiilor localizate în aceste ţări, şi în al doilea rînd, a stimulat exporturile acestor companii,
favorizînd respectiv şi intrările de ISD. Creşterea volumului exporturilor este deseori acompaniată de
sporirea ISD orientate spre perfecţionarea activităţii de distribuţie şi marketing pentru exporturi. Astfel,
volumul comerţului exterior a crescut în 2004 cu aproape 20%, cu un ritm mult mai rapid decît în 2002
şi 2003 (5% şi 16% respectiv).

53
World Investement Report 2006, FDI from Developing and Transition Economies: Implications for Development,
UNCTAD
54
World Investement Report 2007, Transnational Corporations, Extractive Industries and Development, UNCTAD

64
1600 1491

1400

1200 1088

1000
818
694 716
800 632 648

600 478
386
331
400 242
200

0
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 1998, 2001, 2005


Figura nr. 3.1. Dinamica volumului mondial al fluxului de ISD atrase, 1994-2004 (miliarde
USD)

3. Un alt factor macroeconomic ce a înregistrat evoluţii favorabile şi care a influenţat creşterea


influxului mondial de ISD este riscul de ţară, nivelul căruia s-a diminuat în 2004, iar încrederea
consumatorilor (Consumer Confidence Indicator) şi a cercurilor de afaceri (Industrial Confidence
Indicator) a sporit.
4. Printre cei mai semnificativi factori de ordin microeconomic care au contribuit la sporirea
ISD, a fost creşterea profitabilităţii corporative în cele mai dezvoltate economii, în urma ratelor înalte
de creştere a PIB-ului şi a procesului de consolidare şi restructurare a afacerilor 55. Astfel, profiturile
înalte şi condiţiile financiare favorabile au contribuit la extinderea afacerilor peste hotare a corporaţiilor
respective.
5. De asemenea, în ultimii ani au fost înregistrate creşteri semnificative a preţurilor la bunurile
de consum (cu o rată de 11% timp de patru ani 56), în condiţiile în care volumul producţiei mondiale era
deficitar. Acest fenomen a stimulat investitorii să se orienteze spre explorarea unor faciltăţi productive

55
Astfel, de exemplu, profiturile nete ale firmelor nipone au înregistrat creşteri record la sfîrşitul anului fiscal 2004 (31% mai mari decît
în anul fiscal 2003) pentru toate firmele incluse în listingul pieţelor bursiere.
56
Sursa: Reuters-CRB-Index pentru 17 categorii de materii prime.

65
noi, precum industria petrolului, gazului şi spre alte resurse naturale, în special în Africa şi America
Latină.
6. În ceea ce priveşte factorii instituţionali, experţii UNCTAD atribuie creşterii influxului
mondial de ISD liberalizarea regimului privind ISD în multe ţări în tranziţie, precum şi a
intensificarea fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere dintre companiile private din aceste ţări, odată
ce procesul de privatizare a luat sfîrşit. Astfel, conform surselor UNCTAD, valoarea achiziţiilor
transfrontaliere de către companii de capital private a crescut de la 69 miliarde dolari în 2003 la 107
miliarde dolari în 2004, constiuind o sporire de 28% în 2004 faţă de anul 2003.
Geografia intrărilor de ISD ne permite să analizăm nivelul de integrare a ţărilor receptoare în
procesul de globalizare a economiei mondiale, iar geografia ieşirilor de ISD ne arată care ţări
controlează şi gestionează repartizarea globală a acestor investiţii.
Ţările dezvoltate recepţionează ¾ din aporturile mondiale, astfel rămân principala sursă şi
destinaţie a ISD. Fuziunile şi achiziţiile internaţionale rămân concentrate în ţările dezvoltate reprezintă
principalul generator al acestor investiţii.
Fenomenul de concentrare la nivelul statelor dezvoltate este una din principalele caracteristici ale
fluxurilor de ISD în prezent. 97% din totalul capitalului care a îmbrăcat forma ISD în deceniul trecut şi
la începutul celui prezent îşi are originea în ţările dezvoltate.
Dat fiind specificul fluxurilor de ISD care concretizează decizii investiţionale bazate pe corelarea
avantajelor concurenţiale şi a strategiilor proprii tirmei cu existenţa unor factori locaţionali specifici
economiilor-gazdă, cea mai mare parte a acestor fluxuri se îndreaptă, printr-un efect de intrare în
rezonanţă, tot către statete dezvoltate. Aceste economii au receptat în perioada 1981-1985, 74% din
fluxurite intemaţionale de ISD, în pehoada 1986-1990, 83%, pentru ca, pe fondul recesiunii, respectiva
pondere să scadă la 74% în 1991 si, respectiv, 68% în 1992 (86 miliarde dolari m valoare absolută).
Fenomenul concentrării este manifestat şi în interiorul grupării ţărilor dezvoltate, şi anume în
“Triada” Uniunea Europeană - Japonia - SUA. În deceniul trecut, aproximativ 81% din ISD generate
şi-au avut originea în “triadă”, în timp ce 71% din ISD primite s-au localizat în statele “triadei”. În
cadrul acesteia, SUA este cel mai mare receptor de ISD - de la poziţia de principală sursă de investiţii
internaţionaie în perioada imediat postbelică; în timp ce Japonia şi Uniunea Europeană (îndeosebi
Gennania) se atirmă ca principali investitori.
Concentrarea în “triadă” a fost însoţită de constituirea unor grupări de ţări în curs de dezvoltare
principale beneficiare ale ISD generate de fiecare nucleu triadic. Astfel, pe criteriul proximităţii
geografice sau al legăturilor de natură politică, comercială, istorică, culturală, ţările Asiei de Est şi Sud-
Est sunt principalele ţări în curs de dezvoltare în care investesc firmele japoneze; ţări ale Americii
66
Centrale şi de Sud, cu deosebire Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Mexic, Venezuela sunt
principalele state-gazdă ale investiţilor nord-americane dirijate către ţârile în curs de dezvoltare, iar
recenta deschidere economicâ a Europei de Est pare să conducă la constituirea unei noi “aglomerări” în
jurul unui membru al “triadei”, respectiv Uniunea Europeană.
Anul 2005 se caracterizează printr-o sporire a stocului mondial de ISD cu 916 miliarde dolari,
atingînd cifra de 9 811 miliarde dolari, majorîndu-se şi în anul 2006 înregistrîndu-se cifra de 10 353
miliarde dolari.
Această creştere puternică a volumului investiţiilor străine, ce s-a produs pe fondul evoluţiilor
structurale din economia mondială către internaţionalizarea şi globalizarea activitătilor economice a
fost determinată de următorii factori:
1. de creşterea economică susţinută a statelor dezvoltate,
2. de modificări semnificative în sensul liberalizării, intervenite în atitudinea statelor faţă de
ISD.
Creşterea economică. Nivelul de dezvoltare economică precum şi evoluţia acesteia, măsurate
prin valoarea PIB şi modificările anuale ale acesteia influenţează în mod direct, atît oferta de capital
investiţonal, cît şi gradul de atractivitate a potenţialelor economii-gazdă. Studii în materie au estimat că
la un procent de creştere a PIB în ţările dezvoltate, rezultă o creştere cu 3,5 % a fluxurilor de ISD57.
Dacă evoluţia fluxurilor mondiale de ISD în perioada 1983-1989 a fost într-o bună măsură
datorată creşterii economice din ţările dezvoltate, scăderea acestor fluxuri în 1991 şi 1992 apare ca un
rezultat al recesiunii din aceste state. Influenţa deosebit de puternică a acestor corelaţii asupra ISD pe
plan mondial se explică prin faptul că cea mai mare parte a capitalului investiţional îşi are originea în
ţările dezvoltate, la fel precum cea mai mare parte a capitalului investiţional receptat se regăseşte, de
asemenea, în statele dezvoltate.
Schimbări intervenite în politicile economice ale statelor. Concretizarea premiselor favorabile
create de creşterea economică a fost posibilă pe fondul schimbării de atitudine a statelor faţă de ISD şi
de operaţiunile firmelor transnaţionale.
De la tendinţa de întărire a controlului naţional asupra acestora, manifestată la sfîrşitul anilor '60
şi în prima parte a anilor '70, s-a trecut la politici tot mai liberale, de deschidere faţă de ISD si, ulterior,
de atragere a capitalului investiţional străin. Aceste fluxuri care permit grefarea pe suportul financiar a
unor importante elemente calitative şi induc, în condiţiile integrării în economiile-gazdă, importante
efecte de antrenare au început să fie percepute ca instrumente viabile ale dezvoltării.

57
Julius De Anne, Global Companies and Public Policies: The Growing Challange of Foreign Direct Investment, New York, Council on
Foreign Relations Press, 1990

67
Piaţa internaţională a ISD a devenit o sursă majoră de capital, pe fondul diminuării, în ceea ce
priveşte ţările în curs de dezvoltare, a împrumuturilor acordate de băncile comerciale şi a asistenţei
publice pentru dezvoltare.
Pe de altă parte, ca o expresie a politicii de deschidere şi de reaşezare a mecanismelor economice
pe principiile economiei de piaţă, într-o serie de ţări în curs de dezvoltare, precum în ţările cu fostă
economie de comandă din centrul şi estul Europei, s-au declanşat masive procese de privatizare a
activelor statului. Valul de privatizări nu a ocolit nici ţările dezvoltate, astfel încît acest proces în
ansamblu său a creat premise favorabile suplimentare realizării de ISD.
Urmare a actiunii acestor factori, fluxurile de ISD au dat naştere unui stoc care constituie el însuşi
o bază productivă considerabilă, generatoare de venituri şi ulterioare fluxuri de ISD. Conform opiniei
specialiştilor, deşi se poate anticipa menţinerea acţiunii unor factori favorabili creşterii ISD, cum ar fi
liberalizarea reglementărilor specifice, chiar şi în afara unei creşteri în ritmuri spectaculoase a noilor
fluxuri, stocul de ISD existent are capacitatea de a se autoregenera.

2. Tendinţele fluxurilor de ISD în ţările în devoltare şi Europa Centrală şi de Sud-Est

Schimbarea de sistem economic şi politic survenită în zona est-europeană la sfîrşitul deceniului


trecut şi începutul celui actual a deschis o importantă piaţă potenţială pentru ISD. Dimensiunea cererii
interne, chiar puternic afectată şi limitată de fenomenele de declin economic ce au însoţit, cel puţin
pentru un timp, tranziţia la economia de piaţă, rămîne considerabilă. O sumă de alţi factori locaţionali,
cum ar fi costuri de producţie scăzute, în principal cel al forţei de muncă, gradul de pregătire ridicat al
acesteia, existenţa unei infrastructuri de comunicaţii şi industriale de bază, la care se adaugă adoptarea
unor reglementări liberale şi stimulative pentru investitorii străini, ar trebui să constituie elemente de
atragere a ISD. Cu toate acestea, percepţia unui climat economic şi politic instabil pare să prevaleze
încă, fluxurile de ISD către aceste state fiind, pînă în prezent, destul de modeste.
Problema investiţiilor străine directe a constituit una dintre temele centrale abordate la cea de-a
IV-a Conferinţă Ministerială a O.M.C., de la Doha (noiembrie, 2001), unde s-a conturat ideea
necesităţii depunerii unor eforturi suplimentare pentru a sprijini ţările în dezvoltare în evaluarea realistă
a implicaţiilor unei cooperări multilaterale mai eficiente în domeniul investiţiilor asupra procesului de
dezvoltare.
Intrările de ISD în ţările în dezvoltare, prezintă tendinţe de creştere şi au progresat datorită
integrării economice, reformelor cadrulul activităţii economice, pieţelor şi resurselor atractive.

68
O particularitate de dată recentă a distribuiţiei geografice a ISD o constituie creşterea ponderii
statelor fn curs de dezvoltare în ansamblul ISD primite, de la 17% în perioada 1986-1990, la 26% în
1991 şi 32% în 1992 (în termeni absoluţi 40 miliarde dolari). Saltul s-a produs pe fondul reorientării
acestor fluxuri în condiţiile recesiunii din ţările dezvoltate, dar o astfel de pondere este de natură să
corifere noi dimensiuni rolului ISD în procesul de globalizare a economiei mondiale. Fenomenul
concentrării este prezent şi la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare, 80% din fluxurile de ISD orientîndu-
se către ţările Asiei de Est, Sud şi Sud-Est şi ale Americii Latine. Dacă statele mari, precum Argentina,
Mexic, Braziiia, China, Malaiezia, Indonezia, Thailanda atrag cel mai mare volum de ISD, specialiştii
Corporaţiei Financiare Internaţionale apreciază că un număr de ţări mici atrag investiţii semniticative,
prin raportare la dimensiunea economiilor lor.
Calitatea de ţări-sursă de ISD a ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de modestă, ele
nedepăşind 3% din totalul fluxurilor generate din 1986 şi pînă în prezent. Principaleie state generatoare
de ISD sunt Taiwan, Republica Coreea, Singapore, Malaiezia, Thailanda.
În ţările în curs de dezvoltare în evoluţia ISD în decursul ultimelor patru decenii se disting două
faze distincte:
Prima fază cuprinde anii ’60 şi ’70 şi se caracterizează prin modelele economiei închise. În
această perioadă, majoritatea ţărilor în dezvoltare au urmat strategiile de dezvoltare „autocentrate”
privilegind creşterea industriei interioare protejată prin bariere comerciale astfel au încurajat producţia
pentru piaţa internă şi au limitat importurile. Autorităţile publice considerând că ISD n-au decât efecte
negative, creând raporturi de dependenţă economică, favorizând ingerenţe politice şi slăbind
întreprinderile locale, au întreprins reglementarea întreprinderilor private şi orientarea activităţii
acestora, măsuri care au dus la descurajarea ISD. În ţările unde erau create (constituite) bariere
protecţioniste, întreprinderile străine au preferat mai degrabă să se implementeze pe teritoriul lor decât
să exporte, astfel profitând de oportunităţile lucrative oferite de piaţa protejată care le permitea
exploatarea resurselor naturale sau contingentele comerciale. În activitatea lor, investitorii străini
direcţi au vizat, în special, activităţile de fabricare a produselor substituibile importurilor aplicând
strategia zisă “ocolirea taxelor vamale”. Investitorii erau interesaţi deseori de ţările dotate cu pieţe
interne vaste aşa ca: Brazilia, Mexic în America Latină şi implicau importante investiţii străine directe
în industriile protejate de concurenţa străină, cît şi de ţările bogate în resurse naturale şi regiuni care
furnizau produselor un acces preferenţial pe pieţele de export.
Toate câştigurile de eficacitate generate de ISD erau deseori limitate nu numai prin efectele
negative ale protecţionismului, dar şi prin impactul restricţiilor impuse de numeroase ţări în dezvoltare
şi anume controalele exercitate asupra mărimii, direcţiei şi poziţiei sau drepturilor de proprietate a
69
investitorilor străini. Aceste măsuri au descurajat investiţiile străine care erau necesare ţărilor în
dezvoltare şi mai ales cele ce comportă produse de înaltă tehnologie. În această perioadă ISD nu au
avut decât un rol minor în dezvoltarea economiilor cu planificare centralizată iar modul de investire
care prevala era cel de societate mixtă cu capital străin minoritar.(figura nr. 3.2)

Figura nr. 3.2. Fluxurile de ISD cu destinaţia ţărilor industriale şi celor în dezvoltare, 1970-
1995 (milliarde de dollari)

Pe parcursul fazei a doua, care cuprinde anii ’80 şi ’90 rolul ISD s-a schimbat vizibil.
Confruntate cu deficitul balanţei de plăţi, numeroase ţări în dezvoltare s-au lansat în programele de
ajustare structurală, concepute pentru a reda o importanţă majoră producerii în sectorul privat,
comerţului internaţional şi competitivităţii în economiile acestor ţări. Pentru a realiza acest fapt ele
trebuiau să micşoreze taxele vamale şi să limiteze alte restricţii referitoare la comerţ, să asigure
convertibilitatea monedelor pentru tranzacţiile curente şi să liberalizeze cadrul activităţii economice în
special lichidând reglementările aplicabile ISD. Ca urmare a acestor transformări ISD în ţările în
dezvoltare au început să crească pe parcursul a doua jumătate a anilor ’80 (fig. 3.2.). După cum, în
numeroase ţări, întreprinderile private au arătat că ele pot să mobilizeze investiţiile şi să furnizeze mult
mai eficient servicii decât sectorul public, autorităţile publice în anii ’90 au continuat să lărgească
(extindă) accesul sectorului privat la noi domenii de activitate economică, ca ex. infrastructura care a
fost întotdeauna domeniul sectorului public, în continuare este deschis din ce în ce mai mult
investiţiilor private. Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil
pentru localizarea marilor întreprinderi internaţionale, şi ţările industriale nu mai sunt exclusivitatea
societăţilor multinaţionale. În această perioadă grupul investitorilor devine mai larg ca niciodată şi de

70
asemenea include şi anumite ţări în dezvoltare. Din totalul ISD partea investiţiilor intrate în ţările în
dezvoltare s-a triplat în perioada între 1984-89 şi 1996-2000 astfel constituind respectiv 6% şi 18%.
Evoluţia ISD are la bază principii economice adoptate de ţările în dezvoltare care, după ce au
privilegiat producerea în locul importurilor în anii ’50, ’60, şi-au axat dezvoltarea pe resursele naturale
proprii în anii ’70, ajustarea structurală şi trecerea la economia de piaţă în anii ’80 şi, în sfârşit sectorul
privat în anii ’90.
Fluxurile de ISD între ţările în dezvoltare se realizează, în principal, în interiorul aceleaşi regiuni
şi cele mai importante sunt în Asia de Est fiind motivate de căutarea de surse de materii prime esenţiale
sau de forţă de muncă mai bună. În 1994, 57% ISD au fost efectuate în regiunea aceloraşi ţări.
Legăturile regionale influenţează într-o mare măsură asupra ISD a ţărilor dezvoltate. Uniunea
Europeană este principala sursă de ISD în Europa de Est şi Asia Centrală. SUA din totdeauna au
efectuat o mare parte a investiţiilor sale directe în America Latină motiv fiind apropierea de această
regiune, care constituie un determinant a poziţiei acestui tip de investiţii pentru exportul produselor
manufacturate. Posibilităţile de integrare regională vor continua să încurajeze regionalizarea producţiei
şi distribuţiei şi prin urmare ISD.
Analizînd distribuţia geografică a fluxurilor de I.S.D. atrase, se observă creşterea considerabilă a
acestora în ţările în dezvoltare, de la cota de 17,9% în 1999-2000 la 25% în 2004, în special datorită
influxului masiv în ţările Asiei de Sud-Est în urma modificărilor legislative care vizau climatul
invetiţional (tabelul nr. 3.2.). De asemenea, s-au înregistrat schimbări şi în ţările Europei Centrale şi de
Est, astfel în 2004 volumul de ISD atrase de ţările acestei regiuni a cresut nesemnificativ pînă la cota de
2,2%, faţă de cota de 2% deţinută în 1999-2000.

Tabelul nr. 3.2. Distribuţia globală a investiţiilor străine directe, 1986-2004 (%, faţă de total)

REGIUNEA 1986-1990 1991-1992 1993-1998 1999-2000 2001 2004

Ţări dezvoltate: 82,4 66,5 61,2 80,0 68,4 72,7


Europa occidentală 38,4 46,0 33,7 51,9 45,7 45,6
Uniunea Europeană 36,2 45,3 32,1 50,2 43,9 45,2
Japonia 0,2 1,2 0,3 0,8 0,8 0,7
SUA 34,6 12,7 21,7 22,6 16,9 16,6
Ţări în dezvoltare: 17,5 31,2 35,3 17,9 27,9 25,0
Africa 1,8 2,2 1,8 0,8 2,3 2,7
America Latină şi Caraibe 5,0 11,7 12,3 7,9 11,6 8,2

71
Asia şi Pacific 10,6 17,4 21,2 9,2 13,9 14,4

Europa Centrală şi de Est 0,1 2,2 3,5 2,0 3,7 2,2

Cele mai slab ţări dezvoltate 0,4 1,1 0,6 0,4 0,5 0,6

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2002, 2005

Pe fondul recesiunii economice globale, anul 2001 a fost, primul an de regres al fluxurilor de
investiţii străine directe din ultima decadă, după recordul mondial înregistrat cu un an înainte.
Scăderea ritmului de creştere a economiei mondiale în anul 2001 s-a datorat, în mare parte,
modificării tendinţelor de dezvoltare în economia SUA, care a consemnat o creştere economică de
1,2% în anul 2001 (faţă de 4,1% în anul 2000), precum ţi în ţările Uniunii Europene, care au înregistrat
o creştere de 1,6% în 2001, comparativ cu 3,3% în 2000.
Astfel, volumul total al fuziunilor şi achiziţiilor încheiate în cursul anului 2001 a fost de 594
miliarde dolari, jumătate din nivelul înregistrat în anul 2000. Aceste reduceri au fost resimţite în primul
rând de către ţările dezvoltate, fluxul de investiţii străine directe atrase diminuîndu-se de la cota de
80% în 1999-2000 la 68% în 2001 în totalul fluxurilor mondiale de I.S.D. Recesiunea economică
înregistrată la nivel mondial, a intensificat presiunile concurenţiale asupra societăţilor transnaţionale,
accentuându-se nevoia de relocalizare a producţiei în zonele cu salarii mai mici.
Totodată, au crescut şi fluxurile de investiţii dinspre economiile care au înregistrat ritmuri de
creştere mai lentă. Ambii factori au condus la creşterea recentă, de exemplu, a fluxurilor de investiţii
japoneze în China. Din cele 10 ţări beneficiare de creşterea I.S.D., în anul 2001, 8 au fost ţări în
dezvoltare (Mexic, China, Africa de Sud etc.), în timp ce în rândul primelor 10 ţări care au înregistrat
cele mai drastice reduceri ale I.S.D., 8 au fost ţări dezvoltate (Belgia, Luxemburg, SUA, Germania
etc.).
Se poate vorbi însă de un veritabil val de transnaţionalizare în perioada 1996-2000, când rata
medie anuală de creştere a I.S.D. a fost de peste 40%, în timp ce în anii 1986-1995 această rată se situa
în jurul a 22%.
Expansiunea ISD în ţările în dezvoltare a avut la bază următorii factori:
1. Schimbarea mediului economic internaţional;
2. Privatizarea;
3. Reducerea restricţiilor impuse ISD;
4. Creşterea numărului de tratate şi acorduri de promovare şi protecţie a investiţiilor.

72
În anul 2000 tendinţele nu diferă mult de anii ’90. Volumul ISD avea o tendinţă continuă de
creştere, accentuând tot mai mult rolul producerii internaţionale în economia mondială şi astfel anul
2000 devenind un an record al ISD. În acest an fluxurile de ISD s-au mărit cu 18%.
În ţările în dezvoltare tendinţe esenţiale ale mişcărilor ISD s-au conturat în ţările în dezvoltare
din Asia unde intrările de ISD în anul 2000 au atins nivelul record de 143 mlrd. dolari. O mare creştere
a acestora a avut loc în Asia de Est; în special în Hong Kong (China) care a cunoscut un boom al ISD
fără precedent şi se afla pe poziţia celui mai mare receptor al ISD în Asia dar şi printre celelalte ţări în
dezvoltare.
Au crescut intrările ISD şi în Europa Centrală şi de Est până la un nivel fără precedent de 27
mlrd. dolari. Rolul decisiv în aceste intrări masive în regiune au servit măsurile de privatizare.
Cel mai mare stoc de ISD atrase este deţinut, pe parcursul întregii perioade 1990-2004, de către
economiile ţărilor dezvoltate, cota acestui stoc în totalul mondial în anul 2004 constituind – 72,7%,
după care urmează ţările în dezvoltare cu o cotă de 25,02%, cel mai mic stoc fiind înregistrat în Europa
de Sud-Est şi CSI – 2,24% (figura nr. 3.3.).
În cadrul ţărilor dezvoltate, SUA rămân a fi cea mai atractivă ţară pentru investitori, înregistrând
un stoc semnificativ de ISD atrase de 1 473 miliarde dolari, valoare care nu a fost atinsă de nici una din
ţări, fiind aproape echivalentă cu valoarea stocului atras de toate ţările Asiei şi Oceaniei luate împreună
– 1 282 miliarde dolari. Din această categorie de ţări în funcţie de volumul ISD atrase urmează Marea
Britanie cu un stoc de 771 miliarde dolari, Franţa – 535 miliarde dolari, Olanda – 428 miliarde dolari,
Germania – 347 miliarde dolari, Canada – 303 miliarde dolari, Belgia – 258 miliarde dolari.
Din categoria ţărilor în dezvoltare, cele mai atractive ţări au fost: Hong Kong ce a înregistrat un
stoc de ISD atrase de 456 miliarde dolari, China – 245 miliarde dolari, Singapore – 160 miliarde dolari,
Brazilia – 150 miliarde dolari, Mexica – 182 miliarde dolari.
Ţările în dezvoltare devin din ce în ce mai atractive datorită avantajelor de localizare deţinute,
înregistrînd o creştere de 59% a volumului de ISD atrase în anul 2005 faţă de anul precedent, ceea ce a
constituit 334 miliarde dolari58. În anul 2006 s-a menţinut la fel o tendinţă de majorare a volumului
ISD, înregistrîndu-se un influx de 380 miliarde dolari59.

58
World Investment Report 2006, Transnational Corporations, Extractive Industries and Development
59
World Investment Report 2007, FDI from Developing and Transition Economies: Implications for Development

73
Europa de Sud-Est şi
CSI
2%
Ţările în dezvoltare
25%

Ţările dezvoltate
73%

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2005


Figura nr. 3.3. Stocul ISD atrase pe regiuni ale lumii (%, în total mondial)

Regiunea Europei de Sud-Est şi CSI-ul au rămas mult în urmă la acest capitol, înregistrînd un
stoc de 199 miliarde dolari de ISD atrase, valoare ce nu atinge nici cel puţin stocul de investiţii atrase
de o singură ţară dezvoltată.
Dinamica fluxului de ISD atrase spre această regiune evidenţiează o tendinţă de creştere de 44,7%
în 2004 faţă de anul 2003, înregistrînd un volum record de 35 miliarde dolari SUA, fapt care este
promiţător şi care oferă speranţe pentru o asigurare a creşterii competitivităţii ţărilor din această regiune
(figura nr. 3.4.).
Creşterea volumului ISD atrase în regiunea Europei de Sud-Est a demarat în anul 2003 şi s-a
triplat în 2004 atingînd cifra de 11 miliarde dolari, fiind urmată de către largi contracte de privatizare60.
În ţările CSI sporirea influxului de ISD, de la 5 miliarde în 2000 la un volum de 24 miliarde în
2004, a fost condiţionată în special de majorarea preţurilor la petrol şi la gaz natural, fapt ce a atras
investitorii în aceste industrii generatoare de profituri.

60
În Germania şi Polonia, procesul de privatizare în special a bunurilor imobile preţul cărora a crescut foarte mult, a contribuit la sporirea
volumului de ISD atrase.

74
34894

35000
24106
30000
25000
20000 12821

15000
10000
5000

0
2002 2003 2004

Volumul ISD atrase, mil. USD

Sursa: World Investment Report 2005, UNCTAD


Figura nr. 3.4. Dinamica volumului ISD atrase de ţările Europei de Sud-Est şi CSI (mil.
dolari SUA)

O particularitate recentă a distribuţiei geografice a fluxurilor ISD atrase o constituie diminuarea


volumului acestora în statele dezvoltate cu 14%, de la un volum de 442 miliarde dolari în 2003 la doar
380 miliarde dolari în 2004 (figura nr. 3.5.).

442
450
380
400

350

300
233
250
166 2003
200 2004
150

100 35
24
50

0
Economiile dezvoltate Economiile în dezvoltare Europa de Sud-Est ş i
CSI

75
Sursa: World Investment Report 2005, UNCTAD
Figura nr. 3.5. Fluxul ISD atrase pe regiuni ale lumii, 2003-2004 (miliarde dolari)

Cel mai mare volum al ISD atrase în 2004, dintre ţările dezvoltate, rămîne a fi înregistrat în SUA,
care a rămas liderul mondial în această direcţie – 95 miliarde dolari (ceea ce constituie o cotă de 14,8%
din volumul mondial al ISD atrase), după care urmează ţări precum Marea Britanie – 78 miliarde
dolari, Luxemburgul – 57 miliarde dolari şi Belgia – 34 miliarde dolari.
O sporire a acestor fluxuri însă s-a înregistrat în ţările în dezvoltare faţă de anul 2003 (de 40,4%),
în special în ţările Asiei de Sud-Est (de 45,7%) şi în ţările Americii Latine (de 54,1%), precum şi în
ţările Europei de Sud-Est şi ale CSI-ului (de 41,7%).
Saltul respectiv s-a produs pe fondul reorientării acestor fluxuri în condiţiile recesiunii din ţările
dezvoltate, conferind noi dimensiuni rolului ISD în procesul de globalizare a economiei mondiale.
Recesiunea economică a intensificat presiunile concurenţiale asupra corporaţiilor transnaţionale,
accentuîndu-se nevoia de relocalizare a producţiei în zonele cu salarii mai mici.
În cea mai mare parte fluxurile de ISD atrase în anul 2004 este concentrat spre ţările în
dezvoltare, constituind 233 miliarde dolari. Topul primelor cinci ţări în dezvoltare ce au atras cel mai
semnificativ volum al ISD au fost: China – 60 miliarde dolari, Hong Kong – 34 miliarde dolari,
Singapore – 16 miliarde dolari, Brazilia –18 miliarde dolari şi Mexico – 16 miliarde dolari. Această
categorie de ţări, adică cele în dezvoltare, deţine o cotă de 36% din volumul total de ISD atrase, cel mai
înalt nivel din 1997.
Din grupul ţărilor CSI, cel mai mare influx de ISD a fost înregistrat în Federaţia Rusă (11
miliarde dolari în 2004, faţă de 7 miliarde dolari în 2004), atractivitatea sa datorîndu-se dotării cu
resurse naturale şi umane în abundenţă.
Iar din regiunea Europei de Sud-Est, ţările candidate la U.E., precum România şi Bulgaria 61 au
atras cel mai mare volum de ISD în 2004. Astfel, România de una singură a atras un volum de ISD de
5 miliarde dolari62, întrecînd volumul atras de cele cinci ţări vestice ale regiunii date (Albania, Bosnia şi
Herzegovina, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Montenegro) luate împreună.
Republica Moldova a atras în 2004 un volum record în comparaţie cu anii precedenţi – 248
milioane dolari, înregistrînd o creştere de 2,5 ori faţă de anul 2003, an în care a fost atras un volum de
numai 98,43 mil. dolari. Cu toate că volumul ISD atrase în Republica Moldova a înregistrat o tendinţă
61
În Bulgaria, în 2004, au fost achiziţionate un şir de companii prestatoare de servicii de telecomunicaţii, precum operatorul MobilTel de
către Telekom Austria, iar Viva Ventures (SUA) a preluat controlul majoritar în Bulgarian Telecommunications Company.
62
Acest semnificativ influx de ISD s-a datorat achiziţionării companiei Petrom din industria petrolieră de căte OMV (Austria), precum şi
altor investiţii pe loc gol şi proiecte de extindere în industria constructoare de automobile şi serviciilor.

76
de creştere, ţara a rămas mult în urmă la acest capitol chiar şi în rîndul ţărilor CSI. Acest fapt impune
promovarea unei politici investiţionale adecvate necesităţilor actuale ale economiei naţionale în ceea ce
priveşte implimentarea unor noi tehnologii de fabricaţie, în scopul sporirii competitivităţii ţării într-o
economie globalizată.
Fluxul de ISD realizate peste hotare de corporaţiile transnaţionale originare din ţările dezvoltate a
crescut semnificativ, în urma relocalizării producţiei în zonele cu salarii mai mici, cu 18,5%, de la un
volum de 616 miliarde dolari în 2003 la 730 miliarde dolari în 2004 (figura nr. 3.6.).
În ceea ce priveşte Europa de Sud-Est şi CSI, fluxurile de ISD peste hotare realizate de ţările
acestei regiuni s-au diminuat nesemnificativ în 2004, ca urmare a încetinirii activităţii investiţionale
peste hotare a corporaţiilor transnaţionale din Federaţia Rusă (corporaţii care realizează 99% din totalul
de ISD generate de această regiune).
Încetinirea respectivă a constituit rezultatul modificărilor introduse de către guvern, ce ţin de
restricţionarea extinderii peste hotare a activităţilor acestor companii.
Cele mai mari CTN din CSI care au realizat proiecte investiţionale peste hotare au fost
companiile ruseşti: Lukoil Oil Company (prin semnarea unui proiect în 2004 privind extragerea gazului
natural în Uzbekistan, în valoare de 1 miliard dolari SUA), Norilsk Nickel (care a finisat în 2004
procedura de achiziţionare a cotei sale în compania South Africa’s Gold Fields).

800 730

700 616

600

500

400 2003
2004
300

200 83
29 10 9
100

0
Economiile dezvoltate Economiile în Europa de Sud-Est ş i
dezvoltare CSI

Sursa: World Investment Report 2005, UNCTAD


Figura nr. 3.6. Fluxul ISD peste hotare pe regiuni ale lumii, 2003-2004 (miliarde dolari)

77
Ţările dezvoltate rămîn a fi, de fapt, sursa principală a fluxului global de ISD, iar state precum
SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania deţinînd cea mai mare cotă în această direcţie. De asemenea,
şi-au extins activitatea şi companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare spre pieţe noi de desfacere
cu putere de cumpărare mai ridicată, realizînd un volum de ISD peste hotare de 2,6 ori mai mare în
2004 decît în 2003.
Astfel, în evoluţia investiţiilor străine directe putem afirma că suprapunerea hărţilor lumii cu
indicarea parametrilor de intrări şi ieşiri de ISD pentru anii 2000 şi 1985 sugerează că volumele mari
ale ISD sunt atinse de mult mai multe state decât în perioadele precedente.

3. Liberalizarea politicilor naţionale privind ISD.

Contribuţia investiţiilor străine depinde considerabil de capacităţile şi competenţele ţării-gazdă,


necesare utilizării unor tehnologii noi, adaptării acestora la condiţiile locale, eventualelor îmbunătăţiri.
Extrem de importante pentru acest proces sunt viziunea şi politica ţărilor-gazdă, cunoaşterea
propriilor interese şi posibilităţilor pentru a prelua în beneficiul lor o parte cât mai mare din sporul de
competitivitate, de performanţă economică pe care numai firmele îl pot genera. În funcţie de situaţiile
concrete, definite prin strategiile de firmă, sectorul de activitate, mediul economic de implantare,
priorităţile politicii guvernamentale, se poate dovedi că firmele străine pot realiza aceasta într-o mai
mare măsura decît cele locale.
Ritmurile deosebite de creştere a ISD în deceniul trecut au fost posibile pe fondul a două mutaţii
majore în această sferă:
• procesul de privatizare care s-a produs la nivelul tuturor categoriilor de state, dar cu densităţi şi
localizări sectoriale diferite;
• tendinţa de liberalizare a regimului ISD.
Procesul de privatizare a fost deosebit de intens în ţările în curs de dezvoltare între 1988-1992,
pehoadă în care aceste state au realizat peste 60 miliarde dolari din vînzarea de active aflate în
proţirietatea statului, din care 18,5 miliarde dolari au constituit capital investiţionall străin. O formulă
specifică de privatizare cu capital străin în aceste ţări cu deosebire în cele din America Latină, a
reprezentat-o conversia datoriei externe în investiţii acţiuni (debt-equity swap).
Procesul de privatizare ce se desfăşoarâ în prezent în Europa Centrală şi de Est implică în mod
necesar şi investitiile străine, pe fondul insuficienţei resurselor financiare interne şi al recunoaşterii de

78
către oficialităţile acestor ţări a rolului de catalizator pe care respectivele fluxuri pot să îl joace în
procesul de tranziţie,
În ţările din zonă, în care procesul de privatizare se află într-o fază mai avansată, implicarea
investitorilor străini s-a produs cu intensităţi diferite. În fosta Germanie de Est, din 4000 de întreprideri
vîndute pînă în primul trimestru al anului 1993, numai 176 fuseseră achiziţionate de către străini, în
ciuda avantajelor majore oferite prin unificarea cu Germania de Vest. Dimpotrivă, în Ungaria, în
aceeaşi perioadă, în urma privatizării prin vînzare directă a circa 1/5 din activele statului, aproximativ
7-8% din economie, apreciază specialiştii, a intrat în proprietate străină. Dorind o contrabalansare, prin
stimularea participării capitalurilor locale, autorităţile ungare vizau introducerea, începînd din anul
1994 a unei scheme de privatizare în masă, prin acordarea de credite fără dobîndă populaţiei.
Tendinţa de deschidere economică şi liberalizare a regimului ISD este de asemenea prezentă la
nivelul tuturor categoriilor de state, deşi cu ritmuri şi accente diferite. Dacă sfîrşitul anilor '60 şi prima
jumătate a anilor '70 au fost perioade marcate de un val de protecţionism şi întărire a controlului
naţional asupra investiţiilor străine şi a operafiunilor corporaţiilor transnaţionale, în anii '80 prevalentă
a devenit concepţia conform căreia beneficiile generate de ISD, cu deosebire în plan tehnologic,
depăşesc problemele pe care le ridică în plan naţional activităţile firmelor transnaţionale.
Tendinţa de liberalizare a dobîndit în planul reglementărilor naţionale formulări apropiate sau
chiar similare cu privire la aspecte importante ale regimului ISD în ţările-gazdă:
• acordarea unui tratament echitabil, nedescriminatoriu investitorilor străini, tot mai multe
legislaţii stipulînd clar acordarea tratamentului naţional;
• acordarea de garanţii împotriva, naţionalizării, cu excepţia unor situaţii bine definrte, ca ţinînd
de interesul public;
• reglementarea diferendelor în materie de investiţii, inclusiv prin recurgerea, în caz de
nesoluţionare, la arbitrajul internaţional;
• asigurarea repatrierii libere a profiturilor şi capitalului.
Reglemetările naţionale sunt mai nuanţate în următoarle două domenii esenţiale pentru
investitorii străini:
• dreptul de stabilire;
• sistemul de facilităţi investitionale.
1) Dreptul de stabilire a investitorilor străini în ţara-gazdă
Pe parcursul anilor '80 în statele dezvoltate, majoritatea obstacolelor în calea implantării
investiţiiilor străine au fost înlăturate treptat. Unele guverne menţin totuşi cerinta de autorizare sau
notificare a investiţiei (Finalanda, Franţa, Grecia, Irtanda, Japonia, Norvegia, Spania, Turcia). Totodată,
79
se mai menţin încă limitări ale accesului investitorilor străini în activităţi considerate a fi de importanţă
strategică, inclusiv în anumite sectoare ale serviciilor transportul maritim şi aerian, telecomunicaţiile,
domeniul audio-vizualului, cel financiar-bancar, domeniul imobiliar.
Tendinţa de retragere a obstacolelor din calea ISD s-a manifestat şi în tări în curs de dezvoltare, în
contextul încercărilor de a integra capitalul străin în politicile de redresare şi reformă economică, pe
fondul lipsei de resurse finanţare interne. Pe fondul aeeseii tendinţe, se menţin încă sisteme de
autorizare sau înregistrare a ISD, precum şi limitări ale participării străine la capitalul unor întreprinderi
din sectoare considerate sensibile, sau condiţionarea acesteia de indeplinirea unor criterii de
performanţă, în general exportul unei părţi însemnate a producţiei.
Legislaţia vizînd direct regimul investiţiilor străine în ţările foste socialiste s-a aliniat tendinţelor
manifestate pe plari internaţional, fiind, sub anumite aspecte mai deschisă decît în cazul celorlalte
categorii de state. În afară de aderarea la normele standardizate, ţările est-europene admit necondiţionat
stabilirea de firme cu capital integral străin. În unele state, precum Ungaria şi Cehia, investiţia străină
nu este supusă nici unui proces de autorizare sau înregistrare, altul decît cel în vigoare pentru firmele cu
capital local. Pentru anumite domenii, cum ar fi cel bancar sau al asigurărilor, este necesară obţinerea
unei licenţe.
Însă faţă de această recunoaştere, în plan legislativ - ca de altfel şi la nivel politic - a importanţei
ISD de către ţările cu economie în tranziţie, politicile de restructurare şi dezvoltare sectorială sau
regională nu încorporează, în general, elemente concrete vizînd utilizarea şi rolul ISD în aceste procese.
2) Stimulente investiţionale
Reconsiderarea rolului ISD în creşterea şi dezvoltarea economică a condus la încorporarea în
politicile specifice ale statelor a unei game largi şi diverse de stimulente vizînd sporirea gradului de
atractivitate a economiilor respective. Deşi utilizarea stimulentelor este condamnată în plan teoretic,
datorită faptului că produce distorsiuni în alocarea resurselor, la nivel oficial, de exemplu în cadrul
Uniunii Europene, fiind chiar promovate demersuri de retragere a acestora, şi în ciuda faptului că
studii-anchetă relevă nesituarea stimulentelor între factorii-cheie în alegerea unei localizări
investiţionale, toate categoriile de state recurg la stimulente. Încorporate în proiecte de investiţii bine
definite şi promovate în cadrul unor abordări pro-active ale pieţei investiţiilor intemaţionale, facilităţile
de ordin fiscal şi financiar au avut un rol hotărîtor în dezvoltarea unei baze industriale proprii, în
industrii de vîrt - electronică, industria fannaceutică, foraj maritim de adîncime, tehnică medicală etc. -
în Irlanda şi respectiv Scoţia. De asemenea, printr-o politică bine structurată de promovare a
investiţiilor străine, Turcia a reuşit să atragă în ultimii 8 ani 9,5 miliarde dolari.

80
Tipul de stimulente investiţionale utilizate precum şi modul de acordare a acestora diferă în
funcţie de nivelul de dezvoltare a statelor respective, de rolul acordat ISD în politicile economice,
precum şi de experienţa însăşi în utilizarea acestor instrumente.
În statele dezvoltate, stimulentele vizează, în primul rînd, încurajarea investiţiilor în general, fie
ele locale sau străine, fiind integrate în politici de dezvollare sectorială sau regională. Drept urmare,
este în general promovată egalitatea de tratament între investitorii locali şi cei străini. Aceasta nu
exclude prevederea unor pachete de stimulente deosebite în cadrul unor programe speciale, de atragere
a anumitor investitori străini. În ultimii 20 de ani, această activitate a luat amploare, generînd apariţia
unor instituţii specializate de promovare pe piaţa internaţională a ISD.
În condiţiile în care ţările dezvoltate absorb cea mai mare parte a ISD pe plan mondial, activitatea
de promovare investiţională s-a structurat şi dezvoltat tocmai în aceste state (Irlanda, Marea Britanie,
cu deosebire Scoţia, Canada), ca expresie a concurenţei dintre ele, extinzîndu-se ulterior şi spre ţările în
curs de dezvoltare şi cele cu economie fn tranziţie.
În ceea ce priveşte natura stimulentelor utilizate, la nivel naţional predomină cele de ordin fiscal,
în primul rînd amortizarea accelerată precum şi exceptările şi reducerile la plata unor taxe şi impozite.
Irlanda, spre exemplu, şi-a bazat iniţial politica de atragere a ISD pe prevederea unei rate a impozitului
pe profiturile corporaţiilor de numai 10%.
Guvernele statelor dezvoltate recurg la utilizarea stimulentelor financiare, îtr-o mai mare măsură
decît la cele fiscale, de regulă la nivel regional. Aceasta îmbracă forma subvenţionării directe a unor
cheltuieli de investitii legate de exemplu, de infrastructură, de utilizarea prin dobîndirea în proprietate
sau în folosinţă a terenurilor necesare etc., sau chiar forma coinvestirii alături de partenerul străin.
Asistenţa financiară directă este gestionată la nivel naţional, regional sau subregional de forme
instituţionale incluzînd agenţii de dezvoltare, de promovare investiţională sau chiar compartimente
încorporate în structurile administraţiei locale.
O serie de alte măsuri nefinanciare sunt utilizate pentru încurajarea investiţiilor: furnizarea de
terenuri, alte elemente de infrastructură fizică, servicii de informare şi consultanţă în general. Crearea
de zone speciale concentrînd un complex de facilităţi acordate investitorilor s-a dovedit, de asemenea, o
manieră eficientă de a stimula activitatea economică, respectivele zone incluzînd forme din ce în ce mai
diverse. Alături de zonele libere sau de cele de prelucrare pentru export, s-au dezvoltat “parcuri
tehnologice”, “parcuri alimentare”, etc.
Acordarea stimulentelor, cu deosebire a celor financiare, este adeseori condiţionată de alinierea
proiectului investiţional la anumite cerinţe. Astfel de cerinţe de performantă pot să fie impuse şi în
afara sistemului de stimutente, condiţionînd chiar dreptul de stabilire. Între criteriile de performanţă,
81
unul dintre cele mai des utilizate este impunerea unei limite minime a conţinutului local al produsului
finit, de regulă legat de investiţiile în anumite ramuri industriale: industria de automobile în Australia,
activităţi legate de industria petrolieră în Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, etc.
Ca o tendinţă de ansamblu a utilizării stimulentelor investiţionale în statele dezvoltate, specialiştii
remarcă gradul sporit de selectivitate în acordarea acestora, precum şi creşterea complexităţii
schemelor utilizate.
Spre deosebire de ţările dezvoltate, cele în curs de dezvoltare recurg, datorită lipsei de mijloace
financiare, cu deosebire la facilităţile de ordin fiscal, cum ar fi scutirea de la plata impozitului pe profit
sau reduceri ale acestuia, scutiri de la plata taxelor vamale la importul de echipamente sau alte bunuri
de investiţii. În general, acordarea acestor stimulente este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe de
performanţă, vizînd orientarea investiţiilor către anumite sectoare sau urmărind alte obiective, cum ar fi
stimularea exportului. Astfel, în Coreea de Sud, investiţiile în domeniul tehnologiilor de vîrf sunt
scutite de la plata impozitului pe profit pentru o perioadă de 5 ani, perioada în care sunt, totodată,
reduse cu 50% taxele vamale, taxa asupra valorii adăugate precum şi o serie de alte taxe de consum.
La nivelul a tot mai multe state în curs de dezvoltare se regăseşte activitatea de promovare
investiţională în forme instituţionalizate. Această tendinţă se manifestă din ce în ce mai puternic ca
replică la intensificarea concurenfei pe piaţa ISD, în condiţiile în care regimurile liberale adoptate nu
mai constituie un avantaj locaţional. Activitatea unor instituţii specializate guvernamentale,
semiguvernamentale sau chiar private care să includă servicii de consultanţă, formularea de proiecte
investiţionale, abordarea directă a firmelor străine potenţial interesate, participarea la finanţarea unor
proiecte, asistenţă postinvestiţională etc. poate constitui ea însăşi un avantaj concurenţial.
Ţările foste socialiste din Europa Centrală şi de Est au adoptat în general şi într-o fază iniţială
sisteme de stimulente investiţionale deosebit de generoase, avînd în centru stimulente de natură fiscală.
Acestea constau în scutiri de la plata impozitului pe profit sau reduceri ale acestuia, scutiri de la plata
taxelor vamale ale aportului în natură al investitorului străin sau ale importurilor pentru producţie,
nefiind în general condiţionate şi avînd un caracter automat. În anumite cazuri, a fost instituit un
tratament chiar mai favorabil pentru investitorii străini decît pentru cei locali.
În ciuda intervalului relativ scurt de timp care s-a scurs de la declanşarea procesului de deschidere
economică în zonă, se poate deja remarca tendinta de aducere la acelaşi nivel a stimulentelor acordate
investitorilor străini şi celor locali. Acordarea scutirilor totale sau parţiale de la plata impozitului pe
profit este tot mai mult condiţionată de alinierea proiectelor investiţionale la o serie de cerinţe, ţinînd în
primul rînd de impunerea unei limite tot mai înalte a participării străine la capitalul unei firme. Alte

82
condiţii includ realizarea investiţiei într-un anumit sector economic, implicînd, spre exemplu
tehnologiile de vîrf, sau în anumite regiuni ale ţării.
În condiţiile evenimentelor economice „globale” din ultimele decenii, şi anume acele generate de
avansul tehnologic, integrarea regională şi realinierea sistemelor economice şi politice au condus ţările
receptoare să reconsidere şi revizuiască contribuţia ISD asupra obiectivelor economice şi sociale ale
ţării. Una din cele mai importante schimbări în strategiile organizaţionale ale guvernelor, timp de
ultimele decenii, este fără îndoială schimbarea atitudinii vis-a-vis de ISD. Dezbaterile s-au deplasat
progresiv de la logica de apărare a suveranităţii naţionale la cea de examinare a căilor posibile prin care
guvernele şi investiţiile străine vor contribui împreună la promovarea unei dezvoltări economice
durabile.
Astfel, politicile statelor-gazdă sunt un important factor exogen care influenţează impactul
tehnologic al investiţiilor străine asupra mediului economic receptor. În viziunea lui J. Dunning, se
identifică mai multe atitudini posibile ale guvernelor faţă de influxul tehnologic deţinut sau controlat de
CTN, precum şi circumstanţele în care respectivele atitudini se pot bucura de un succes maxim. De
remarcat că acestea nu se exclud reciproc (tabelul nr. 3.3.).
Faptul că majoritatea ţărilor adoptă scenariile 1 şi 2 rezultă din adoptarea politicilor de
liberalizare care iniţial constrângeau investiţiile.
Tabelul nr. 3.3. Clasificarea ţărilor în funcţie de politicile adoptate vis-a-vis de
CTN în anii 90
Tip 1 Scenariul non intervenţionist

Se caracterizează prin încurajarea generală a ISD, în particular, dacă sunt percepute ca un


promotor a competitivităţii industriale. Specificul constă în puţine controale efectuate şi fără
constrângeri de performanţă. ISD sunt în principal privite ca o soluţie la necesităţile de penetrare
pe pieţele străine şi de apărare a avantajului competitiv.

Tip 2 Scenariul de ajustare structurală şi de adaptare

Se caracterizează printr-o tentativă determinată a guvernelor de a încorpora politicile de


atragere a ISD cît şi politicile de promovare a ISD în străinătate într-o strategie generală „micro-
organizaţională”, în special, în caz în care se referă la restructurarea activităţilor economice şi
ameliorarea resurselor naţionale.
Exemple de ţări: Japonia, Coreea, Taiwan

Tip 3 Scenariul de investiţie selectivă

În principal este adoptat de ţările în dezvoltare, care practicau politici de substituire a


importului în anii 60, 70. Atragerea ISD este orientată spre anumite sectoare de importanţă
pentru ţară; iar incitaţiile şi restricţiile care sunt impuse asigură că aceste investiţii sunt în acord

83
cu politica economică naţională şi obiectivele culturale. Ex. de ţări majoritatea ţărilor Americii
latine cu excepţia Mexicului şi unele ţări din Africa.

Tip 4 Scenariul de investiţie controlată

Intrările şi ieşirile de investiţii ca şi în scenariul precedent sunt riguros controlate, cu


numeroase proceduri de autorizare a investiţiilor în cazul implantării noilor filiale sau de
achiziţie a firmelor existente. Ţările care adoptă acest scenariu preferă ISD minoritare în
întreprinderile naţionale. Ex de ţări: India, China, cîteva ţări din America latină şi Africa

Sursa: Adaptat de J. Dunning , 1993, p. 565.

În ţările occidentale, cea mai evidentă manifestare a acestei schimbări de atitudine este marea
reorganizare şi liberalizare a pieţelor, privatizarea industriilor de stat şi reducerea imperfecţiunilor
pieţei (barierile tarifare şi netarifare, controlul preţurilor etc.). Dar nu toate ţările sunt în stare să
elaboreze şi să aplice strategii eficace de atragere a ISD. Dacă analizăm şi comparăm strategiile
adoptate de guverne în scenariile prezentate mai sus putem remarca o trecere a acestora de la un
scenariu de investiţie controlată, în vigoare în sistemul socialist, spre un scenariu de investiţie selectivă,
chiar şi non intervenţionist, menită să stimuleze şi să atragă investiţiile străine pentru a susţine
dezvoltarea economică. Un factor care a condiţionat astfel de acţiuni este concurenţa la care sunt
supuse ţările în tranziţie între ele, pentru a atrage ISD, iar oferirea condiţiilor mai atractive este o
soluţie pentru această concurenţă.

De altfel, când este vorba de scenariul 2 sau 3, contribuţia ISD este percepută în funcţie de
ameliorarea competitivităţii sau productivităţii resurselor şi de capacitatea lor de a crea noi active la
nivel internaţional. Acesta este obiectivul pe termen mediu şi lung considerat ca cel mai important de
majoritatea naţiunilor, care depind mult de străinătate (la nivel de ofertă şi la nivel de debuşee).

Adoptarea atitudinii de atragere a investiţiilor străine, ca soluţie de restructurare economică,


necesită o atitudine lucrativă, dictată de evoluţia către globalizare a pieţelor şi de internaţionalizare a
producţiei. Această atitudine ar consta în implicarea macroorganizaţională a guvernelor ţărilor-
receptoare, prin care să fie stabilite şi create condiţiile în care CTN să poată juca rolul aşteaptat din
partea lor. O strategie tehnologică bine definită trebuie să fie o componentă a acestei implicări,
urmărind să asigure competenţele profesionale şi infrastructura ştiinţifică necesare, precum şi atitudinea
managerială care să permită asimilarea şi diseminarea eficientă a tehnologiei importate.

84
Întrebări recapitulative:

1. Descrieţi valurile de extindere a fluxurilor de ISD după al doilea război mondial.


2. Descrieţi mutaţiile esenţiale privind fluxurile de ISD în perioada 1986-2001.
3. Explicaţi “fenomenul de concentrare” a ISD.
4. Care sunt factorii ce au contribuit la creşterea puternică a volumului investiţiilor străine în
perioada 2005-2006?
5. Ce factori au contribuit la tendinţe de creştere a intrărilor de ISD în ţările în dezvoltare în decursul
ultimelor patru decenii?
6. Care sunt fazele în evoluţia ISD în ţările în dezvoltare?
7. Ce factori au contribuit la regresul fluxului mondial de ISD atrase în perioada 2001-2003?
8. Care sunt aspectele liberalizării politicilor naţionale privind regimul ISD în ţările-gazdă?
9. Descrieţi domeniile esenţiale privind reglemetările naţionale pentru investitorii străini în ţările
gazdă.
10. Descrieţi categoriile de stimulente investiţionale acordate de către ţările gazdă investitorilor
străini.
11. Clasificaţi statele-gazdă în funcţie de politicile adoptate vis-a-vis de CTN.

Teste-grilă:

1. Fluxurile de ISD au început să dobîndească prevalenţa în cadrul investiţiilor internaţionale în


perioada:

a) după primul război mondial;


b) după cel de-al doilea război mondial;
c) până în 1914;
d) după 1980.

2. Principala sursă şi destinaţie a fluxului de ISD pe plan mondial sunt:

a) ţările Americii Latine;


b) ţările asiatice;
c) ţările în dezvoltare;
85
d) ţările dezvoltate.

3. Valul de transnaţionalizare, când rata medie anuală de creştere a I.S.D. a fost de peste 40%, s-a
înregistrat:

a) până în 1914;
b) imediat după cel de-al doilea război mondial;
c) în perioada 1996-2000;
d) după primul război mondial.

4. Principala destinaţie a fluxului de ISD în cadrul ţărilor în dezvoltare este:

a) Europa Centrală şi de Est;


b) ţările în dezvoltare din Asia;
c) ţările Americii Latine;
d) Rusia.

5. Promovarea investiţională în forme instituţionalizate presupune:

a) scutiri la plata impozitului pe profit sau reduceri ale acestuia;


b) oferirea serviciilor de consultanţă şi formularea de proiecte investiţionale;
c) abordarea directă a firmelor străine potenţial interesate de către instituţii specializate;
d) scutiri de la plata taxelor vamale ale aportului în natură al investitorului străin sau ale
importurilor pentru producţie.

6. Scenariul de investiţie selectivă adoptat de statele-gazdă vis-a-vis de CTN constă în:

a) atragerea ISD este orientată spre anumite sectoare de importanţă pentru ţară;
b) existenţa unor proceduri stricte de autorizare a investiţiilor în cazul implantării noilor filiale sau
de achiziţie a firmelor existente;
c) încurajarea generală a ISD fără controale şi constrângeri de performanţă;
d) incitaţiile şi restricţiile care sunt impuse asigură că investiţiile sunt în acord cu politica
economică naţională.
86
7. Scenariul nonintervenţionist adoptat de statele-gazdă vis-a-vis de CTN presupune:

a) încurajarea generală a ISD fără controale şi constrângeri de performanţă;


b) incitaţiile şi restricţiile care sunt impuse asigură că investiţiile sunt în acord cu politica economică
naţională;
c) lipsa oricărei intervenţii privind atragerea ISD;
d) perceperea ISD ca o necesitate de penetrare pe pieţele străine.

Răspunsuri: 1. b; 2. d; 3. c; 4. b; 5. b,c; 6. a,d; 7. a,d.

87
TEMA IV. CORPORAŢIILE TRANSNAŢIONALE – ELEMENT ACTIV AL
INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE

1. Corporaţia transnaţională – delimitări conceptual-metodologice.


2. Etapele dezvoltării, dimensiunea internaţională şi specificul STN în economia mondială.
3. Tipologia şi modelele corporaţiilor transnaţionale.
4. Gradul de transnaţionalizare a întreprinderilor multinationale.
5. Evoluţii în strategiile organizaţionale ale transnaţionalelor.

1. Corporaţia transnaţională – delimitări conceptual-metodologice.

Acţiunea firmelor pe plan extranaţional are loc în prezent pe baza unor strategii mondiale
elaborate de organizaţii „fără frontiere”, în legătură cu care este dificil de identificat un spaţiu teritorial
unic – juridic, tehnologic sau economic. În acest sens expresia cea mai accentuată a procesului
globalizării economiei mondiale o reprezintă amploarea pe care a dobîndit-o organizarea producţiei pe
baze regionale sau mondiale, precum şi integrarea pe criterii noi, de tip funcţional, a activităţilor în
cadrul acesteia. Iar fluxurile de resurse – financiare şi reale – care fac posibilă această producţie
internaţională integrată global sau regional sunt investiţiile străine directe, în timp ce operatorii
economici generatori ai totalităţii acestor fluxuri – şi organizatori ai proceselor de producţie în
străinătate – sunt marile corporaţii moderne. Din această perspectivă, marile corporaţii moderne sunt
nu numai entităţile-cheie ale activităţilor economice şi ale funcţionării pieţelor, dar şi agenţii creatori de
valoare, cei care alocă la scară globală o mare parte din resursele necesare susţinerii proceselor de
creştere economică în lumea contemporană. Altfel spus, marea corporaţie se afirmă nu numai ca
principala entitate supusă impactului indus de provocările lansate de procesul de globalizare în curs de
desfăşurare, dar totodată ca principala forţă modelatoare a însuşi acestui proces63.
Operatorii economici internaţionali sunt întreprinderile naţionale care desfăşoară în mod
sistematic activităţi de import-export, activităţi care ocupă o pondere semnificativă în ansamblul
activităţilor întreprinderii. Cu toate că se manifestă în spaţiul economic internaţional, operatorii
internaţionali sunt circumscrişi spaţiului economic naţional şi continuă să aibă un puternic specific
naţional.

63
Munteanu C., Mazilu A., Horobeţ A., Marketing investiţional internaţional, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, p.
360

88
La un anumit moment însă comerţul internaţional a devenit „neîncăpător” pentru corporaţiile din
ce în ce mai mari. Pe calea schimbului de bunuri şi servicii, resursele de extindere s-au epuizat. Acest
lucru devine evident odată cu primul mare val de protecţionism care se manifestă după apusul
mercantilismului.
După perioada de glorie a politicii de liber schimb, conturată pe la jumătatea sec. 19, la sfîrşitul
aceluiaşi secol operatorii internaţionali care aveau forţa economică necesară evoluează pe calea
investiţiilor internaţionale de capital şi astfel se transformă în operatori transnaţionali.
Operatorii transnaţionali încetează de a mai fi circumscrişi unui anumit spaţiu naţional şi îşi
pierd specificitatea naţională. Cel mai reprezentativ tip de operator transnaţional este corporaţia
transnaţională.
Deşi fenomenul ca atare s-a afirmat puternic odată cu înc. sec. 20, mai ales prin apariţia şi
extinderea unor mari corporaţii (cum ar fi Royal Dutch Shell, British Petroleum, Siemens, Krupp etc.),
apariţia operatorilor transnaţionali a avut loc de fapt încă de la începuturile capitalismului timpuriu.
Conceptul de corporaţie transnaţională conduce la constatatrea comportamentului economic
dual al acestor operatori:
1. Corporaţia transnaţională este un agent economic de tip întreprindere, rezultat prin extinderea
întreprinderii naţionale în spaţiul economic internaţional. Extinderea în afara economiei naţionale se
face prin investiţiile internaţionale, ea fiind principalul agent economic care efectuează acest tip de
operaţiune în economia mondială. Atunci cînd amploarea extinderii internaţionale depăşeşte un anumit
prag, întreprinderea încetează să mai fie legată de economia naţională şi devine un agent
mondoeconomic.
2. Corporaţia transnaţională este un sector al spaţiului economic mondial, sector rezultat prin
internalizarea treptată a diferitelor fluxuri economice internaţionale. Astfel, se apreciază că, în prezent,
1/3 din comerţul internaţional nu prezintă altceva decît schimburi în interiorul societăţilor
transnaţionale, între filialele dispuse în diferite ţări.
Corporaţiile transnaţionale sunt unul dintre subiectele cele mai controversate ale teoriei
economice, datorită comportamentului dual al acestora. Cei care văd în ele doar modelul funcţional al
întreprinderii le consideră operatori microeconomici, în timp ce alţii - care văd în ele schema de
integrare economică proprie sistemelor macroeconomice – le consideră operatori macroeconomici. Însă
este de toţi recunoscut rolul determinant pe care acestea îl au în cadrul fluxurilor internaţionale de
investiţii.
Activitatea operatorilor transnaţionali nu duce la substituirea activităţii operatorilor internaţionali.
Dimpotrivă, ca urmare a investiţiilor internaţionale, celelalte fluxuri economice, în primul rînd
89
comerţul internaţional dobîndeşte o dinamică specifică. Se poate afirma că, fără agenţii economici
internaţionali şi naţionali, corporaţiile transnaţionale nici nu ar putea exista, existînd o condiţionare
economică în ambele sensuri.
În prezent economia mondială se prezintă ca un spaţiu economic global şi se bazează pe două
categorii de agenţi economici specifici:
a) economia naţională ca entitate economică care se sprijină la rîndul ei pe întreprinderea
naţională şi care este mai mult sau mai puţin specializat în operaţiuni intrnaţionale;
b) corporaţia transnaţională, ca entitate economică fără o identitate naţională.
În definirea corporaţiei transnaţionale unii autori pun accentul pe caracteristicile structurale ale
operatorilor transnaţionali, precum: numărul de ţări în care operază firma; naţionalitatea acţionarilor
firmei; compoziţia multinaţională a managementului.
Alţii pun accentul pe caracteristicile de performanţă ale firmei precum: volumul absolut sau
ponderea relativă a veniturilor, vînzărilor, activelor sau angajaţilor provenind din sai implicaţi în
operaţiunile la scală internaţională ale firmei respective.
Alan C. Shapiro defineşte corporaţia transnaţională ca fiind „o companie angajată în producerea
şi vânzarea de bunuri şi servicii în mai mult de o ţară, fiind formată, în general, dintr-o firmă-mamă
localizată în ţara de origine şi din 5 în 6 filiale în străinătate (în ţările gazdă) având, de obicei, un grad
ridicat de interacţiune strategică între componentele sale”64. La rândul său, istoricul economic Geoffrey
G. Jones oferă o definiţie mai amplă a unei transnaţionale: „o firmă ce controlează operaţiuni sau active
generatoare de venituri în mai mult de o ţară”65.
Pe de altă parte, John H. Dunning, prezintă transnaţionala ca pe „o firmă care se angajează în
investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o
ţară”66. De altfel, această definiţie este cea mai larg recunoscută de o serie de cercuri academice şi de
afaceri internaţionale, de unele organizaţii internaţionale (ca OCDE, UNCTC), ca şi de unele guverne
ale ţărilor lumii.
În aceste circumstanţe, în opinia altor autori, o definiţie mai cuprinzătoare a transnaţionalei ar
putea fi următoarea: o transnaţională este o modalitate de coordonare a producţiei de la un centru
strategic de luare a deciziei, atunci când această coordonare are în vedere activităţile firmei dincolo de
graniţele naţionale. Promotorii unei astfel de abordări consideră că o definiţie mai largă de acest tip este
necesară pentru a surprinde diversitatea crescândă a formelor de implicare internaţională utilizate de

64
Alan C. Shapiro, Foundation of Multinational Financial Management, Publisher: Wiley, John & Sons, Incorporated, 1994
65
Jones G., The Evolution of International Business, London: Routledge, 1996
66
Dunning J., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison – Wesley Publishing Company, England, 1993

90
firme. Ei se referă la faptul că multe din aceste forme nu implică relaţii de proprietate, ci sunt, mai
curând, diverse modalităţi de colaborare între firme independente din diverse ţări.
Toate aceste definiţii ale firmelor ce operează pe scală internaţională vizează, de fapt, trei
aspecte clare:
- în primul rând, pun accentul pe caracteristicile structurale ale firmelor respective, precum
numărul de ţări în care operează firma, naţionalitatea acţionarilor firmei sau compoziţia
multinaţională a managementului de vârf.
- pun accentul pe caracteristicile de performanţă ale firmei, cum ar fi volumul absolut sau
ponderea relativă a veniturilor obţinute, vânzărilor realizate, activelor deţinute sau angajaţilor
implicaţi în operaţiunile Ia scală internaţională ale firmei respective.
- în fine, se bazează pe caracteristicile comportamentale ale conducerii de vârf a firmei, cum
ar fi aceea de „a gândi în mod global” sau de a aplica strategii globale de afaceri.
Dincolo însă de toate aceste aspecte şi elemente ce ţin de diversitatea definiţiilor propuse,
operaţiunile transnaţionalelor conservă câteva elemente esenţiale, ce se regăsesc în aproape toate
definiţiile asumate, respectiv:
a) efectuarea de investiţii directe în străinătate (spre deosebire de cele de portofoliu), ceea ce
conferă puterea de control asupra procesului de luare a deciziei într-o firmă străină;
b) transferul unui pachet complex de factori precum: capital (financiar şi fix), tehnologie, know-
how, expertiză financiar-contabilă, practici manageriale şi organizaţionale, cunoaştere, abilităţi
profesionale şi antreprenoriale; şi
c) cerinţa ca activele generatoare de valoare adăugată, achiziţionate printr-un astfel de proces
investiţional, să fie amplasate în diferitele ţări.
Pe de altă parte, putem obţine o şi mai nuanţată înţelegere a trăsăturilor fundamentale a ceea ce
înseamnă o transnaţională dacă, în plusfacem o comparaţie a acestui tip de operator cu alte două tipuri
de entităţi angajate în afacerile internaţionale, respectiv, firma de comerţ exterior şi firma naţională
diversificată.
Privitor la comparaţia cu firma de comerţ exterior, este de remarcat că transnaţionala, ca şi acest
tip de firmă, tranzacţionează bunuri şi servicii dincolo de graniţele naţionale însă, spre deosebire de ea,
tranzacţionează „intern” aceste bunuri şi servicii - în sensul că tranziţiile au loc între entităţile
componente ale grupului corporativ transnaţional, urmând alte circuite decât cele ale pieţei sau, altfel
spus, urmând circuitele unei „pieţe interne" a grupului -, tranzacţiile având loc înainte sau după ce
transnaţionala le-a adăugat valoare prin intermediul activelor pe care le deţine şi le controlează în
diferite ţări străine. Cât priveşte comparaţia dintre transnaţională şi firma naţională diversificată, să
91
reţinem că, precum firma naţională, transnaţionala se angajează în activităţi economice multiple, dar,
pe de altă parte, se deosebeşte de firma naţională prin aceea că ea realizează cel puţin o parte a acestor
activităţi într-o altă ţară, diferită de cea de origine.
Prin urmare, putem distinge două trăsături majore ale corporaţiei transnaţionale: pe de o parte,
faptul că ea organizează, coordonează şi controlează activităţi multiple creatoare de valoare şi
generatoare de venituri dincolo de graniţele naţionale şi, pe de altă parte, faptul că transnaţionala
internalizează pieţele mondiale pentru produsele intermediare ce rezultă din aceste activităţi. De aceea,
ceea ce individualizează, în mod net, transnaţionala este faptul că nici o altă entitate nu se angajează
atât în producţia, cât şi în tranzacţiile comerciale transfrontaliere.
Toate acestea permit să se precizeze că transnaţionala trebuie să fie înţeleasă dintr-o dublă
perspectivă, şi anume67:
- la un prim nivel, „de suprafaţă”, cel care evidenţiază mai curând „forma” transnaţionalei, ea
reprezintă un grup (mănunchi) de corporaţii controlate de la un sediu central şi care îşi desfăşoară
activitatea în mai multe ţări. La acest nivel de înţelegere, transnaţionala apare ca o entitate definită prin
raporturile de subordonare centru - filiale, în condiţiile unei dispersii geografice mai mult sau mai puţin
accentuate a acestor raporturi;
- la un al doilea nivel, „de adâncime”, care evidenţiază mai curând „substanţa” transnaţionalei,
ea trebuie privită ca fiind un sistem integrat ce derulează afaceri la scală internaţională, sistem ce deţine
(total sau parţial), controlează şi gestionează active creatoare de valoare şi generatoare de venituri, şi
care sunt amplasate în diferite ţări.
Spre deosebire de accepţiunea formală a transnaţionalei – care pune accent pe raporturile
ierarhice din interiorul grupului - accepţiunea după substanţă a transnaţionalei pune accentul pe
relaţiile funcţionale dintre componentele grupului. Drept urmare, dacă în primul caz ceea ce contează
este transnaţionala ca societate-mamă, în cel de-al doilea contează transnaţionala ca textură a relaţiilor
reciproce dintre componentele sale.
Astfel, poate fi dedusă următoarea constatare importantă privitor la CTN, zona de demarcare
dintre firmele - aflate în procesul de internaţionalizare a activităţilor lor - ce pot fi considerate drept
operatori transnaţionali şi cele ce nu se califică pentru acest statut nu este atât de tranşantă pe cât s-ar
putea crede la prima vedere. Totuşi, se poate considera că dimensiunea specifică firmei transnaţionale o
reprezintă investirea în străinătate, iar „viza” către transnaţionalitate este dată de investiţia străină
directă.

67
Horobeţ a., Mazilu A., Munteanu C., Marketing investiţional internaţional, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,
2002

92
Pentru a înţelege mai bine natura specifică şi caracteristicile comportamentale ca operatori
economici, corporaţiile transnaţionale trebuie privite ca sisteme integrate ce derulează afaceri la scală
internaţională. CTN deţin total sau parţial, controlează şi conduc active ce generează venituri şi care
sunt amplasate în diferite ţări. Acţionînd în acest sens, CTN sunt angajate în ceea ce se numeşte
producţia internaţională, respectiv producţia realizată dincolo de graniţele naţionale şi finanţată prin
investiţii străine directe.
În calitate de sisteme integrate corporaţiile transnaţionale pot fi de mai multe tipuri în funcţie de
volumul vânzărilor realizate în străinătate:
• Corporaţii globale;
• Corporaţii biregionale;
• Corporaţii orientate către regiunea de origine;
• Corporaţii orientate către regiunea – gazdă.
Reieşind din conceptul CTN, trăsăturile caracteristice ale operatorilor transnaţionali sunt
următoarele:
• dimensiunea considerabilă a acestora;
• dinamismul susţinut de gestiunea integrală,
• conducerea centralizată;
• producţia de mare serie ;
• diversificarea obiectului de activitate.
Pe măsură ce spaţiile şi mediile economice naţionale şi locale se deschid economiei globale,
devine tot mai evident ca mai curînd marile corporaţii decît economiile naţionale sunt unităţile de
coordonare ale relaţiilor economice actuale. Iar o dată cu deschiderea spre exterior a economiilor
naţionale se dovedeşte a fi posibil şi avantajos pentru o corporaţie să profite de diferenţele existente
între regiuni şi localităţi privind salarizarea, potenţialul pieţei, standardele în încadrarea în muncă,
impozitele, reglementările ecologice, facilităţile infrastructurale locale şi resursele umane.
Aceasta înseamnă că astfel de firme pot să-şi aranjeze operaţiunile lor la scară mondială, astfel
încît să fabrice produse acolo unde costurile sunt cele mai mici, să le vîndă acolo unde sunt pieţe mai
profitabile şi să transfere profiturile rezultate acolo unde fiscalitatea este cea mai scăzută.
Profesorul japonez Noritake Kabayashi, decanul Şcolii de Afaceri din cadrul Universităţii Keio,
care a urmărit – în cadrul unui program de cercetare – încercările corporaţiilor japoneze de a se
„globaliza” începând din anul 1978, a identificat cinci etape în drumul acestora spre globalizare:
1. Exportul din ţara de origine;
2. Producţia în ţara-gazdă;
93
3. Integrarea în activităţile economice ale ţării/regiunii-gazdă;
4. Coordonarea activităţilor regionale;
5. Dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activităţi globale.
În opinia cercetătorului japonez, cele mai puternice firme japoneze nu au reuşit să ajungă decât în
stadiul 3, în timp ce în Europa şi America de Nord există deja adevărate corporaţii aflate în stadiul
cinci68. O dovadă că logistica pentru realizarea unor activităţi economice globale este deja în plin
proces de dezvoltare o constituie vastele reţele de servicii care îşi fac apariţia în arena internaţională în
ritm exponenţial, înglobând întreaga lume în sfera monetară, bancară, a transporturilor,
telecomunicaţiilor şi informaticii, deservind sau încorporând organizaţii interne dintr-un număr
crescând de ţări.

2. Etapele dezvoltării, dimensiunea internaţională şi specificul STN în economia mondială.

Istoria CTN începe în secolul al XVI-lea, o dată cu apariţia instituţiei Cartei corporative. Carta
corporativă reprezenta acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de investitori, în
vederea servirii unui scop public.
Aceasta era o favoare din partea Coroanei engleze, care limita răspunderea legală a unui investitor
la cuantumul investiţiei sale, lucru ce constituia în sine un drept neacordat cetăţenilor individuali.
Fiecare cartă prestabilea drepturile şi obligaţiile specifice unei anumite corporaţii, incluzând partea de
profit care urma să revină Coroanei, în schimbul acordării privilegiului special. Analizele istorice arată
că asemenea carte erau conferite, în mod unilateral şi discreţionar, de către Coroana engleză şi puteau fi
retrase oricând. Corporaţiile cărora li se acorda o astfel de Cartă corporativă erau utilizate de Anglia
pentru a menţine controlul asupra economiilor coloniale. De altfel, pe lângă corporaţii bine cunoscute
ale acelor vremuri - Compania Indiilor de Est şi Compania Golfului Hudson - multe colonii americane
deţinute de Anglia erau ele însele înscrise ca fiind corporaţii. Corporaţiile din acea vreme erau statuate
de către rege şi funcţionau ca o extindere a puterilor Coroanei. Acestor corporaţii li se acordau puteri
monopoliste asupra teritoriilor şi activităţilor considerate de o importanţă crucială pentru interesele
statului englez.
La începutul secolului al 17, compania olandeză a Indiilor Orientale poate fi considerată ca
precursor al corporaţiilor transnaţionale de azi. Cu un capital iniţial de 6 459 840 florini, adunat de 6
provincii olandeze, compania a primit privelegii comerciale aproape nelimitate. Deşi acţionarii i-au

68
Bari Ioan, Probleme globale contemporane, Bucureşti: Editura Economică, 2003, p. 632

94
prevăzut o durată de funcţionare de 10 ani, datorită profitabilităţii dovedite, cursul acţiunilor companiei
s-a dublat în primii 10 ani de activitate, astfel încît viaţa companiei a continuat mult timp după aceea.
Perioada pre-industrială
În perioada anterioară primei revoluţii industriale, majoritatea activităţilor de producţie iniţiate de
diverse entităţi (state, corporaţii, asociaţii familiale sau simpli cetăţeni) în afara teritoriului naţional au
fost stimulate de o serie de factori favorizanţi:
1) dorinţa de a crea un cadru protector pentru activităţile comerciale şi financiare care să
corespundă necesităţilor statului şi/sau ale producătorilor, respectiv ale consumatorilor individuali;
2) dobândirea de noi teritorii şi surse de acumulare a bogăţiei;
3) dezvoltarea unor noi instrumente şi metode de valorificare a surselor băneşti naţionale.
În secolele XIII -XVIII, statul a fost implicat, direct sau indirect, în majoritatea activităţilor
economice ce se desfăşurau în afara teritoriului naţional. Nu existau pieţe de bunuri şi de capital, aşa
cum sunt cunoscute azi, iar investiţiile externe din acea perioadă sprijineau atingerea unor obiective
politice sau strategice ale ţărilor care le efectuau.
În mare parte până în secolul al XlX-lea, desfăşurarea activităţilor pe mare era mai avantajoasă
decât cea pe uscat, întrucât era mai rapidă şi mai ieftină. Astfel, întreprinderile industriale a căror
activitate era îndreptată, cu precădere, spre export (implicau transportul pe mare) s-au dezvoltat mai
rapid decât firmele ale căror relaţii comerciale le impuneau o desfăşurare în plan naţional, fiind bazate
pe transportul terestru69. Pe de altă parte, ca urmare a faptului că cele mai multe tranzacţii se efectuau
între metropole şi coloniile acestora, nu se făcea nici o distincţie - sau se făcea una foarte palidă - între
tranzacţiile interne şi cele internaţionale. Un alt aspect ce trebuie evidenţiat este acela că între
emigrarea populaţiei şi activităţile investiţionale a existat o relaţie de dependenţă bi-direcţională,
fiecare în parte constituind cauză, dar şi efect al celeilalte. În Evul Mediu, forma cea mai importantă pe
care au îmbrăcat-o afacerile derulate în afara graniţelor naţionale a fost aceea a investiţiilor.
Prima corporaţie importantă cu activitate internaţională din acea perioadă a fost „Commenda”.
Ea se formase în urma unui aranjament convenit între mai mulţi participanţi, aranjament prin care
investitorul principal - sau un grup de investitori - îşi încredinţa capitalul unuia sau mai multor agenţi,
a căror preocupare era aceea de a desfăşura activităţi comerciale pe mare şi/sau pe uscat. Aceştia, la
rândul lor, ofereau în schimb un anumit procent convenit din profit celor de la care obţinuseră
capitalul. Cea mai mare parte a acestui tip de comerţ presupunea transferul de resurse în afara
graniţelor naţionale. O dată cu trecerea timpului, s-au format astfel grupuri de investitori şi agenţi care

69
Dunning J., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison – Wesley Publishing Company, England, 1993, p.97

95
se cunoşteau între ei şi care aveau încredere unii în alţii, ceea ce a redus la minimum necesitatea
existenţei unor reguli şi proceduri care să stea la baza acestor relaţii.
La începutul Evului Mediu existau, de asemenea, numeroase firme comerciale cu sediul central în
diverse ţări ale Europei, care înfiinţaseră birouri şi reprezentanţe în majoritatea oraşelor importante ale
continentului. Parteneriatele comerciale de tipul Commenda erau constituite pe perioade scurte de
timp, la sfârşitul cărora profiturile erau împărţite conform înţelegerii, iar parteneriatul dizolvat.
Totuşi erau şi excepţii, precum este „Liga Hanseatică”, o companie internaţională, deţinută şi
condusă de către un grup de comercianţi hanseatici, care îşi avea sediul central la Lubeck (Germania).
Această companie a fost, prin excelenţă, promotoarea comerţului vest-european al secolului al XlV-lea.
Avantajul specific pe care l-a deţinut a constat în abilitatea de a coordona şi distribui utilizarea
capitalului, a experienţei antreprenoriale şi de a coordona comercializarea bunurilor de-a lungul întregii
Europe. Ea a contribuit, totodată, la dezvoltarea unor sectoare agricole în Polonia, a activităţilor
maritime în Marea Britanie, a producţiei de oţel în Suedia ş.a. O altă excepţie a constituit-o „Compania
Comercianţilor Aventurieri”, un puternic consorţiu britanic, a cărui activitate s-a desfăşurat în industria
lânii şi a articolelor de îmbrăcăminte.
La sfârşitul secolului al XlV-lea, centrul comercial internaţional s-a deplasat în Italia. Dispunând
de o poziţie geografică avantajoasă, între emisfera vestică şi cea estică, Italia a cunoscut o perioadă de
apogeu în această perioadă, mai ales în ceea ce priveşte activitatea bancară şi comercială. Potrivit unor
estimări, în Italia se înregistrau, la sfârşitul sec. XIV, peste 150 de firme, a căror activitate poate fi
caracterizată ca internaţională.
Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării sistemului de comunicaţii externe, comerţul exterior şi-a
mărit aria de cuprindere, relaţiile dintre parteneri devenind tot mai puţin personale şi începând să se
bazeze într-o măsură tot mai mare pe reguli şi reglementări. În toată această perioadă, obiectivele
investiţiilor străine directe încep să devină din ce în ce mai clare:
- În primul rând, prin acestea s-a urmărit susţinerea activităţilor comerciale ale statului
desfăşurate pe teritorii străine. Este perioada cea mai activă de „colonizare” efectuată de
către firmele vest-europene, puternic sprijinite de către statele naţionale.
- În al doilea rând, prin intermediul investiţiilor străine directe s-a urmărit promovarea şi
dezvoltarea economică a teritoriilor colonizate. La începutul secolului al XVII-lea, Coasta
de est a Americii de Nord a fost zona unei intense colonizări. Majoritatea companiilor care
participau la această colonizare proveneau din Anglia, ţară care la acea vreme oferea
condiţii speciale, favorabile activităţilor antreprenoriale.

96
În perioada pre-industrială, majoritatea activităţilor comerciale desfăşurate în plan internaţional
îşi aveau originea în Ţările de Jos şi în Anglia. În ultima parte a acestei perioade, comercianţi din
America de Nord, aparţinând teritoriilor colonizate, au început să întemeieze întreprinderi în domenii
de avangardă, în Anglia şi în Indiile de Vest.
Prima jumătate a secolului al XlX-Iea
Secolului al XlX-lea îi este specific începutul derulării unor importante fluxuri internaţionale de
forţă de muncă - provenind în special din Europa şi America - însoţite de fluxuri de capital, tehnologie,
experienţă managerială şi antreprenorială. Se afirmă noi motivaţii ale firmelor ca să realizeze investiţii
în exteriorul ţărilor lor, între acestea evidenţiindu-se, în mod deosebit, obţinerea unor noi surse de
materii prime şi materiale şi/sau protejarea ori extinderea poziţiei deţinute pe pieţele străine. Prima
dintre aceste motivaţii a dus la crearea de noi legături comerciale şi la multiplicarea celor existente,
extinzând comerţul, în timp ce, ca urmare a celei de-a doua motivaţii, a fost înregistrată o reducere a
volumului tranzacţiilor comerciale. Indiferent însă de motivul care a stat la baza efectuării investiţiilor,
investitorii urmăreau promovarea şi aplicarea politicii economice a statului de care aparţineau şi
realizarea acelor produse şi servicii capabile să ridice nivelul bunăstării economiei lor naţionale.
Revoluţia industrială a modificat capacităţile de producţie ale firmelor, dar şi acei factori
consideraţi de firme şi de state ca fiind stimulente pentru realizarea diverselor activităţi în străinătate.
Ea a afectat, pe de altă parte, atât natura, cât şi modul de organizare a activităţii de producţie, a
influenţat hotărâtor modul de conducere a companiilor, precum şi tehnicile de producţie. Ea a creat un
segment distinct de cerere, aceea pentru noile - pe atunci - surse energetice şi materiale industriale, a
contribuit la ridicarea standardului de viaţă, permiţând, totodată, intensificarea cererii pentru acele
produse alimentare pe care ţările industrializate nu le puteau obţine ele însele, în mod eficient. Mai
mult, ea a impus forme de transport noi şi mai eficiente, determinând reducerea semnificativă a
costurilor comunicaţiilor inter- şi intra-firmă, după cum tot ea a impus modificări ale diverselor
reglementări referitoare la statutul juridic şi la finanţele întreprinderilor, influenţând în acest fel şi
natura relaţiilor de schimb între operatorii de pe piaţă. Drept urmare, tranzacţiile cu caracter personal,
bazate pe încredere şi toleranţă reciprocă, au ajuns să fie înlocuite de tranzacţii cu caracter impersonal,
bazate pe un cadru juridic şi instituţional specific.
Dezvoltarea capitalismului industrial a dus la accentuarea specializării şi a diviziunii muncii în
interiorul firmei şi între firme. Apar primele structuri ierarhice în interiorul întreprinderilor, care însă
nu se vor maturiza până spre sfârşitul secolului al XlX-lea.
Revoluţia industrială a evidenţiat, de asemenea, rolul important pe care-l au capacităţile
tehnologice în activitatea unei corporaţii, rolul capitalului bănesc şi al competenţelor umane. Spre
97
deosebire de resursele naturale, acestea au fost mai întâi create de om, devenind apoi drepturi de
proprietate ale celor care le deţineau. Astfel de resurse au căpătat, totodată, atributul „transferabilităţii
spaţiale”, creând firmelor oportunităţi în utilizarea cât mai eficientă a activelor lor materiale şi umane.
Astfel de evoluţii au marcat, de fapt, intrarea economiei mondiale într-o nouă etapă de dezvoltare.
Capitalismul mercantilist, ce dominase economia mondială timp de două secole, a fost înlocuit cu
capitalismul industrial70. Deşi marile corporaţii - aşa cum sunt cunoscute în prezent - nu au apărut decât
ceva mai târziu, pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, cert este că firmele europene şi nord-americane au
început să investească în străinătate mai devreme, în special în plantaţii (de bumbac, tutun), în industria
extractivă (exploatări miniere) şi în sectorul bancar. Ele şi-au creat pe teritoriile străine facilităţi de
vânzare şi distribuţie a mărfurilor.
În prima jumătate a secolului al XlX-lea, s-au afirmat trei tipuri de agenţi economici cu
activitate internaţională realizată prin investiţii directe71:
- antreprenorii individuali;
- persoanele care doar furnizau capitalul bănesc, fără a se implica în conducere;
- marile corporaţii în faza lor embrionară.
În ceea ce îi priveşte pe antreprenorii individuali - apăruţi în primele faze ale formării economiei
mondiale - aceştia deţineau doar întreprinderi mici. Atraşi de stimulentele generoase oferite de
legislaţia statelor naţionale, ei au migrat spre SUA, deţinînd un capital bănesc redus, dar completat de
un substanţial capital tehnologic şi managerial. Aceste deplasări au început, însă, să fie descurajate, pe
măsură ce guvernele europene au ajuns să vadă în antreprenorii deveniţi de-acum americani, adevăraţi
concurenţi. Măsurile luate nu şi-au atins totuşi scopul, astfel că fluxurile umane, materiale şi
tehnologice din Europa spre America de Nord au continuat.
Cel de-al doilea tip de operatori internaţionali, furnizorii de capital bănesc pentru străinătate, a
fost reprezentat de britanici, primii care au efectuat un astfel de tip de export de capital în perioada ce a
urmat războiului lui Napoleon, pentru a finanţa reconstrucţia în Europa. A urmat apoi un „boom”
investiţional în America Latină, în anii '20 ai secolului al XlX-lea. Iniţial, astfel de investiţii au fost
sprijinite de guvernul britanic, dar după 1840 statul nu a mai intervenit în acest sens, decât în cazul
investiţiilor directe spre coloniile britanice. Activitatea investitorilor britanici la acea vreme consta fie
în colectarea capitalului necesar de pe piaţa Londrei, pentru a-l investi apoi în diverse activităţi în
străinătate, fie în acordarea capitalului financiar necesar antreprenorilor sau managerilor locali, care nu
dispuneau de resurse băneşti.

70
Cantwell J., Transnational Corporations and Innovatory Activities, Un Library, vol. 17, 1994
71
Dunning J., 1993, p. 99

98
Astfel, companiile internaţionale în forma lor embrionară au urmărit expansiunea teritorială a
operaţiunilor lor desfăşurate la nivelul statelor de implantare, întrucât ele au înţeles că dispun de
avantaje comparative, în raport cu concurenţa locală. Aceste avantaje erau, de cele mai multe ori,
reprezentate de gama largă de produse puse la dispoziţie, de mărfurile noi pe care le ofereau sau de
procesele moderne de producţie. În cazul investiţiilor în resurse naturale, ca şi în cel al investiţiilor
vizând cucerirea de noi pieţe de desfacere, accesul pe piaţă a fost un al doilea factor pentru
expansiunea în străinătate a corporaţiilor. Uneori, totuşi, stimulentul pentru efectuarea activităţilor de
producţie în afara graniţelor naţionale l-au constituit costurile ridicate ale exporturilor sau
importurilor, după cum, pe măsură ce o piaţă a unui produs devenea stabilă în urma unei intense
activităţi de export spre zona respectivă, întregul proces de producţie se deplasa treptat în aceeaşi
direcţie.
În prima jumătate a secolului al XlX-lea, a fost înregistrată creşterea continuă a activităţii
întreprinderilor de comerţ şi a filialelor acestora în străinătate, după cum explică şi apariţia filialelor
în străinătate ale societăţilor bancare şi de asigurări. Este perioada în care băncile comerciale nord-
americane şi-au deschis birouri la Paris şi Londra, iar o serie de bănci europene (Barings, Rotschilds,
Lazard) au desfăşurat o activitate deosebit de intensă în finanţarea proiectelor de infrastructură din
Europa Continentală şi SUA. În acelaşi timp, în Asia, Corporaţia Bancară Orientală, înfiinţată în
1845, a fost timp de câteva decenii cea mai importantă bancă britanică din Orient. Prima filială în
străinătate a unei societăţi de asigurare a fost înfiinţată în 1804, în SUA.
Apariţia capitalismului industrial a generat o serie de mutaţii. Din perspectiva istoriei
corporative, această perioadă marchează încheierea unei prime etape în procesul de expansiune
internaţională a corporaţiilor; este etapa care marchează apariţia primelor întreprinderi cu statut
internaţional, ca precursoare ale marilor corporaţii de astăzi.
Perioada după 1870
Anul 1870 marchează un moment distinct al procesului de expansiune teritorială a corporaţiilor
peste hotarele ţării de origine. Dacă în prima jumătate a secolului al XlX-lea s-au manifestat fenomene
specifice cu implicaţii asupra naturii, organizării şi localizării producţiei, în ce-a de-a doua jumătate a
secolului al XlX-lea sa descoperirile tehnice şi tehnologice, ca şi îmbunătăţirile în domeniul
organizaţional din cadrul întreprinderilor, au creat acestora posibilitatea creşterii producţiei pentru
export şi au constituit un impuls în direcţia apariţiei producătorilor multinaţionali. Progresele
substanţiale înregistrate în domeniul transporturilor, al comunicaţiilor interne şi externe, al tehnicilor de
depozitare şi păstrare a mărfurilor au creat şanse şi oportunităţi pentru firme, mai ales în ceea ce
priveşte localizarea în ţară şi străinătate a operaţiunilor lor. Adăugând la acestea apariţia şi formarea
99
unor cadre specializate de conducere şi administraţie, se obţin acele elemente de bază care au dus la
extinderea şi adâncirea circuitelor prin care se realiza dezvoltarea activităţilor de producţie, precum şi
la sporirea numerică a tranzacţiilor în cadrul sectorului secundar, dar şi la creşterea volumului acestora.
Toate aceste modificări ale mediului economic au impus afirmarea ca principali agenţi economici a
societăţilor pe acţiuni, în locul firmelor individuale sau familiale.
Jumătatea de secol anterioară primului război mondial a fost marcată de un nou val de progrese
tehnice şi tehnologice, mai profund şi mai bogat decât cel anterior. Numărul reţelelor de transport şi
comunicaţii a crescut, potenţând şi creşterea cererii pentru bunuri şi servicii şi sporirea cantităţilor
furnizate. Utilizarea electricităţii şi a motoarelor cu combustie internă, introducerea continuă în
exploatare a unor noi maşini de prelucrare, au fost aspectele cele mai importante a ceea ce se putea
numi deja ca fiind cea de-a doua revoluţie industrială.
Noile schimbări în plan tehnologic au remodelat frontierele întreprinderilor, au influenţat
capacităţile lor de producţie şi strategiile de creştere, dar şi mediul economic în care ele operau.
Au apărut acum noi tipuri de avantaje specifice firmei, care s-au adăugat capacităţii sale de a-şi
valorifica prezenţa pe pieţele străine. Este important de menţionat, relativ la diferenţierea tot mai
pronunţată pe care o afirmă firmele internaţionalizate faţă de celelalte, că aceste avantaje au determinat
crearea unor noi bariere la intrarea şi, respectiv, la ieşirea de pe piaţă a firmelor care nu dispuneau de
astfel de avantaje. Reducerea semnificativă a costurilor de transport, îmbunătăţirea calităţii produselor
şi a căilor de acces, descoperirea unor mijloace de depozitare tot mai eficiente, au permis stimularea
creşterii cererii pentru produse provenind din regiuni situate la distanţă faţă de localizarea cererii.
Tehnologiile nou descoperite necesitau, pe de o parte, o calitate superioară a materiilor prime, o forţă
de muncă superior calificată; pe de altă parte, acestea au fost caracterizate printr-un grad de
complexitate net superior celor precedente. Pentru exploatarea mai eficientă a noilor tehnologii, a fost
necesară coordonarea utilizării lor în cadrul aceleiaşi conduceri.
Accesul la reţelele de distribuţie, precum şi controlul acestora au fost determinante în folosirea
cu succes a tehnologiilor moderne ale vremii respective. Astfel, treptat, unele firme au căpătat
dimensiuni multi-regionale şi multi-naţionale, desfăşurând, totodată, o gamă largă de activităţi.
Avantajele competitive ale firmelor au depins într-o măsură tot mai mică de deţinerea unor surse de
materii prime şi tot mai mult de capacitatea lor de producţie, de dorinţa de realizare a unor noi produse
şi de introducerea unor noi metode de producţie şi de management.
În această fază a evoluţiei lor, se pot distinge două motive care au determinat corporaţiile să se
implice în activitatea economică internaţională pe calea investiţiilor străine directe:

100
- dorinţa de a deţine şi controla activităţile de producţie şi marketing specifice produselor
intermediare, care ulterior erau folosite ca input-uri pentru alte activităţi coordonate de firma
investitoare.
- cel de-al doilea motiv a fost acela de a câştiga controlul asupra pieţelor de bunuri şi
servicii.
Majoritatea investiţiilor efectuate în scopul obţinerii unor noi surse de materii prime şi materiale
au fost îndreptate spre ţările mai puţin dezvoltate, în timp ce cea mai mare parte a investiţiilor
efectuate în scopul obţinerii controlului asupra pieţelor de desfacere, a avut ca ţinte Europa şi America
de Nord. în 1914, 54,6% din investiţiile străine directe efectuate de corporaţiile nord-americane se
înregistrau în domeniul exploatărilor petroliere şi miniere şi în domeniul agricol. Dintr-un număr de
3.373 de întreprinderi din Marea Britanie, care operau în întregime sau în cea mai mare parte în
străinătate şi care erau cotate la Bursa din Londra, 1802 (53,4%) îşi desfăşurau activitatea în sectorul
primar, într-un studiu asupra firmelor cu investiţii străine directe ale Europei Continentale, au fost
identificate 167 de filiale înfiinţate de 85 de mari întreprinderi investitoare în străinătate. În Japonia,
firmele cu investiţii directe efectuate în străinătate urmăreau ca scopuri principale în extinderea lor
promovarea produselor industriale japoneze şi obţinerea celor mai avantajoşi furnizori de materii
prime şi materiale. Majoritatea investiţiilor japoneze s-au înregistrat în China (77,5%).
Investiţiile externe în scopul deţinerii controlului asupra surselor de aprovizionare au fost
influenţate de diverse avantaje comparative. Stimulentul principal ce a determinat desfăşurarea
proceselor de producţie, parţial sau în totalitate, în străinătate 1-a constituit posibilitatea obţinerii, în
acest fel, a unor beneficii nete mai mari decât cele rezultate din exportul spre teritoriile străine
respective.
Factorii ce au influenţat activitatea de internaţionalizare a activităţilor firmelor şi au determinat
recurgerea lor la producţia externă pe baza investiţiilor directe în străinătate ţin de patru tipuri de
stimulente:
a) în primul rând, implantarea de activităţi productive în străinătate a fost determinată de
practicarea unor bariere comerciale diverse la importul de bunuri şi servicii. Între 1860-
1904, guvernele SUA şi Canadei, precum şi cele ale ţărilor europene au practicat taxe
vamale ridicate la importul multor produse manufacturate. Astfel, companiile britanice au
fost determinate să se mute, parţial sau total, în SUA. Creşterea taxelor de import a
determinat Germania să-şi înfiinţeze filiale de producţie în Spania şi Franţa în domeniul
farmaceutic, al produselor electrice şi în industria coloranţilor.

101
b) în al doilea rând e vorba despre „strategia competitivă". La sfârşitul secolului al XlX-lea,
majoritatea firmelor angajate în activitatea de producţie în străinătate operau într-un mediu
economic în care concurenţa era de tip oligopol. Deşi această stare de fapt nu a fost prin ea
însăşi o motivaţie suficientă pentru efectuarea de investiţii externe, ea a fost, cu siguranţă,
un factor decisiv, determinant, al distribuţiei teritoriale a acestora.
c) cel de-al treilea factor-stimulent 1-a constituit reducerea costurilor de transport şi a celor de
producţie. Majoritatea investiţiilor directe ale SUA în Europa şi în ţările Commonwealth-
ului de la sfârşitul secolului al XlX-lea au fost determinate, în principal, de acest factor, mai
ales în cazul bunurilor de consum, fragile şi perisabile, şi atunci când forţa de muncă,
materiile prime şi costurile energetice erau substanţial mai reduse decât în ţara emitentă a
investiţiei.
d) cel de-al patrulea factor a fost dorinţa şi nevoia firmelor de a se afla cât mai aproape de
piaţă şi de a răspunde rapid şi eficient cerinţelor specifice ale clienţilor locali. Această
necesitate a devenit mult mai importantă pe măsura extinderii pieţei şi chiar esenţială acolo
unde s-au manifestat diferenţe considerabile între ceea ce ofereau producătorii şi ceea ce
cereau gusturile consumatorilor.
O analiză asupra corporaţiilor americane înfiinţate înainte de 1914 ilustrează faptul că, acolo unde
întreprinderile îşi organizaseră capacităţile de producţie în mod judicios, iar nivelurile ierarhice erau
foarte clar stabilite, avantajele efectuării de investiţii străine directe au fost evidente, în timp ce pentru
firmele europene investiţiile directe au fost efectuate de acelea a căror competitivitate a fost bazată pe
avantajul deţinerii anumitor active intangibile specifice.
Odată cu procesul de industrializare a fost resimţită tot mai puternic nevoia unor noi surse de
materii prime. Progresul tehnic şi tehnologic a permis crearea unor echipamente, utilaje şi maşini care
au accentuat cererea pentru (noi) materii prime şi materiale. În plus, pe măsura creşterii veniturilor
populaţiei, a sporit şi cererea pentru produse alimentare specifice zonelor tropicale. Odată realizată
identificarea zonelor geografice de unde agenţii economici îşi puteau procura resursele necesare,
investiţiile pentru exploatarea lor au fost determinate de factori precum: costurile de transport,
legăturile politice şi culturale, calitatea infrastructurii externe existente. Au apărut, de asemenea, situaţii
în care unii din factorii specificaţi mai sus au avut o importanţă mai mare, astfel că elementele de
infrastructură şi bunurile necesare traiului populaţiei au fost create, dezvoltate şi furnizate de
investitorii înşişi.

102
Sfârşitul secolului al XlX-lea a adus modificări şi în privinţa mediului economic internaţional,
modificări care au determinat schimbări foarte importante în natura şi modul de organizare ale
schimburilor comerciale mondiale:
- O primă schimbare a fost aceea produsă în conţinutul bunurilor prelucrate, devenite tot mai
intensive în tehnologie, tehnică şi capital.
- O a doua schimbare a constituit-o importanţa crescândă acordată atât calităţii intrinseci a
produselor, cât şi siguranţei şi fluidităţii reţelelor de distribuţie a produselor, în special în cazul
ţiţeiului, cuprului, bauxitei şi al câtorva produse alimentare. Astfel, marii producători au fost obligaţi
să-şi coordoneze funcţiile de producţie şi de marketing.
- Cea de-a treia schimbare majoră a reprezentat-o creşterea dimensiunii şi tendinţa spre
standardizare a pieţelor.
Teoria internaţionalizării pune în evidenţă faptul că firmele s-au implicat în procese de integrare,
depăşind graniţele naţionale, fiind împinse de necesitatea obţinerii controlului asupra unor surse de
aprovizionare de importanţă majoră pentru activitatea lor, astfel încât să-şi poată, cel puţin, menţine
poziţia de piaţă, să asigure un flux continuu de aprovizionare şi să-şi reducă dependenţa de forţele
nefavorabile ale pieţei, dar şi să împiedice accesul firmelor concurente la aceste surse. Pe de altă parte,
la fiecare verigă a procesului de producţie era necesară aprovizionarea cu produse intermediare de o
anumită calitate, având anumite caracteristici.
Companiile internaţionale investitoare în străinătate şi-au desfăşurat activitatea şi în alte
domenii de activitate decât cele care aparţineau sectoarelor primar şi/sau secundar. Astfel, circa cu
cinzeci de ani înainte de primul război mondial, s-a înregistrat o intensă activitate internaţională în
sectorul bancar, dominată clar de Marea Britanic Băncile britanice dispuneau la vremea respectivă de
anumite avantaje în comparaţie cu băncile din alte ţări, avantaje care le-au conferit această poziţie
privilegiată. Avantajele au constat, în primul rând, în capacitatea şi posibilitatea de a acţiona pe cea
mai mare piaţă de capital din lume -cea a Londrei. Totodată, băncile britanice au dat dovadă de
ingeniozitate, furnizând diverse servicii şi aplicând strategii care presupuneau „urmărirea” clienţilor
lor, chiar şi atunci când aceştia erau obligaţi, prin natura afacerilor, să părăsească teritoriul naţional.
Perioada anterioară primului război mondial
Până la începutul primului război mondial, se estimează că cel puţin 14,5 miliarde de dolari au
fost investite în întreprinderi sau filiale constituite în străinătate, ceea ce reprezenta aproximativ 35%
din datoria externă pe termen lung a vremii, considerată la nivel mondial. Nu există nici o îndoială că,
din punctul de vedere atât al ţărilor gazdă, cât şi din cel al ţărilor emitente, corporaţiile investitoare
internaţionale au avut un rol major în calitatea lor de „canal de transfer” al resurselor, al capacităţilor
103
de producţie şi al cunoştinţelor de utilizare a acestora, având, totodată, şi un rol complementar în
antrenarea şi dezvoltarea activităţilor economice în zonele locale de implantare. Este perioada în care
distribuţia teritorială a investiţiilor străine directe s-a extins; unele guverne au fost tot mai preocupate
să ofere stimulente investitorilor străini, în timp ce altele au introdus măsuri de control, de
supraveghere a fluxurilor de investiţii directe, primite sau emise. Analizele istorico-economice
concluzionează că 3/5 din stocul de capital străin înregistrat în anul 1914 la nivel mondial erau investite
în ţările în curs de dezvoltare de azi. Cât priveşte repartiţia sectorială, aproximativ 55% din stocul de
investiţii directe efectuate în străinătate la nivelul anului 1914 se înregistrau în sectorul primar, 15% în
cel secundar, 20% în construirea unor căi de acces şi 10% în domeniile bancar, de asigurări, utilităţi
publice şi distribuţie. Cel mai adesea, astfel de investiţii au luat forma filialelor în străinătate ale
întreprinderilor investitoare.
Anii 1918-1939
În perioada primului război mondial şi a anilor interbelici, economia mondială a suferit, din nou,
o serie de modificări semnificative. Pe de o parte, războiul a determinat statele beligerante europene să-
şi vândă cea mai mare parte a proprietăţilor pe care le deţineau în străinătate. Pe de altă parte, relaţiile
economice intra-europene s-au restrâns, în timp ce Rusia a fost practic lipsită de investiţiile firmelor
străine. Dintre principalele ţări investitoare, doar SUA au ieşit din război fără urmări negative asupra
activităţilor economice. Totuşi, şi SUA au fost afectate de colapsul pieţelor de capital de la sfârşitul
anilor '20.
În perioada interbelică, investiţiile vest-europene în Rusia s-au redus, cele din Europa de Est s-au
menţinut la niveluri scăzute, în timp ce continentul american a atras tot mai mult capital străin (provenit
în principal din SUA). Investiţiile britanice au crescut timid, mai ales în ţările Commonwealth-ului, în
scopul recuceririi poziţiilor deţinute în perioada antebelică. S-a înregistrat şi creşterea numărului
marilor corporaţii investitoare în ţările în curs de dezvoltare. Deşi numărul filialelor corporaţiilor
internaţionale a continuat să crească, volumul valoric al capitalului străin (direct) investit, apreciat la
nivelul ansamblului economiei mondiale, a atins valorile din perioada antebelică abia spre sfârşitul
anilor '30. Investiţiile europene s-au îndreptat spre ţări de pe continentul european şi spre USA, în timp
ce investitorii americani au preferat America Latină, Canada şi ţările europene cele mai mari.
Climatul economic a fost în acest timp mult mai puţin prielnic relaţiilor internaţionale, spre
deosebire de perioada antebelică. Taxele vamale au fost majorate, au fost introduse noi metode de
control şi restricţionare a importurilor şi exporturilor, determinând reducerea acestora şi stimulând
procesele de substituire a importurilor şi formarea cartelurilor internaţionale pentru protejarea faţă de o
concurenţă nestimulativă. Pe de altă parte, progresul organizaţional şi tehnologic a extins graniţele
104
teritoriale ale întreprinderilor. Tot în perioada 1918-1939, ca urmare a creşterii cererii pentru diverse
materii prime şi produse costisitoare la import, a fost înregistrată o creştere semnificativă a investiţiilor
vizând exploatarea resurselor şi intensificarea activităţii destinate producerii unor materiale sintetice, de
înlocuire. în perioada analizată s-a constatat, de asemenea, şi creşterea şi diversificarea numărului şi
a tipurilor de activităţi desfăşurate de marile corporaţii investitoare pe plan internaţional. Producţia
internaţională a determinat înmulţirea proceselor de integrare verticală sau diversificare orizontală, în
timp ce numărul şi ponderea valorică a tranzacţiilor ce se realizau între entităţile situate în interiorul
întreprinderilor generatoare de investiţii străine directe au crescut puternic. Perioada interbelică a
fost propice şi dezvoltării cartelurilor internaţionale, care au desfăşurat o intensă activitate de împărţire
a pieţelor.
Investiţiile străine directe din perioada interbelică efectuate în sectorul primar au crescut constant,
dar într-un ritm mai scăzut decât cel din perioada antebelică, şi au fost predominant influenţate, fără
îndoială, de interesele americane şi britanice. Volumul limitat al investiţiilor străine directe înregistrat
în alte sectoare de activitate reflectă implicarea mai redusă a corporaţiilor în sectorul terţiar. Cele mai
active firme în acest sector, în perioada interbelică, s-au dovedit a fi companiile japoneze; în anii '30,
filialele şi agenţiile Băncii Yokohama au finanţat peste jumătate din importurile japoneze din SUA şi
au fost principalii finanţatori ai exporturilor japoneze spre SUA. Spre deosebire de concurenţii
japonezi, firmele britanice au înregistrat o rată de creştere mai redusă în aceste activităţi.
În ciuda unui mediu economic şi politic mult mai puţin ospitalier, activitatea investiţională a
corporaţiilor internaţionale a continuat să crească în perioada interbelică, cu deosebire în anii '20. Este
perioada în care are loc un veritabil proces de maturizare a corporaţiilor internaţionale investitoare
caracterizat prin următoarle trăsături definitorii:
- „maturizarea” investiţiilor directe şi apariţia corporaţiilor internaţionale integrate, companii
care desfăşurau o activitate mult mai diversificată;
- apariţia unor investitori străini în exploatarea noilor surse de materii prime şi materiale;
- crearea de carteluri internaţionale în câteva sectoare foarte atractive pentru investiţiile străine
directe;
- rolul tot mai important al companiilor japoneze în comerţul japonezo-american şi în
dezvoltarea Japoniei.
Procesul de integrare internă a corporaţiilor internaţionale şi, pe această cale, metamorfozarea lor
treptată sub forma actualelor corporaţii transnaţionale, a fost un proces facilitat şi de progresele
înregistrate în ceea ce priveşte formele structurale şi modalităţile organizatorice abordate de corporaţii.
Iar progresele înregistrate în domeniul sistemelor de comunicaţie au facilitat extinderea teritorială a
105
firmelor şi deschiderea de noi pieţe şi, pe această cale, mai buna integrare a filialelor în ansamblul
corporaţiei.
Perioadă postbelică (1945-1960)
Anii postbelici au constituit perioada unei expansiuni continue a tuturor tipurilor de activităţi
comerciale şi investiţionale. Se pot distinge, în acest sens, trei faze:
- Prima, până în 1960, a fost caracterizată de afirmarea dominaţiei corporaţiei prin creşterea
capitalului străin implicat în investiţii directe şi prin sporirea numărului filialelor principalelor
întreprinderi cu scală de operare multinaţională.
- Cea de-a doua fază cuprinde perioada între sfârşitul anilor 70 şi mijlocul anilor 80, când s-au
remarcat ca investitori internaţionali importanţi o serie de ţări europene, Japonia şi câteva ţări în curs
de dezvoltare.
- A treia fază a dezvoltării postbelice a corporaţiei moderne începe la mijlocul anilor 80 şi este
încă în plină desfăşurare. Ea se deosebeşte semnificativ de perioadele anterioare, fiind deschise noi
teritorii întreprinderilor străine productive, a avut loc liberalizarea pieţelor internaţionale, au fost
înregistrate importante progrese în procesul de integrare economică regională şi, mai ales, au apărut
corporaţiile transnaţionale în curs de globalizare.
Urmările celui de-al doilea război mondial au fost similare celor ale primului război mondial.
Astfel, principalele ţări beligerante au fost silite de împrejurări să renunţe la multe din proprietăţile lor
aflate în străinătate. Spre deosebire, însă, de primul conflict mondial, cel de-al doilea a generat o serie
de progrese tehnologice importante, care au avut drept consecinţă crearea unui climat politic şi
economic internaţional favorabil activităţilor economice externe (respectiv, producţiei internaţionale).
Ca cotă în valoarea producţiei şi comerţului mondial, volumul valoric al investiţiilor străine directe a
crescut lent în perioada 1945-1960.
Se înregistrează scăderea importanţei relative a filialelor din străinătate (înfiinţate mai ales ca
investiţii „pe loc gol”), spre deosebire de creşterea ponderii tranzacţiilor vizând reorganizări, fuziuni
sau preluări de firme. S-a diminuat, de asemenea, numărul filialelor la care societăţile-mamă (în special
cele americane şi europene) deţineau cel puţin 95% din capital. Activitatea investiţională direcţionatâ
spre exploatarea surselor de materii prime a fost mai intensă în ţările în curs de dezvoltare, în timp ce
investiţiile în sectoarele secundar şi terţiar au vizat, în primul rând, ţările industrializate dezvoltate.
Creşterea rapidă a producţiei industriale imediat după cel de-al doilea război mondial şi
necesitatea intensificării activităţii economice în vederea refacerii postbelice au stimulat o cerere
nemaiîntâlnită de materii prime, ceea ce a determinat ţările industrializate să caute noi surse de
aprovizionare.
106
Câteva evenimente au influenţat dimensiunea şi componenţa organizaţională a activităţilor
economice din acea perioadă. Ca urmare a faptului că SUA au ieşit din război mai fortificate decât
celelalte ţări foste beligerante, ele au dominat cererea de capital şi au deţinut primul loc în domeniul
descoperirilor ştiinţifice, tehnice şi tehnologice. Apar în această perioadă noi produse şi noi procese de
producţie şi prelucrare, precum şi noi forme manageriale, pentru care piaţa nu era pregătită. Legislaţiile
anti-trust au făcut mai dificile achiziţiile sub forma fuziunilor şi preluărilor de firme. Generalizarea
transportului aerian şi a tehnicilor de calcul moderne a creat facilităţi deosebite în domeniul
transportului aerian şi comunicaţiilor şi a dus la diminuarea costului tranzacţiilor internaţionale. în timp
ce, în cursul primei decade postbelice, majoritatea pieţelor internaţionale erau instabile, cu o structură
în curs de formare, cadrul economic ale cărui temelii au fost puse la Bretton Woods şi Havana avea
drept scop crearea unor baze solide pentru investiţiile străine directe şi pentru activitatea economică
internaţionlă, în general.
S-a manifestat, totodată, tendinţa unei integrări mai accentuate în domeniul producţiei. Strategia
unei întreprinderi de dimensiuni mari, aplicată în interiorul propriei ţări, se baza pe dorinţa de extindere
a producţiei; pentru expansiunea externă, însă, o astfel de strategie nu mai era suficientă.
Iniţial, societăţile comerciale au considerat înfiinţarea de noi filiale pe teritorii străine mai mult
ca o relocalizare a activităţii şi mai puţin ca o expansiune a proceselor de producţie desfăşurate în
plan naţional. Principalele etape pe care o întreprindere le parcurgea în procesul de expansiune
externă a activităţii constau din:
- stabilirea, în primul rând, a unor reţele de distribuţie şi vânzare, asociate cu serviciile
aferente;
- a doua fază, de stabilire a unor capacităţi de producţie pentru prelucrare, în vederea
satisfacerii necesităţilor locale;
- în faza a treia, în procesul de producţie erau cuprinse tot mai multe componente locale. Acest
model a fost aplicat în cazul multora din investiţiile americane şi britanice externe din sectorul
secundar în cursul anilor '60.
Perioadă anilor postbelici 1960-1985
Studiile de specialitate arată că cele mai importante trăsături ale acestei perioade, din punctul de
vedere al evoluţiei corporaţiei moderne, pot fi considerate următoarele:
- cel mai adesea, activităţile corporaţiilor transnaţionale aveau drept scop procurarea unor
active strategice, investiţiile din sectorul primar şi terţiar fiind privite ca parte a strategiei
organizaţionale transnaţionale a acestor companii;
- apar şi se dezvoltă acum diverse forme de comerţ între filiale şi între acestea şi firma-mamă;
107
- organizarea activităţilor comerciale la nivel internaţional îmbracă noi forme;
- se înmulţesc relaţiile de cooperare, alianţele strategice, iar reţelele de aprovizionare şi
deservire devin părţi componente ale activităţii corporaţiilor;
- multe firme adoptă noi strategii, în timp ce extinderea investiţiilor într-un domeniu sau sector
este însoţită de reducereaactivităţii într-altul.
Formele organizaţionale şi structurile decizionale sunt modificate frecvent pentru a corespunde
schimbărilor produse în mediul economic internaţional, precum şi progresului tehnic şi tehnologic. Pe
măsura constituirii unor noi alianţe, cele mai vechi se dizolvă. Din ce în ce mai mult, companiile
transnaţionale sunt centrul de control al unor sisteme de activităţi complexe, sincronizate, interde-
pendente, al căror conţinut şi a căror organizare sunt într-o continuă modificare sub influenţa unor
factori exogeni, dar şi a unor caracteristici şi strategii proprii, specifice. Corporaţiile transnaţionale
încep să se implice tot mai des în sectoarele de vârf, caracterizate prin tehnologii complexe, dar şi în
domenii în care controlul asupra capacităţilor de producţie dispersate geografic îşi dovedeşte
eficacitatea. Transnaţionalele sunt privite tot mai des ca mijloc de transfer al unor avantaje competitive
şi de „şcolarizare”, în vederea folosirii acestor avantaje, fapt care creează tot mai mult impresia că
prezenţa lor este „temporară”.
Perioadă anilor 1985-prezent
Conform aprecierilor specialiştilor, ultimii aproximativ 15 ani reprezintă faza a treia a
dezvoltării postbelice a transnaţionalelor, caracterizată prin apariţia companiilor cu adevărat globale
şi prin creşterea complexităţii formelor de colaborare şi a relaţiilor dintre corporaţii.
Scopul urmărit prin producţia internaţională nu mai este în primul rând obţinerea de profituri
suplimentare ca urmare a exploatării unor avantaje competitive de piaţă, ci, mai ales, exploatarea
avantajelor presupuse a rezulta din participarea la un astfel de tip de producţie. S-a ajuns astfel la
reorganizarea pe baze raţionale a activităţii economice între diferitele filiale sau între filialele şi
companiile-mamă. În acest scop, au fost reorganizate activităţile diverselor filiale, astfel încât să
corespundă nevoilor naţionale de substituire a importurilor. Pe măsură ce acestea atingeau un anumit
nivel de dezvoltare, ele erau supuse unui proces de integrare, iar transnaţionalele aplicau diferite
strategii bazate pe specializare şi pe comerţul intra-firmă.
O altă formă a integrării la nivelul corporaţiei are la bază diferenţele între costurile specifice
diverselor regiuni şi ale caracteristicilor diverselor pieţe; în aceste cazuri, diviziunea muncii se
realizează între diferitele verigi ale lanţului de activităţi ale firmei. Expansiunea unor astfel de
investiţii străine directe a fost favorizată de diminuarea barierelor comerciale dintre ţări şi de
perfecţionarea treptată a sistemului de organizare din cadrul companiilor transnaţionale. Ceea ce
108
poate fi remarcat în unele cazuri de integrare (vezi Uniunea Europeană) este transferarea de la
societatea-mamă către fiecare filială sau grup de filiale dintr-o regiune a propriului sistem de
organizare. Această revenire asupra importanţei acordate proceselor tle producţie internaţională
coordonată de la „centrul” grupului corporativ transnaţional a fost posibilă ca urmare nu numai a
evidentului avantaj obţinut prin internaiizarea tranzacţiilor în cadrul grupului transnaţional, ci şi a
avantajului pe care coordonarea, respectiv, supravegherea activităţilor filialelor, 1-a demonstrat.
Parţial, ca rezultat al lărgirii şi extinderii pieţelor şi, parţial, ca urmare a modificărilor în strategia
de producţie şi de marketing a corporaţiilor transnaţionale, factorii care au influenţat distribuţia
geografică a filialelor s-au schimbat şi ei. Influenţa majoră este acum exercitată de către acei factori
care afectează optimizarea localizării spaţiale a unor activităţi interdependente. Din acest punct de
vedere, există asemănări între specializarea corporaţiei transnaţionale la nivel naţional, regional şi
internaţional (este vorba de specializarea în producţie). De exemplu, strategiile aplicate de corporaţiile
ţărilor comunitare membre ale Uniunii Europene au fost adoptate astfel încât să se profite şi de
avantajele oferite de crearea zonei de comerţ liber, dar să se poată desfăşura cu succes şi economia de
scală şi centralizarea producţiei. Astfel, filialele au fost concentrate pe realizarea câtorva produse care
erau apoi vândute pe întreg continentul. Alegerea locului de înfiinţare a filialelor, raţionalizarea
producţiei la nivelul grupului transnaţional şi distribuirea capitalului companiei între filiale au depins
de capacităţile de producţie de care firmele dispuneau, de costurile de producţie şi cele ale tranzacţiilor,
specifice fiecărei zone, şi de variabilele specifice fiecărei ţări (productivitatea muncii, nivelul de
pregătire a forţei de muncă, gusturile consumatorilor, costurile de transport şi telecomunicaţii,
reglementările guvernamentale şi alte prevederi legale cu privire la investiţiile străine directe ş.a.).
Rezultatul acţiunii acestor factori a fost concretizat într-o distribuţie geografică a filialelor bazată în
mod egal atât pe avantajele comparative rezultând din resursele specifice ale fiecărei localizări în parte,
cât şi pe avantajele absolute oferite de zona respectivă.
Este necesară evidenţierea schimbării produsă în atitudinea majorităţii guvernelor faţă de fluxurile
de investiţii străine directe, recepţionate sau emise, atitudine ce este tot mai liberală. Concomitent cu
analizarea şi înţelegerea fenomenului, politica economică cu privire la pătrunderea şi activitatea
desfăşurată pe, şi respectiv, ieşirea de pe o piaţă a firmelor străine s-a cristalizat şi a devenit mai
explicită prin clarificarea condiţiilor.
O altă tendinţă importantă a acestei perioade este reprezentată de apariţia şi afirmarea
corporaţiilor transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare, precum şi de înmulţirea alianţelor strategice
internaţionale, însă, cea mai importantă tendinţă a dezvoltării transnaţionalelor este transformarea lor
într-un tip diferit de instituţie, respectiv transnaţionalele în proces de globalizare.
109
Până acum, corporaţiile transnaţionale-mamă erau mai ales furnizori de capital, management şi
tehnologie, pentru filialele lor de peste hotare, fiecare dintre acestea operând mai mult sau mai puţin
independent. Acum, însă, tot mai multe transnaţionale au început să devină „operatori” ai producţiei
internaţionale în cadrul unui sistem complex de relaţii internaţionale interne sau externe corporaţiei,
implicând sau nu investiţii de capital.
Succesul corporaţiilor pe plan financiar se pare că este, în prezent, tot mai mult determinat de
competenţa acestora în a dezvolta şi conduce un sistem internaţional de activităţi generatoare de
valoare adăugată, adică de competenţa de a se globaliza. Această competenţă pare că este determinată
de cel puţin trei factori, şi anume:
- în primul rând, de capacitatea firmei de a folosi cu maximă eficienţă economiile de scală
provenind din integrarea sa globală;
- în al doilea rând, de aprecierea justă a diferenţelor de nivel al cererii între diferitele stări ale
ciclului de activitate economică în sisteme economice diferite şi de evaluarea corectă a posibilelor
resurse disponibile în astfel de împrejurări;
- în al treilea rând, de capacitatea de a folosi experienţa câştigată pe plan global şi local, în ceea
ce priveşte întărirea bazei de resurse a firmei.
Cu alte cuvinte, corporaţia transnaţională în proces de globalizare va trebui să echilibreze balanţa
între activităţile globale şi cele locale, astfel încât să nu piardă economii de scală obţinute în plan
global, şi nici să nu piardă pieţe locale datorită neadecvării ofertei.
Anii ’90 se caracterizează prin extinderea continuă şi progresivă a STN datorită următorilor
factori ce au influenţat semnificativ acest proces:
- Accesul la regiuni noi ca urmare a destrămării uniunii sovietice şi reorientării statelor ex-
socialiste spre economia de piaţă.
- S-a intensificat globalizarea sectorului financiar şi integrarea pieţelor financiare. Au apărut
marele conglomerate financiare transnaţionale, iar fluxurile financiare globale au devenit un factor
important în relaţiile economice internaţionale.
- Procesele de privatizare şi comercializare au dat acces la noi pieţe şi ramuri, care anterior erau
inaccesibile sau accesul era limitat.
- S-a intensificat concurenţa, iar factorii cei mai importanţi au fost extinderea revoluţiei
tehnologice; convergenţa posibilităţilor tehnologice în multe ramuri ale producerii, care au facilitat
apariţia produselor cu calităţi mai înalte; fuziunile internaţionale, alianţe strategice care au accentuat şi
extins repartizarea teritorială a concurenţei. Ca rezultat pe piaţă au apărut noi concurenţi.

110
- A crescut importanţa proceselor de integrare regională şi zonelor de cooperare care au generat
efecte multilaterale asupra plasamentelor directe de capitaluri. Unul din exemplele cele mai ilustrative
este adâncirea integrării europene şi constituirea unei pieţe unice.
- În toată lumea s-au răspândit actualele realizări tehnice şi tehnologiilor de aplicare care au
produs unele schimbări structurale şi au oferit posibilităţi noi pentru antreprenoriat (în special revoluţia
informaţională).
- Pieţele şi economiile naţionale au devenit mai interdependente. Dar în acelaşi timp creşte
diferenţa tehnologică, diferenţa între nivelul veniturilor şi inegalităţile între ţări, regiuni etc.

3. Tipologia şi modelele corporaţiilor transnaţionale.

Există diferite modele de organizare a sistemelor interne ale corporaţiilor transnaţionale, începând de la cel
mai simplu, până la cele considerate mai complexe, fiecare avînd avantajele şi dezavantajele sale, cu condiţii
diferite de apariţie a structurilor date.
Se consideră că în funcţie de modelul de organizare a sistemului intern se pot distinge următoarele tipuri
de structuri de organizare a corporaţiilor transnaţionale:
a. Structura bazată pe filiale naţionale;
b. Structura diviziei internaţionale;
c. Structura funcţională;
d. Structura regională;
e. Structura diviziilor de produse;
f. Structuri combinate şi structuri paralele.
a. Structura bazată pe filiale naţionale
CTN cu o asemenea structură deţin filiale aflate în diferite ţări, fiecare filială fiind coordonată
direct şi răspunzând preşedintelui companiei sau consiliului de conducere al corporaţiei-mamă. Nu
există nici un nivel ierarhic intermediar între top-managementul corporaţiei şi directorii filialelor
naţionale. Acest model de organizare conferă un grad de autonomie ridicată filialelor. Răspunderea
pentru funcţiile şi diviziile de produse revine în întregime managerului filialei, care trebuie însă să se
conformeze unor recomandări generale venite de la cartierul general. Principalul avantaj al acestui tip
de structură organizatorică este faptul că filiala, deâinînd o largă autonomie, se poate integra foarte bine
în mediul naţional. Astfel, filialele pot lua decizii importante ajustate la piaţa locală. Problema cu care
se confruntă filialele sunt cunoscute la cel mai înalt nivel, şi este mai puţin probabil ca fluxul
informaţional provenind de la filiale să se blocheze la nivele intermediare.

111
Avantajele participării conducerii superioare la deciziile privitoare la pieţele naţionale constau în
faptul că, în timp, fiecare membru a1 conducerii va ajunge să cunoască foarte bine anumite pieţe
naţionale, aducând o perspectivă multiplă în consiliul de conducere.
Dezavantajul însă constă în implicarea top-managerilor în deciziile privind filialele naţionale ce
poate duce la o utilizare ineficientă a timpului conducerii, sau la trecerea cu vederea a unor probleme
importante; probleme ce pot fi emise prin introducerea unui nivel regional de luare a deciziilor. Un alt
dezavantaj al acestui tip de organizaţie îl constituie faptul că filialele iau decizii, având în vedere doar
orizontul naţional şi interesul lor, ceea ce micşorează posibilitatea folosirii avantajelor specifice ale
transnaţionalelor.
b. Structura diviziei internaţionale
Modelul respectiv este folosit de companiile ale căror piaţă se află în mare parte în ţara de
origine şi se caracterizează prin crearea de către compania-mamă a unei divizii separate, care se ocupă
cu activitatea internaţională a companiei, respectiv divizia internaţională. Aceasta este condusă, de
obicei, de un preşedinte subordonat direct preşedintelui corporaţiei. Unele companii creează o firmă
separată, condusă de un preşedinte, firmă care joacă acelaşi rol ca şi divizia internaţională. în cadrul
acestei structuri organizatorice, activitatea pe piaţa internă este complet separată de activitatea pe piaţa
internaţională. Divizia internaţională este responsabilă de toate activităţile de export şi licenţiere
internaţională ale corporaţiei-mamă şi, de asemenea, conduce toate unităţile de producţie şi vânzări din
străinătate. în majoritatea cazurilor, divizia internaţională este responsabilă pentru politica şi strategia
globală a firmei pentru operaţiile internaţionale. în practicile administrative ale corporaţiilor care au
asemenea structură, tipurile de legături între activitatea internă şi cea internaţională variază.
Sarcina diviziei internaţionale este de a coordona toate activităţile internaţionale, astfel încât
rezultatele firmei să se ridice peste acelea ce s-ar obţine în cazul în care filialele ar opera autonom.
Principalele avantaje pe care le aduce divizia internaţională corporaţiei sunt:
- poate evita fiscalitatea împovărătoare prin politica preţurilorde transfer („transfer pricing
policy”);
-poate opera transferuri de know-how şi experienţă între filiale;
- poate reduce costul capitalului de împrumut pentru o filială, împrumutând pentru aceasta din
altă ţară.
Structura organizatorică respectivă se dovedeşte eficientă pentru corporaţiile în expansiune,
deoarece permite concentrarea tuturor operaţiilor internaţionale, a know-how şi a aptitudinilor într-o
unitate separată de responsabilităţile pieţei interne, făcând astfel posibilă o expansiune centrată pe piaţa

112
internaţională72. Aceasta înseamnă că personalul care lucrează în divizia internaţională poate acumula
experienţă şi o cunoaştere detaliată a diferitelor pieţe naţionale, astfel încât produsele corporaţiei
destinate acestor pieţe să fie concepute şi realizate, ţinând cont atât de cerinţele şi condiţiile locale, cât
şi de necesitatea realizării unor economii de scală la nivel global.
Un alt avantaj pe care divizia internaţională îl generează corporaţiei-mamă este reprezentat de
experienţa în pieţele internaţionale deţinută de specialiştii săi, precum şi de un mod de gândire
multicultural şi multinaţional. Aceşti specialişti pot împiedica diviziile specializate de produse să-şi
conceapă strategia, bazându-se pe piaţa internă din ţara de origine, lucru care se înâmplă destul de des
în cadrul corporaţiilor ce realizează majoritatea vânzărilor pe piaţa internă.
Legat de acest lucru este de fapt şi marea problemă pe care o ridică acest tip de structură
organizatorică: divizia internaţională este dependentă complet de divizia care concepe produse pentru
piaţa internă. Din această cauză, produsele fabricate şi/sau vândute în străinătate sunt concepute în ţara
de origine, cel mai adesea pentru piaţa internă, ceea ce poate fi un mare handicap pentru corporaţia
transnaţională respectivă.
Deoarece diviziile care acţionează pe piaţa naţională (a ţării de origine) nu primesc nici un venit
de pe urma activităţii internaţionale, apare un alt conflict privitor la politica preţurilor de transfer,
conflict ce nu poate fi rezolvat decât de preşedintele corporaţiei. Atunci când divizia internaţională
creşte mai repede decât diviziile interne sunt realocate resurse de la diviziile interne către divizia
internaţională. într-o astfel de situaţie, diviziile interne se pot coaliza împotriva diviziei internaţionale
cu scopul de a obţine mai multe resurse.
Un alt dezavantaj al diviziei internaţionale vizează lipsa de resurse, la dispoziţia sa, în unele
cazuri de resurse necesare pentru a controla şi sprijini filialele din străinătate. Datorită lipsei de resurse
necesare pentru a-şi sprijini filialele în dezvoltarea lor, divizia internaţională este nevoită, uneori, să
acorde acestora o autonomie foarte largă, limitând astfel economiile de scală pe care le-ar fi putut
obţine de pe urma aplicării unei politici globale integrate. Resursele necesare diviziei internaţionale
sunt reprezentate de capacităţile de cercetare-dezvoltare, precum şi de fondurile necesare punerii la
punct a unor programe de cercetare a pieţelor străine, pentru a se putea astfel elabora o politică globală,
bazată pe o strategie de integrare a resurselor generale cu cele specifice, cu scopul de a răspunde
cerinţelor naţionale şi condiţiilor specifice de pe fiecare piaţă.
c. Structura funcţională

72
Sumantra G., Bartlett Christopher A., The Individualized Corporation, 1999

113
Acest tip de organizare se caracterizează prin împărţirea pe funcţii coordonate de un cartier
general. Astfel, fiecare divizie a corporaţiei transnaţionale îndeplineşte o funcţie precisă (funcţiile de
producţie, marketing şi finanţe, dar pot fi şi altele), iar această divizie funcţională are responsabilitatea
exercitării acestei funcţii oriunde în lume este implantată corporaţia. Astfel, divizia marketing are
controlul direct asupra marketingului şi vânzărilor întregii corporaţii, precum şi responsabilitatea
coordonării activităţii de marketing cu cea de producţie. Divizia producţie controlează unităţile interne
de producţie, precum şi cele din străinătate. De asemenea, are responsabilitatea conceperii şi realizării
produselor, standardizării acestora. în unele cazuri, activitatea de cercetare-dezvoltare este subordonată
diviziei de producţie, în alte cazuri ea formează o diviz-e separată.
Principalul avantaj al acestei structuri organizatorice este concentrarea atenţiei managementului
asupra funcţiilor interne ale corporaţiei, ceea ce duce la o standardizare în efectuarea operaţiilor
caracteristice ale acestor funcţii. Astfel, se pot obţine economii de scală la nivel global, deoarece
exercitarea funcţiilor companiei devine cu timpul tot mai ieftină. Datorită acestei standardizări,
compania cu o asemenea structură promovează un produs standardizat, adesea o linie îngustă de
produse care nu este supusă atacurilor concurenţei. Această structură organizatorică permite unui
număr mic de manageri să controleze întreaga organizaţie. Un alt avantaj este lipsa redundanţei
poziţiilor de conducere şi, implicit, lipsa echivocului în stabilirea responsabilităţii managerilor, două
fenomene cu care se confruntă foarte des alte tipuri de structuri organizatorice.
Această structură organizatorică este folosită de corporaţiile transnaţionale care se ocupă cu
mineritul sau extracţia petrolului, în special corporaţii americane. Existenţa unei linii de demarcaţie
stricte între responsabilităţile managerilor - fapt ce reprezintă marele avantaj al structurii funcţionale -
poate fi, însă, şi marea problemă a acestei structuri. Coordonarea între diviziile funcţionale este o
cerinţă strategică, iar această coordonare trebuie să se facă la toate nivelurile ierarhice. Datorită
separării funcţionale, diviziile de vânzări şi producţie au, de regulă, obiective diferite, ceea ce duce la
conflicte ce nu pot fi rezolvate decât de conducerea superioară.
Un alt mare dezavantaj al acestei structuri este faptul că fiecare divizie implantată într-o anumită
ţară are nevoie de specialişti în acel mediu naţional; astfel, în cadrul unei filiale pot apare mai mulţi oa-
meni care fac acelaşi lucru - ceea ce duce la cheltuieli inutile. în cazul în care managerului regional i se
dă autoritate asupra diviziilor funcţio-nale din filiala sa, acesta va trebui să răspundă mai multor
superiori.
Toate problemele pe care le poate avea această structură se datorează lipsei de coordonare între
diviziile funcţionale. Chiar dacă această coordonare este iniţiată la vârf, este nevoie de puternice linii
de comunicaţii orizontale între nivelele ierarhice ale unor funcţii diferite.
114
d. Structura regională
CTN cu această structură divide organizaţia în funcţie de cele mai importante pieţe regionale pe
care corporaţia le acoperă. În acest tip de organizaţie, principala responsabilitate operaţională o au
managerii regionali, care controlează operaţiile corporaţiei într-o anumită regiune. Cartierul general al
corporaţiei este responsabil de planificarea strategică globală şi controlul asupra diviziilor regionale,
cărora însă, de obicei, le lasă o autonomie considerabilă. Fiecare divizie regională coordonează şi
controlează toate funcţiile interne (finanţe, marketing-vânzări, producţie, cercetare-dezvoltare).
Cel mai important argument în favoarea acestui tip de organizaţie este accentul pe care îl pune pe
pieţele naţionale (ca şi componente ale pieţei regionale) şi pe filialele naţionale, care sunt transformate
în centre de profit. Deoarece diferenţele între preferinţele consumatorilor ţărilor aceleiaşi regiuni sunt
mici, produsele sunt concepute şi realizate la nivelul regional, fiind destinate întregii regiuni.
Modificările aduse produselor destinate ţărilor aceleiaşi regiuni constau în modificări ale ambalajului,
ale tacticilor de marketing şi, în special, ale mijloacelor şi canalelor publicitare.
Faţă de celelalte structuri organizaţionale, structura regională are avantajul ce decurge din faptul
că sarcina top-managementului este mult simplificată. Datorită autonomiei relativ ridicate a diviziilor
regionale, acestea îşi procură singure resursele în majoritatea cazurilor. Astfel, nu există conflicte
privind alocarea resurselor în cadrul corporaţiei şi nici în privinţa coordonării diviziilor, deoarece
politica stabilită de conducerea de la vârf este generală şi nu intră în conflict cu obiectivele diviziilor.
Totuşi, această autonomie creează probleme, atunci când este vorba de a optimiza fluxul de
produse dintr-o regiune în celelalte, de a transfera idei, tehnici şi produse noi de la o ţară la alta sau de a
coordona variaţiile în arhitectura strategiei produselor în diferite regiuni. O altă problemă a acestui tip
de structură este nevoia ridicată de a angaja manageri internaţionali cu experienţă, nevoie ce nu poate fi
acoperită întotdeauna. Deoarece fiecare divizie are nevoie de specialiştii săi (specializaţi în anumite
funcţii şi produse), corporaţia va avea nevoie de un număr de astfel de specialişti de câteva ori mai
mare decât corporaţiile structurate altfel decât regional. Mai există şi o altă problemă costisitoare
pentru o corporaţie destul de mare pentru a-şi permite divizii regionale şi care se află într-o competiţie
globală, competiţie căreia trebuie să-i facă faţă printr-o politică globală. Este vorba despre dificultăţile
ce apar, atunci când conducerea generală va încerca să implementeze această politică la nivel regional
şi se va lovi de împotrivirea managerilor regionali, a căror principal obiectiv este să-şi „regionalizeze”
şi să „localizeze” politica lor.
Deşi acest tip de organizaţie este eficientă, mai ales în sectoarele unde modificarea produsului în
funcţie de piaţă nu cere capacităţi tehnologice dezvoltate, ea a fost folosită şi de doi giganţi americani
producători de automobile - „General Motors” şi „Ford”. Compania „Ford”, deşi avea filiale productive
115
implantate în Europa încă din perioada interbelică, s-a organizat pe baze regionale în anii '50, iar în
prezent încearcă să implementeze o politică globală, limitând autonomia filialelor sale.
e. Structura diviziilor de produse
Corporaţia structurată pe divizii de produse se caracterizează prin investirea fiecărei divizii de
produs cu competenţa de concepere, producere, promovare şi vânzare a unui produs oriunde în lume.
Astfel, corporaţia va avea atâtea divizii câte tipuri de produse.
Deşi divizia de produs este responsabilă de planificarea şi conceperea produsului, planurile
trebuie revizuite de către cartierul general al corporaţiei. Tot acesta stabileşte şi obiectivele generale şi
strategiile corporaţiei. Acest tip de structură organizatorică a apărut ca o necesitate pentru corporaţiile
cu o gamă foarte largă de produse diferite, adresate unor pieţe şi consumatori diferiţi, produse care cer
unităţi de producţie cu tehnologie avansată.
Principalul avantaj al acestei structuri este accentul pe care îl pune pe produs, pe piaţa produsului
şi pe tehnologia necesară fabricării acestuia. În cazul structurii diviziilor de produse nu pot exista
conflicte între activităţile interne şi cele din străinătate. Caracteristic acestei structuri este conceptul de
„performanţă globală de piaţă”, care defineşte performanţa unei divizii de produse sau a întregii
companii pe piaţa globală.
Problema corporaţiilor care au adoptat structura diviziilor de produse nu provine din modul de
organizare, ci este o problemă de resurse umane. De cele mai multe ori, managerii unei divizii de
produse sunt specialişti foarte buni în produsul respectiv, dar întreaga lor experienţă este legată de ţara
de origine a corporaţiei, nu cunosc prea bine piaţa internaţională şi nu reacţionează potrivit la stimulii
acesteia. Altă problemă pe care această structură o comportă, de altfel o problemă comună mai multor
tipuri de structuri, este cea a coordonării diferitelor divizii de produse într-o anumită zonă. Dacă nu
există un manager local sau regional care să coordoneze activitatea diviziilor de produse pe o anumită
piaţă, acestea nu vor fi conştiente de necesităţile şi resursele fiecăreia, de posibilele complementarităţi.
O posibilă sursă de conflicte între divizii este legată de fabrica ce produce mai multe produse şi care se
află sub controlul comun al mai multor divizii. Această situaţie este comună tuturor corporaţiilor cu
structură divizionară de produse. Problemele apar la alocarea capacităţilor de producţie şi împărţirea
costurilor, deoarece este greu de stabilit o politică de alocare menită să mulţumească pe toată lumea,
având în vedere fluctuaţia cererii pentru anumite produse.
f. Structuri combinate şi structuri paralele
Principala problemă care apare în cazul tuturor structurilor menţionate este lipsa de coordonare
între divizii, indiferent dacă acestea sunt divizii regionale, funcţionale sau de produs.

116
Pentru a rezolva problema coordonării, precum şi pentru a evita predominanţa unui singur punct
de vedere în cadrul organizaţiei (fie el regional, funcţional sau al politicii de produs), managerii unei
corporaţii s-au gândit să creeze o structură care să combine două sau mai multe tipuri de structuri.
Astfel, a apărut structura matriceală, în care fiecare subordonat are doi superiori, iar o divizie are, de
regulă, doi manageri. De obicei, structura matriceală combină structura regională cu cea de produse.
O organizaţie structurată matriceal se caracterizează prin intersectarea responsabilităţilor. într-o
astfel de organizaţie, nu mai există un singur lanţ de comandă, ci două, iar anumiţi manageri au doi şefi
în acelaşi timp. De altfel, într-o organizaţie matriceală există trei tipuri de manageri:
- managerii care raportează la doi manageri „matriceali” în acelaşi timp;
- managerii matriceali care împart răspunderea pentru mai mulţi subordonaţi;
- managerul general care conduce organizaţia matriceală şi a cărui principală sarcină este de a
echilibra responsabilităţile şi de a aplana conflictele.
Ideea de organizaţie matriceală nu este nouă, ea a apărut cu peste 50 de ani în urmă, dar, în
prezent, această formă de organizare a devenit deosebit de complexă. Astfel, s-au ajuns la structurarea
unei corporaţii nu doar în raport de două dimensiuni, ci de trei: produsul, regiunea şi funcţiunea. Astfel,
pot apărea situaţii în care responsabilitatea pentru o divizie să fie împărţită de trei manageri.
Structura matriceală s-a dovedit eficientă în cazul corporaţiilor pentru care mai mult decât o
singură dimensiune (regională, funcţională sau de produs) s-a dovedit a fi foarte importantă. Astfel,
acest mod de organizare a fost adoptat de companiile pentru care acordarea priorităţii unei dimensiuni
şi neglijarea alteia s-au dovedit a fi periculoase. Scopul structurii matriceale nu este de a realiza un
compromis între două sau mai multe structuri clasice, ci de a scoate în evidenţă puncte de vedere
conflictuale şi de a le analiza obiectiv. Se pune astfel mare accent pe piaţă, competiţie şi mediu. într-o
astfel de structură, se evaluează repede problemele apărute pe o anumită dimensiune (regională,
funcţională, pe produs) şi se face ajustarea între dimensiuni.
În cazul unei organizaţii matriceale se construiesc canale de comunicaţie orizontale între
managerii de pe acelaşi nivel ierarhic. Datorită faptului că fiecare subordonat are mai mulţi şefi,
autoritatea acestora este considerată mai mult funcţională decât ierarhică, iar în cazul unei probleme
complexe deciziile importante sunt luate la nivelele inferioare ale organizaţiei. Această localizare a
deciziilor către baza organizaţiei face ca acest tip de organizaţie să fie considerată mai puţin o piramidă
ierarhică şi mai mult o reţea.
Structurile paralele sunt întâlnite în cazuri destul de rare, atunci când o corporaţie transnaţională
are două tipuri de activităţi, diferite una de cealaltă, astfel încât pentru una din activităţi să folosească
un anumit tip de structură organizaţională, iar pentru cealaltă, un alt tip. Spre exemplu, pentru o
117
anumită activitate a transnaţionalei s-ar putea folosi structura regională, iar pentru o altă activitate
structura funcţională. Desigur, putem aprecia că reunirea a două activităţi diferite în cadrul aceleiaşi
companii este, în bună măsură, artificială, nereprezentativă, fiind motivată de condiţii cu totul
particulare.
Concluzionând, putem spune că ceea ce au în comun toate aceste structuri este faptul că
predomină relaţiile ierarhice, iar canalele de comunicaţie sunt aproape în exclusivitate verticale.
Structura oricărei CTN, în calitate de sistem complex de activităţi, este constituită prin
suprapunerea a trei structuri: ierarhică, funcţională şi participativă.
Relaţia ierarhică între două unităţi le situează în termenii puterii lor relative, a gradului de
dependenţă şi control una faţă de cealaltă ierarhizarea unităţilor nefiind însă independentă de poziţia
funcţională a acestora.
Relaţia funcţională permite situarea a două unităţi în termenii specializării lor relative, precum
identificarea tipurilor de procese în care unităţile sunt implicate.
Iar, relaţia participativă între două unităţi indică capacitatea mai mare sau mai mică a acestora de
a se implica în realizarea obiectivelor esenţiale ale organizaţiei. Spre deosebire de relaţiile ierarhice şi
funcţionale, relaţiile participative sunt rareori explicite, ceea ce nu împiedică conştientizarea lor de
către organizaţie. Se poate realiza o clasificare participativă a proceselor din cadrul organizaţiei,
clasificare care denotă atitudinea specifică a întreprinderii, politica acesteia, care creează distanţe
psihologice între unităţi. Reţeaua participativă este de fapt bazată pe percepţia indivizilor şi, în mod
special, a managerilor asupra importanţei şi rolului diferitelor unităţi.
Se observă o oarecare similaritate între structura ierarhică şi cea participativă, dat fiind faptul că
ambele se referă la importanţa şi influenţa unităţilor, cu o mare deosebire însă: distanţa participativă
între două unităţi este determinată de aprecierea asupra eficacităţii relative a acestora. Aceste trei
structuri, aşa cum am mai afirmat, sunt determinate de tipurile de legături care apar la anumite
momente între procese.
Predominanţa unui tip de legături caracterizează structura generală. Astfel, dacă într-o
întreprindere predomină legăturile ierarhice, structura firmei va fi ierarhică; dacă predomină legăturile
funcţionale, structura va fi funcţională. Predominanţa unui anumit tip de legături în cadrul corporaţiei
se face în detrimentul celorlalte tipuri, ceea ce nu înseamnă însă şi lipsa totală a acestora. Astfel,
indiferent de predominanţa structurală, în cadrul oricărei firme există trei tipuri de sisteme de
comunicaţie şi de coordonare, care se bazează tocmai pe aceste trei tipuri de legături.
1. Sistemul de comunicaţii ierarhic asigură transmisia coerentă a instrucţiunilor prin punctele
de decizie strategice până la nivelul de execuţie, precum şi a informaţiilor de control de la nivelul de
118
execuţie către punctele de decizie. În orice întreprindere există fluxuri - input-uri şi output-uri -
materiale, energetice şi simbolice (informaţionale). Subsistemele din cadrul sistemului firmei care
prelucrează aceste fluxuri sunt sisteme fizice, energetice şi administrative.
Structura ierarhică tinde să creeze o dependenţă generală şi absolută a sistemelor fizice şi
energetice de sistemul administrativ (de informaţie şi decizie). Structura ierarhică este suficientă atât
timp cât mediul economic este stabil, cu un grad redus de incertitudine, iar gradul de complexitate este
scăzut - ceea ce înseamnă, de obicei, un grad scăzut de specializare a pieţelor pe care le acoperă firma.
Organizarea ierarhică încearcă să-şi formalizeze cât mai mult posibil activitatea, standardizând toate
sarcinile şi minimizând rolul relaţiilor participative (şi, totodată, informale) între diferite subsisteme,
astfel încât să se acorde o importanţă egală tuturor unităţilor. Reducând la minim numărul componen-
telor, sistemul ierarhic devine programabil, întrucât activităţile sale pot fi planificate cu mult timp
înainte şi se cunoaşte cu exactitate răspunsul sistemului la o situaţie dată. Drept urmare, principalele
avantaje ale sistemului ierarhic sunt fiabilitatea sa într-un mediu stabil şi puţin complex, rapiditatea de
reacţie şi capacitatea lui de a prelucra informaţii standardizate.
Problema acestui sistem este rigiditatea: pentru a-şi menţine eficienţa, principalul scop al unui
sistem ierarhic este de a asigura corespondenta adecvată între statutul unei unităţi oarecare (gradul pe
scara ierarhică) şi autoritatea sa efectivă (puterea reală). În măsura în care exercitarea puterii în cadrul
organizaţiei este legată direct de informaţia de care dispun managerii, problema dată se traduce în
măsura în care punctele de decizie coincid cu punctele de concentrare a informaţiei.
2. Sistemul de comunicaţii funcţional asigură transmiterea de informaţii specializate, fie în
interiorul aceleiaşi funcţii, fie între funcţii diferite. Atunci când mediul economic devine mai complex,
este necesar ca şi firma să se adapteze acestui mediu, creând organisme specializate. O specializare
accentuată în cadrul unei structuri ierarhice duce la înlocuirea autorităţii ierarhice cu una funcţională şi,
în cele din urmă, la transformarea organizaţiei într-o structură funcţională.
Spre deosebire de structura ierarhică, care favorizează o specializare verticală, structura
funcţională favorizează o specializare orizontală a muncii. În cadrul unui sistem funcţional sunt întărite
relaţiile funcţionale în detrimentul celor ierarhice şi participative. în cadrul acestei structuri, autoritatea
este delegată de la vârful organizaţiei către specialiştii departamentali. Această dispersie a puterii duce
şi la un feedback extrem de variat din partea acestor specialişti, ceea ce necesită un efort de sinteză
uriaş din partea top-managementului. De asemenea, divizarea puterii face foarte dificilă urmărirea
coerentă a unui obiectiv general de către organizaţie. Complexitatea sistemului funcţional face greoaie
circulaţia generală a informaţiei, ceea ce duce la un cost informaţional ridicat şi la un cost înalt de
coordonare.
119
Organizaţia funcţională este complexă şi programabilă, adecvată să acţioneze într-un mediu
complex şi stabil. Folosirea unei organizaţii funcţionale într-un mediu de complexitate redusă, face ca
organizaţia să nu îşi poată acoperi costurile de operare din veniturile realizate.
3. Sistemul de comunicaţii participativ asigură transmiterea percepţiilor, atitudinilor şi
motivaţiilor legate de participarea indivizilor sau grupurilor la diferite proiecte ale organizaţiei.
Atunci când mediul este lipsit de complexitate, dar instabil, cu grad ridicat de incertitudine, se
impune folosirea unei formule organizaţionale cu aceleaşi caracteristici. Aceasta este structura
participativă, sau divizionară. în această structură, puterea este descentralizată, ca şi specializarea, de
altfel, localizându-se la marginile inferioare ale structurii. Este acordată o mare autonomie unităţilor şi
sunt întărite legăturile participative în detrimentul celor ierarhice şi funcţionale.
Fiecare unitate care are un obiectiv definit este asociată fie unui produs (structură de produs), fie
unei clientele (structură divizionară de piaţă), fie unei zone geografice (structură regională). Spre
deosebire de structura funcţională, unde autoritatea este doar delegată, în structura participativă
autoritatea este definitiv transferată managerilor unităţilor cu grad ridicat de participare la realizarea
obiectivelor companiei. Pe de altă parte, pentru a evita costuri informaţionale ridicate prin duplicarea
unor organe informaţionale, serviciile informaţional-administrative sunt plasate în vârful structurii (de
obicei ele sunt chiar vârful structurii, dar nu au putere de decizie). Caracterul neformalizat al
informaţiilor ce circulă în sistemul de comunicaţii participativ duce la costuri de informare înalte.
Principala sarcină a sistemului de coordonare participativ este de a asigura un echilibru între aspiraţiile
personalului (şi, prin aceasta, atitudinea lor) şi realizările acestuia. în momentul în care această
adecvare dispare, sistemul îşi pierde eficacitatea.
Datorită autonomiei care este acordată unităţilor şi indivizilor în cadrul sistemului participativ,
este absolut necesară o politică de personal capabilă să găsească resursele specializate, să acţioneze
simultan asupra calificării, motivaţiilor şi stilului de conducere. Această autonomie a unităţilor face
acest tip de structură foarte potrivit pentru operarea într-un mediu cu grad de incertitudine ridicată, dar
de o complexitate scăzută.
Modelele reflectate dezvăluie existenţa un „mecanism" foarte interesant al interacţiunii între
schimbările organizaţionale şi comportamentul transnaţionalei, prin mediul economic de implantare,
respectiv: atunci când mediul economic este instabil, managementul de vârf al corporaţiei este nevoit să
construiască o reţea participativă în interiorul firmei, reţea care este iniţiată prin constituirea unor
grupuri informale”, ca noduri ale viitoarei reţele participative. În situaţia în care transnaţionala

acţionează pe o piaţă nu foarte specializată, dar are posibilitatea să influenţeze piaţa, atunci corporaţia
respectivă va adopta o structură funcţională complexă, cu scopul de a oferi produse specializate,
120
forţând astfel concurenţii să facă acelaşi lucru. în acest fel, transnaţionala va fie cea care va influenţa
mediul, şi nu invers.
Însă mediul economic nu este tot timpul incert, perioadele de stabilitate alternează cu cele de
incertitudine. Atunci când incertitudinile devin cunoscute, corporaţiile dezvoltă mijloace de protecţie
împotriva acestora. Iar când corporaţiile reuşesc să elimine riscurile şi să standardizeze complexitatea -
ele tind să revină de la reţelele participative sau funcţionale la structurile ierarhice, deoarece acestea
sunt cel mai puţin costisitoare. De aici, se poate deduce faptul că transformările organizaţionale nu sunt
doar o evoluţie lineară de la ierarhii la reţele; ele ar putea fi ciclice, ciclicitatea acestora depinzând de
conjunctura economică. Dacă mediul economic se schimbă într-un ritm mai mic decât pot corporaţiile
să elaboreze mecanisme de eliminare a riscurilor şi complexităţii, atunci ele revin la structura ierarhică
anterioară. Este foarte posibil ca viitorul transnaţionalelor să necesite o structură sofisticată neinventată
încă, dar, din faptele prezentate, rezultă că transnaţionalele se pot adapta foarte bine oricărui mediu,
folosind aceste transformări organizaţionale ciclice.

4. Gradul de transnaţionalizare a întreprinderilor multinationale.

În prezent tot mai pronunţată a devenit trecerea de la multinaţional la transnaţional. Corporaţia


multinaţională tradiţională era o întreprindere naţională avînd filiale în străinătate, aproape „clone” ale
firmei mamă. Astfel, o filială americană a unei întreprinderi germane reprezenta o unitate de producţie
relativ autonomă, care vinde în SUA aproape tot ceea ce fabrica, cumpărînd de la faţa locului
furniturile necesare şi utilizînd, practic exclusiv, personal american.
Astăzi însă serviciile şi produsele oferite de acest tip de întreprindere pot fi aceleaşi, dar structura
firmei respective şi orizontul ei de activitate sunt total diferite, devenind tot mai transnaţionalizată.
Unitatea de referinţă a devenit „întreaga lume”. Vînzările, întreţinerile, relaţiile publice şi serviciile
sunt asigurate „local”, dar fabricarea pieselor, tehnologiile, maşinile, previziunile, cercetarea, finanţele,
marketingul, stabilirea preţurilor, toate acestea sunt proiectate, elaborate şi finalizate în funcţie de
„piaţa mondială”. În această întreprindere se poate fabrica o singură piesă şi nimic altceva, pentru toate
uzinele trustului respectiv răspîndite în lume. Frontierele naţionale au devenit practic fără o anume
importanţă primordială pentru acest tip de întreprindere73.

73
Popescu Dan, Economia ca spaţiu deschis: în ochiul ciclonului, Sibiu: Editura Continent, 2002, p. 419

121
Pentru dobândirea statutului de corporaţie transnaţională este necesară prezenţa unor caracteristici
minime ale operatorului în cauză iar, pe de altă parte, odată dobândit acest statut, se poate vorbi despre
un anume grad de transnaţionalitate al operatorului respectiv. Aceste criterii minime sunt74:
(a) gradul de implicare a firmei pe pieţele internaţionale de produse, de factori de producţie şi pe
pieţele financiare;
(b) gradul de coordonare la scală globală a operaţiunilor şi funcţiilor firmei;
(c) gradul de flexibilitate a deciziilor operaţionale şi strategice ale firmei faţă de considerentele de
natură financiară.
• Gradul de implicare a firmei pe pieţele internaţionale ale produselor, ale factorilor de
producţie şi pe pieţele financiare. Dintre cele cinci elemente componente ale acestui criteriu (pieţele
de produse; pieţele factorilor de producţie; existenţa filialelor în străinătate; piaţa capitalului de
împrumut; piaţa capitalului propriu), ultimele două (care, de fapt, formează piaţa financiară) sunt cele
mai relevante pentru gradul de transnaţionalitate dobândit de o firmă anume.
• Gradul de coordonare la scală globală a operaţiunilor şi funcţiilor firmei. Există două
nivele pe care coordonarea poate fi urmărită, respectiv:
- la nivelul gradului de integrare globală a deciziilor privind operaţiunile internaţionale ale firmei.
în acest sens, firma ce poate realiza integrarea operaţiunilor sale internaţionale în sfera producţiei şi a
marketingului este o firmă ce deţine o capabilitate globală distinctă, comparativ cu o firmă ce nu îşi
coordonează operaţiunile şi funcţiile la scală internaţională;
- la nivelul gradului de integrare globală a deciziilor financiare ale firmei. Legat de acest aspect,
este de menţionat că firmele ce îşi pot coordona operaţiunile financiare ale filialelor lor din străinătate
fac dovada faptului că, deţin o capacitate şi abilitate deosebite de a valorifica în interesul lor acele pieţe
financiare, calităţi ce nu sunt, altminteri, accesibile firmelor ce acordă departamentelor financiare ale
filialelor lor un grad ridicat de autonomie.
• Gradul de flexibilitate (ajustabilitate) a deciziilor operaţionale şi strategice faţă de
considerentele de natură financiară. O primă idee este aceea că preeminenţa considerentelor de
natură financiară - implicată de acest criteriu de transnaţionalitate - este, de fapt, expresia
transformărilor de amploare ce au avut loc în modul de administrare şi gestiune a corporaţiei moderne,
toate acestea sub presiunea unor factori, precum progresul tehnologic, globalizarea dezvoltării
economice, tendinţa de diminuare a rolului firmei „parteneriale” (stakeholders value firm) în favoarea
firmei „acţionariale” (shareholders value firm), noua ideologie mondială a guvernării corporative

74
Horobeţ a., Mazilu A., Munteanu C., Marketing investiţional internaţional, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2002, p. 60

122
(corporate governance), precum şi resuscitarea importanţei maximizării averii acţionarilor, ca obiectiv
primordial al unei corporaţii moderne.
Grade ridicate de control global şi de ajustabilitate financiară ale unei transnaţionale sunt de
natură să îi lărgească considerabil scala globală la care ea operează şi, totodată, să o deosebească de
alte transnaţionale mai puţin coordonate şi flexibile. Adică, să o facă „mai transnaţională” decât altele.
Pentru că transnaţionalitatea unei corporaţii moderne este mai curând o problemă de intensitate a
unei stări specifice (expansiunea internaţională), decât una de delimitare secvenţială între etapele
devenirii evolutive a unei corporaţii. Altfel spus, transnaţionalitatea este un atribut al intensităţii
expansiunii internaţionale, şi nu o stare evolutivă diferită faţă de nişte etape de devenire anterioare
(cum ar fi, spre exemplu, starea de firmă naţională, urmată de starea de firmă internaţională, apoi cea
de firmă multinaţională) sau viitoare (starea de firmă globală).
În sensul imposibilităţii obţinerii unor încadrări şi clasificări riguroase a firmelor, după nişte
criterii rigide, în cadrul unor categorii bine delimitate de transnaţionalitate, una şi aceeaşi firmă poate
glisa în activitatea ei între diferite nivele de intensitate a transnaţionalităţii sale, fiind regula jocului în
acest fel. Pornind de la ideea intensităţii expansiunii internaţionale pot fi menţionate trei stări de
existenţă posibile ale firmei, şi anume:
- firma naţională ce constă dintr-o aglomerare de criterii cu valori mici, cu „parametrii”
scăzuţi pentru toate criteriile de transnaţionalitate. Astfel, firma naţională poate fi definită ca fiind firma
cu grad zero de transnaţionalitate;
- firma multinaţională – prezintă valori scăzute pentru coordonarea globală şi flexibilitate
(ajustabilitate) financiară, dar înregistrează scoruri ridicate pentru numărul de filiale în străinătate sau
comerţul trans-frontalier. Multinaţionala reprezintă, deci, o combinare de criterii de transnaţionalitate
cu valori ridicate şi de criterii cu valori scăzute;
- firma multinaţională matură (transnaţională) - prezintă valori ridicate pentru toate
criteriile de coordonare, flexibilitate şi număr de filiale în străinătate. Iar faptul că firma are valori
ridicate pentru toate criteriile date este de natură să antreneze valori ridicate pentru criteriile ce ţin de
volumul comerţului trans-frontalier intra-firmă şi inter-firmă, denominat într-un mare număr de valute
străine; numărul de mari proiecte investiţionale realizate în străinătate, cu componente majore,
denominate în valută străină; ponderea operaţiunilor de trezorerie efectuate în marile centre financiare
ale lumii. În cazul multinaţionalei mature, valorile criteriilor „axiale” (utilizarea extensivă a
modalităţilor de implantare în străinătate prin licenţieri/franciză, contracte de management şi
dobândirea de drepturi de proprietate; accesul extensiv la numeroase pieţe bancare şi de capital
naţionale şi internaţionale) sunt sensibil mai ridicate decât în cazul multinaţionalei simple.
123
Abordarea calitativă a naturii transnaţionalei după gradul ei de transnaţionalitate nu este însă
singura abordare întâlnită în literatura de specialitate şi nici cea mai reprezentativă. Ilustrativă, în acest
sens, este recenta analiză realizată de unul dintre cercetătorii de incontestabilă autoritate ai domeniului
Alan M. Rugman.
Pornind de la interpretarea corporaţiilor ce funcţionează ca operatori transnaţionali (denumite de
el, întreprinderi multinaţionale) drept vehicule incontestabile ale interdependenţei globale în creştere,
Rugman consideră că aceste firme rămân ferm înrădăcinate în regiunile lor de origine, în mod
particular în zonele - pol ale Triadei75 (America de Nord, Uniunea Europeană şi Japonia). Astfel, un
număr de 443 de multinaţionale dintre primele 500 cele mai mari din lume provin din aceste trei zone.
Pe temeiul acestei constatări, Rugman defineşte transnaţionalitatea corporaţiilor moderne în
cadrul unor coordonate regionale, şi nu globale. Cu alte cuvinte, o primă dimensiune a
transnaţionalităţii pe care o aduce el în discuţie este cea locaţională (transnaţionalitatea ca localizare).
Motorul identificat de el pentru caracterul regional al transnaţionalităţii celor mai mari dintre
corporaţiile lumii îl reprezintă prezenţa barierelor de natură netarifară pe care aceste regiuni ca poli ai
Triadei le ridică în calea fluxurilor comerciale şi investiţionale. Aceste obstacole sunt menite să
limiteze accesul pe pieţele interne ale fiecărei regiuni sau să acorde un acces preferenţial anumitor
parteneri în schimbul unor avantaje reciproce. Astfel de obstacole includ regulile de origine, coduri
discriminatorii privind normele de sănătate şi siguranţă, exceptări de la prevederile acordurilor
comerciale internaţionale aplicate pentru anumite sectoare (precum cultura, educaţia, sănătatea),
proasta administrare a legilor privind anti-dumping-ul şi taxele compensatorii etc. în acest sens, multe
dintre restricţiile practicate de Statele Unite vizează concurenţa din partea Japoniei şi a ţărilor Uniunii
Europene, şi vice-versa. Acest lucru explică, în opinia lui Rugman, de ce a avut loc acest proces de
afirmare în prim-plan a celor trei puternice blocuri comerciale şi investiţionale.
Pe de altă parte, dacă evoluţia în profil regional a transnaţionalităţii marilor corporaţii este
benefică pentru multinaţionalele ce îşi au originea în unul din cei trei poli triadici, nu acelaşi lucru se
poate spune însă şi despre corporaţiile din ţările non-triadice. Acestea sunt sunt confruntate cu
problema dificilă a obţinerii accesului pe pieţele blocurilor triadice, atunci când ele urmăresc aplicarea
unei strategii globale de dezvoltare a afacerilor lor.
Cel de-al doilea element adus în discuţie de analizele lui Rugman - dincolo de dimensiunea
locaţională regional - triadică a transnaţionalizării - se referă la ceea ce el numeşte întreprinderile
multinaţionale transnaţionalizate, adică acele multinaţionale în cazul cărora peste 2/3 din activitate se
75
Rugman Alan M., New Theories of the Multinational Entreprise: An Assesment of Internalization Theory, Bulletin of Economic
Research, Vol. 38 No. 2, Hull, England 1986

124
realizează în afara ţării de origine. Se observă cu uşurinţă abordarea pur cantitativă a
transnaţionalităţii, Rugman folosind şi un „indice al transnaţionalităţii”, ca medie aritmetică simplă
între ponderile activităţilor în străinătate în totalul activităţilor unei mari corporaţii cu privire la trei
indicatori: vânzări, active deţinute şi număr de angajaţi. Într-o anumită măsură, situaţia
transnaţionalităţii privită din perspectiva dimensiunii cantitative apare a fi contradictorie cu cea
evidenţiată de dimensiunea locaţională.
Astfel, dacă sub aspectul localizării, principalele corporaţii provin din ţările celor trei poli triadici,
în schimb, sub aspectul „indicelui de transnaţionalitate” principalele firme şi au originea, în general,
ne-triadice (precum Elveţia sau Canada), firme ce au nevoie de vânzări masive în străinătate pentru
atingerea statutului de transnaţională. Astfel, Canada dispune de o piaţă relativ mică, de numai o
zecime din mărimea pieţei SUA sau Uniunii Europene. Ca atare, corporaţiile canadiene (precum
Thomson) trebuie să-şi realizeze cea mai mare parte a vânzărilor lor în străinătate. Chiar şi
multinaţionalele provenind din Uniunea Europeană sunt de fapt firme britanice, olandeze, suedeze etc.,
adică ţări ale căror pieţe interne sunt mici prin comparaţie cu piaţa Uniunii Europene în ansamblu.
În prezent, contextul dezvoltării globale se caracterizează printr-o reţea mondială de producţie
creată ce permite firmelor să îşi diversifice sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, să atenueze
implicit riscurile asumate, oferindu-le o mai mare latitudine de acţiune în condiţii de volatilitate
accentuată ce caracterizează piaţa internaţională a zilelor noastre.
Rolul societăţilor transnaţionale (STN) de determinare şi de promovare a interdependenţelor
globale, prin intermediul ISD, este în continuă creştere. Acestea au reuşit să transgreseze atât barierele
naţionale, cât şi graniţele organismelor integraţioniste interstatale. Estimările recente susţin că în anul
200676 numărul STN a crescut la 78 000, având aproximativ 780 000 de filiale la nivel global, din care
aproape jumătate sunt localizate în ţările în dezvoltare. Vînzările totale, valoarea adăugată şi
exporturile STN au crescut cu 18%, 16% şi 12% respectiv.
Stocul de investiţii străine directe atribuite corporaţiilor transnaţionale a crescut într-un ritm
ameţitor, de la 1,7 trilioane dolari în 1990 la 6,6 trilioane în 2001, ajungînd în anul 2004 cifra de 9
trilioane dolari77.
La această creştere semnificativă au contribuit în special cele mai mari 100 corporaţii
transnaţionale non-financiare înregistrate în lume, care provin în cea mai mare parte din ţările
dezvoltate (SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa, Germania, Italia, Elveţia) şi joacă un rol major în
procesul globalizării producţiei. Pe lîngă corporaţiile ţărilor dezvoltate, în acest top au intrat şi cîteva

76
World Investment Report 2007, Transnational Corporations, Extractive Industries and Development, UNCTAD
77
World Investment Report 2005, Transnational Corporations and The Internationalization of R&D, UNCTAD

125
din ţările în dezvoltare precum: liderul Hutchison-Whampoa din Hong-Kong (China), Singtel
(Singapore), Petronas (Malaiesia) şi Samsung Electronics (Republica Coreea).
Topul celor mai mari 10 companii înregistrate în anul 2004 menţine în continuare aproape aceeaşi
ordine ca şi în 2002. Astfel, după volumul activelor deţinute în străinătate cea mai mare corporaţie
non-financiară rămîne a fi General Electric (SUA) – producătoare de echipamente electronice, urmată
de Vodafone (Marea Britanie) – producătoare de servicii de telecomunicaţie şi Ford Motor (SUA) –
producătoare de autovehicule (anexa 6).
În topul celor mai mari 100 CTN rămîne a fi dominantă industria constructoare de vehicule,
industria petrolieră şi industria constructoare de echipamente electrice şi electronice. Astfel, mai mult
de jumătate din topul celor mai mari 30 companii activează în aceste direcţii.
Cele mai mari CTN rămîn a fi geografic concentrate în doar cîteva ţări-gazdă. Astfel, SUA
domină lista găzduind 25 de CTN iar Uniunea Europeană a înregistrat 50 de corporaţii din topul celor
mai mari 100 corporaţii. Cinci ţări precum Franţa, Germania, Japonia, Marea Britanie şi SUA
găzduiesc în total mai mult de 71 CTN din topul celor mai mari 100 corporaţii. Patru din aceste
corporaţii provin din ţări în dezvoltare, cea mai mare dintre ele fiind Hutchison-Whampoa din Hong-
Kong (China) direcţiile activităţii acesteia fiind foarte diverse78.
În afară de criteriul ce ţine de volumul activelor deţinute în străinătate, UNCTAD categorizează
STN după gradul de transnaţionalizare (sau importanţa activităţii peste hotare în comparaţie cu cea
totală a companiei), prin intermediul aşa-numitului indice de transnaţionalizare (Transnationality
Index). El se calculează ca media următoarelor trei rapoarte:
- volumul activelor în străinătate /total active,
- volumul vînzărilor în străinătate/total vînzări,
- nivelul ocupării în străinătate a forţei de muncă/total nivel al ocupării a forţei de muncă.
În topul primelor 100 CTN, firmele din Japonia şi SUA sunt în mediu mai puţin transnaţionalizate
decît partenerii lor din Europa. Acest fapt se explică prin necesitatea firmelor din micile economii
europene de a se extinde peste hotare pentru a compensa dimensiunile pieţelelor locale. De asemenea, a
sporit gradul de transnaţionalizare al firmelor ţărilor în dezvoltare de la 49,2% în 2002 la 47,8% în
2003, firme care au înregistrat un volum în creştere al vînzărilor peste hotare, fiind în explorarea unor
pieţe cu putere de cumpărare mai ridicată decît cele locale.
În funcţie de acest indice, în top primele trei corporaţii transnaţionale sunt următoarele: Thomson
Corporation (Canada) – producător de servicii media, CRH Plc (Irlanda) – producător de materiale de
construcţie, News Corporation (Australia) – producător de servicii media (anexa 7).
78
World Investment Report 2005, Transnational Corporations and The Internationalization of R&D, UNCTAD

126
Studiile realizate de UNCTAD sugerează o stagnare a gradului de transnaţionalizare (cotei
activităţii peste hotare în totalul activităţii companiilor) în perioada anilor 2001-2003 respectiv de la
57% la 55,8%. Această diminuare reflectă faptul că CTN s-au concentrat în special asupra pieţelor
locale ca rezultat al recesiunii economice mondiale din această perioadă şi respectiv a recesiunii
activităţilor lor.
Înţelegerea transnaţionalităţii ca o stare specifică a procesului de internaţionalizare a firmei,
existenţa unei multitudini de definiţii ale transnaţionalei, punctele de vedere atât de diverse între
specialişti, în ceea ce priveşte natura de esenţă a acesteia, toate acestea permit formularea a două
constatări:
- mai întâi, faptul că zona de demarcare dintre firmele - aflate în procesul de internaţionalizare a
activităţilor lor - ce pot fi considerate drept operatori transnaţionali şi cele ce nu se califică pentru acest
statut nu este atât de tranşantă pe cât s-ar putea crede. Există încă ambiguităţi ce nu pot fi ignorate cu
privire la încadrarea firmelor ce operează pe scena economică internaţională în categoria
transnaţionalelor sau a celor ne-transnaţionalizate. Totuşi, se poate considera că dimensiunea specifică
a firmei transnaţionale o reprezintă investirea în străinătate;
- în însăşi „familia transnaţionalelor” deosebirile de comportament între corporaţii sunt
surprinzătoar de pronunţate deşi, pe de altă parte, fluide. Altfel spus, tipurile de comportament
transnaţional sunt clar diferenţiate între ele, însă mobilitatea coporaţiilor de a se „mişca” dintr-un tip de
comportament într-altul este foarte ridicată. În mod cert, nu putem vorbi despre un portret-tip,
reprezentativ al transnaţionalei, ea reprezentând la ora actuală un fenomen prea complex şi încă în plină
evoluţie şi schimbare.
Cel puţin indicatorii privind determinarea gradului de transnaţionalizare a unei corporaţii sunt:
• Numărul de ţări în care societatea respectivă îşi desfăşoară activitatea;
• Cifra de afaceri a unei societăţi multinaţionale
• Volumul valoric al exportului societăţilor multinaţionale şi ponderea lor în exporturile
mondiale, în exporturile ţărilor de origine sau de destinaţie;
• Ponderea profitului obţinut din activitatea filialelor în totalul profitului realizat de societatea
multinaţională;
• Ponderea capitalului investit peste graniţă în totalul capitalului utilizat de o societate
multinaţional;
• Ponderea producţiei externe în producţia totală a unei societăţi multinaţionale;
• Ponderea societăţilor multinaţionale în fluxul investiţiilor directe.

127
5. Evoluţii în strategiile organizaţionale ale transnaţionalelor.

Prin desfaşurarea procesului de globalizare au apărut şi s-au afirmat noi strategii de afaceri,
precum şi noi structuri şi procese antrenate în derularea acestora. Până pe la mijlocul anilor '80,
operaţiunile de afaceri internaţionale erau, în mod regulat, controlate de la sediul central al grupului de
firme implicate în ele, în timp ce forma dominantă de internaţionalizare a afacerilor era exportul.
Investiţiile directe erau primordial motivate de interesul de a valorifica pe plan internaţional
cunoştinţele generate în propria ţară, în situaţiile în care pieţele externe nu puteau fi accesate „de
acasă”, date fiind distanţele geografice sau culturale mari, ori datoritâ barierelor comerciale de natură
administrativă, sau atunci când scopul internaţionalizării îl reprezenta asigurarea accesului la materii
prime. în prezent, aceste motivaţii sunt încâ principalii factori ce explică interesul multor firme de a
efectua investiţii directe în străinătate. Totuşi, dincolo de aceste evoluţii, este de observat faptul că, pe
fundalul procesului de erodare a frontierelor, s-a produs deja o modificare semnificativă a condiţiilor
de operare pe piaţă cu care se confruntă corporaţiile implicate în afaceri internaţionale.
Un prim aspect al acestui fenomen este faptul că pieţele naţionale fragmentate au fost înlocuite,
cel puţin pe anumite segmente, de o piaţă mondială omogenă. Acest lucru este caracterizat printr-o
relativă omogenizare a cererii, în special pentru bunuri de capital şi produse industriale semifinite,
precum şi pentru anumite „mărci globale” ale bunurilor de larg consum. Drept rezultat, concurenţa a
devenit şi ea în mai mare parte globală, pe măsură ce companiile din toată lumea au intrat tot mai mult
într-o confruntare directă între ele.
Nu toate marile companii ale lumii de astăzi sunt pur şi simplu corporaţii globale. Pentru
majoritatea celor mai mari corporaţii din lume, piaţa naţională „de origine” este încă relativ importantă,
în ceea ce priveşte indicatori precum cifra de afaceri, investiţiile efectuate şi reţeaua de filiale. Este
ceea ce ne motiveazâ să apreciem că multe dintre marile conceme ce apar a avea o scală
internaţionalizată a operaţiunilor lor nu sunt, în realitate, nimic altceva decât „principate etnocentrice”.
Aşa cum vom arăta în continuare, imaginea frecvent promovată şi proiectată a corporaţiei
complet libere şi cu o mare mobilitate pe plan global, aşa-zisa întreprindere „fară picioare”, este doar
un caz aparte, limită, în prezent, deşi tendinţe putemice în această direcţie există.
Al doilea aspect legat de schimbările intervenite în condiţiile de operare pe piaţă, ca urmare a
fenomenului de erodare a frontierelor, este faptul că „strategiile de export” tradiţionale nu mai sunt un
răspuns adecvat pentru a face faţă presiunilor crescute de eficientizare a operaţiunilor corporaţiilor,
presiuni induse de concurenţa mult mai acută de pe pieţele intemaţionale.

128
Începând cu mijlocul anilor '80, companiile au procedat într-o măsură sporită la reorganizarea
întregului lor lanţ global de active generatoare de valoare adăugată. În acelaşi timp, a avut loc o
concentrare pronunţată a atenţiei lor spre aeele domenii în care ele îşi au competenţele cele mai
puternice. Astfel, în timp ce, pe de o parte, sectoarele de activitate cu randament scazut (al produsului)
sunt vândute, iar relaţiile pe verticală ale sistemului de producţie sunt înlocuite de aranjamentele de
dare în antrepriză peste hotare (outsourcing) a unei părţi însemnate din producţie, pe de altă parte, se
deschid noi pieţe spre tranzacţiile internaţionale.
Formele de răspuns ale CTN la presiunile induse de acutizarea concurenţei vizează, în
principal, următoarele aspecte:
• inovaţiile sunt încă principalul factor pentru devansarea concurenţilor de pe piaţă şi pentru
obţinerea de profituri mari. Totuşi, ceea ce s-a schimbat este faptul că inovaţiile nu mai sunt introduse
secvenţial (adică, mai întâi pe propria piaţă internă, apoi gradual pe pieţele utilizatorilor secundari), ci
simultan. Numai în acest fel pot fi facute eficiente cheltuielile foarte ridicate ce ţin de cercetare-
dezvoltare, date fiind ciclurile tot mai scurte de viaţă ale produselor;
• pentru ţinerea sub control a costurilor şi pentru asigurarea accesului la resursele eftine,
corporaţiile au procedat la o divizare la scală globală a lanţului de creare de valoare adăugată, precum
şi la transferarea operaţiunilor sau stadiilor de prelucrare în acele amplasamente-localizări unde
condiţiile sunt cele mai favorabile. Etalonul pe baza căruia ele operează este nivelul minim al
câştigului, aşa cum este acesta definit de corporaţia însăşi, stabilit prin corelare cu „cerinţele” pieţei de
capital. Acest tip de comportament adaptativ este aplicat de firme nu doar pentru activităţile lor
productive intensive în fortă de muncă (care, pentru o lungă perioadă de timp, au fost în general
localizate în mai toate ţările cu forţă de muncă ieftină), dar şi pentru activităţile „de calitate superioară”
ale firmei, precum cercetarea-dezvoltarea în domeniul prelucrării datelor;
• ca o contratendinţă la standardizarea pe scară mondială, cererile clienţilor devin tot mai
diferenţiate şi individualizate, pe anumite segmente. Adaptarea produsului, serviciile post-vânzare,
distribuţia şi marketingul devin factori ai succesului în plan local, în special în cazul pieţelor saturate,
necesitând, în acest fel, o anume „cultivare” a pieţei locale. În acelaşi timp, potenţialul pieţei va
determina structura adecvată a vânzărilor şi a sistemelor potrivite de prestare a serviciilor aferente. Pe
termen lung, se prefigurează interesul unor corporaţii de a obţine profituri proporţional cu volumul
pieţei regionale, pentru a putea fi cu adevărat în postura „celui din interior”, chiar în calitatea lor de
operatori globali şi, în acest fel, pentru a nu fi foarte mult afectate de fluctuaţiile cursurilor de schimb.
• un al treilea aspect legat de schimbarea condiţiilor de operare pe piaţă se referă la managementul
lanţului corporativ de creare a valorii adăugate, care nu mai reclamă doar stăpânirea unor procese
129
logistice pe scară amplă, ci şi procese de coordonare foarte „dense” şi interactive. În formele de
organizare clasice, bazate pe funcţionarea de tip ierarhic, existau bariere verticale în sistemul decizional
centralizat al managementului de vârf, precum şi o coordonare pe scară largă între diferitele funcţiuni
ale firmei. O dată cu procesul de extindere la nivel global a lanţului corporativ de creare a valorii
adăugate, aeest tip de organizare s-a dovedit a fi disfuncţional. O mare parte a reformelor
organizaţionale ce s-au realizat în firme sub diferite titulaturi au servit la înlăturarea frontierelor
interne identificate în firmă, cu scopul de a descentraliza şi accelera luarea deciziilor, precum şi pentru
a asigura fluxuri rapide şi fluente de comunicare, de produse şi servicii.
Această înlăturare din interior a frontierelor este complementată de estomparea, chiar de ştergerea
înspre exterior a frontierelor corporaţiei, proees ee are loc într-un astfel de mod, încât sâ nu se producă
afectarea câştigurilor de eficienţâ în interiorul firmei prin interfaţa cu lumea exterioară. Acesta este
motivul pentru care întregul lanţ creator de valoare adăugată, de la fabricarea produselor primare şi
până la consumul final, tinde să devină permeabil. Aranjamentele cu furnizorii se transformă în
„parteneriate de dezvoltare”, în cadrul cărora fumizorul devine parţial responsabil pentru dezvoltarea
produsului, asigură servicii suplimentare (spre exemplu, pre-asamblarea modulară) şi se implică în
procesele de armonizare între corporaţii a calităţii şi a standardelor manageriale. În aceeaşi ordine de
idei, în scopul acoperirii întregii pieţe globale, corporaţiile formează societâţi mixte sau alianţe
strategice, iniţiază activităţi în comun de cercetare-dezvoltare şi convin împreună asupra
compatibilitâţii produselor lor şi a standardelor acestora.
• un ultim aspect în legătură cu modificările condiţiilor de operare pe piaţă ce sunt antrenate de
fenomenul erodării graniţelor corporaţiei este aşa-numita „corporaţie virtuală”. Ea este, de fapt, un caz
extrem al implicaţiilor erodării frontierelor şi determină o formă de organizare a afacerilor în cadrul
căreia profesionişti cu înaltă specializare - independenţi, din punct de vedere juridic şi economic -
lucrează împreună pentru o perioadă limitată de timp. Corporaţia nu mai este o structură cu integrare
verticală, ci mai curând o amalgamare vag definită de unităţi independente, ce creează un ansamblu
integrat de-a lungul lanţului generator de valoare adâugată, fără să fie necesară nici o coordonare
suplimentară. În consecinţă, graniţele tradiţionale ale unei companii - definite prin dimensiunea
temporală şi spaţială a serviciilor sale, a funcţiunilor operaţionale, a personalului şi know-how- ului -
îşi pierd progresiv caracterul lor distinct. Desigur, gradul ridicat de variabilitate pe care această
abordare îl propune conduce către o mai mare solicitare a abilităţilor sociale ale managerilor de a face
faţă, într-o manieră consistentă, caracteristicilor şi trăsăturilor contextului local. Acest lucru este cu atât
mai valabil, cu cât recrutarea echipelor manageriale se face printr-o „mixare” internaţională de
naţionalităţi.
130
În prezent, contextul dezvoltării globale se caracterizează printr-o reţea mondială de producţie
creată ce permite firmelor să îşi diversifice sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, să atenueze
implicit riscurile asumate, oferindu-le o mai mare latitudine de acţiune în condiţii de volatilitate
accentuată ce caracterizează piaţa internaţională a zilelor noastre.
Marile corporaţii moderne sunt nu numai entităţile-cheie ale activităţilor economice şi ale
funcţionării pieţelor, dar şi agenţii creatori de valoare, cei care alocă la scară globală o mare parte din
resursele necesare susţinerii proceselor de creştere economică în lumea contemporană. Această alocare
de resurse la scară globală prin intermediul marilor corporaţii are loc în prezent prin utilizarea unor
strategii de internaţionalizare sau de mondializare a afacerilor, precum79:
1. Strategia internaţională;
2. Strategia multinaţională;
3. Strategia globală.
1. Strategia internaţională
Este cazul unei strategii bazate pe exporturi şi/sau încheierea de contracte de licenţă,
caracteristicile şi avantajele căreia sunt relativ cunoscute:
- Produsele comercializate în străinătate sunt aceleaşi cu cele tranzacţionate pe piaţa
de origine, ceea ce permite firmei, plecînd de la acelaşi proces de fabricaţie, să
cucerească noi cote de piaţă în străinătate, prelungind durata de viaţă a unui produs.
- Pieţele geografice pe care are loc expansiunea sunt selectate în funcţie de relativa
lor similitudine cu piaţa ţării de origine, din punct de vedere al caracteristicilor
cererii, al nivelului şi structurii veniturilor etc. şi în funcţie de potenţialul lor de
creştere în viitor.
- Relativa standardizare a produsului, ca şi caracteristicile pieţelor selecţionate de
firmă explică marketingul uniform aplicat la nivel mondial.
Localizarea geografică este concentrată în ţara de origine, dar viziunea pe care firma o are asupra
pieţei este una mondială, căci ea tinde să unifice gama de produse oferită pe diferite pieţe naţionale. În
consecinţă, concurenţa are şi ea loc la scară mondială, ceea ce explică, la un moment dat, reacţiile
protecţioniste ce vor determina firma să creeze filiale în ţările gazdă, supuse legislaţiei locale.
Avantajele unei astfel de strategii sunt cunoscute: pe de o parte, găsirea de pieţe de desfacere
pentru produsele fabricate la centru, fără a fi necesară adaptarea lor şi, pe de altă parte, obţinerea de
economii de scară, ca urmare a utilizării intensive a unuia şi acelaşi proces de producţie.
2. Strategia multinaţională
79
A. Horobeţ, A. Mazilu, C. Munteanu, Marketing investiţional internaţional, Editura Fundaţiei de Mîine,Bucureşti, 2002 p. 183

131
Această strategie constă în aceea că, pentru a cuceri pieţe străine, firma investeste direct in
producţie, prin crearea sau achiziţionarea de noi inităţi:
- Viziunea asupra economiei mondiale este multinaţională, în sensul că diferitele filiale ale
grupului realizează, pentru fiecare piaţă naţională, produse adaptate caracteristicilor acelei pieţe.
- Cum filialele fabrică toată gama de produse a firmei mamă şi realizează toate stadiile
productive, comerţul în înteriorul grupului este foarte redus sau inexistent.
- Volumul producţiei realizate de filialele din străinătate este limitat la dimensiunea pieţei
naţionale pe care o deservesc, iar acest volum poate fi inferior celui care ar permite reducerea la
maximum a costurilor unitare de fabricaţie.
În timp ce în cadrul strategiei internaţionale tot lanţul activităţilor creatoare de valoare (cercetare,
producţie, marketing, servicii post-vânzare) se află într-o singură ţară sau regiune centrală, strategia
multinaţională constă în reproducerea lanţului creator de valoare în fiecare din ţările în care are loc
implantarea. Cu toate acestea, există funcţii care nu pot fi duplicate: o parte a activităţii de cercetare-
dezvoltare, producţia anumitor bunuri sau anumite stadii cheie ale procesului de producţie.
Acest tip de strategie s-a dezvoltat, mai ales în cadrul unui model al producţiei denumit „de
diversitate”, care se bazează pe avantajele diferenţierii geografice a bunurilor oferite la nivelul fiecărei
pieţe (gama de produse şi produse specifice). Din acest motiv, marketingul este adaptat fiecărei ţări, iar
concurenţa se duce pe plan local.
3. Strategia globală (transnaţională)
În timp ce strategia multinaţională aplică într-o anumită măsură, strategii distincte pentru fiecare
din pieţele străine pe care firma se află, strategia globală promovată de corporaţiile transnaţionale
reprezintă, înainte de orice, o recunoaştere a interdependenţei între regiunile productive şi pieţele de
desfacere.
La nivelul producţiei, această interdependenţă implică:
pe de o parte, o specializare a unităţilor productive pe tip de produs sau pe stadiu din
procesul de producţie în zonele geografice în care condiţiile de desfăşurare ale producţiei sunt cele
mai favorabile şi,
pe de altă parte, o integrare a producţiei la un nivel geografic supranaţional, contrar strategiei
multinaţionale, în cadrul căreia realizarea coerenţei între procesele productive segmentate şi dispersate
în spaţiu are loc la nivelul fiecărei economii naţionale.
Pot fi identificate două tipuri de strategii globale dezvoltate de firme:
• integrarea transnaţională pe orizontală: constă în specializarea filialelor pe produse, în sensul
că filialele naţionale importă de la alte filiale, de cele mai multe ori din aceeaşi zonă geografică,
132
produse ale grupului nefabricate de ele şi îşi exportă producţia spre ţări în care aceste produse nu sunt
fabricate;
• integrarea transnaţională pe verticală: este cazul specializării filialelor localizate în ţări diferite
pe stadii ale procesului productiv – în situaţia în care acest lucru este posibil.
Raţionalizarea generală care rezultă ca urmare a aplicării acestei strategii permite reducerea
costurilor, graţie economiilor de scară obţinute în producţie şi amortizarea cheltuielilor ridicate, pe care
le implică activitatea de cercetare-dezvoltare. Unităţile productive sunt în aşa fel dimensionate, încît să
poată deservi o zonă de piaţă mai mare decât cea a pieţei locale, de exemplu, continentale sau chiar
globale. În realitate, această strategie, care antrenează, în mod esenţial, dezvoltarea comerţului intra-
grup, conduce la o intensificare a schimburilor de produse finite şi semifabricate între unităţile
productive aflate în diferite ţări ale „triadei”. Cu alte cuvinte, asistăm la o „triadizare” a lumii, însoţită
de o accentuare a marginalizării ţărilor în dezvoltare.
În acest tip de strategie, firma are o viziune de ansamblu asupra pieţei mondiale şi a concurenţei.
Aceasta se traduce printr-o abordare uniformă a marketingului la nivel mondial80, chiar dacă nu toate
elementele strategiei de marketing sunt identice de la o ţară la alta, iar luptele concurenţiale sunt
integrate tot la nivel mondial.
Dezvoltarea unei strategii globale (transnaţionale) este complicată de faptul că există cel puţin
cinci dimensiuni majore ale globalizării, în baza cărora de fapt se poate determina gradul de
globalizare al firmei şi al concurenţilor firmei respective, fiind vorba despre:
1. Prezenţa puternică pe principalele pieţe
O prezenţă puternică a firmei pe principalele pieţe ale lumii – cele care deţin o pondere
considerabilă în volumul vânzărilor la nivel mondial şi care dau tonul în ceea ce priveşte dezvoltările
de ordin tehnologic sau schimbarea preferinţelor consumatorilor – aduce următoarele beneficii:
- volum mai mare al producţiei, care să amortizeze eforturile de dezvoltare făcute de firmă şi
investiţiile în active fixe;
- capacitatea de a gestiona ţările ca pe un portofoliu, inclusiv cea de exploatare a diferenţelor de la
ţară la ţară în poziţionarea pe ciclul de viaţă al produsului;
- capacitatea de a învăţa din ţările gazdă;

80
O abordare globală a marketingului este exemplul companiei Unilever pentru un balsam de rufe creat de Sunlight, filiala germană a
companiei Unilever şi este comercializat sub numele de „Kuschelweich” (în germană: moliciune, delicateţe). Adoptat de filiala franceză a
grupului, aceasta dezvoltă conceptul publicitar (ursuleţul de pluş), care furnizează identitatea mărcii şi determină poziţia produsului
orivnde în lume. Singurul lucru care diferă de la o ţară la alta este numele produsului: Kuschelweich în Germania, Cajoline în Franţa,
Robijn în Belgia şi Olanda, Bamselme în Danemarca, Coccolino în Italia şi România, Mimosin m Spania, Yumos în Grecia, Snuggle în
SUA, Fofo în Brazilia, Fafa în Japonia, Pomi în Coreea de Sud, Baubau în Taiwan şi Huggie în Australia. Succesul acestei strategii a
permis companiei Unilever să devină primul sau al doilea ofertant de asemenea produse pe toate aceste pieţe.

133
- capacitatea de a se afla în top pentru anumite produse, prin participarea pe una sau două din
pieţele care se află în fruntea dezvoltării.
2. Standardizarea produsului principal al firmei
Managerii filialelor transnaţionalelor trebuie să facă faţă unor presiuni considerabile referitoare la
adaptarea ofertei lor la cerinţele locale. Aceasta face firma mai apropiată de clienţii săi, dar rezultatul
final poate consta în mari diferenţe între produsele oferite pe diverse pieţe naţionale, din care
transnaţionala poate extrage puţine beneficii, ca urmare a realizării de economii de scară. Soluţia găsită
de multe firme a constat în standardizarea produsului principal oferit de ele, şi, în acelaşi timp, în
adaptarea la cerinţele locale ale unor aspecte mai superficiale ale ofertei81.
3. Concentrarea activităţilor creatoare de valoare ale firmei în cîteva localizări (pieţe)
În locul repetării fiecărei activităţi în fiecare ţară, o strategie globală poate fi reprezentată de
concentrarea activităţilor firmei numai în cîteva ţări. De exemplu, cercetarea fundamentală este
realizată numai într-o singură ţară, dezvoltarea activităţilor comerciale în două sau trei ţări, producţia în
puţine ţări, programele fundamentale de marketing sunt dezvoltate în centre regionale, în timp ce
vânzarea şi serviciile post-vânzare se derulează în fiecare ţară din reţeaua transnaţionalei. Beneficiile
astfel obţinute includ realizarea de economii de scară şi potenţarea forţelor particulare ale firmei
dezvoltate în fiecare ţară.
De exemplu, salariile mai reduse şi calificarea înaltă a forţei de muncă în Malaezia sau Hong
Kong au determinat multe firme din industria electronică să îşi centralizeze operaţiunile de asamblare a
produsului final în aceste ţări.
4. Adoptarea unei poziţionări pe piaţă şi a unui mix de marketing uniform
Cu cît poziţionarea pe piaţă şi mixul de marketing al unei firme sunt mai uniforme, cu atît ea îşi
poate reduce costurile de dezvoltare a unor strategii şi programe diferenţiate de marketing. Managerul
unei firme a spus că: „Ideile bune sunt rare. Prin realizarea unei abordări uniforme, putem exploata
aeceste idei într-un număr maxim de ţări.”
Un alt beneficiu ce poate apare constă tocmai în concentrarea pe firmă. O firmă se poate lupta cu
multe mărci şi poziţionări pe piaţă în diferite ţări, în timp ce rivalii săi promovează numai una sau două
mărci la nivel mondial. De asemenea, beneficiile pot apare şi dintr-un marketing uniform pe toate
pieţele pentru o singură marcă, pe măsură ce turismul şi telecomunicaţiile internaţionale se dezvoltă
într-un ritm rapid. Coca-Cola, Levi's şi MacDonald's sunt exemple de companii care au înregistrat

81
MacDonald's este un exemplu de succes al acestei abordări. Europenii şi japonezii pot rămâne cu iluzia că mănâncă
aceiaşi hamburgeri, ca şi americanii, dar ingredientele au fost adaptate gusturilor lor. Câteva restaurante MacDonald's din
Franţa servesc chiar şi alcool. Cu toate acestea, formula de bază pentru prepararea produsului rămâne aceeaşi.

134
succese în utilizarea strategiei unei singure mărci. La fel, Mercedes, BMW şi Volvo nu numai că
utilizează aceeaşi marcă oriunde în lume, dar au imagini şi poziţionări consistente pe pieţele gazdă.
5. Integrarea la nivel mondial a strategiei concurenţiale
În locul adoptării de decizii competitive într-o ţară fară referire la ceea ce se întîmplă într-o alta,
un concurent global se poate situa pe poziţia unei abordări integrate. Tyrolia, producătorul austriac de
schiuri, a ataxat puternica poziţie deţinută de Salomon pe cea mai mare piaţă a acestuia, Statele Unite.
În loc să înceapă „lupta” cu Tyrolia numai pe piaţa americană, Salomon s-a orientat şi spre ţări care
aveau o pondere ridicată în vânzările şi profiturile firmei austriece la nivel mondial – Germania şi
Austria. Adoptînd o perspectivă globală, Salomon a considerat drept „teren al luptei concurenţiale” nu
numai o singură ţară, ci întreaga piaţă mondială.
Un alt benefieiu al integrării strategiei concurenţiale constă în capacitatea firmei de a se angaja în
operaţiuni de „subvenţionare încrucişată”. Acestea constau în utilizarea fluxurilor de numerar generate
pe o piaţă profitabilă, cu vînzări ridicate pentru a investi agresiv pe o piaţă strategică, dar cu vînzări
reduse. Scopul acestei acţiuni este, evident, acela de a optimiza performanţele firmei la nivel mondial.

Întrebări recapitulative:

1. Definiţi corporaţia transnaţională.


2. Descrieţi comportamentului economic dual al conceptului corporaţiei transnaţionale.
3. Care sunt elementele esenţiale şi trăsăturile caracteristice tuturor CTN?
4. Care sunt tipurile de CTN în funcţie de volumul vânzărilor realizate în străinătate?
5. Ce etape parcurg corporaţiile spre globalizare conform profesorului japonez Noritake
Kabayashi?
6. Ce reprezenta Carta corporativă acordată investitorilor?
7. Ce factori au stimulat, în perioada anterioară primei revoluţii industriale, activităţi de producţie
în afara teritoriului naţional?
8. Rolul căror factori de producţie a scos în evidenţă revoluţia industrială în activitatea unei
corporaţii?
9. Ce tipuri de agenţi economici cu activitate internaţională realizată prin investiţii directe existau
în sec. al XlX-lea?
10. Ce avantaje specifice deţineau firmele în activitatea de valorificare a pieţelor străine a doua
jumătate a secolului al XlX-lea?
11. Caracterizaţi perioada anterioară primului război mondial privind fluxurile de ISD.
135
12. Caracterizaţi perioadă postbelică privind fluxurile de ISD.
13. Ce factori determină în prezent competenţa CTN de a se globaliza?
14. Descrieţi tipurile de structuri de organizare a corporaţiilor transnaţionale.
15. Descrieţi tipurile de sisteme de comunicaţie şi de coordonare în cadrul CTN.
16. Care sunt criteriile minime de apreciere a gradului de transnaţionalitate a unei CTN?
17. Descrieţi dimensiunea transnaţionalităţii din abordarea locaţională şi pur cantitativă a lui Alan
M. Rugman.
18. Descrieţi „corporaţie virtuală”.
19. Care sunt strategiile de internaţionalizare a afacerilor CTN?

Teste-grilă:

1. Istoria corporaţiilor transnaţionale începe în perioada:

a) secolului al XVIII-lea;
b) secolului al XVI-lea;
c) secolului XX;
d) secolului al V-lea.

2. Obiectivele investiţiilor străine directe în perioada sec. XIV-XVII erau:

a) perfecţionarea sistemului de comunicaţii externe;


b) promovarea şi dezvoltarea economică a teritoriilor colonizate;
c) dezvoltarea şi intensificarea exporturilor;
d) „colonizarea”.

3. Fluxurile de ISD în prima jumătate a secolului al XlX-Iea au la bază:

a) „colonizarea” efectuată de către firmele vest-europene;


b) derularea unor importante fluxuri internaţionale de forţă de muncă provenind în
special din Europa şi America;
c) obţinerea unor noi surse de materii prime şi materiale;
d) intensificarea exporturilor.
136
4. Odată cu revoluţia industrială a fost atribuită „transferabilitate spaţială” următorilor factori de
producţie:

a) resurselor naturale;
b) competenţelor umane;
c) resurselor materiale;
d) capacităţile tehnologice.

5. Primii producători multinaţionali au apărut în:

a) a doua jumătate a secolului al XlX-lea;


b) în perioada sec. XIV-XVII;
c) prima jumătate a secolului al XlX-Iea;
d) a doua jumătate a secolului al XIV.

6. Stimulentele realizării investiţiilor străine directe în a doua jumătate a secolului al XlX-lea erau:

a) practicarea de către ţări a unor bariere comerciale ridicate la importul de bunuri


şi servicii;
b) promovarea şi dezvoltarea economică a teritoriilor colonizate;
c) practicarea de către ţări a unor bariere comerciale foarte scăzute la importul de bunuri şi
servicii;
d) obţinerea unor surse de materii prime şi materiale ieftine.

7. Indicele de transnaţionalizare se va calcula utilizînd următoarele rapoarte:

a) volumul activelor în străinătate /total active;


b) numărul filialelor în străinătate /total filiale;
c) nivelul ocupării în străinătate a forţei de muncă/total nivel al ocupării a forţei de
muncă;
d) volumul exporturilor/total vînzări.

137
8. Formele de răspuns ale CTN la presiunile induse de acutizarea concurenţei sunt:

a) intensificarea exporturilor;
b) transferarea stadiilor de prelucrare în localizări cu condiţii mai favorabile;
c) stabilirea frontierelor interne, cu scopul de a centraliza luarea deciziilor în cadrul CTN;
d) adaptarea produsului la piaţa locală.

9. Strategia internaţională de mondializare a afacerilor CTN presupune:

a) standardizare a produsului şi aplicarea marketingului uniform la nivel mondial;


b) adaptarea produsului la piaţa locală;
c) produsele comercializate în străinătate sunt aceleaşi cu cele tranzacţionate pe piaţa
de origine;
d) specializare a unităţilor productive pe tip de produs sau pe stadiu din procesul de
producţie.

10. Strategia globală/transnaţională de mondializare a afacerilor CTN presupune:

a) adaptarea produsului la piaţa locală;


b) specializare a unităţilor productive pe tip de produs sau pe stadiu din procesul de
producţie;
c) interdependenţa între regiunile productive şi pieţele de desfacere;
d) integrarea producţiei dispersate în spaţiu la nivelul fiecărei economii naţionale.

11. Strategia multinaţională de mondializare a afacerilor CTN presupune:

a) integrarea producţiei dispersate în spaţiu la nivelul fiecărei economii naţionale;


b) standardizare a produsului şi aplicarea marketingului uniform la nivel mondial;
c) marketing adaptat fiecărei ţări bazat pe modelul producţiei „de diversitate”;
d) specializare a unităţilor productive pe tip de produs sau pe stadiu din procesul de
producţie.

Răspunsuri: 1. b; 2. b,d; 3. b,c; 4. b,d; 5. a; 6. a,d; 7. a,c; 8. b,d; 9. a,c; 10. b,c; 11. a,c.
138
TEMA V. MOTIVAŢII ŞI STRATEGII DE EXPANSIUNE ALE CTN.

1. Motivaţii corporatiste de realizare a investiţiilor străine directe


2. Strategii de expansiune în străinătate ale corporaţiilor transnaţionale

1. Motivaţii corporatiste de realizare a investiţiilor străine directe

Există numeroase motivaţii economice de extindere a CTN peste hotare precum dorinţa de a
obţine resurse materiale cu costuri inferioare celor din ţările de origine; forţa de muncă mai ieftină şi
motivată; politici fiscale stabile, nivelul impozitului pe profit mai mic; nivelul de dezvoltare a
infrastructurii în general şi a telecomunicaţiilor în special; existenţa unei pieţe de desfacere mari;
politicile de privatizare; birocraţie redusă etc. În acest context motivaţiile care stau la baza
expansiunii corporaţiilor transnaţionale prin intermediul ISD pot grupate în cinci mari categorii82:
- ISD aflate în căutare de resurse;
- ISD aflate în căutare de pieţe;
- ISD aflate în căutare de eficienţă;
- ISD aflate în căutare de active strategice;
- Alte tipuri de ISD (care au la bază alte motive decât cele anterioare).
ISD aflate în căutare de resurse.
Corporaţiile transnaţionale angajate în acest gen de ISD investesc în străinătate pentru a obţine
anumite resurse la un cost real mai scăzut decît în ţara de origine sau pentru a avea acces la resurse
care nu sunt disponibile în ţara de origine.
Motivaţia investirii constă în creşterea profitabilităţii şi a competitivităţii pe pieţele deservite de
transnaţională sau pe care intenţionează să le deservească în viitor. În cea mai mare parte a cazurilor,
rezultatul activităţii filialelor este destinat exportului către ţările dezvoltate.
82
A. Horobeţ, A. Mazilu, C. Munteanu, Marketing investiţional internaţional, Editura Fundaţiei de Mîine,Bucureşti, 2002

139
Pot fi identificate trei tipuri de transnaţionale căutătoare de resurse:
1. căutătoare de resurse naturale, care cuprind firmele din sectorul primar şi secundar, conduse
spre investire de dorinţa de minimizare a costurilor şi de obţiere unei siguranţe a aprovizionării cu
materii prime;
2. căutătoare de forţă de muncă, care includ firmele din sectorul secundar şi terţiar, în special
din ţările cu costuri ridicate ale forţei de muncă necalificate sau slab calificate, care stabilesc filiale în
ţări cu costuri reduse ale forţei de muncă, cu scopul de a furniza produse intermediare sau finale
intensive în forţa de muncă spre export.
3. căutătorii de capacităţi tehnologice, manageriale, organizaţionale şi de experienţă, exemple
ale unor astfel de ISD pot cuprinde:
- alianţele încheiate între firmele taiwaneze, coreene şi indiene cu firme din UE sau SUA în
sectoarele tehnologice de vârf;
- filiale de recrutare a managerilor create de firmele americane în Europa;
- filiale de cercetare-dezvoltare create de firmele britanice din industria chimică în Japonia.
ISD aflate în căutare de pieţe.
Acestea sunt reprezentate de firme care investesc într-o anumită ţară sau regiune pentru a
furniza bunuri şi servicii pe pieţele respective sau pe cele vecine. În cele mai multe situaţii, aceste pieţe
fuseseră deservite prin exporturi anterioare ale firmei investitoare care, fie din cauza impunerii de
bariere în calea comerţului, fie din reconsiderarea dimensiunii pieţei care justifică realizarea producţiei
pe plan local, nu mai reprezintă modalitatea cea mai potrivită de acces pe piaţă.
ISD de căutare a pieţelor pot fi întreprinse în scopul susţinerii sau protejării pieţelor existente sau
în scopul explorării de noi pieţe. În afară de dimensiunea pieţei şi de perspectivele ei de creştere, există
patru mari motive care determină firmele să se angajeze în acest tip de ISD:
1. Urmărirea furnizorilor şi a clienţilor. În momentul în care furnizorii şi clienţii îşi stabilesc
unităţi productive în străinătate, dorinţa de a păstra relaţiile de afaceri cu aceştia şi pe
pieţele externe reprezintă un stimulent important pentru realizarea acestui gen de ISD.
2. Adaptarea produsului la preferinţele şi necesităţile locale. Fără familiarizarea cu limba
locală, cu obiceiurile de afaceri, cu mediul legislativ şi cu procedurile de marketing,
producătorii străini se pot afla în dezavantaj faţă de firmele locale în vânzarea de produse
electrocasnice, echipamente audio-video şi a unei largi game de produse alimentare, ca şi
cei specializaţi în produse intermediare, ca maşini de construcţii, petrochimice, produse
lemnoase şi servicii financiare şi profesionale.

140
3. Costuri de producţie şi de tranzacţionare mai reduse. Există situaţii în care deservirea unei
pieţe printr-o unitate productivă dintr-o ţară vecină este mai puţin costisitoare decât de la
distanţă. În mod evident, decizia depinde esenţial de industria şi de ţara avută în vedere.
În anumite cazuri, legislaţia din ţara gazdă, controalele la import sau strategia de comert
exterior a unei ţări pot detennina firmele să îşi relocalizeze facilităţile productive din
străinătate. De exemplu, Northern Telecom - corporaţia canadiană din industria
telecomunicaţiilor - şi-a transferat o mare parte a unităţilor productive în SUA la sfârşitul
anilor '80, pentru a putea încheia mai facil contracte cu firme japoneze. În acea perioadă,
Japonia favoriza Statele Unite ca sursă a echipamentului de telecomunicaţii, din cauza
sensibilului deficit comercial americano-japonez.
4. Urmărirea concurenţilor. Această motivaţie de expansiune se înscrie în dorinţa marilor
corporaţii transnaţionale de a avea o prezenţă fizică pe principalele pieţe, ca parte a
strategiei lor globale de producţie şi marketing. Astfel, cea mai mare parte a
transnaţionalelor din sectoarele dominate de mari oligopolişti (de exemplu, petrol,
cauciucuri, farmacie, semiconductori şi publicitate) operează atât în unităţi productive în
fiecare din zonele Triadei (America de Nord, Europa Occidentalâ, Asia de Est şi Sud-
Est), cât şi se angajează, din ce în ce mai mult, în activităţi de cercetare-dezvoltare în
această zonă.
Asemenea ISD pot fi realizate din raţiuni defensive sau agresive. Investiţiile agresive sunt cele
destinate promovării intereselor globale ale flrmei, prin investirea pe pieţe în expansiune. Răspunsul
corporaţiilor transnaţionale la crearea pieţei unice interne din Uniunea Europeană şi la deschiderea
ţărilor din Europa Centrală şi de Est către investiţiile străine a fost de acest tip. Cea mai importantă
motivaţie pentru acest gen de ISD este reprezentată de acţiunea de încurajare de către guvernele
ţărilor gazdă a acestor investiţii.
ISD aflate în căutare de eficienţă (efficiency-seeking).
Motivaţia ISD în căutare de eficienţă constă în raţionalizarea structurii investiţiilor destinate
căutării de resurse sau de pieţe, astfel încât firma investitoare să poată obţine avantaje din deţinerea
unor activităţi dispersate geografic.
Aceste avantaje sunt rezultatul specializării pe produs sau pe proces a filialelor transnaţionalei, al
experienţei câştigate în urma producţiei în culturi diferite şi al oportunităţilor de arbitraj între
diferenţele de costuri şi de preţuri de pe diferite pieţe. Intenţia corporaţiilor transnaţionale aflate în
căutare de eficienţă este de a-şi apropia avantaje rezultate din caracteristicile ţarilor în care operează
– înzestrarea cu factori de producţie, mediul cultural, aranjamentele instituţionale, sistemul economic şi
141
politic, structura pieţelor interne – prin concentrarea producţiei într-un număr limitat de localizări, care
deservesc pieţe multiple.
În mod tradiţional, căutătorii de eficienţă sunt corporaţii transnaţionale mari, experimentate şi
diversificate, care fabrică produse destul de standardizate. Pentru ca acest tip de ISD să aibă loc, este
necesar ca pieţele străine să fie bine dezvoltate şi deschise. Din acest motiv, localizarea cea mai
înfloritoare pentru investiţiile de eficienţă sunt pieţele regionale integrate.
ISD aflate în căutare de eficienţă se încadrează în două mari tipuri:
1. ISD de obţinere a unor avantaje din disponibilitatea şi costul înzestrărilor cu factori.
Acest tip de ISD explică o mare parte a diviziunii muncii în interiorul corporaţiilor transnaţionale care
produc atât în ţări dezvoltate, cât şi în ţări în dezvoltare, după următoarea structură :
- activităţile intensive în capital, tehnologie şi informaţie sunt concentrate în ţările dezvoltate;
- activităţile intensive în forţa de muncă şi resurse naturale sunt concentrate în ţările în dezvoltare.
2. ISD de obţinere a unor avantaje din diferenţele între preferinţele consumatorilor şi între
capacităţile de ofertare pe pieţe. În acest caz, înzestrările tradiţionale cu factori joacă un rol mai puţin
important în influenţarea ISD, în timp ce pe prim plan se află competenţele şi capacităţile „create”,
disponibilitatea şi calitatea industriilor de sprijin locale, caracteristicile concurenţei de pe piaţa gazdă,
natura cererii şi, nu în ultimul rând, politica guvernamentală la nivel macro şi micro.
ISD aflate în căutare de active strategice.
Această categorie cuprinde acele corporaţii transnaţionale care se angajează în ISD, de obicei,
prin achiziţionarea activelor firmelor străine, cu scopul clar definit de a-şi promova obiectivele
strategice pe termen lung, mai ales acelea de susţinere şi promovare a competitivităţii lor la nivel
global. Firmele care realizează astfel de ISD sunt:
- fie corporaţii transnaţionale care aplică o strategie de integrare regională sau
globală,
- fie investitori străini „debutanţi”, care încearcă să cumpere un avantaj competitiv pe
o piaţă nefamiliară.
Ca şi corporaţiile transnaţionale aflate în căutare de eficienţă, achizitorii de active strategice
urmăresc obţinerea de câştiguri din deţinerea de activităţi diversificate la nivel mondial. În anumite
cazuri, aceste transnaţionale sunt conglomerate preocupate, în primul rând, de managementul activelor
financiare denominate în monede străine. În acelaşi timp, aceste firme pot implanta propriul sistem
organizaţional şi stilul de management în firmele pe care le achiziţionează, chiar dacă nu se implică în
conducerea curentă a respectivelor companii. Totuşi, în cazul majorităţii investiţiilor de natură
strategică, se aşteaptă ca achiziţia efectuată să inducă anumite beneficii în restul organizaţiei din care
142
acum face parte. Acest lucru poate fi realizat, de exemplu, prin deschiderea de noi pieţe, prin crearea de
economii în procesul productiv, prin cumpărarea de putere pe piaţă, prin reducerea costurilor de
tranzacţie, prin dispersarea cheltuielilor administrative, prin obţinerea unei flexibilităţi strategice şi prin
capacitatea de diversificare a riscurilor.
Deşi acest tip de ISD este compatibil cu cele menţionate anterior, există situaţii când
considerentele de natură strategică sunt dominante pentru ISD cînd:
- o firmă poate achiziţiona o alta sau poate încheia un aranjament de colaborare cu ea, pentru a
împiedica un concurent sâ adopte aceeaşi strategie;
- o firmă poate fuziona cu unul din concurenţii săi străini pentru a-şi întări capacităţile faţă de un
concurent mult mai puternic;
- o firmă poate achiziţiona un grup de furnizori pentru a monopoliza piaţa unei anumite materii
prime;
- o firmă poate căuta obţinerea accesului la canale de distribuţie, pentru a-şi promova propria
marcă;
- o firmă poate achiziţiona o companie ce realizează o gamă complementară de produse, pentru a
oferi clienţilor săi o gamă mai diversificată de mărfuri;
- o firmă îşi poate uni forţele cu o firmă locală, în speranţa că se va afla într-o poziţie mai bună
pentru obţinerea de contracte din partea guvernului, la care nu poate avea acces numai ca exportator.
Aceste investiţii reprezintă o parte din ce în ce mai mare a activităţilor globale ale corporaţiilor
transnaţionale, în special pe pieţele majore ale lumii, fiind concentrate în sectoarele intensive în
tehnologie, capital şi informaţie.
Alte tipuri de ISD.
Există şi alte motivaţii care fundamentează activitatea corporaţiilor transnaţionale, care nu pot fi
cuprinse în cele patru categorii anterioare, fiind împărţite în trei grupuri:
1. Investiţii de evadare;
2. Investiţii de sprijin;
3. Investiţii pasive.
1. Investiţii de evadare.
Anumite ISD sunt realizate pentru a evita legislaţia restrictivă sau politicile macroeconomice
aplicate în ţările de origine83.

83
De exemplu, investiţiile băncilor japoneze în Europa, care se pot angaja astfel în oferirea unei game mai largi de servicii clienţilor
comparativ cu ţara de origine - în principal, activităţi de bănci de investiţii; sau transferul activitătilor de cercetare a cancerului şi a
sistemului imunitar din Germania spre Statele Unite de câtre BASF, o firmă germană aflată sub presiunea mişcârilor ecologiste în ţara de
origine

143
Investiţiile de evadare au ca emitent firme din ţări ale căror guverne aplică politici economice
intervenţioniste şi tind să fie concentrate în sectoarele de activitate – mai ales servicii – care fac
obiectul unor reglementari destul de drastice.
1. Investiţii de sprijin.
Scopul acestor investiţii este acela de a susţine şi sprijini activităţile restului firmei investitoare.
Astfel, acest gen de filiale implică din partea firmei costuri, iar beneficiile sunt generate în alte părţi ale
firmei. Cele mai cunoscute şi răspîndite forme de investiţii din această categorie sunt investiţiile legate
de comerţ, destinate în principal să promoveze şi să faciliteze exporturile de bunuri şi servicii ale firmei
investitoare, şi să acorde sprijin acesteia în achiziţionarea de produse din străinătate. Pe lîngă filialele
comerciale, există şi alte tipuri de servicii de sprijin care sunt prestate de filiale din străinătate pentru
firmele mamă. Acestea fac, de obicei obiectul activităţii reprezentanţelor regionale, care acţionează ca
un centru intermediar de control şi administrare între sediul central şi unităţile operative localizate în
străinătate. Principalele atribuţii ale acestor centre constau în coordonarea activităţilor filialelor şi
furnizarea de informaţii financiare şi de marketing firmei mamă. De asemenea, ele pot fi angajate în
activităţi precum:
- recrutarea forţei de muncă pe respectivele pieţe,
- căutarea de oportunităţi investiţionale pentru firma mamă,
- relaţii cu publicul,
- menţinerea legăturii cu guvernele ţărilor gazdă şi/sau cu autorităţile regionale etc.
3. Investiţii pasive.
Investiţiile directe în străinătate sunt diseminate a injecta noi resurse şi capacităţi manageriale în
firma receptoare, implicînd un management activ, sau sunt realizate pentru a achiziţiona noi active cu
scopul de a mări profiturile firmei mamă. Investiţiile de portofoliu însă sunt presupuse a implica un
management pasiv.
In realitate, însă, cea mai mare parte a investiţiilor directe variază în funcţie de caracterul activ al
managementului aplicat de firmele emitente de la 100% la inexistent. Acelea care se îndreaptă spre
latura pasivă a investiţiilor active sunt de două tipuri:
• Investiţiile realizate de marile conglomerate instituţionale specializate în cumpărarea şi
vînzarea de firme
Exemple de astfel de firme sunt T. Boone Pickens (SUA) şi Lonrho (Marea Britanie). Totuşi, deşi
investiţiile sunt motivate de potenţialitatea unor venituri substanţiale şi de câştigul de capital, nu este
exclusă implicarea unui anumit input managerial direct, fiind rare cazurile în care firma achiziţionată

144
este lăsată să funcţioneze în continuare pe cont propriu – sunt realizate investiţii pentru îmbunătăţirea
capacităţilor ei tehnologice, manageriale sau financiare.
• Investiţiile realizate de firmele mici şi de investitorii individuali în domeniul imobiliar
Acest tip de investiţie are la bază pura anticipare a unei creşteri a preţurilor terenurilor şi
imobilelor în străinătate. Deşi clasificate drept directe, aceste investiţii au mai mult atributele unor
investiţii de portofoliu.
În general expansiunea corporaţiilor transnaţionale este motivată de ceea ce ele percep a fi în
interesul membrilor organizaţiei pe care ea o reprezintă. Iar, membrii organizaţiei sunt:
- salariaţii corporaţiei transnaţionale;
- managerii corporaţiei transnaţionale;
- acţionarii corporaţiei transnaţionale;
- statul, prin aceea că primeşte impozite, ca urmare a profiturilor obţinute de corporaţia
transnaţională.
Membrii organizaţiei trebuie recompensaţi pentru contribuţiile lor la procesul productiv cu o
sumă cel puţin egală cu costul de oportunitate al resurselor şi capacităţilor pe care ei le oferă
organizaţiei.
Literatura de specialitate subliniază faptul că orice venit rezidual obţinut de o firmă peste costul
de oportunitate al resurselor puse la dispoziţia sa de membrii organizaţiei va fi regăsit sub forma de
profituri la proprietarii firmei, iar forţa fundamentală a întreprinderii capitaliste moderne este dată de
maximizarea acestor profituri comparativ cu capitalul investit.

2. Strategii de expansiune în străinătate ale corporaţiilor transnaţionale

În funcţie de strategiile pe care le dezvoltă corporaţiile transnaţionale decid pătrunderea pe pieţele


lumii prin diverse modalităţi. În afara exporturilor care pentru CTN, nu sunt decît simple instrumente
de testare a pieţelor străine pe care doresc să pătrundă, reuşita sau, dimpotrivă, eşecul operaţiunii de
export va sta la baza deciziei de continuare a abordării unei anumite pieţe sau de abandonare a ei.
Apariţia şi expansiunea societăţilor transnaţionale s-a dezvoltat pe fondul a trei factori
principali84:
• liberalizarea politicilor economice: deschiderea graniţelor naţionale, liberalizarea fluxurilor de
investiţii străine directe şi de portofoliu sau de alte acorduri de cooperare şi investiţionale;

84
Ibidem

145
• accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creşterea costurilor şi a riscurilor la care
sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor pieţe mondiale, prin delocalizarea internaţională
a producţiei, pentru a diversifica aceste riscuri. Pe de altă parte, reducerea costurilor de transport şi de
comunicare au facilitat integrarea mai eficientă a operaţiunilor la nivel global, precum şi transportul
componentelor sau al produselor finite în căutarea eficienţei economice, a avantajelor comparative
date. Acestea contribuie în mod esenţial la creşterea ponderii investiţiilor străine directe (I.S.D.)
motivate de creşterea eficienţei, cu importante implicaţii asupra creşterii competitivităţii exporturilor
ţărilor recipiente şi, implicit, asupra creşterii economice.
• creşterea concurenţei, care este de fapt rezultatul celorlalţi doi factori amintiţi anterior, impune
explorarea unor noi pieţe de către companii, atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi pentru
valorificarea mai eficientă a rezultatului final, dar impune şi abordarea unor noi forme de producţie
internaţională, de proprietate şi de aranjamente contractuale, care să potenţeze forţa lor pe piaţă, cum ar
fi de exemplu fuziunile, achiziţiile, participarea minoritară sau majoritară, oferta publică de schimb etc.
Dacă pînă nu demult ţările dezvoltate au promovat ample politici de liberalizare economică, în
prezent tot mai multe ţări se orientează spre această nouă strategie de dezvoltare. Ultimul deceniu a fost
martorul deschiderii fără precedent a pieţelor lumii spre investiţiile străine directe, care fac posibilă
producţia internaţională integrată global sau regional. Această tendinţă se accentuează în continuu.
În 2004, 78 de ţări au adoptat 216 modificări legislative care vizau cadrul I.S.D., din care 93%
urmăreau crearea unui climat investiţional mai atractiv prin introducerea unor noi stimulente sau prin
crearea unei economii de piaţă funcţionale.
Dintre acestea, ponderea cea mai mare se regăseşte în regiunea Asia-Pacific. Natura acestor
modificări ale regimurilor legislative ale I.S.D. au vizat: intrarea liberă pe piaţă şi condiţii de
funcţionare mai liberale, mai multe stimulente pentru investire, mai multe garanţii, mai multe sectoare
liberalizate, iar uneori accentuarea controlului I.S.D.
Dintre ele, 97 de ţări au notificat încheierea a 158 de acorduri investiţionale bilaterale, numărul
total al acestora atingând cifra de 2099 la sfârşitul anului 2001. Dintre acestea, 43% s-au încheiat între
ţările în dezvoltare, 33% între ţări în dezvoltare şi ţări dezvoltate, 11% între ţările în dezvoltare şi ţările
sud-est europene (în tranziţie), 8% între acestea din urmă şi ţările dezvoltate şi 6% între ţările în
tranziţie. Totodată, au fost adoptate 67 de noi acorduri pentru evitarea dublei impuneri fiscale,
eliminând astfel un real impediment în calea investiţiilor străine85.
Expansiunea în străinătate a CTN-urilor a avut loc evolutiv parcurgînd următoarele etape:

85
World Investement Report 2002, Transnational Corporations and Export Competitiveness, UNCTAD

146
a) Înainte de 1945: au loc primele extinderi internaţionale (companiile americane realizează
investiţii directe în afara graniţelor naţionale);
b) Perioada anilor 1945-1959: perioada dominaţiei economiei mondiale de către companiile
americane (pătrunderea masivă a firmelor americane în Europa la sfârşitul anului 1950 ca urmare a
reconstrucţiei europene);
c) Perioada anilor 1960-1974: perioada dezvoltării economiei europene (principalele companii
transnaţionale europene au crescut spectaculos în această perioadă,astfel încât în 1974 în clasamentul
celor mai importante 50 de companii transnaţionale din lumese aflau 20 de firme europene);
d) Perioada anilor 1975-1989: perioada expansiunii companiilor asiatice (anii '70-'80 au
constituit o etapă în care companiile europene şi-au diversificat activitatea, transformându-se în
companii transnaţionale organizate pe produs, în timp ce companiileamericane au trecut printr-un
proces de restructurare a producţiei şi a marketingului prinintermediul diviziilor internaţionale, iar
firmele japoneze şi - mai târziu- cele sud-coreene, s-auextins cu rapiditate pe plan internaţional. Astfel,
în 1989 structura primelor 50 de companiitransnaţionale ale lumii cuprindea 21 de companii europene,
17 americane si 12 asiatice);
e) 1990 -până în prezent: explozia fuziunilor si achiziţiilor (perioadă caracterizată printr-un val
de fuziuni şi achiziţii internaţionale (pe orizontală, pe verticală şi conglomerate). Majoritatea acestor
operaţiuni au avut loc în sectorul bancar, cel de asigurări, în industria chimică, farmaceutică, de
automobile şi de telecomunicaţii şi au avut ca obiect restructurareaglobală sau poziţionarea strategică a
firmelor implicate pe piaţă.
Modalităţile de expansiune în străinătate a corporaţiilor transnaţionale pot fi împărţite în două
mari categorii, în funcţie de poziţia pe care ele o au faţă de CTN, şi anume:
1. Modalităţi directe de implantare în străinătate (prin control direct). Aceste modalităţi se
caracterizează prin aceea că entităţile prin care are loc implantarea sunt înglobate în structura
corporaţiei transnaţionale, ducând la crearea de noi relaţii intra-firmă. De asemenea, ele implică un
control direct al CTN, ca urmare a investiţiei străine directe realizate de aceasta, concretizată în
participaţia la capitalul entităţii. Principalele modalităţi de implantare incluse în această categorie sunt:
- achiziţiile internaţionale,
- societăţile mixte,
- investiţiile pe loc gol – filialele proprii.
2. Modalităţi indirecte de implantare în străinătate (prin control indirect). Spre deosebire de
modalităţile directe, acestea conduc la crearea de relaţii inter-firme, deoarece implantarea în străinătate
are loc prin intermediul unor firme independente, din punct de vedere juridic, de CTN. Controlul
147
exercitat de transnaţională asupra entităţii prin intermediul căreia este abordată o piaţă poate fi numai
de natură indirectă, atâta vreme cât CTN nu deţine nici o parte din capitalul respectivei firme sau cota
pe care o deţine nu îi oferă posibilitatea controlului. Modalităţile de implantare incluse în această
categorie cuprind:
- alianţele strategice internaţionale,
- aranjamentele contractuale,
- reţelele dinamice.
Prima categorie de implantare în străinătate a corporaţiilor transnaţionale, presupune nu doar un
transfer de capital bănesc spre alte regiuni ale lumii, ci de fapt realizarea unor transferuri de „capital
antreprenorial” sau „pachet investiţional”, respectiv de resurse productive precum financiare,
tehnologice şi inovaţionale, resurse umane sub aspectele lor calitative, respectiv abilităţile manageriale
şi organizaţionale etc.
Modalităţile directe de implantare
Vom reflecta în continuare mai detaliat care sunt modalităţile directe de implantare în străinătate
a corporaţiilor transnaţionale, adică cele ce presupun transmiterea unui pachet investiţional către ţara-
gazdă.
I. Achiziţiile internaţionale. Una din modalităţile de realizare a I.S.D. constă în achiziţionarea
unei firme deja existente. Aceste achiziţii par a avea de multe ori avantaje considerabile faţă de
pătrunderea pe o piaţă prin filiala proprie, de exemplu. Unul dintre cele mai de luat în considerare
avantaje este acela că achiziţionarea oferă instantaneu firmei cumpărătoare experienţa locală, clienţi
autohtoni şi contacte de afaceri, în alte condiţii putând aştepta ani întregi pentru a le dobândi.
Motive care determină firmele să se angajeze în achiziţii internaţionale sunt multe şi variate,
ţinînd în special de conceptul de sinergie. Natura conceptului de sinergie este foarte simplă: există
sinergie atunci când valoarea unei combinaţii este mai mare decât suma valorilor părţilor sale (cu alte
cuvinte, sinergie înseamnă 2+2=5). Dar identificarea şi evaluarea sinergiei pot fi operaţiuni foarte
dificile, iar implicaţiile lor destul de ascunse. Sinergia deci reprezintă justificarea economică
fundamentală pentru o achiziţie. Această valoare suplimentară poate apare ca rezultat al creşterii
eficienţei, fie în plan operaţional, fie în plan financiar.
În ceea ce priveşte valoarea suplimentară realizată în plan operaţional, aceasta va ţine de
următoarele:
- economiile de scară, ce apar atunci când costurile cresc mai lent decât volumul producţiei, o
modalitate de generare a lor fiind aceea de a împărţi costurile fixe ale firmei la un volum mai mare al
outputului;
148
- economiile de integrare verticală, care pot apare ca urmare a integrării verticale (fie din
îndepărtarea incertitudinilor privind sursele de aprovizionare între diversele stadii productive printr-o
integrare mai strânsă a acestora, fie din reducerea costurilor de transport, fie din apropierea fizică a
proceselor productive, fie din îmbunătăţirea calităţii activităţii de coordonare a stadiilor de producţie,
care este rezultatul centralizării controlului);
- mărirea puterii pe piaţă a unei firme, ce are loc prin obţinerea unei cote mai mari de piaţă, ca
urmare, de obicei, a unei integrări orizontale;
- îmbunătăţirea activităţii manageriale, prin înlocuirea managerilor neperformanţi etc.
Sinergia financiară rezultă din complementaritatea fluxurilor interne de fonduri, dintr-o utilizare
mai eficientă a efectului de pîrghie flnanciară, din creşterea capacităţii de finanţare a firmei şi din
avantajele fiscale.
În funcţie de statutul juridic al firmei achizitoare şi al celei achiziţionate înainte şi după efectuarea
tranzacţiei, achiziţiile internaţionale pot fi împărţite în două mari categorii86:
- preluările de firme,
- fuziunile de firme.
A. Preluările de firme reprezintă achiziţii în urma cărora firmele rămân separate, din punct de
vedere juridic, în urma tranzacţiei, tranzacţia având ca obiectiv dobândirea unui număr suficient de
mare de acţiuni (şi de voturi) ale firmei achiziţionate, astfel încât firmei care face achiziţia să i se
asigure controlul asupra deciziilor in Adunarea Generală a Acţionarilor.
De obicei, în urma diverselor operaţiuni de preluare, are loc formarea unui holding, adică a unei
firme care deţine participaţii de control la capitalul uneia sau mai multor alte firme.
Un holding pur nu are operaţiuni de afaceri propriu-zise, singurele sale active fiind activele
financiare ale celorlalte firme.
Un holding operaţional este o companie care deţine şi ea participaţii de control, dar care
desfăşoară şi operaţiuni pe cont propriu. Cea mai mare parte a transnaţionalelor sunt holdinguri
operaţionale, prin aceea că deţin participaţii la capitalul filialelor lor din străinătate, dar şi la capitalul
celor naţionale.
Principalale motivaţii care determină firmele să creeze holdinguri sunt următoarele:
- cu un capital propriu, relativ modest, se poate controla un segment de piaţă deosebit de întins.
De exemplu, firma A deţine pachetul de control al acţiunilor firmei B (să presupunem că este egal cu
10% din numărul total al acţiunilor firmei B), firma B deţine pachetul de control al acţiunilor firmei C

86
Munteanu C., Mazilu A., Horobeţ A., Marketing investiţional internaţional, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, p.
206

149
(10%), iar firma X deţine pachetul de control al firmei A. In acest caz, cu ajutorul capitalului avansat
pentru cumpărarea a 10% din acţiunile firmei A, firma X controlează, prin intermediul holdingului, un
capital total de câteva zeci de ori mai mare.

- riscul este mai uşor de izolat, deoarece, în cazul unor pierderi catastrofale, efectul nu se resimte
în totalitate asupra firmei-mamă, ci doar în limitele capitalului deţinut de aceasta.
Există, însă, şi inconveniente legate de existenţa şi funcţionarea holdingurilor:

- adesea, profiturile sunt impozitate de mai multe ori: prima dată ca profit al firmei-fiică, a doua
oară la transferurile internaţionale către firma-mamă, a treia oară ca profit al firmei-mamă şi a patra
oară ca venit al acţionarilor;
- vulnerabilitatea în faţa legislaţiei antitrust şi anticapital străin este ridicată, deoarece un holding
este uşor de „desfacut în bucăţi”, fiind suficientă în acest sens o lege prin care investitorul străin este
obligat să-şi vândă participaţia la capitalul social al firmei vizate.
B. Fuziunile de firme. O altă categorie de achiziţie internaţională o constituie fuziunile, ce
reprezintă combinarea a două firme într-una singură, care deţine patrimoniile unite ale celor două. Din
punct de vedere tehnic, fuziunile sunt de două feluri:
- absorbţii,
- consolidări.
Absorbţia (fuziunea prin „înghiţire”) este combinaţia a două firme, în urma căreia firma
achizitoare îşi continuă operaţiunile, dar firma achiziţionată îşi încetează existenţa. Activele şi
pasivele firmei achiziţionate sunt preluate de firma care supravieţuieşte tranzacţiei. O absorbţie poate
îmbrăca forma unei fuziuni statutare sau a achiziţionării de active a firmei-ţintă.
Fuziunea statutară, denumită astfel pentru că este realizată în conformitate cu statutul firmei,
constă în faptul că acţiunile firmei achiziţionate sunt preschimbate direct pe acţiuni ale firmei
achizitoare, iar existenţa legală a firmei achiziţionate încetează în mod automat. Deşi ea implică un
schimb de acţiuni, pe acţiuni, firma achizitoare poate cumpăra acţiunile firmei ţintă cu plata în numerar
sau în alte active financiare şi apoi, ca singur acţionar al firmei-ţintă, le poate schimba în cadrul unei
fuziuni statutare.
Achiziţionarea de active constă în aceea că firma achizitoare cumpără activele şi, de obicei, îşi
asumă şi pasivele firmei-ţintă. Cumpărarea se face in schimbul numerarului sau al unor active ale
achizitorului. După cumpărare, singurele active ale firmei achiziţionate sunt numerarul sau activele
primite de la achizitor. După ce sunt achitate pasivele neasumate de achizitor, firma aehiziţionată este

150
lichidată, prin distribuirea activelor sale către acţionari sub formă de dividend de lichidare. Apoi, firma
achizitoare este dizolvată.
O consolidare este reprezentată de combinarea a două sau mai multe firme într-o corporaţie nou
creată. Acest lucru este, de obicei, realizat prin schimbarea acţiunilor ordinare ale celor două firme pe
acţiuni ale noii firme. Activele şi pasivele firmelor vechi sunt transferate firmei nou-create, iar vechile
firme îşi încetează existenţa. Consolidarea nu este o modalitate foarte frecventă de realizare a
achiziţiilor internaţionale, principalele sale dezavantaje, comparativ cu absorbţia, fiind acelea că trebuie
formată o nouă firmă şi trebuie obţinut acordul unei majorităţi (de obicei, simplă sau calificată) a
acţionarilor celor două firme.
Principalele etape care trebuie urmate în cazul unei fuziuni sunt următoarele:
• acordul dintre firme, prin negocieri, privind realizarea fuziunii (aceste negocieri conferă
fuziunilor, prin excelenţă, caracter amical);

• aprobarea condiţiilor fuziunii de către Consiliul de administraţie al fiecăreia dintre firmele


implicate;
• semnarea contractului de fuziune;
• schimbarea vechilor acţiuni ale firmelor cu acţiunile firmei rezultate din fuziune şi efectuarea
plăţilor în numerar către acţionarii care nu au acceptat fuziunea.
II. O a doua modalitate de implantare în străinătate prin control direct a unei corporaţii, pe lîngă
achiziţiile internaţionale, este crearea de societăţi mixte.
Societăţile mixte formate cu un partener local au devenit o modalitate destul de populară de
satisfacere a obiectivelor managerilor unor două firme implicate în afacere. Pentru fiecare partener ele
oferă oportunitatea de a beneficia, în mod semnificativ, de pe urma avantajelor comparative ale
celuilalt. Deci societăţile mixte sunt create pentru a exploata elementele de complementaritate dintre
doi parteneri, prin încheierea unui contract între parteneri.
Partenerii locali aduc în afaceri cunoştinţe preţioase despre piaţa locală, familiaritatea cu
birocraţii guvernamentali şi cu regulile locale, înţelegerea pieţelor de forţă de muncă locale şi, dacă este
posibil, facilităţi productive deja existente. Partenerii străini pot oferi tehnologie avansată, know-how
managerial şi accesul la pieţele de export. Pentru ambele părţi, posibilitatea alăturării la o altă firmă
reduce necesităţile de capital individuale pentru demararea sau continuarea afacerii pe cont propriu.
Deşi atractive, societăţile mixte se dovedesc adesea a fi nesatisfăcătoare şi instabile. Acest lucru
este valabil, chiar şi atunci când partenerii provin din aceeaşi ţară, astfel că problemele sunt mult mai

151
acute în cazul societăţilor mixte internaţionale: probleme legate de multinaţionalitate, probleme
referitoare la control şi proprietate, schimbarea relaţiilor în cadrul societăţii mixte etc.
Se consideră că principalele avantaje ale societăţilor mixte sunt următoarele: reducerea
necesităţilor de capital şi a volumului celorlalte resurse necesare, dispersarea riscurilor, accesul la
experienţa şi la contactele partenerului pe piaţa locală. Dezavantajele ţin, de regulă, de problemele şi
conflictele potenţiale între parteneri, problemele manageriale şi de comunicare, precum şi cele ce ţin de
controlul parţial asupra societăţii mixte.
III. Filiala proprie este considerată a fi a treia metodă de implantare directă în străinătate a unei
firme. Filialele proprii ale transnaţionalelor în străinătate, denumite şi investiţii pe loc gol („greenfield
investments”) reprezintă unităţi deţinute în proporţie de 100% de corporaţia transnaţională. Ca
modalitate de expansiune, filialele proprii au avantaje şi dezavantaje, după cum urmează:
- avantaje: tehnologie de vârf, posibilitatea integrării producţiei, eficienţa operaţională.
- dezavantaje: costul mare al investiţiei, necesitatea de a clădi afacerea, plecând de la zero, durata
mare în timp a acomodării afacerii la mediul local.
Referitor la filialele proprii, literatura de specialitate apreciază că, pe măsură ce o firmă se
măreşte şi devine mai experimentată, ea va utiliza mai mult filialele proprii ca modalitate de
expansiune, şi din ce în ce mai puţin achiziţiile şi societăţile mixte. Pe de altă parte, există situaţii în
care o firmă interesată în expansiunea în străinătate nu poate achiziţiona firme locale sau nu poate
încheia societăţi mixte cu parteneri locali din diverse motive. De exemplu, Michelin a fost nevoită să îşi
creeze propriile filiale în Statele Unite, datorită faptului că produsele pe care le fabrică (anvelope) sunt
realizate cu echipamente speciale, neutilizate de nici o firmă americană. O altă posibilitate ar fi constat
în achiziţionarea unui producător american şi în înlocuirea liniei sale de producţie, dar această variantă
a fost apreciată ca fiind extrem de costisitoare, fiind preferată prima.
De asemenea, transnaţionalele ce pătrund în ţările în curs de dezvoltare, şi mai ales în cele mai
puţin avansate dintre ele, sunt adesea obligate să înceapă afacerile pe teren gol, deoarece nu au o
contraparte locală.
Economiile naţionale nu mai sunt „containere” ermetice pentru procesele economice87.
Interdependenţele dintre firme de diverse tipuri şi dimensiuni sparg graniţele naţionale pentru a crea un
set de relaţii geografice de la scara locală la scara globală, iar aceste relaţii sunt firele cu ajutorul cărora
se face economia globală.
Modalităţile indirecte de implantare

87
Munteanu C., Mazilu A., Horobeţ A., Marketing investiţional internaţional, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, p.
224

152
Prin asemenea legături între firme sunt transmise schimbările, evoluţiile între organizaţii şi, ca
urmare, între diversele componente ale economiei globale. Modalităţile indirecte de implantare în
străinătate ale corporaţiilor transnationale sunt la fel o formă de transmitere a schimbărilor tehnologice,
manageriale etc. între organizaţii la nivel global.
Realizarea expansiunii în străinătate prin utilizarea unor reţele externe de relaţii cu o multitudine
de alte firme transnaţionale şi naţionale, de dimensiuni mai mari sau mai mici, de stat sau private,
constituie a doua categorie de implantare a corporaţiilor transnaţionale. Astăzi, toate economiile sunt
formate din diverse modalităţi de organizare a afacerilor, care sunt interconectate prin diferite
aranjamente complexe. Firmele aparţinând fiecărui segment organizaţional major operează la niveluri
geografice diverse şi îndeplinesc funcţii diferite în cadrul economiei globale. Dar cel mai important
lucru este acela că segmentele sunt interconectate între ele în forme din ce în ce mai complexe. Prin
asemenea interconexiuni se ajunge, de exemplu, ca o firma de dimensiuni reduse dintr-o ţară anume să
fie direct legată de o reţea productivă globală, în timp ce majoritatea firmelor similare deservesc numai
arii geografice limitate.
Aranjamentele principale organizaţionale pe care le pot forma firmele din diverse ţări sunt
următoarele:

- alianţele strategice,
- aranjamentele contractuale, precum contractul de licenţiere, contractul de franchising,
contractul de management, contractul de uzină la cheie, subcontractarea internaţională,
- reţelele dinamice.
A. Alianţele strategice internaţionale, denumite şi parteneriate strategice globale, apărute pe
scena internaţională începând cu anii '80, reprezintă aranjamente de afaceri prin care doi sau mai mulţi
parteneri înţeleg să coopereze în avantajul reciproc, ele fiind special destinate susţinerii sau întăririi
avantajelor competitive ale firmelor participante.
Motivaţiile care stau la baza deciziei firmelor de a intra în asemenea parteneriate sunt
următoarele:
- pătrunderea pe noi pieţe,
- împărţirea riscurilor unor investiţii ridicate,
- împărţirea costurilor şi riscurilor din activitatea de cercetare-dezvoltare,
- lansarea unui contraatac împotriva concurenţilor,
- punerea în comun a resurselor globale,
- învăţarea de la parteneri.

153
Alianţele strategice îmbracă diferite forme, în funcţie de criteriul lărgimii domeniului de
încheiere a alianţei. Astfel, se pot distinge alianţele totale şi alianţele funcţionale.
Alianţele totale apar atunci când firmele participante cad de acord să realizeze împreună stadii
multiple ale lanţului creator de valoare: cercetare-dezvoltare, proiectare, producţie, marketing şi
distribuţie.
Datorită scopului larg al acestor alianţe, firmele implicate trebuie să stabilească anumite practici
comune pentru integrarea unor sectoare funcţionale ca finanţele, producţia şi distribuţia, în vederea
realizării unei bune funcţionări a alianţei. Cea mai mare parte a alianţelor totale îmbracă forma
societăţilor mixte create între cei doi parteneri. Ca entitate independentă, societatea mixtă dezvoltă
proceduri operaţionale care îi satisfac cel mai bine necesităţile, în loc să încerce să pună de acord
procedurile adesea incompatibile ale partenerilor.
Alianţele totale reprezintă forma de creare a alianţelor strategice între corporaţiile transnaţionale
cu cea mai rapidă creştere. Prin integrarea completă a eforturilor lor, firmele participante sunt apte să
obţină o sinergie mai mare, utilizând resursele de care dispun. Alianţele totale sunt foarte dificil de
încheiat. Dificultatea rezultă din numeroasele domenii de colaborare care trebuie avute în vedere şi
asupra cărora se poartă negocieri. Ca urmare, aceste alianţe implică, de obicei, numai două firme şi pot
evolua în timp, devenind parteneri în adevăratul sens al cuvîntului88.
Alianţele funcţionale au scopuri mai limitate, referindu-se la un singur domeniu funcţional al
afacerilor. Integrarea necesităţilor partenerilor în aceste cazuri este mai puţin complexă. Aceste alianţe
funcţionale nu îmbracă foarte des forma societăţilor mixte, principalele tipuri fiind:
- alianţele de producţie, prin care două sau mai multe firme realizează produse sau oferă
servicii într-o facilitate comună89;
- alianţele de marketing, ce constau în parteneriatul între două sau mai multe firme care împart
serviciile sau experienţa de marketing (firma deja implantată pe piaţă o ajută pe cealaltă în promovarea,
realizarea publicităţii şi/sau distribuirea produselor sau serviciilor pe piaţa respectivă);
- alianţele financiare, care reprezintă parteneriate încheiate între firme cu scopul de a reduce
riscurile financiare asociate unui proiect investiţional (partenerii pot participa în mod egal la finanţarea
proiectului sau unul dintre parteneri poate oferi cea mai mare parte a finanţării, iar celălalt poate veni

88
De exemplu, Fuji a creat, împreună cu Rank Xerox, filiala britanică a lui Xerox, în 1962, o societate mixtă cunoscută sub numele de
Fuji Xerox. Creată iniţial pentru a distribui fotocopiatoare americane în Japonia, Fuji Xerox a ajuns, în cele din urmă, să proiecteze, să
producă şi să vândă fotocopiatoare la nivel mondial.
89
In 1990, Volvo, Mitsubishi şi guvernul olandez au creat o societate mixtă, denumită Volvo Car BV, cu scopul de a proiecta şi produce
automobile pentru piaţa europeană. Firma, localizată în Borne, Olanda, a oferit lui Volvo accesul la cele mai recente tehnici japoneze de
producţie, iar lui Mitsubishi primele facilităţi productive în Europa, permiţându-i astfel să beneficieze de pe urma pieţei unice interne
create în 1992 şi să evite criticile acerbe ale politicienilor europeni referitoare la creşterea importurilor japoneze.

154
cu o experienţă specială sau cu alte tipuri de contribuţii pentru a compensa parţial lipsa investiţiei sale
financiare);
- alianţele de cercetare-dezvoltare, în cadrul cărora partenerii cad de acord să realizeze în
comun cercetarea pentru dezvoltarea de noi produse sau servicii. Ele nu îmbracă, de obicei, forma
societăţilor mixte, deoarece know-how-ul ştiinţific poate fi transmis între parteneri prin intermediul
conferinţelor de cercetare, al schimbului de documente ştiinţifice şi al vizitelor reciproce în
laboratoarele de cercetare. Mai mult, formarea unei organizaţii separate şi angajarea aici a unor echipe
de cercetători provenite de la cei doi parteneri ar putea să afecteze cercetările aflate în derulare în
laboratoarele fiecăruia. Pentru a evita acest lucru, cei doi parteneri încheie acorduri de licenţiere
încrucişată pentru tehnologiile dezvoltate în laboratoarele lor, permiţînd astfel partenerului utilizarea
brevetelor obţinute.
Deci obiectivul principal al alianţelor strategice este acela de a permite unei firme să atingă un
scop specific pe care ea consideră că nu îl poate atinge de una singură. Principalele sectoare în care
apar alianţele strategice sunt: industriile de vârf – electronica, informatica, aeronautica,
telecomunicaţiile – şi industriile mature, dar care fac obiectul unor dezvoltări tehnologice recente –
industria automobilelor.
B. O altă formă de expansiune în străinătate prin aranjamente organizaţionale pe care le pot forma
firmele din diverse ţări, sunt aranjamentele contractuale, care constau în stabilirea relaţiilor de-a
lungul lanţului creator de valoare între firme din două ţări.
Fiecare dintre ele poate implica diferite grade de cooperare între părţile semnatare ale
aranjamentului, împreună cu o întreagă gamă de modalităţi prin care sunt stabilite drepturile şi
îndatoririle părţilor şi prin care sunt împărţite riscurile, responsabilităţile şi profiturile.
Principalele forme ale aranjamentelor contractuale pe care le iniţiază corporaţiile transnaţionale
sunt:

- contractele de licenţiere,
- contractele de franchising,
- contractele de management,
- contractele de uzină la cheie,
- subcontractarea internaţională.
În toate aceste situaţii, transnaţionala închiriază celeilalte părţi un anumit avantaj de proprietate
pentru o perioadă de timp limitată şi stabilită în momentul încheierii contractului, partenerul
transnaţionalei fiind acela care operează lanţul creator de valoare în avantajul său. Totuşi, aceste

155
aranjamente diferă în funcţie de tipurile avantajelor transferate, de alocarea drepturilor şi a
responsabilităţilor între parteneri, de durata contractului, ca şi de natura şi distribuirea beneficiilor
conferite de aranjament.

De exemplu, contractul de licenţiere este un aranjament care implică transferarea dreptului de


utilizare a unei anumite piese sau tehnologii (de exemplu, exploatarea unui brevet de invenţie)
relevante pentru producţia unui anumit bun sau serviciu. Deşi, în mod obişnuit, licenţiatul este cel care
răspunde de producţie, aranjamentul poate permite contractantului exercitarea unui anumit control
asupra utilizării piesei sau tehnologiei, pentru a se asigura astfel că poziţia sa concurenţială este
protejată. În anumite situaţii, acest control poate avea în vedere o gamă largă de decizii ale licenţiatului
– sursele de aprovizionare, metodele de producţie, angajarea de forţă de muncă străină şi pieţele de
export deservite.
Modalitatea de plată obişnuită pentru licenţă constă într-un comision sau o redevenţă bazate pe
valoarea sau cantitatea produsului care înglobează informaţia şi cunoştinţele oferite de contractant, deşi
sunt cazuri în care se calculează pornind de la profiturile obţinute de licenţiat.
În cazul cînd contractul de licenţiere, frecvent utilizat în sectorul terţiar, conţine cerinţe şi condiţii
extrem de detaliate referitoare, de exemplu, la controlul calităţii produselor impuse partenerului, e
vorba despre un contract de franchising. De asemenea, prin contract se permite franchisorului un
anumit control asupra utilizării drepturilor transferate, precum şi efectuarea de inspecţii periodice la
facilităţile partenerului sau implicarea în domeniul recrutării personalului. Plata pentru franşiză se face
în forma unei sume globale pentru acordarea dreptului de franchising, la care se adaugă un comision
calculat pe baza vînzărilor unităţii.
În cazul contractului de management, „know-how-ul” managerial al transnaţionalei este
transferat partenerului, căruia îi revine responsabilitatea de a realiza funcţiile de management în
conformitate cu prevederile contractuale (frecvent utilizat în industria hotelieră). Astfel de contracte
conferă un grad considerabil de control al furnizorului de „know-how” asupra operaţiunilor
partenerului, incluzînd numirea echipei manageriale, oferind acces la anumite surse de finanţare şi de
aprovizionare globale, contribuind astfel la înglobarea partenerului în reţeaua sa internaţională de
marketing. Plata constă într-un comision managerial stabilit ca o sumă globală, la care se adaugă o
redevenţă variabilă în funcţie de cifra de afaceri sau profitul beneficiarului.
Contractul de uzină la cheie constă în încheierea unui aranjament prin care o firmă străină se
angajează să proiecteze, să construiască şi să echipeze integral o unitate productivă (cum ar fi un
combinat petrochimic sau o fabrică de automobile), după aceea urmînd să o predea unei firme locale,

156
după „exersarea” funcţionării ei o anumită perioadă de timp, în care managementul firmei străine
conduce uzina şi pregăteşte personalul local. Plata către firma străină se efectuează sub forma unui
comision global, la care se adaugă o redevenţă variabilă, bazată pe producţia ralizată în unitatea ce a
făcut obiectul contractului.
Subcontractarea internaţională reprezintă un aranjament situat la intrsecţia dintre internalizarea
completă a aprovizionării cu inputuri, pe de o parte, şi încheierea de contracte comerciale, pe de altă
parte. Este situaţia în care o firmă cere unei firme independente, din puct de vedere juridic, de ea, să
realizeze producţia sau prelucrarea unei materii prime, componente sau a unui subsnsamlu pentru ea, în
conformitate cu specificaţiile sau planurile oferite.
C. Pe lîngă alianţele strategice şi aranjamentele contractuale, care reprezintă forme de organizare
a relaţiilor inter-firme apărute cu destulă vreme în urmă, pe arena internaţională a a părut o nouă formă
organizaţională care conţine atît elemente ale alianţelor, cît şi ale aranjamentelor contractuale. Este
vorba despre reţeaua dinamică, o formă organizaţională complex integrată, care constă din relaţii
complexe între firme, în cadrul căreia fiecare îndeplineşte un rol special într-o reţea coordonată de o
firmă broker.
Un exemplu de reţea dinamică este primul fabricant american de jucării, Lewis Galoob Toys Inc.,
o firmă care valorează milioane de dolari. Un număr de numai 115 angajaţi derulează întreaga afacere.
Inventatori independenţi şi firme din industria divertismentului imaginează cea mai mare parte a
produselor lui Galoob, în timp ce specialişti externi firmei realizează majoritatea proiectării. De
asemenea, Galoob deleagă producţia şi ambalarea unui număr de 10-15 fabricanţi din Hong Kong şi
aceştia, la rîndul lor, transferă cea mai mare parte a proceselor intensive în forţa de muncă unor fabrici
din China. Atunci cînd jucăriile ajung în Statele Unite, ele sunt distribuite prin reprezentanţi comerciali
ai firmei. Galoob nu îşi ţine nici măcar singură contabilitatea. Ea îşi vinde creanţele firmei Commercial
Credit Corp., o instituţie de factoring care stabileşte şi politica de creditare a lui Galoob. După cum
spune vicepreşedintele firmei, Robert Galoob, „afacerea noastră este una a relaţiilor”.
În concluzie, toate modalităţile de implantare în străinătate a corporaţiilor transnaţionale
contribuie nemijlocit la globalizarea economiei mondiale. Acţiunea firmelor pe plan extranaţional are
astfel loc pe baza unor strategii mondiale elaborate de organizaţii „fără frontiere”, în legătură cu care
este dificil de identificat un spaţiu teritorial unic – juridic, tehnologic sau economic. În acest sens
expresia cea mai accentuată a globalizării o reprezintă amploarea pe care a dobîndit-o organizarea
producţiei pe baze regionale sau mondiale, precum şi integrarea pe criterii noi, de tip funcţional, a
activităţilor în cadrul acesteia. Iar, marile corporaţii moderne sunt nu numai entităţile-cheie ale
activităţilor economice şi ale funcţionării pieţelor, dar şi agenţii creatori de valoare, cei care alocă la
157
scară globală o mare parte din resursele necesare susţinerii proceselor de creştere economică în lumea
contemporană. Altfel spus, marea corporaţie se afirmă nu numai ca principala entitate supusă
impactului indus de provocările lansate de procesul de globalizare în curs de desfăşurare, dar totodată
ca principala forţă modelatoare a însuşi acestui proces90.
Rolul societăţilor transnaţionale de determinare şi de promovare a interdependenţelor globale este
incontestabil. Acestea au reuşit să transgreseze atât barierele naţionale, cât şi graniţele organismelor
integraţioniste interstatale.
Întrebări recapitulative:

1. Numiţi motivaţiile care stau la baza expansiunii CTN?


2. Caracterizaţi categoria ISD aflate în căutare de resurse.
3. Caracterizaţi ISD aflate în căutare de pieţe.
4. Argumentaţi realizarea ISD aflate în căutare de eficienţă (efficiency-
seeking).
5. Care sunt tipurile ISD aflate în căutare de eficienţă?
6. Caracterizaţi ISD aflate în căutare de active strategice.
7. Ce presupun investiţiile de evadare, de sprijin şi pasive?
8. Ce factori au contribuit la dezvoltarea expansiunii societăţilor
transnaţionale?
9. Descrieţi modalităţile directe de expansiune în străinătate a
corporaţiilor transnaţionale.
10. Descrieţi modalităţile indirecte de expansiune în străinătate a CTN.
11. Explicaţi conceptul de sinergie ca motivaţie principală a realizării
achiziţiilor internaţionale.
12. Explicaţi principalale motivaţii care determină firmele să creeze
holdinguri.
13. Descrieţi avantajele şi dezavantajele investiţiilor pe loc gol ca
modalitate de expansiune.
14. Care sunt motivaţiile care stau la baza deciziei firmelor de a crea
alianţele strategice internaţionale?
15. Descrieţi tipurile de alianţele strategice internaţionale.

90
Munteanu C., Mazilu A., Horobeţ A., Marketing investiţional internaţional, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, p.
360

158
16. Descrieţi reţeaua dinamică ca modalitate indirectă de realizare a
I.S.D.

Teste-grilă:

1. ISD aflate în căutare de pieţe presupun:

a) sunt întreprinse în scopul susţinerii sau protejării pieţelor existente;


b) accesul la resurse care nu sunt disponibile în ţara de origine;
c) urmărirea concurenţilor;
d) concentrarea producţiei într-un număr limitat de localizări, care deservesc pieţe multiple.

2. Specificul ISD aflate în căutare de active strategice constă în:

a) urmăresc concentrarea producţiei într-un număr limitat de localizări, care deservesc pieţe
multiple;
b) sunt întreprinse de investitori străini „debutanţi”;
c) sunt conglomerate preocupate, în primul rând, de managementul activelor financiare;
d) urmărirea concurenţilor pe pieţele străine.

3. Investiţii de evadare sunt:

a) realizate pentru a evita legislaţia restrictivă aplicată în ţările de origine;


b) realizate cu scopul căutării de oportunităţi investiţionale pentru firma mamă;
c) realizate cu scopul coordonării activităţilor filialelor şi furnizarea de informaţii financiare şi de
marketing firmei mamă;
d) realizate pentru a evita politicile macroeconomice restrictive aplicată în ţările gazdă.

4. Investiţii de sprijin se realizează în următoarele scopuri:

a) evitarea politicile macroeconomice restrictive aplicată în ţările gazdă;


b) căutarea de oportunităţi investiţionale pentru firma mamă;
c) menţinerii legăturii cu guvernele ţărilor gazdă şi/sau cu autorităţile regionale;
159
d) managementul activelor financiare ale filialelor.

5. Modalităţile directe de expansiune în străinătate a corporaţiilor transnaţionale sunt:

a) consolidarea;
b) preluările de firme;
c) aranjamentele contractuale;
d) alianţele de producţie.

6. Formele indirecte de expansiune în străinătate a corporaţiilor transnaţionale sunt:

a) alianţele de producţie;
b) fuziunile de firme;
c) investiţiile pe loc gol;
d) contractele de franchising.

7. Achiziţiile internaţionale ca modalitate de realizare a I.S.D. presupun:

a) pătrunderea pe o piaţă prin filiala proprie;


b) pătrunderea pe o piaţă prin cumpărarea unei firme deja existente;
c) exploatarea elementelor de complementaritate dintre doi parteneri, prin încheierea unui contract
între parteneri;
d) combinarea a două sau mai multe firme într-o corporaţie nou creată.

8. Achiziţia în urma căreia firmele rămân separate, din punct de vedere juridic, în urma tranzacţiei,
având ca obiectiv dobândirea unui număr suficient de mare de acţiuni ale firmei achiziţionate este
o:

a) fuziune;
b) creare de holding;
c) absorbţie;
d) consolidare.

160
9. Contractul de licenţiere ca modalitate indirectă de realizare a I.S.D. presupune:

a) un aranjament care implică transferarea dreptului de utilizare a unei anumite piese sau tehnologii ce
conţine cerinţe şi condiţii extrem de detaliate referitoare, la controlul calităţii produselor impuse
partenerului;
b) un aranjament care implică transferarea dreptului de utilizare a unei anumite piese sau
tehnologii (exploatarea unui brevet de invenţie) pentru producţia unui anumit bun sau
serviciu;
c) un aranjament care implică transferarea know-how-ului managerial al transnaţionalei partenerului;
d) aranjament prin care o firmă străină se angajează să proiecteze, să construiască şi să echipeze
integral o unitate productivă.

Răspunsuri: 1. a,c; 2. b,c; 3. a; 4. b,c; 5. a,b; 6. a,d; 7. b,d; 8. b; 9. b.

TEMA VI. EFECTELE STN ŞI ISD ÎNTR-O LOGICĂ DE DEZVOLTARE A


COMPETITIVITĂŢII ECONOMIILOR

1. Analiza interdependenţelor dintre efectele ISD, efectele STN şi dinamica competitivă a


ţărilor în tranziţie.
2. Importanţa Transferului Internaţional de Tehnologie şi reacţiile politicilor asupra acestui
process.

1. Analiza interdependenţelor dintre efectele ISD, efectele STN şi dinamica competitivă a


ţărilor în tranziţie.

Cei mai mari deţinători de capital antreprenorial, adică producătorii şi utilizatorii de resurse
productive, precum şi cei mai mari organizatori ai mişcării acestora pe plan internaţional sunt
corporaţiile transnaţionale (CTN). În coordonatele industriei globale, investiţia, presupune nu doar un

161
transfer de capital bănesc spre alte regiuni ale lumii, ci de fapt realizarea unor transferuri de „capital
antreprenorial”91, respectiv de resurse productive precum:
- financiare,
- tehnologice şi inovaţionale,
- resurse umane sub aspectele lor calitative,
- respectiv abilităţile manageriale şi organizaţionale etc.
Deşi poate cea mai puţin importantă componentă a „pachetului investiţional” de resurse transferat
de CTN în ţările de implantare, capitalul financiar poate juca un rol potenţial benefic de suplimentare
a resurselor financiare interne şi de antrenare a unei utilizări mai eficiente a acestora.
Un tablou sintetic al rolului pe care poate să-1 joace influxul de capital în ţările receptoare de
capital financiar este realizat de Neil Hood şi Stephen Young în termeni de potenţialitate92:
• influxul de capital poate să suplimenteze resursele interne, acoperind sau reducând deficitul
între economiile interne şi necesarul de investiţii. El poate conduce la utilizarea mai eficientă a
resurselor locale;
• în mod indirect, activitatea CTN poate contribui la mobilizarea economiilor locale, care altfel ar
rămâne nefolosite sau ar fi utilizate în activităţi mai puţin productive, prin oferirea unor oportunităţi de
investiţii atractive; pot fi stimulate şi antrenate investitii ale unor firme locale în activităţi economice
situate în amonte sau m aval faţă de obiectul de activitate al filialei străine;
• într-o perspectivă şi mai largă, prezenţa şi operaţiunile CTN pot stimula, prin puterea
exemplului, intrarea de alte fluxuri financiare, credite din partea unor agenţii internaţionale sau chiar
asistenţă externă nerambursabilă. În unele cazuri, cum ar fi cele ale ţărilor cu economie în tranziţie,
succesiunea este inversă: asistenţa financiară internaţională, constând în creditele acordate de Banca
Mondială sau în împrumuturile acordate de Fondul Monetar Internaţional, contribuie la construirea
unei anumite credibilităţi şi atrage după sine intrarea fluxurilor investiţionale private;
• beneficiile potenţiale ale componentei financiare a pachetului investiţional pot să fie reduse de o
serie de aspecte cu efecte adverse. Procurarea de capital de pe pieţele de implantare, prezentată mai sus
ca un aspect pozitiv, poate avea efecte negative dacă economisirile locale ar fi putut fi utilizate mai
eficient sub o altă formă. Pe de altă parte, investiţiile directe private se pot dovedi o modalitate destul
de costisitoare de atragere a capitalului străin, rata de profitabilitate a CTN situându-se mult peste rata
dobânzii la împrumuturile pe termen lung, practicate pe pieţele internationale de capital. La acest punct

91
Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 19
92
Hood N., Young A., The Economics of Multinational Entreprise,1990, p.183-184

162
poate fi remarcat faptul că în măsura în care profiturile sunt reinvestite în ţara-gazdă, argumentul lui
Hood şi Young nu funcţionează.
În ceea ce priveşte dimensiunea cantitativă a aportului de capital al investiţiilor internaţionale, în
majoritatea ţărilor, raportul dintre acesta şi nivelul formării interne brute a capitalului fix nu depăşeşte,
de regulă, 10%, deşi este mai înalt în cazul unor ţări precum Belgia şi Luxemburg - peste 20%,
Singapore - aproape 40%. În ciuda contribuţiei, în general, minore prin raportare la capitalul intern,
resursele financiare furnizate prin capital antreprenorial sunt importante pentru ţările în dezvoltare, atât
pe fondul reducerii, în ultimii ani, a altor fluxuri de capital străin publice sau private, cît şi în virtutea
asigurării unui echilibru necesar între împrumuturi şi investiţii în ansamblul fluxurilor de capital străin
atrase de această categorie de state.
Dacă în ţările dezvoltate, cea mai mare parte a ISD o constituie preluările de firme – în 1993, în
SUA, aproximativ 90% din fluxurile de ISD au îmbrăcat această forma – în ţările în dezvoltare
ponderea acestora este mai redusă, fie pe fondul unor restricţii care sunt menţinute, fie în condiţiile
lipsei sau insuficientei dezvoltări a unei pieţe de capital. De aceea, se apreciază că efectul direct de
sporire a stocului de capital intern prin ISD este mai important în aceste din urmă ţări.
Importanţa CTN pentru procesul de inovare tehnologică, parte componentă esenţială a
pachetului investiţional este considerabilă. Marile firme sunt cei mai mari producători şi utilizatori de
tehnologie, precum cei mai mari organizatori ai mişcării acestei resurse productive pe plan
internaţional, parte componentă a capitalului antreprenorial. Aceasta reflectă, pe de o parte, avantajele
competitive ale ţărilor de origine ale transnaţionalelor, iar, pe de altă parte, faptul că managementul
producţiei şi utilizării tehnologiei favorizează marile firme.
În prezent, rolul tehnologiei în procesul de creştere economică este unanim calificat drept crucial.
Teoria economică modernă a creşterii are în centrul său ideea că nu simpla prezenţă a factorilor de
producţie clasici, capitalul şi forţa muncă, este cea care conduce la un anume ritm de creştere
economică, ci organizarea şi utilizarea tehnologică a respectivilor factori de producţie.
Alături de capitalul financiar şi tehnologie, CTN transferă prin intermediul capitalului
antreprenorial economiei receptoare şi competenţele manageriale şi organizaţionale ale sale,
influenţînd hotărîtor competitivitatea firmelor şi performanţa economică a ţărilor date.
În calitate de resursă productivă cheie, practicile manageriale şi organizaţionale reprezintă
multitudinea şi diversitatea de strategii, metode şi tehnici, regăsite la nivelul diferitelor coordonate ale
activităţii firmei ca structură economică93 în următoarele domenii:

93
Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 159

163
- în domeniul strategiilor de internaţionalizare, care înregistrează o tendinţă de creştere a gradului
de integrare a activităţilor firmei-mamă cu cele ale filialelor. De la strategia filialei cu autonomie
functională, firmele trec într-o tot mai mare măsură la strategii de integrare simplă şi de integrare
funcţională. în cazul celei din urmă se produce o descentralizare a activităţilor complexelor
transnaţionale, filialele din străinătate putând localiza cele mai importante funcţii din cadrul acestora,
de la managementul financiar la funcţia juridicâ, dacă se dovedesc a fi m măsură să le deruleze optim.
în consecinţă, gradul de integrare se adânceşte şi dobândeşte o nouă dimensiune, realizându-se nu la
nivelul unor segmente ale procesului de producţie propriu-zis, ci la nivelul compartimentelor
funcţionale, inclusiv al celor strategice;
- în domeniul desfăşurării procesului de producţie propriu-zis, transformările incluzînd
dezvoltarea sistemelor „just-in-time”, a producţiei flexibile, în detrimentul tehnicilor şi metodelor
specifice producţiei de masă;
- în domeniul relaţiilor de muncă şi al resurselor umane se practică formule diverse: salarizare
direct proportională cu rezultatul muncii, salarizare bazată pe durata prezenţei în acelaşi loc de muncă
şi pe caracteristicile postului, nu ale individului, lucrul în echipă, rotaţia posturilor etc.;
- în ceea ce priveşte procesul decizional, şi-a făcut tot mai mult loc ideea de descentralizare a
deciziei, de adoptare a ei la nivelul funcţional direct vizat, oricât de jos s-ar afla acesta în plan ierarhic;
- în sfera relaţiilor cu furnizorii tind să se regăsească atât clasicele raporturi determinate de
sistemul producţiei de masă, în care selectarea furnizorilor se face în principal în funcţie de preţ, cît şi
relaţiile de tip reţea, aflate în plină dezvoltare. De remarcat, totodată, tendinţa de promovare a unui nou
tip de relaţii cu furnizorii, bazate pe încredere şi cooperare, pe calitatea şi livrarea la termen a
produselor sau serviciilor.
Nevoia CTN de a susţine inovarea managerială şi organizaţională ţine de trei motivaţii principale.
În primul rând, ele operează, de regulă, în sectoare economice extrem de dinamice, care reclamă
înnoirea continuă a avantajelor competitive, inclusiv prin intermediul competeţelor manageriale.
În al doilea rând, operarea simultană în mai multe medii economice, cu caracteristici diferite,
implică un management şi o coordonare a activităţilor cu mult mai pretenţioase şi dificile decât în cazul
firmelor locale.
În al treilea rînd, inovarea tehnologică pe care transnaţionalele o susţin implică, în mod necesar,
realizarea de adaptări în planul metodelor organizaţionale şi al tehnicilor de conducere.
Pe de altă parte, faptul că CTN sunt mai apte să susţină progresul în ceea ce priveşte o astfel de
resursă productivă, ţine de două avantaje ale acestora faţă de alte firme:
- transnaţionalele dispun de resursele necesare pentru susţinerea acestui proces,
164
- sfera lor globală de acţiune le asigură accesul la un amplu ansamblu de experienţă
organizaţională şi talent managerial.
Dacă se poate afirma că practicile perfectate la nivelul firmei-mamă sunt diseminate către filialele
din ţară şi din străinătate, la fel de adevărat este că dezvoltarea de tip reţea, tot mai integrată în
contextul strategiilor de internaţionalizare, a permis acumularea de expertiză managerială şi
organizaţională de către firmele-mamă printr-un flux în sens invers, dinspre filialele din strainătate.
Succesul transferului de competenţele manageriale în economiile-gazdă depinde de o serie de
factori. Diferenţele de ordin cultural general şi de cultură de afaceri, în special, sunt importante în
cazurile în care este vorba despre competenţele manageriale care au o încărcătură semnificativă, din
acest punct de vedere. Transferul acestora într-un mediu cultural total diferit se poate dovedi nelucrativ,
chiar în cadrul complexelor CTN. Spre exemplu, practica participării voluntare a muncitorilor la
efectuarea controlului de calitate dezvoltată de firmele japoneze din industria prelucrătoare a putut fi
transferată la filialele acestor firme din Europa de Vest în mai puţin de o treime din cazuri în 199294.
Dezvoltarea operaţiunilor unor CTN în ţările cu fostă economie de comandă din centrul şi estul
Europei s-a izbit de lipsa acută de competenţe manageriale şi organizaţionale locale, chiar şi a celor
considerate de bază. Dificultăţile de acest gen au făcut ca multe firme să recurgă, cel puţin în primele
etape ale activităţii, la angajarea de personal străin în posturi de conducere. În aceste condiţii, la care se
adaugă o puternică motivaţie legată de costuri, cele ale forţei de muncă locale fiind mult inferioare,
firmele care au realizat investiţii în ţările cu economie în tranziţie au recurs, în bună măsură, la
organizarea de programe de pregătire a personalului, inclusiv a celui din poziţiile de mijloc sau de
conducere în ierarhia organizaţiilor locale. Cele mai frecvente domenii de training, acestea variază de la
pregătirea în străinătate, în cadrul structurilor firmei-mamă, ale filialelor acesteia, sau în cadrul unor
centre de pregătire finanţate de CTN, la training-ul aşa-numit „on-the-job”, la locul de muncă, în
virtutea căruia deciziile sunt adoptate în tandem de un manager experimentat alături de un altul, cel
local, în formare. În concluzie, la nivelul filialelor locale, se concentrează inputurile de capital,
tehnologie şi competenţe manageriale şi organizaţionale transferate prin pachetul investiţional.
Toate acestea conduc, de regulă, la un plus de performanţă economică a firmei cu capital
internaţional atât prin comparaţie cu propria performanţă a fostei firme locale pe care s-a grefat
investiţia străină, cât şi prin comparaţie cu performanţele firmelor locale concurente.
Iar din unghiul de vedere al ţării-gazdă, o performanţă superioară a unui agent economic realizată
pe baza unui capital antreprenorial înseamnă un spor de venituri bugetare, o posibilă creştere a

94
UNCTAD, World Investment Report 1995, p. 176

165
exporturilor, dar şi a importurilor, a investiţiilor şi, mai ales, o pîrghie de antrenare a dezvoltării
firmelor locale care intră în relaţii economice cu filialele firmelor străine95.
Modalităţile prin care influxul de ISD poate suplimenta lacunele de capital intern sunt în funcţie
de forma pe care o îmbracă respectivul influx. Cel mai evident impact îl au aşa-numitele investiţii pe
loc gol care conduc la dezvoltarea de noi activităţi economice. Investiţiile străine care realizează
schimbarea formei de proprietate, cum ar fi privatizările sau preluările de firme pot, de asemenea, să
influenţeze pozitiv stocul de capital intern în situaţia în care firma care a fost cumpărată ar fi fost,
alternativ, închisă sau dacă, în general, performanţele sale sunt îmbunătăţite în urma investiţiei străine.
Chiar şi în afara unor astfel de prezumţii, sumele care provin din vânzarea către investitorul străin
pot fi reinvestite în ţara-gazdă. Dacă în ţările dezvoltate, cea mai mare parte a ISD o constituie
preluările de firme – în 1993, în SUA, aproximativ 90% din fluxurile de ISD au îmbrăcat această forma
– în ţările în dezvoltare ponderea acestora este mai redusă, fie pe fondul unor restricţii care sunt
menţinute, fie în condiţiile lipsei sau insuficientei dezvoltări a unei pieţe de capital. De aceea, se
apreciază că efectul direct de sporire a stocului de capital intern prin ISD este mai important în aceste
din urmă ţări.
În afară de aceasta, orice ISD poate atrage investiţii din partea firmelor străine care sunt asociate
cu firma investitoare, acţionînd indirect în sensul sporirii resurselor de capital ale economiei-gazdă.
Astfel de ISD asociate sunt realizate de companii care furnizează produse intermediare investitorului
iniţial, sau care sunt distribuitori ai produselor finale ale acestuia.
Operaţiunile CTN în economiile-gazdă generează o serie de efecte de antrenare şi de
externalităţi, avînd ca element comun cunoaşterea tehnologică, de care pot beneficia următoarele
categorii de firme:
- firmele locale-filiale integral deţinute de firma-mamă străină sau firmele asociate sub o formă
sau alta cu firma investitoare străină şi aflată sub controlul acesteia;
- firmele locale-partenere în tranzacţii comerciale cu firma străină, respectiv firme furnizoare
de bunuri şi servicii pentru firma străină sau beneficiare a unor bunuri furnizate de firma străină;
- firmele locale-concurente ale firmei străine.
În funcţie de ipostaza concretă, efectele generate de ISD vor fi mai mult sau mai puţin intense,
mai mult sau mai puţin directe, iar, în ceea ce priveşte situaţia de firme concurente, chiar benefică sau
adversă. Respectivele efecte de antrenare şi externalităţi sunt prezente, cu deosebire, atunci când
transferul de tehnologie este realizat prin intermediul investiţiilor străine directe. În general, se

95
Horobeţ A., Mazilu A., Munteanu C., Mareketing investiţional internaţional, Editura Fundaţiei de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 254

166
apreciază că impactul cel mai puternic asupra ameliorării performanţei economice a firmei locale în
toate cele trei ipostaze îl au anume, tehnologia şi practicile manageriale şi organizaţionale.
În ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă a ţării-gazdă efectele cantitative ale ISD asupra
acesteia se referă la următoarele aspecte:
a) STN contribuie la intensificarea angajării forţei de muncă în cazul în care ea recurge la
crearea filialelor străine sau extinderea acestora.
b) Efectele pozitive asupra nivelului de angajare vor fi mult mai importante în cazul
implementării unei filiale care ar fi orientată spre producerea şi exportul produselor pe care ţara le
importa decât spre satisfacerea nevoilor interne. Această situaţie nu va afecta concurenţii locali care în
condiţii de concurenţă puternică ar putea dispărea de pe piaţă ceea ce ar conduce la mărirea şomajului.
c) STN achiziţionând şi restructurând întreprinderile care au dat faliment contribuie la păstrarea
şi ocuparea forţei de muncă.
Efectele calitative ale ISD se referă la salarii, securitatea muncii, alte condiţii de muncă ai
angajaţilor filialelor străine:
a) cît priveşte nivelul salariului, în general, filialele STN oferă salarii mai înalte ca societăţile
naţionale la activităţi similare, în primul rând datorită nivelului înalt al salariilor în ţara de origine a
STN, datorită dimensiunii, productivităţii şi rentabilităţii superioare faţă de întreprinderile naţionale. Ca
urmare, acest nivel al salariului nu este atât de important pentru firmele străine în comparaţie cu cele
locale care nu pot realiza acest lucru.
b) STN recurge la strategia salariilor înalte şi atunci când există o oarecare concurenţă pe piaţă
sau când întreprinderea practică anumite activităţi ( ex. export care cere calitate şi livrare în termen)
care necesită personal calificat, cu practică de marketing, în scopul atragerii specialiştilor adecvaţi.
c) cît priveşte securitatea muncii şi condiţiile de muncă filialele STN, tind să ofere o mai bună
securitate a muncii datorită dimensiunii, puterii concurenţiale, tind să respecte normele locale,
internaţionale şi cele din ţara de origine;
d) Ceea ce se referă la nivelul de calificare a personalului, STN urmăresc să-l mărească prin
investiţii în perfecţionare. Calificarea personalului are loc ca urmare a utilizării metodelor de producere
mai rentabile în comparaţie cu întreprinderile locale, datorită tehnologiilor şi procedeelor tehnice mai
avansate.
Dar aceste calificări nu vor avea efecte benefice pentru ţara gazdă dacă întreprinderile locale nu
se vor moderniza, astfel un muncitor, care a obţinut anumite calificări activând într-o întreprindere
străină nu le va putea aplica sau implementa într-o întreprindere locală fiindcă procedeele de fabricare
au rămas aceleaşi.
167
ISD au şi efecte complexe asupra structurii pieţei şi concurenţei. Filialele străine mari pot cauza
serioase preocupări în ceea ce priveşte menţinerea concurenţei efective în economiile gazdă, prin
creşterea concentrării pieţei sau a angajării unui comportament anticompetitiv. La fel ele pot promova
concurenţa.
Pentru a reflecta efectele implementării unei întreprinderi multinaţionale asupra pieţei şi
concurenţei vom analiza următoarele două situaţii:
• Întreprinderea multinaţională poate să se implementeze într-o ţară şi să producă bunuri şi
servicii care până acum făceau obiectul importurilor, deci aceste bunuri nu se produceau în
ţară sau se produceau foarte puţin. Ca rezultat a acestei implementări, întreprinderea măreşte
capacitatea de producţie într-un anumit sector şi îl dezvoltă. Astfel de sectoare în ţările în
dezvoltare sunt automobile, produsele petrochimice etc.
• Sau întreprinderea multinaţională poate să se implementeze într-un sector unde deja operează
întreprinderile locale, deci există o anumită concurenţă.
Dacă ea se implementează prin crearea unei întreprinderi noi, ex. unei uzine noi, atunci întâi de
toate ea contribuie la mărirea capacităţii de producţie a unui sector. Apoi, deţinând o serie de avantaje
specifice faţă de întreprinderile naţionale, deţinerea tehnologiilor, procedeelor şi tehnicilor de
producţie, tehnicilor de comercializare şi promovare mai avansate, mărci cunoscute etc. pot stimula
întreprinderile locale din sector şi pot forţa ieşirea de pe piaţă a firmelor nerentabile. În aşa fel se
măreşte nivelul de concentrare şi se întăreşte concurenţa şi în rezultat se poate obţine perfecţionarea
produselor şi creşterea eficienţei unităţilor de producere. Iar dacă companiile care fabrică produse
competitive pe piaţa mondială sunt orientate spre export într-o mare parte aceasta conduce la întărirea
poziţiei ţării şi măresc competitivitatea ei în sistemul economiei mondiale. Dacă pieţele sunt
concurenţiale atunci se obţine o structură industrială mult mai eficientă şi mai competitivă. Dar aceasta
mult depinde de deschiderea pieţelor spre comerţ, intensitatea concurenţei locale, tehnologiile şi
comportamentul firmelor lider. Şi este cunoscut faptul că intrările societăţilor transnaţionale conduc la
creşterea varietăţii şi calităţii produselor, la inovaţii în ţările gazdă precum şi la stimularea şi
intensificarea capacităţilor firmelor locale.
STN pot ajuta ţările în dezvoltare să exploateze avantajele lor competitive sau să formeze altele
noi datorită faptului că deţin un rol important în tehnologii şi industriile intensive în cunoştinţe.
Participarea STN în economiile în dezvoltare pot contribui la sporirea exporturilor acestor ţări, atât sub
aspect cantitativ cât şi cel calitativ (competitivitate), prin furnizarea elementelor de care acestea au
nevoie sau care le lipsesc, fie ele tangibile sau intngibile, pentru a completa şi îmbunătăţi baza locală de
cunoştinţe şi capacităţi.
168
Principalele efecte asupra comerţului exterior al ţării-gazdă ale ISD sunt:
- Exploatarea avantajelor competitive statice. ISD pot fi mijloace efective de furnizare a aşa
resurse ca: cunoştinţe, tehnologii, perfecţionare, resurse financiare, bunuri intermediare necesare ţărilor
pentru a exploata avantajele comparative existente.
- Crearea avantajelor competitive dinamice. În ţările cu capacităţi şi informare sau calificare
profesională adecvată, STN prin ISD pot contribui la crearea avantajelor comparative dinamice cu
ajutorul cunoştinţelor şi tehnologiilor mai avansate ( ex. industriile dinamice electronice). În ţările care
au o industrie şi o bază tehnologică mai avansată, STN pot crea centre de cercetare-dezvoltare care în
conlucrare cu centrele locale vor contribui la elaborarea şi implementarea inovaţiilor.
- Furnizarea accesului pe pieţele internaţionale. Pentru a realiza un export cu succes nu este
suficient de a dispune doar produse competitive ci şi de experienţă de marketing şi acces pe pieţe
internaţionale.
În acest context, ISD sunt acelea care oferă soluţii importante furnizând acces pe pieţe străine
unde dispun de importante reţele de distribuţie.
Conform Raportului UNCTAD, exporturile cu succes sunt concentrate în câteva ţări în curs de
dezvoltare şi tind să crească odată cu implementarea tehnologiilor avansate care pot fi obţinute cel mai
avantajos prin ISD. Astfel fiecare dintre cele sase ţări selectate pentru o analiza în Raportul UNCTAD–
China, Costa Rica, Ungaria, Irlanda, Mexic si Republica Coreea – au experimentat nu doar o creştere
mare a cotei de piaţa, ci si o schimbare a repertoriului lor de export: de la produse non-dinamice la cele
dinamice, de la activităţi cu un nivel tehnologic scăzut la cele cu un nivel ridicat de tehnologie.
Existenţa avantajelor comparative interne şi dinamizarea acestora prin intermediul ISD conduc la
promovarea competitivităţii exporturilor în ţările în dezvoltare. Şi cu toate că îmbunătăţirea
competitivităţii la export este importanta si provocatoare, nu reprezintă un obiectiv în sine ci reprezintă
un mijloc ce conduce la un obiectiv: promovarea dezvoltării. Totul depinde de strategiile urmate de
companiile transnaţionale, pe de-o parte, si de capabilităţile si politicile tarilor gazda, pe de alta parte.
Filialele STN localizate în străinătate produc o zecime din PIB-ul global şi promovează o treime
din exporturile mondiale. Ponderea STN în aceşti indicatori agregaţi ar fi şi mai mare dacă am lua în
considerare şi activităţile STN pe piaţa de capital (investiţiile de portofoliu).
Rolul STN în creşterea volumului exporturilor ţărilor gazdă derivă din capitalul şi tehnologia
adiţională, din know-how-ul managerial implementat, dar şi din accesul la pieţele regionale sau globale
unde activează acestea. Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor permite
extinderea portofoliului de produse consumate pe piaţa internă sau destinate exportului, ceea ce va
conduce la creşterea competitivităţii şi a avantajelor economiei gazdă. În cazul ţărilor confruntate cu
169
investiţii interne reduse, datorită constrângerilor financiare, STN pot conduce la creşterea exporturilor
prin simplul aport de capital pentru exploatarea resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine.
Astfel, STN preiau riscul lansării unor produse noi la export. Acesta a constituit de fapt rolul
istoric al STN în dezvoltarea exporturilor economiilor slab dezvoltate. În prezent, acest rol s-a
transgresat în special spre exporturile de produse care înglobează un grad înalt de tehnologizare, spre
produse a căror cerere este dinamică în comerţul mondial: produsele electronice, aparatele, maşinile
etc.
Exporturile ţărilor în dezvoltare de produse intensive în tehnologie creşte, în prezent, mai repede
decât exportul ţărilor industrializate. Aceasta ne sugerează însă că în ţările în dezvoltare se derulează
mai degrabă operaţiunile relativ simple de asamblare, intensive în forţă de muncă ieftină, decât
operaţiuni de producţie complexă sau de cercetare şi dezvoltare. Dar sunt câteva excepţii notabile de la
această regulă: Singapore, Coreea, Taiwan s-au angajat deja în procese complexe de producţie şi
design, iar această orientare se extinde îndeosebi spre economiile care au o pondere ridicată a
exporturilor de produse high-tech, cum ar fi, de exemplu, cazul Chinei sau al Ungariei şi Poloniei.
Contribuţia pachetului investiţional depinde, considerabil de propriile capacităţi şi competenţe
tehnologice ale ţării-gazdă, necesare utilizării unor tehnologii noi, adaptării acestora la condiţiile locale,
eventualelor îmbunătăţiri. În cazuri în care ţările-gazdă sunt economii mai puţin dezvoltate se poate
întîmpla ca presiunile concurenţiale exercitate de filialele străine să conducă mai degrabă la eşecul,
decât la sporirea viabilităţii firmelor locale prin transfer tehnologic. Însă de regulă, presiunile exercitate
prin lansarea pe piaţă a produselor ce utilizează respectivele tehnologii, forţează firmele locale fie să
realizeze o mai bună utilizare a propriilor tehnologii pentru creşterea eficienţei, fie să caute să intre în
posesia unor tehnologii noi, mai performante. Ambele situaţii definesc efecte de antrenare şi de
demonstraţie din planul diseminării tehnologice.
Un exemplu al complexităţii proceselor şi efectelor economice, pe care le poate declanşa un
influx de capital antreprenorial străin constituie investiţia firmei Volkswagen la uzinele din Cehia de
automobile Skoda. Analizele UNCTAD, spre exemplu, prezintă exclusiv aspectele benefice ale acestei
investiţii: în urma influxului de capital străin şi creşterii competitivităţii produselor pe pieţele
internaţioale, Skoda a ajuns cel mai mare exportator industrial ceh, generând, la nivelul anului 1994,
5% din veniturile totale obţinute din exporturi de Republica Cehă. Principalele sale pieţe de export sunt
Germania, Marea Britanie, Slovacia, Franţa, Italia, China şi Israel. A fost încurajată crearea unor
societăţi mixte între furnizorii locali cehi şi firme vestice producătoare de componente. Firma a
declanşat ample programe de training al managerilor cehi în structurile sale din străinătate. Totodată, a
recurs la sistemul de management în tandem, cu doi manageri, unul ceh şi celălat străin, pentru
170
realizarea transferului de experienţă. Au fost introduse metode noi de stimulare a lucrătorilor pentru
idei inovatoare, a fost pus accent deosebit pe lucrul în echipă. Ca urmare a cestor măsuri, la mijlocul
anului 1995, productivitatea muncii la uzinele Skoda era cu 30% mai mare decît în 199196.
Efectele determinate de fluxurile de capital antreprenorial generate asupra performanţei
economiei Republicii Moldova pot fi analizate prin prisma exemplului investiţiei concernului german,
unul din cei mai mari producători de zahăr din Europa, Sudzucker AG Mannheim97.
Implantarea uzinelor şi a unităţilor de producţie a transnaţionalelor în diferite ţări a fost posibilă,
înainte de toate, datorită descompunerii tehnice a proceselor de producţie, ceea ce, în anumite condiţii,
a permis obţinerea unui câştig substanţial de pe urma specializării. Cu timpul, însă, aceasta a condus la
conturarea a două strategii de integrare transnaţională şi anume integrarea prin specializarea pe produs
(cunoscută şi sub denumirea de integrare pe orizontală) şi integrarea verticală. Indiferent de formele
pe care le-a îmbrăcat integrarea transnaţională a antrenat o creştere uriaşă a schimburilor de produse
finite şi semifinite între filialele aparţinând diferitelor corporaţii multinaţionale şi uzinele aflate în
proprietatea lor, amplasate în numeroase ţări.
Un caz tipic de integrare prin specializare pe produs este oferit de cunoscuta firmă I.B.M. Regula
generală afişată de I.B.M. în anii 1965-1985 „de a produce la faţa locului echivalentul a ceea ce se
poate vinde pe loc”, i-a permis să adopte o asemenea diviziune a muncii încât să apară ca un producător
naţional în toate ţările în care şi-a desfăşurat activitatea şi să negocieze direct accesul la piaţa de
desfacere. Cam în acelaşi fel s-au petrecut lucrurile şi în domeniul construcţiilor de automobile,
domeniu ce poate fi considerat incubatorul integrării pe verticală, unde marile firme constructoare -
General Motors, Ford, Renault ş.a. - şi-au dezvoltat reţelele proprii de producţie specializate pe
subansamble şi, uneori, chiar pe piese distincte. Datorită acestui fapt, filialele amplasate în străinătate
au primit un fel de „mandat regional”, un fel de autonomie nu numai în ceea ce priveşte organizarea
producţiei, dar şi în comercializarea unei game complete de produse ce fac parte dintr-o anumită grupă.
Practica aceasta a devenit pe deplin posibilă din moment ce sistemul productiv a putut fi descompus din
punct de vedere tehnic, ca urmare firească a diviziunii sociale a muncii. De altfel tocmai acest proces a

96
UNCTAD, 1994, Economic Reform Today No. 4/1995, Business Central Europe, May 1998
97
Un exemplu elocvent îl constituie concernul german, unul din cei mai mari producători de zahăr din Europa, Sudzucker AG Mannheim, care şi-a început
activitatea investiţională în Moldova cumpărînd în anul 1998 mari pachete de acţiuni (cu valoarea între 38 şi 49%) de la cinci fabrici de zahăr din
republică: Alexăndreni, Drochia, Donduşeni, Făleşti şi Glodeni. Avînd în calitate de sarcină principală consolidarea întreprinderilor moldoveneşti din
industria zahărului într-o companie puternică şi competitivă pe această piaţă, în ceva mai mult de doi ani de activitate, concernul Sudzucker AG Mannheim
a reuşit să-i convingă pe acţionarii de la trei fabrici de zahăr de oportunitatea asocierii într-o singură companie – societatea pe acţiuni Sudzucker-Moldova,
din care fac parte în prezent fabricile: „Drochia-zahăr” S.A., Fabrica de zahăr Făleşti S.A., Fabrica de zahăr Donduşeni S.A. În scurt timp acest investitor a
reuşit să soluţioneze problema fabricilor cu privire la datoriile acestora, transformîndu-le din întreprinderi neperformante în întreprinderi-lider în producţia
de zahăr din Moldova. Investitorul a plasat mijloace în sfera intelectuală – în personalul fabricilor. În prezent, toate fabricile au renunţat la schimbul de gen
troc. În anul 2000, Sudzucker-Moldova exportă zahăr în România, a cărei piaţă are o necesitate de 500 mii de tone, avînd în calitate de pieţe de desfacere a
produselor sale şi Ucraina, Belarus şi Federaţia Rusă. Pentru sporirea esenţială a recoltei de sfeclă la hectar, Sudzucker a înfiinţat pe lîngă fabricile sale
întreprinderi agrotehnice, care prestează cultivatorilor de sfeclă toate tipurile de servicii tehnice. („Profit. Bănci şi Finanţe”, Nr. 7-8 (74-75), iulie-
august 2001, Chişinău, p. 42-43)

171
stat la baza accentuării mobilităţii capitalului şi la apariţia unei mari varietăţi de scheme de localizare a
producţiei industriale peste hotare.
Este vorba, aşadar, despre o specializare a întreprinderilor în producerea anumitor produse, sau
părţi componente ale acestora, adică despre o diviziune a muncii – unul din principiile de bază ale
organizării societăţii umane.
Diviziunea muncii între naţiuni, pe un plan mai general diviziunea internaţională a muncii, s-a
transformat într-un putemic factor de susţinere a procesului de globalizare, în primul rând, pentru că
presupune o amplă acţiune de realocare a factorilor de producţie la scară planetară. Aceasta înseamnă
o dispersie internaţională a activităţilor productive, în scopul obţinerii de avantaje de pe urma unor
factori cotaţi la costuri scăzute98.
Astfel, corporaţia clasică naţională s-a transformat azi în reţea, încorporând într-un produs finit
o suită de elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricaţie rămâne neschimbată din
motive de prestigiu al calităţii, dar „made in” dispare, pentru că piesele se produc înainte de asamblare
în zeci de locuri aparţinând reţelei globale.
Procesul „realocării”, „dislocării” industriei la scară internaţională a ridicat noi probleme teoretice
şi practice. De exemplu, o serie de state „nou industrializate” s-au transformat în scurt timp în
investitori. Pe de altă parte, majoritatea investiţiilor străine nu se mai îndreaptă acum spre statele aflate
în curs de dezvoltare, ci spre ţările cu un înalt nivel de dezvoltare. Teoretic, aceasta înseamnă apariţia
unor dimensiuni noi ale diviziunii internaţionale a muncii, ceea ce determină intrarea ei în faza a
patra, considerată a fi o premisă de bază a procesului de globalizare a economiei.
Această problemă teoretică specifică este identificată de economia politică sub denumirea de
teoria dependenţei între naţiuni. Ea se sprijină pe formele standardizate ale producţiei industriale
care au putut fi transferate în străinătate, în funcţie de costurile pe care le implică. Astfel, în
interpretarea noii diviziuni internaţionale a muncii s-a produs o deplasare de termeni de la „cine ce face
în lume” spre „cine face şi pentru cine”.
Fireşte, procesul de realocare a factorilor de producţie şi de dispersie a activităţii industriale la
scară planetară nu a apărut brusc. Aşa cum era de aşteptat, el a cunoscut o anumită dinamică, o anumită
evoluţie în timp, care n-a fost de fel liniară şi nici uşor de anticipat. La început a cunoscut forme
simple, izvorîte din raţiunea strategiilor internaţionale adoptate de firme, pentru ca, pe parcurs, să
ajungă la transferul în exterior a unor funcţii ale întreprinderii şi a unor competenţe cheie, care au
schimbat din temelii natura clasică a managementului.

98
Postelnicu Gh., Postelnicu C., Globalizarea economiei, Editura economică, Bucureşti, 2000, p. 137

172
După I. Bari99, pieţele tind să se globalizeze datorită faptului că pieţele interne nu mai pot susţine
costurile crescânde ale cercetării şi dezvoltării şi nici ciclurile de viaţă tot mai scurte ale produselor
sub aspect tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată, marile corporaţii îşi extind sfera de acţiune în
afara graniţelor naţionale, recurgând la managementul transnaţional în domeniile inovaţiei, producţiei
şi desfacerii. O adevărată reţea de „alianţe strategice”, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de societăţi
mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licenţe, dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în
comun a produselor ş.a. - permit corporaţiilor să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate
pieţelor internaţionale şi să împartă beneficiile de pe urma expansiunii investiţiilor de portofoliu
realizate pe seama acestor produse.
O reţea mondială de producţie permite firmelor să îşi diversifice sursele de aprovizionare şi
pieţele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate şi, într-un sens mai general, le oferă o mai
mare latitudine de acţiune în condiţiile de volatilitate accentuată ce caracterizează piaţa internaţională a
zilelor noastre. O dată cu globalizarea pieţelor, produsele, la rândul lor, devin tot mai „globalizate”. Un
produs finit: reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor „inputuri” materiale şi servicii ale căror
surse de provenienţă sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colţuri ale lumii100.
În sprijinul afirmaţiilor de mai sus pot servi numeroase exemple. Astfel, la sfârşitul anilor '60 şi
debutul anilor '70, Brazilia a cunoscut o creştere economică şi demografică semnificativă. În ciuda
ritmurilor înalte ale inflaţiei, care n-au putut fi potolite o lungă perioadă de timp, imaginea pozitivă a
acestei ţări s-a identificat cu posibilitatea apariţiei unei mari pieţe de desfacere, cu mari şanse de
dezvoltare viitoare. Datorită acestui fapt, o serie de întreprinderi multinaţionale au început să-şi
deschidă filiale în Brazilia, devenite, în scurt timp, foarte importante din punctul de vedere al cifrei lor
de afaceri şi al beneficiilor realizate. În această ordine de idei se au în vedere, prezenţa în Brazilia a
societăţilor americane Johnson&Johnson, Searle, Ford, General Motors ş.a., a Grupului francez Accor,
Carrefour, Esselte-Meto, a laboratoarelor Guerbet etc. Facilităţile de acces graţie limbii şi într-o
oarecare măsură culturii explică implantarea unor întreprinderi franceze în unele ex-colonii din Africa
şi a unor corporaţii multinaţionale britanice în state aparţinând Commonwealth-ului. La rândul său
Procter&Gamble de sorginte americană a fost printre primele care a pătruns pe piaţa canadiană în bună
parte anglofonă.

99
Bari I., Probleme globale contemporane,Editura Economică, Bucureşti, 2003
100
Încă la mijlocul anilor '80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la dimensiunea globalizării producţiei industriei prelucrătoare
indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor electronice de larg consum, în industria textilă şi a
confecţiilor. Se evidenţiază, de exemplu, că un autoturism „global” este construit din părţi componente provenite din nu mai puţin de 16
ţări diferite. Un exemplu concret, de dată mai recentă, ne este oferit de autoturismul-sport, de mare succes, „Mazda Miata", care a
beneficiat de servicii de design în California, de servicii de inginerie în Japonia, iar prototipul a fost construit în Anglia.

173
În cea mai mare parte a cazurilor, internaţionalizarea firmelor şi a producţiei lor a fost o necesitate
strategică, dictată fie de obiectivele ce şi le-au propus privind dezvoltarea, fie pentru a rămâne
competitive în raport cu alte întreprinderi situate în ţări diferite. Astfel, este bine cunoscut faptul că
implantarea producţiei peste hotare se realizează şi pentru a slăbi concurenţa. Se ştie că, întreprinderile
multinaţionale sunt foarte puternice la ele acasă. De aceea, pentru a slăbi un concurent periculos,
trebuie declanşată o ofensivă chiar de pe teritoriul acestuia, tocmai pentru a-i se reduce marja de
acţiune.
Aşa a procedat firma Kodak când a decis la sfârşitul anului 1989 de a se implanta în Japonia.
Scopul, mărturisit de altfel, a fost acela de a lupta împotriva firmei Fuji. Decizia a intervenit în
momentul în care Fuji a demarat construcţia primei sale uzine în Statele Unite ale Americii.
Globalizarea economică a devenit observabilă din momentul în care întreprinderile industriale şi-
au început expansiunea peste hotare. Extinderea sferei lor de activitate a început prin operaţiuni de
import-export şi extracţia materiilor prime din diferite zone ale lumii. Acesta a fost stadiul în care
întreprinderea a dobândit un statut internaţional. După care, au apărut întreprinderile multinaţionale,
respectiv acelea care şi-au implantat producţia într-un număr de ţări străine, în acord cu legile specifice
şi clienţii fiecărei ţări.
În final, şi-a făcut simţită prezenţa întreprinderea globală, care priveşte economia mondială ca
un întreg, pentru fiecare nouă extindere alegându-şi locul optim al afacerii, realizînd o serie de
plasamente de capital antreperenorial. Noile structuri organizatorice ale producţiei au semănat
sămânţa unei noi ere industriale, la care întreprinderile multinaţionale au fost nevoite să se adapteze.
De data aceasta, nu mai este vorba de o simplă trecere de la era producţiei de masă, la un nou sistem
post-fordism, ci la schimbarea radicală a formelor de organizare a producţiei industriale, dominate de o
nouă paradigmă, la baza căreia stă un nou concept tehnico-economic, exprimat succint prin
flexibilizare. Datorită acestui fapt, pe agenda de lucru a întreprinderilor globale au apărut noi obiective,
printre care cel de competitivitate şi dezvoltare durabilă.
Competitivitatea devine tot mai puţin o problemă de maximizare a rezultatelor în cadrul unor
constrîngeri cum ar fi dotarea cu factori de producţie, şi tot mai mult dependentă de capacitatea
statelor de a genera acel mediu şi a firmelor de a acţiona în acea manieră care să conducă la
îmbunătăţirea calităţii factorilor, la creşterea productivităţii în utilizarea lor, la crearea de noi
factori101. Iar simpla şi exclusiva dezvoltare a unor avantaje competitive bazate pe factori de producţie
ar reprezenta o eroare în contextul unei strategii de dezvoltare economică, în condiţiile în care
dependenţa proceselor economice de anumiţi factori de producţie – resurse naturale, forţă de muncă –
101
Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 183

174
scade sub presiunea schimbărilor tehnologice, în care progresele organizaţionale şi de coordonare
permit firmelor să reamplaseze activităţi economice.
Această idee a stat la baza elaborării modelului economistului american Michael Porter, care a
stabilit factorii determinanţi ai avantajului competitiv naţional într-o anumită activitate economică
(denumită generic – industrie). În modelul lui Porter se menţionează ideea că, în ciuda globalizării
producţiei şi a schimburilor, avantajul competitiv este creat şi susţinut printr-un proces puternic
localizat, spaţiile naţionale fiind cele care prin specificul lor economic, instituţional, cultural permit sau
nu dezvoltarea unor activităţi economice, subramuri sau ramuri economice. Porter grupează factorii
decisivi pentru crearea şi susţinerea avantajelor competitive la nivel naţional în patru categorii102:
1. dotarea cu factori de producţie: resurse umane; resurse naturale; cunoştinţe; capital - mărimea
şi costul capitalului, structura pieţei financiare; infrastructura - atât fizică, dar şi de afaceri;
2. condiţiile cererii interne: cu cât nivelul de exigenţă al pieţei interne este mai ridicat, cu atât
aceasta exercită asupra producătorilor o presiune mai mare în sensul perfecţionării ofertei, iar dacă sunt
formulate şi solicitări cu caracter inovativ, anticipativ pentru nivelul şi caracteristicile cererii de pe alte
pieţe, firmele naţionale dezvoltă avantaje competitive pe care le valorifică prin exporturi sau prin ISD;
3. legăturile dintre industrii contribuie în mod semnificativ prin nivelul lor de dezvoltare şi
competitivitate la performanţa economică a respectivei ramuri;
4. strategiile şi structurile organizatorice ale firmelor, climatul concurenţial intern: aici Porter
face referire la cultura antreprenorială ca sursă a avantajului competitiv. Aspectele morale ale culturii
antreprenoriale influenţează performanţa economică prin legitimarea anumitor principii generale de
comportament.
Deci în contextul nivelului de sofisticare pe care l-a atins organizarea resurselor productive,
accesul direct la factori, care determină în termenii teoriei economice clasice avantajele comparative
ale unei naţiuni, nu mai constituie în prezent o condiţie obligatorie a competitivităţii. Mobilitatea
factorilor, rolul prioritar pe care îl dobândesc în prezent factorii de producţie creaţi, tehnologia în
special, în fine, organizarea utilizării factorilor şi întreţinerea unui proces inovativ de creare de noi
factori devin condiţiile care tranşează raporturile de competitivitate pe pieţele internaţionale.
Pe lîngă factorii determinanţi direcţi, naturali ai competitivităţii regăsim în modelul lui Porter
politica guvernului care influenţează toate cele patru categorii şi deci procesul de punere în valoare,
ameliorare şi creare a avantajelor competitive. Statul participă la crearea şi dezvoltarea de factori de
producţie prin sistemul de educaţie şi învăţământ, prin crearea şi dezvoltarea infrastructurii, prin
influenţarea cererii şi ofertei de capital; la orientarea cererii şi la îmbunătăţirea calităţii acesteia; la
102
Porter Michael E., The Competitive Adventage of Nations, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992, p. 69-131

175
dezvoltarea grupărilor de activităţi industriale; şi realizează, totodată, reglementarea cadrului
concurenţial şi de afaceri în care operează firmele.
De menţionat că între competitivitatea naţională şi investiţii, la general, sau investiţii străine
directe, în particular, există o legătură directă. Astfel, statele competitive devin mai atractive pentru
investiţiile străine directe, dar şi nivelul competitivităţii unei ţări se reflectă prin măsura în care aceasta
atrage ISD. Evident, că avînd cea mai competitivă economie, conform clasamentelor instituţiilor
specializate privind competitivitatea, SUA (anexa 8) s-a plasat şi la capitolul ISD atrase pe primul loc,
înregistrînd în anul 2004 un volum al acestora de 121 miliarde dolari, după care a urmat China cu un
volum aproximativ de două ori mai mic de 62 miliarde dolari (figura nr. 6.1.).
Dintre fostele republici unionale şi state socialiste pe poziţii mai bune, după volumul investiţiilor
atrase, sunt Rusia cu 10 miliarde dolari (plasată pe poziţia 13), Cehia – cu 5 miliarde dolari (plasată pe
poziţia 26), Polonia – cu 5 miliarde dolari (plasată pe poziţia 26), Ungaria – cu 4,4 miliarde dolari
(plasată pe poziţia 32). România a reuşit să atragă după 1990 încoace investiţii străine directe în valoare
de peste 15 miliarde dolari. Numai în anul 2004 acestea au constituit 1,84 miliarde dolari, poziţionîndu-
se pe locul 40 în clasament.
Comparativ cu rezultatele obţinute în această direcţie de alte state, Republica Moldova rămîne
mult în urmă, volumul total al investiţiilor străine atrase din 1992 încoace fiind doar de 974,9 mln.
dolari SUA.

176
Slovenia 0,2

România 1,84

Ungaria 4,4

Polonia 5

Cehia 5

Rusia 10

Olanda 15,7

Singapore 16,06

M exico 18

Brazilia 18,7

Irlanda 26

Hong Kong 34,03

Franţa 35

M area Britanie 55

China 62

SUA 121

0 20 40 60 80 100 120 140

Sursa: UNCTAD, World Investment Report, 2005


Figura nr. 6.1. Fluxul de investiţii străine directe atrase pe ţări ale lumii, 2004 (miliarde
dolari SUA)

Pentru a beneficia de efectele şi avantajele investiţiilor străine directe, autorităţile publice ale
economiilor naţionale trebuie şă ţină cont în primul rînd de crearea unui mediu de afaceri funcţional şi
atractiv pentru potenţialii investitori.
Potrivit lui J. Dunning, pentru încurajarea şi atragerea investiţiilor străine în ţările care au
necesitaie de ele, este nevoie de a elabora şi promova politici în acest scop, prin care să se creeze
condiţii necesare şi favorabile pentru realizarea avantajelor de monopol şi de internalizare a firmelor
transnaţionale.
Relaţia dintre diferitele stadii de dezvoltare a unei ţări şi rolul ISD în redefinirea avantajelor
competitive ale acesteia, precum şi incidenţa şi specificitatea fluxurilor de ISD în economia receptoare
în diferitele stadii de dezvoltare a respectivelor avantaje îşi găsesc fundamentele teoretice în modelul

177
avantajelor competitive, elaborat de economistul american Michael Porter103, precum şi în cel al căii
dezvoltării investiţionale aparţinând cercetătorului britanic John Dunning104.
În concepţia lui Porter, procesul de creare şi dezvoltare a avantajelor competitive este un proces
îndelungat, care cunoaşte o anume etapizare în funcţie de sursa caracteristică, prioritară a avantajelor
competitive ale unei naţiuni la un moment dat. Respectivul model realizează o simplificare a realităţii,
întrucât într-o anumită etapă sursele avantajelor competitive la nivelul unei ţări sunt diferite pentru
diferite industrii. Vom încerca, în continuare, să prezentăm succesiunea etapelor de dezvoltare a
avantajelor competitive şi, implicit, de dezvoltare economică a unei naţiuni, pornind de la modelul lui
Porter.
Primul stadiu este stadiul avantajului competitiv bazat pe dotarea cu factori de producţie.
Porter susţine că majoritatea statelor în curs de dezvoltare, precum şi statele cu fostă economie
planificată erau în acest stadiu la începutul anilor ‘90.
Mai mult chiar, ţări prospere, cu abundenţă de resurse naturale, cum ar fi Canada sau Australia se
aflau, prin prisma sursei predominante a avantajului competitiv în acelaşi stadiu.
La această etapă, arată Dunning, fluxurile investiţionale directe sunt susceptibile de a se orienta
către sectorul produselor primare şi către activităţi de prelucrare intensive în forţă de muncă slab
calificată, care furnizează bunuri de consum cu o prelucrare redusă pieţei interne sau celei externe. Este
o fază în care capabilităţile, factorii de producţie creaţi se situează la un nivel scăzut şi, în consecinţă,
au un rol minor în economie.
Este de menţionat că procesul dezvoltării porneşte de la dotarea cu factori de producţie şi de la
costurile acestora. Iar una din căile iniţierii unui proces de relansare eeonomică o constituie
identificarea acelei ramuri care localizează un avantaj decurgând din dotarea cu factori – dar pentru
care există şi alte elemente determinante ale avantajului competitiv – urmată de stimularea dezvoltării
ramurilor aflate în amonte şi în aval faţă de cea aleasă, precum şi a ramurilor legate de aceasta.
Sistemul de învăţământ, cel de cercetare, dezvoltarea infrastructurii trebuie să vizeze susţinerea
„ciorchinilor” de activităţi economice astfel create. Suedia şi SUA au început procesul de ameliorare a
factorilor de la succesul internaţional demonstrat de ramurile bazate pe resurse (siderurgice, produse
din lemn, agricultură) în jurul cărora au stimulat dezvoltarea altor industrii. Naţiuni sărace în resurse
naturale precum Japonia, Coreea de Sud, Elveţia au pornit în crearea „ciorchinilor” industriali de la
ramuri intensive în forţă de muncă – textile, confecţii, produse de uz casnic, industrie alimentară, de la
care au extins avantajele competitive prin dezvoltarea unor producţii adiacente. Statele aflate în această
103
Porter Michael E., The Competitive Adventage of Nations, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992, p. 131-179
104
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993, p. 272-276

178
etapă sunt susceptibile de a avea o atitudine relaxată faţă de ISD şi de a nu impune pe scară largă
cerinţe de performanţă.
Al doilea stadiu este stadiul avantajului competitiv determinat de volumul şi calitatea
investiţiilor. La această fază avantajul competitiv este creat prin investiţii în tehnologii şi facilităţi
moderne de producţie, în dezvoltarea unei infrastructuri fizice şi de afaceri competitive.
Caracteristică devine ameliorarea prin investiţii a calităţii factorilor de producţie existenţi,
aceasta realizîndu-se, în anumite cazuri, precum cel al Japoniei sau Republicii Coreea, de o manieră
spectaculoasă, dar numai printr-un consens naţional vizând diminuarea consumului prezent în favoarea
unor investiţii pe termen lung.
Din rândul ţărilor în curs de dezvoltare sau din cel al aşa-numitelor state recent industrializate din
Asia şi America de Sud, numai Coreea de Sud se află în acest stadiu de dezvoltare, apreciază Porter,
Taiwan, Singapore, Hong Kong şi într-o mai mică măsură Brazilia prezentând semne de trecere spre
această fază. Conform lui Dunning, într-un acest de-al doilea stadiu al dezvoltării, ponderea investiţiilor
interne în produsul intern brut creşte de la 5-8% la 15-20% 105. Totodată, are loc o sporire a cheltuielilor
pentru educaţie, precum şi pentru îmbunătăţirea serviciilor publice, a transporturilor şi comunicaţiilor.
În acest stadiu al dezvoltării, sursele avantajului competitiv se deplasează către sectoare economice
intensive în capital, cum ar fi cel al produselor chimice de bază, al unor activităţi de mai mică
anvergură din sfera construcţiilor de maşini, precum şi spre producţia de bunuri de consum intensive în
forţa de muncă şi cu intensitate tehnologică medie, cum ar fi produsele electrice de uz casnic,
confecţiile, pielăria, produsele alimentare şi industria tutunului.
Rolul capitalului antreprenorial străin în această etapă depinde, în primul rând, de strategia de
dezvoltare promovată de guvernul ţării respective. Opţiunile din anii '50 ale Japoniei şi Republicii
Coreea au vizat restricţionarea intrărilor de ISD şi bazarea exclusivă, printr-o unitate de voinţă la nivel
naţional, pe eforturile proprii. Dimpotrivă, Irlanda a integrat, începând cu anii '60, atragerea
investiţiilor străine în politica sa de dezvoltare industrială, reuşind îmbunătăţirea performanţelor
economice – exprimate prin creşterea puternică a exporturilor de produse farmaceutice şi electronice –
inclusiv prin intermediul ISD.
În termeni generali, ISD pot contribui la stimularea competiţiei şi la ameliorarea calităţii
resurselor productive într-o economie-gazdă, exemplul Irlandei atestă şi o valenţă particulară a acestor
fluxuri, legată de crearea unor nuclee de activităţi economice ce pot deveni motoare ale dezvoltării.
Aceasta, deoarece în al doilea stadiu al dezvoltării, în funcţie de capacitatea guvernelor de a promova

105
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993, p. 273

179
politicile macroeconomice şi microeconomice corespunzătoare, de a stimula dezvoltarea infrastructurii
pentru a încuraja procesul investiţional, îşi pot face apariţia anumite concentrări de activităţi economice
legate, aşa-numiţii „ciorchini” de activitate economică, pe care i-am amintit şi în cadrul analizei
stadiului bazat pe factori.
ISD pot juca tocmai rolul de ferment iniţial în jurul căruia se pot aglutina, ulterior, alte activităţi
situate în amonte, în aval sau pe orizontală faţă de activitatea iniţială. De remarcat că dezvoltarea
respectivelor activităţi conexe poate fi susţinută tot de firme străine, dar şi de firme autohtone.
Stadiul al treilea – stadiul avantajului competitiv ce decurge din inovare. În cadrul acestuia
avantajele competitive ale unei naţiuni decurg, cu precădere, din capacitatea sa de a întreţine inovarea.
Este stadiul în care procesul de îmbunătăţire tehnologică şi managerială, de modernizare a facilităţilor
de producţie este creat şi derulat de firmele naţionale, fiind depăşită etapa în care sursa unor astfel de
competenţe erau sursele străine de capital. Firmele locale devin capabile să concureze în segmente din
ce în ce mai înguste şi mai specializate, pe baza unor strategii globale, sub impactul pozitiv al unei
cereri interne din ce în ce mai sofisticate. Activităţi bazate pe factori tradiţionali suferă o transplantare
în afara graniţelor. Majoritatea statelor dezvoltate se află sau au parcurs, deja, această etapă.
Indigenizarea procesului inovaţional nu înseamnă că ISD nu îşi mai au locul în aceste economii.
Dinamica tot mai puternică a avantajelor competitive în economia mondială contemporană au devenit
atât de intense încât firmele din diferite ţări îşi creează avantaje de proprietate specifice care pot fi
valorificate cu succes în economii-gazdă aflate în stadiul inovării.
În prezent, firmele având ca origine ţările dezvoltate generează 92% din fluxurile de ISD, acelaşi
grup de ţări atrăgând 72% din fluxurile mondiale ale ISD106. De vreme ce în stadiul inovării, avantajele
competitive decurg, în principal, nu din dotarea cu factori şi nici din ameliorarea calităţii acestora prin
investiţii, ci din capacitatea firmelor locale de a susţine procesul inovaţional în domeniul tehnologic şi
în cel managerial şi organizaţional, şi elementele de atracţie pe care aceste economii le prezintă pentru
investitorii străini se vor deplasa, în opinia lui Dunning, dinspre componentele imediate ale mediului
economic către cele ţinând de sistemul economic, precum şi de politicile promovate de guverne, de
măsura în care acestea afectează eficienţa funcţionării pieţelor şi costurile de tranzacţie ale firmelor.
Deşi exterioare structurii factorilor determinanţi ai competitivităţii, politicile guvernamentale îi
influenţează, iar în acest de-al treilea stadiu rolul lor ca istrumente de facilitare a unei mai bune alocări
a resurselor devine, în opinia aceluiaşi autor, chiar mai important decât în stadiile anterioare.
Următoarea etapă, care încheie un ciclu de dezvoltare a avantajelor competitive în opinia celor
doi autori diferă. Modelul lui Porter include ca ultim stadiu al ciclului cel în care dominanta economiei,
106
UNCTAD, World Investment Report 1999, p. 33

180
forţa motivaţională a proceselor economice devine bunăstarea, fiind vorba despre stadiul statului
asistenţial. Porter susţine că bunăstarea, prin ea însăşi, tinde să anestezieze mobilul pentru investiţii
susţinute, inovare şi perfecţionare. Avantajele competitive sunt tot mai greu de susţinut, sunt pierdute
în diferite domenii, astfel încât, în mod paradoxal, devine necesară revenirea la primul stadiu bazat pe
dotarea cu factori şi costul acestora. Conform lui Porter, acesta este cazul Marii Britanii în care costul
scăzut al forţei de muncă joacă în prezent un astfel de rol. Italia, la rândul său, a parcurs întregul ciclu,
pentru a reveni în prezent la stadiul avantajului competitiv născut din inovare.
Stadiul inovării, în viziunea lui John Dunning, însă este urmat de un al patrulea stadiu, cel mai
avansat al dezvoltării economice - stadiul informaţional sau stadiul postindustrial. Autorul îşi
relativizează afirmaţiile, pornind de la constatarea că state aflate, conform modelului său, în acest
stadiu, cum ar fi SUA, Japonia, Norvegia, Germania întrunesc şi cele mai semnificative condiţii de
situare în stadiul inovării: ele continuă să fie cei mai mari investitori mondiali în activităţi de cercetare-
dezvoltare, care se derulează, în cea mai mare parte, în beneficiul producţiei de bunuri industriale
prelucrate. Independent de abordarea sa ca stadiu distinct sau ca fază superioară a stadiului inovării,
dezvoltarea proceselor informaţionale marchează o intensificare fără precedent a relaţiilor dintre firme,
succesul ţărilor în acumularea de active productive depinzând tot mai mult de abilitatea firmelor lor de
a coordona resurse într-un spaţiu regional şi chiar global.
La această etapă, rolul ISD pentru economiile receptoare este judecat în funcţie nu numai de
inputurile de resurse pe care le generează, ci şi, mai ales, de modul în care aceste resurse sunt
organizate şi influenţează pozitiv, prin efecte de antrenare, competenţele şi eficienţa firmelor locale.
Etapele dezvoltării avantajelor competitive prezentată mai sus constituie, însă, o matrice ce nu se
aplică în mod necesar tuturor statelor, mai mult chiar, în aceeaşi ţară, diferitele regiuni se pot afla în
stadii diferite de dezvoltare.
Împărtăşind opinia lui Porter, Ferenş Vissi, ex-preşedintele Oficiului Concurenţei din Ungaria,
completează analiza, corelînd etapizarea stadiilor dezvoltării avantajelor competitive cu succesiunea
gradelor de expunere concurenţială în plan economic a unei naţiuni. Concluziile sale sunt citate într-un
raport asupra competitivităţii întreprinderilor ungare107, realizat de un grup de cercetători din
Budapesta. Într-un sistem de axe, Vissi plasează pe cea orizontală stadiile dezvoltării bazate pe factori,
investiţii, inovare şi bunăstare, iar pe cea verticală, nivelurile de expunere la concurenţa naţională,
internaţională şi globală, identificînd trei trasee principale ale dezvoltării (figura nr. 6.2.).

107
Chikan A. şi alţii, Report on Competitiveness of the Hungarian Entreprise Sphere, The Global Competition Research Program,
Budapest University of Economic Sciences, March, 1998, p. 12-13

181
Figura nr. 6.2. Traseele principale ale dezvoltării economice ale ţărilor după F. Vissi

Dreapta B reflectă intrarea unei economii, aflate în primul stadiu de dezvoltare a avantajelor
competitive direct în straturile cele mai dure ale competiţiei globale. Curba C prezintă o evoluţie în
care avansarea spre stadiile superioare ale dezvoltării avantajelor competitive este însoţită de
implicarea crescîndă a unei economii în competiţia internaţională. În fine, dreapta A prezintă o cale de
dezvoltare în care o ţară s-ar abţine de la participarea la competiţia internaţională, în ciuda ajungerii în
stadiile avansate de dezvoltare a avantajelor concurenţiale.
În continuare, autorul apreciază că Ungaria (considerăm teza sa perfect aplicabilă şi în cazul
Moldovei) se află în stadiul în care majoritatea avantajelor sale concurenţiale decurg din dotarea cu
factori, condiţie în care s-a văzut implicată, o dată cu derularea proceselor de reformă, direct în
competiţia globală (dreapta B a dezvoltării). Economia nu a avut, astfel, timpul de a avansa spre etapele
de dezvoltare bazate pe investiţii şi pe inovare, fapt ce i-ar fi permis o expunere cu riscuri mai mici.
Dar, ţările în tranziţie ar putea continua să se situeze pe această linie de dezvoltare în cadrul anumitor
limite. Una dintre restricţii ar fi aceea ca cel puţin unele sectoare economice să localizeze avantaje
concurenţiale decurgând din investiţii şi inovare. Este evident că ISD constituie, potenţial, una dintre
cheile transformării de profunzime a structurilor economice din ţările cu economie în tranziţie, inclusiv
din Republica Moldova.
Rolul ISD în creşterea competitivităţii economiilor în tranziţie este susţinut şi de John Cantwell şi
Lucia Piscitello. În contextul analizării posibilelor strategii de dezvoltare economică, pe care teoretic
le-ar putea îmbrăţişa aceste state, autorii consideră că ele nu s-ar putea baza exclusiv pe firmele locale,

182
nepregătite să evolueze singure în mediul internaţional plin de incertitudini, rezultând oportunitatea
asocierii cu firme străine, a atragerii de ISD.
Economistul Daniel Dăianu integra consideraţiilor sale pe marginea „încordării structurale”,
această stare a economiei post-comandă determinată de alocarea pe criterii noneconomice a resurselor
în cadrul fostului sistem, ideea posibilului rol al ISD de „cheie pentru ieşirea din labirintul
transformării”108.
Cu decenii în urmă, Joseph Schumpeter facea afirmaţia, conform căreia dezvoltarea presupune un
proces de „distrugere creatoare”109. Sub presiunea schimbărilor intervenite în structura cererii, în
metodele de producţie, în formele de organizare industrială, iniţiativa capitalistă induce un proces de
revoluţionare perpetuă din interior a strategiilor economice, cu distrugerea continuă a elementelor
învechite şi crearea continuă de noi elemente. În fond, este vorba despre un proces de restructurare în
care, în vreme ce unele avantaje competitive sunt distruse, altele noi sunt create. Respectivul proces se
produce sub presiunea schimbărilor intervenite în structura cererii, a ofertei de factori de producţie şi a
preţurilor acestora, iar eficienţa sa se măsoară prin viabilitatea economică a noilor avantaje competitive
create. ISD şi operaţiunile corporaţiilor transnaţionale prezintă potenţialitatea de realizare a unei astfel
de distrugeri creatoare.
Consolidarea sau chiar identificarea unor nuclee de activităţi performante prin intermediul ISD şi
stimularea dezvoltării ulterioare a ramurilor din amonte, din aval de pe orizontală poate să constituie un
exemplu de modalitate de utilizare a ISD ca un instrument de transformare economică structurală. ISD
pot să stimuleze dezvoltarea verigilor lipsă în înlănţuirile de activităţi economice competitive.

2. Importanţa transferului internaţional de tehnologie şi reacţiile politicilor asupra acestui


process.

Rolul CTN în această direcţie tinde să devină tot mai amplu pe măsură ce fenomenele de de
globalizare a fluxurilor economice se adâncesc. Este demonstrat faptul că unul din principalele avantaje
de proprietate specifice firmelor, care face posibilă dezvoltarea cu succes a unor active productive în
străinătate, este tocmai abilitatea lor de a produce, dobândi, înţelege importanţa tehnologiei şi de a
organiza utilizarea acesteia în afara spaţiului economic naţional.
O importanţă deosebită în susţinerea afirmaţiei de mai sus o are specificul tehnologiei înseşi, care
face ca utilizările ulterioare ale unei tehnologii deja create să implice pentru proprietarul său un cost

108
Dăianu D., Mersul transformării (II), „22”, nr. 41/9 octombrie 1996
109
Schumpeter J., Capitalism, Socialism et Democratie, Payot, Paris, 1961, p. 161-168

183
marginal zero. Dintr-un unghi de vedere opus, respectiv al celui care nu posedă dar care doreşte, la
rândul său, utilizarea tehnologiei în cauză, dezvoltarea acesteia pe cont propriu ar implica costuri
enorme sau s-ar putea dovedi chiar imposibilă, se are în vedere faptul că producţia de tehnologie se
bazează, în cea mai mare parte, pe cunoaştere acumulată110.
Abilităţile CTN în generarea de noi tehnologii şi rolul lor în diseminarea internaţională a
respectivelor tehnologii reflectă existenţa unor avantaje de proprietate specifice firmelor
multinaţionale: dimensiunile lor, experienţa acumulată, abordarea globală a pieţelor şi deci posibilitatea
de a atrage pe o astfel de bază personal ştiinţific calificat. Iar, avantajele deţinute de CTN le oferă
posibilitatea de dezvoltare a unor tehnologii cu cheltuieli enorme şi de amortizare a cheltuielilor pentru
cercetare şi dezvoltare într-un număr mai mare de pieţe.
Importanţa CTN în diseminarea capitalului antreprenorial, cu deosebire, în diseminarea
tehnologică sporeşte pe măsura internaţionalizării activităţilor.
Astfel, în vreme ce o parte semnificativă a cercetării, a producţiei de tehnologie se desfăşoară în
cadrul universităţilor, al institutelor de cercetări sau al unor firme mici uninaţionale, comercializarea
noilor tehnologii necesită tot mai acut o reţea de facilităţi fizice, precum şi de competenţe
organizaţionale şi manageriale, pe care firmele globale sunt cele mai în măsură să o furnizeze.
Proliferarea alianţelor strategice în domeniul tehnologic reflectă tocmai acutizarea cerinţei menţionate.
O mare parte a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, care constituie baza pentru dezvoltarea
tehnologică actuală, este concentrată în interiorul complexelor CTN. Economistul J. Dunning estimează
această pondere 75-80% din totalul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare din sectorul civil pe plan
mondial111. Accentuarea presiunilor concurenţiale pe pieţele internaţionale şi rolul decisiv al inovării
tehnologice în generarea de noi avantaje competitive au codus la o creştere permanentă a acestor
cheltuieli. Luînd drept criteriu numărul de invenţii brevetate, cele mai mari 700 de firme pe plan
mondial, din domeniul industrial deţin circa o jumătate din totalul mondial de brevete112. În ceea ce
priveşte comerţul internaţional cu tehnologie şi cu produse intesive în tehnologie, transnaţionalele
concentrează 90% din total.
Există mai multe modalităţi de mişcare şi diseminare a tehnologiei, din punctul de vedere al
CTN, în funcţie de natura tehnologiei în cauză, precum şi în funcţie de interesele şi caracteristicile
actorilor implicaţi. Gama mijloacelor de transfer include de la tranzacţii contractuale de vînzare-
cumpărare de tehnologie, la formule diferite de înţelegeri, alianţe de cooperare, denumite transferuri

110
Hood N., Young A., op. cit., 1990 p. 184-189
111
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993, p. 288
112
Cantwell J., Transnational Corporations and Innovatory Activities, UN Library on Transnational Corporations, Vol. 17, 1994, p. 2

184
externalizate, pînă la investiţii directe de capital, sub forma transferurilor internalizate, modalităţi
care vor fi analizate ulterior în acest capitol.
Teoria internalizării producţiei, reflectată în capitolul anterior al acestei lucrări, sugerează că (a)
tehnologiile de ultimă oră, care marchează un punct de cotitură în cunoaşterea dintr-un anumit
domeniu, (b) cele care pentru a fi utilizate cu maximum de eficienţă necesită existenţa unor industrii
adiacente şi a unor facilităţi de aprovizionare cu un anume grad de sofisticare şi (c) tehnologiile în
legătură cu cate temerile de pierdere a drepturilor de proprietate sunt maxime, vor fi de cele mai multe
ori transferate în străinătate prin internalizare, respectiv prin intermediul unei investiţii străine
directe113.
Cazurile în care costurile asociate cu un transfer de tehnologie intrafirmă, costuri ce ţin de
necesitatea asigurării infrastructurii juridice, admininstrative şi operaţionale sunt foarte ridicate, sau e
vorba de tehnologii care au un ritm rapid de uzură morală, se va apela la modul externalizat de
diseminare a acestora, ce preia mai multe forme:
- alianţe strategice,
- aranjamente contractuale:
- contractul de franchising,
- contractul de licenţiere,
- contractul de asistenţă tehnică,
- contractul de uzină la cheie,
- reţelele dinamice etc.
Capitalul antreprenorial constituie o pîrghie importantă de transfer de tehnologie în plan
internaţional, iar tehnologiile transferate prin acesta sunt susceptibile de a avea un anume grad de
noutate şi de importanţă şi deci un previzibil efect de ameliorare a performanţei economice şi a
competitivităţii filialei străine.
Dinspre aceasta, efecte de antrenare şi externalităţi vor iradia şi spre firmele interne furnizoare
sau beneficiare, precum şi spre firmele locale concurente, cum ar fi114:
• formarea de personal local calificat, cu un plus de experienţă, fapt atestat de cota ridicată de
foşti angajaţi ai filialelor CTN, care lucrează, ulterior în relaţii de subcontractare cu foştii lor patroni,
precum şi de numărul mare de manageri ai firmelor locale care s-au format în cadrul complexelor
transnaţionale;

113
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993, p. 313
114
Mazilu A., Transnaţionalele şi competitivitatea: o perspectivă est-europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 151

185
• încurajarea apariţiei de noi întreprinzători în ţările-gazdă prin încheierea între CTN şi partenerii
locali a unor contracte de licenţă pentru producerea şi comercializarea unor produse secundare;
• presiunile concurenţiale exercitate de filialele firmelor străine în ţările-gazdă constituie un
mijloc eficient de inducere a schimbării tehnologice şi de îmbunătătire a productivităţii la nivelul
firmelor locale.
Deci generarea şi transferul de tehnologie realizate de complexele transnaţionale au implicaţii
semnificative pentru performanţa economică a ţărilor receptoare, putînd constitui mijloace importante
pentru sporirea capacităţilor şi abilităţilor lor tehnologice115. Un exemplu elocvent al efectului de
antrenare ar fi firma Coca-Cola, ce a introdus în România instalaţii de îmbuteliere extrem de
performante (cu o capacitate de îmbuteliere de 45.000 sticle/oră faţă de 8.000 sticle/oră, capacitatea
instalaţiilor produse de furnizorii locali). Coca-Cola a stimulat, totodată, cercetarea tehnologică din
domeniul maselor plastice, pentru obţinerea granulelor pentru ambalaje PET la Terom Iaşi.
Dincolo de efectele de antrenare şi externalităţile generate, un alt efect dezirabil vizează sporul
de productivitate pe care tehnologiile introduse de CTN în economiile-gazdă îl pot asigura. În opinia
economistului Dunning, productivitatea filialelor firmelor străine este mai ridicată decît cea a
concurenţilor locali dintr-un anumit segment de activitate economică. Făcînd, de altfel, trimitere la
teoriile producţiei internaţionale, regăsim ideea conform căreia o firmă nu adoptă decizia de a face o
investiţie străină directă şi, deci, de a dezvolta active productive în străinătate decât în virtutea unor
avantaje de proprietate şi internalizare care îi permit operarea mai eficientă decît concurenţii locali,
într-o măsură suficient de mare pentru a asigura inclusiv suportarea costurilor implicate de operarea
într-un mediu economic, politic, social străin. Capacităţile tehnologice ale CTN au o importanţă
semnificativă în determinarea sporului de performanţă economică al acestora.
Contribuţia capitalului antreprenorial depinde, însă, considerabil de propriile capacităţi şi
competenţe tehnologice ale ţării-gazdă, necesare utilizării unor tehnologii noi, adaptării acestora la
condiţiile locale, eventualelor îmbunătăţiri. În cazuri în care ţările-gazdă sunt economii mai puţin
dezvoltate se poate întâmpla ca presiunile concurenţiale exercitate de filialele străine să conducă mai
degrabă la eşecul, decât la sporirea viabilitătii firmelor locale prin transfer tehnologic.
Extrem de importante pentru acest proces sunt viziunea şi politica clară a ţărilor-gazdă,
cunoaşterea propriilor interese şi posibilităţi pentru a prelua în beneficiul lor o parte cât mai mare din
sporul de competitivitate, de performanţă economică pe care numai firmele îl pot genera. În funcţie de
situaţiile concrete, definite prin strategiile de firmă, sectorul de activitate, mediul economic de

115
UNCTAD, World Investment Report 1995, p. 161

186
implantare, priorităţile politicii guvernamentale, se poate dovedi că firmele străine pot realiza aceasta
într-o mai mare măsura decît cele locale.
În viziunea lui Dunning, politicile statelor-gazdă sunt un important factor exogen care
influenţează diseminarea tehnologiilor generate de CTN şi impactul tehnologic al CTN asupra mediului
economic receptor. Acelaşi Dunning identifică mai multe atitudini posibile ale guvernelor faţă de
influxul tehnologic deţinut sau controlat de CTN, precum şi circumstanţele în care respectivele atitudini
se pot bucura de un succes maxim. De remarcat că acestea nu se exclud reciproc.
Astfel, alternativele sau aspectele atitudinii guvernelor faţă de transferul de tehnologie realizat
de CTN cele mai pline de semnificaţie, inclusiv pentru ţările cu economie în tranziţie sunt
următoarele116:
(a) Neadoptarea unei atitudini specifice.
O astfel de politică sau mai bine-zis, lipsa unei politici explicite poate fi adoptată fie de ţări
puternic dezvoltate, care în modelul lui M. Porter117 s-ar situa în stadiul în care avantajele lor
competitive sunt determinate cu prioritate de procese de inovare, fie de ţări slab dezvoltate ca urmare a
necunoaşterii efectelor potenţial benefice ale ISD sau a imposibilităţii de a pune în aplicare politici
corecte în materie. Ţările din prima categorie, la rîndul lor emitente de ISD şi inovare tehnologică,
consideră că politicile lor macroeconomice sunt suficiente pentru a atrage tehnologiile adecvate şi
pentru a face ca beneficiile generate de acestea să fie optimizate. Cele din a doua categorie sunt
susceptibile de a se afla, în amintitul model al lui Porter, în stadiul în care avantajul competitiv naţional
ţine de dotarea cu factori de producţie. Condiţia lor poate, de asemenea, să fie definită prin
imposibilitatea de a dezvolta o alternativă la atragerea de ISD şi poate să implice lipsa puterii de
negociere în raporturile cu CTN pentru creşterea gradului de adaptare a tehnologiilor la condiţiile
locale.
O variantă a acestei atitudini definită ca „lipsa de atitudine” o constituie adoptarea unor facilităţi
fiscale pentru atragerea de ISD, fară a impune nici un fel de cerinţe sau penalităţi. Singurul scop al unor
astfel de măsuri este acela de a deturna fluxuri investiţionale dinspre alte posibile localizări, la ele
apelînd ţări aflate în stadiul de dezvoltare bazat pe investiţii.
(b) Rezervarea anumitor sectoare economice capitalului autohton.
Dunning apreciază că toate statele interzic exercitarea controlului capitalulu străin asupra unor
sectoare ale economiei. Dacă în trecut un astfel de control urmărea obiective de interes strategic sau

116
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993, p. 317
117
Porter Michael E., The Competitive Adventage of Nations, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992, p. 69-131

187
ţinînd de identitatea culturală, în prezent îşi face tot mai mult loc argumentul ce ţine de reducerea sau
limitarea dependenţei tehnologice a unei ţări.
Sporirea importanţei tehnologiei ca factor de creştere economică a făcut ca noi domenii să fie
considerate sensibile din punct di vedere tehnologic. Pe de altă parte, însă, costurile susţinerii prin
eforturi proprii şi inovării tehnologice în diferitele domenii au crescut, ca, de altfel, şi oportunităţile
pentru mişcarea internaţională a tehnologiei. Mai mult, tendinţele de integrare economică la nivel
regional au condus la reducerea controlului asupra investiţiilor directe şi a transferului de tehnologie în
plan intraregional. Rezultanta acţiunii acestor factori a constituit-o specializarea tot mai îngustă a
statelor în producţia de tehnologie, context în care, afirmă Dunning, unele ţări conservă atitudinea de a
fi cel puţin parţial, autonome în producerea unor tehnologii cheie.
(c) Limitarea fluxurilor de ISD.
Constituind o variantă a celei precedente, această atitudine este adoptată de numeroase state
dezvoltate, care pe fond promovează politici liberale în materie, fiind invocate următoarele argumente:
• dacă nu s-ar limita intrările de ISD, sectorul autohton ar avea puţine şanse să-şi actualizeze
întregul potenţial inovaţional şi să devină competitiv pe pieţele externe ca producător de tehnologie;
• o a doua motivaţie, promovată de economiştii susţinători ai politici comerciale active, este aceea
că CTN străine beneficiază, de regulă, de susţinerea guvernelor lor sau că marile firme recurg la
practici anticoncurenţiale;
• în fine, al treilea argument face referire la situaţiile de nedorit în care retragerea capitalului
străin – dezinvestirea – ar lăsa în urma sa un vid, neexistând capacităţi şi competenţe autohtone de
susţinere, lucru extrem de grav în cazul unor sectoare strategice.
În opinia lui Dunning, deşi astfel de argumente au o oarecare forţă, orice politici care se axează pe
autosatisfacere sau pe izolare implică costuri atât de mari încât nu pot fi justificate prin raţiuni
economice. Acest fapt a fost demult recunoscut de ţări mici industrializate sau în curs de
industrializare, precur Belgia, Elveţia sau Singapore, într-o tot mai mare măsură fiind recunoscut şi de
state mari precum SUA, sau cu puternice tradiţii naţionaliste, cum ar fi India sau China, acceptînd că
„nici o ţară nu este o insulă tehnologică” 118, mai ales când este vorba de tehnologiile de vârf.
(d) Specificarea unor cerinţe de performanţă pentru investitorii străini.
Într-o măsură sau alta, explicit sau implicit, majoritatea guvernelor cer ca investitorii străini să se
alinieze unor criterii de performanţă sau acordă stimulente pentru a-i orienta către anumite tipuri de
activităţi generatoare de valoare adăugată.

118
Dunning John H., Multinational Entreprise and the Global Economy, Edison-Wesley Publishing Company, Wokingham, England,
1993, p. 322

188
Dacă în prima parte a anilor '70 cerinţele de performanţă vizau, în principal, creşterea numărului
de locuri de muncă şi mărirea disponibilităţilor valutare, ele au evoluat către descurajarea creării de
simple facilităţi de asamblare sau de piese de schimb, în sensul promovării transferului de tehnologie,
al creării sau îmbunătăţirii capacităţilor tehnologice locale. Cât de binevenite sunt cerinţele de
performanţă şi stimulentele este o chestiune care nu poate primi un răspuns ferm. Acesta depinde de
măsura în care acţiunile guvernamentale conduc la îmbunătăţirea eficienţei tehnice şi de alocare a
resurselor pe termen lung sau au doar o acţiune distorsionantă vizavi de acest ultim aspect. Cert este
faptul că experienţa unor ţări precum Japonia, Taiwan, Coreea de Sud sau Franţa a demonstrat că statul
poate juca un rol în dezvoltarea bazei tehnologice. De remarcat că atunci când se optează pentru astfel
de măsuri direcţionate, ele pot viza în egală măsură şi firmele străine şi pe cele locale sau pot exista
stimulente speciale pentru investitorii străini. O chestiune dilematică, în opinia lui Dunning,
nesoluţionată în literatura de specialitate, se referă la alternativa optimă între stimularea filialelor
firmelor străine pentru angajarea în activităţi de cercetare-dezvoltare sau dezvoltarea propriei capacităţi
tehnologice.
Anumite nuanţe în această problemă sunt introduse de către M. Porter, prin modelul
determinanţilor avantajelor competitive, asupra căruia ne vom opri ulterior în capitolul trei, referitoare
la rolul investiţiilor străine în crearea structurilor competitive ale unei economii naţionale. Porter
situează într-un anume moment al etapelor dezvoltării avantajului competitiv oportunitatea stimulării
cu efecte pozitive a investiţiilor străine, respectiv în stadiul avantajului competitiv bazat pe investiţii119.
De asemenea, el subliniază importanţa realizării la timp a trecerii de la utilizarea investiţiilor străine ca
fermenţi ai dezvoltării la sprijinirea creării unor firme locale puternice, capabile să preia şi să susţină
procesul de inovare în economie.
(e) Descurajarea reţinerilor CTN în ceea ce priveşte realizarea transferului de tehnologie şi
influenţarea termenilor şi condiţiilor care însoţesc respectivul transfer.
În funcţie de circumstanţe specifice, marile firme pot considera oportună restricţionarea sau
condiţionarea transferului de tehnologie către filialele lor din străinătate. Guvernele statelor-gazdă pot,
la rîndul lor, să inhibe astfel de impulsuri printr-o varietate de mijloace, începînd cu asigurarea unei
pieţe interne concurenţiale, funcţionale, pînă la protejarea drepturilor de proprietate intelectuală şi
asigurarea stabilităţii politice.
Cea mai pertinentă concluzie pe marginea efectelor transferului de tehnologie pentru
competitivitatea firmelor locale este aceea că respectivele efecte depind de motivaţiile operaţiunilor din

119
Porter Michael E., The Competitive Adventage of Nations, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992, p. 670-671

189
străinătate ale CTN, precum şi de răspunsul firmelor locale. Acesta, la rîndul său, este condiţionat de
structura şi calitatea mediului de implantare şi, implicit de rolul statului în definirea acestui mediu.
Adoptarea atitudinii de atragere a investiţiilor străine, ca soluţie de restructurare economică,
necesită o atitudine lucrativă, dictată de evoluţia către globalizare a pieţelor şi de internaţionalizare a
producţiei. Această atitudine ar consta, în viziunea lui Dunning, în implicarea macroorganizaţională a
guvernelor ţărilor-receptoare, prin care să fie stabilite şi create condiţiile în care CTN să poată juca
rolul aşteaptat din partea lor. O strategie tehnologică bine definită trebuie să fie o componentă a acestei
implicări, urmărind să asigure competenţele profesionale şi infrastructura ştiinţifică necesare, precum şi
atitudinea managerială care să permită asimilarea şi diseminarea eficientă a tehnologiei importate.
Inovaţia este considerată în prezent ca fiind un ingredient vital pentru asigurarea competitivităţii
unei ţări.
Însă pentru a putea beneficia de rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare, adică de inovaţii,
şi a se putea conecta la reţelele mondiale de creare de cunoştinţe, ţările potenţial beneficiare trebuie să
deţină un anumit nivel al abilităţilor inovaţionale.
În scopul determinării şi măsurării nivelului abilităţilor inovaţionale ale unei ţări, UNCTAD
(Diviziunea pentru Investiţii, Tehnologii şi Dezvoltare Antreprenorială) a introdus în 2005120 un nou
indice denumit Indicile Abilităţilor Inovaţionale (UNCTAD Innovation Capability Index). Acest
indice presupune măsurarea a două dimensiuni critice ale ţării receptoare de ISD:
1. activitatea inovaţională (the Technological Activity Index),
2. existenţa şi disponibilitatea capacităţilor necesare pentru o astfel de activitate reflectat prin
indicele capitalului uman (the Human Capital Index).
Indicele introdus de UNCTAD se bazează în totalitate pe variabile cantitative şi utilizează numai
acele variabile care constituie mărimi directe ce reflectă activitatea inovaţională şi capacitatea tehnică a
capitalului uman. Indicile activităţii inovaţionale este măsurat prin intermediul următoarelor
componente: cota personalului implicat în activitatea de crecetare-dezvoltare în totalul populaţiei
ocupate sau la un milion populaţie, numărul de patente naţionale sau internaţionale elaborate şi
numărul publicaţiilor ştiinţifice la un milion populaţie. Fondul resurselor umane destinate activităţii
inovaţionale este măsurat prin: rata literalităţii populaţiei în populaţia totală, nivelul înrolării în şcoala
secundară ca % în grupa de vîrstă respectivă, nivelul înrolării terţiare ca % în grupa de vîrstă
respectivă. Acestea sunt unicele date valabile pentru determinarea şi măsurarea abilităţilor inovaţionale,

120
UNCTAD, World Investment Report 2005: Transnational Corporations and the Internationalizătion of R&D, New York and Geneva,
2005, p. 111

190
care indică diferenţele existente în baza educaţională, şi pe fondul cărora se formează ulterior abilităţile
tehnologice ale populaţiei.
UNCTAD calculează Indicile Abilităţilor Inovaţionale pentru 117 ţări, clasificîndu-le în baza lui
în trei categrorii:
- ţări cu nivel înalt al abilităţii inovaţionale (fiind vorba despre primele 39 de ţări în top);
- ţări cu un nivel mediu (fiind vorba despre ţările aflate în top pe locurile 40-78);
- ţări cu un nivel scăzut (fiind vorba despre ţările aflate în top pe locurile 79-117).
Majoritatea celor mai dezvoltate ţări şi cîteva ţări în tranziţie se află în grupa-lider, fiind vorba
despre ţările dezvoltate (anexa 9): Suedia (care se află pe primul loc), Finlanda (pe locul 2), SUA (pe
locul 3), Danemarca (pe locul 4), Norvegia (pe locul 5), Japonia (pe locul 11). Din categoria statelor în
tranziţie în categoria ţărilor cu nivel înalt al abilităţilor inovaţionale se află: Rusia (pe locul 24),
Ucraina (pe locul 33), Belarus (pe locul 35), care au intrat în această grupă în special datorită bazei sale
ştiinţifice, adică a indicelui capitaluilui uman destul de înalt, performanţa tehnologică rămînînd a fi
destul de slabă încă. România în această clasificare s-a plasat pe locul 47, intrînd în grupa ţărilor cu
nivel mediu al inovării, aflîndu-se cu două poziţii mai sus faţă de anul 1995.
Poziţia Republicii Moldova nu este una prea favorabilă, fiind întrecută de ţări din CSI precum
Georgia (locul 41), Uzbekistan (locul 44), Armenia (locul 50). Astfel, es s-a plasat în 2001 doar pe
locul 65, faţă de poziţia 54 deţinută în 1995. Retrogradarea Moldovei în acest clasamnt se datorează în
primul rînd degradării performanţei tehnice şi tehnologice (poziţionîndu-se în baza indicelui activităţii
tehnologice tocmai pe locul 79, faţă de locul 65 în 1995), dar şi înrăutăţirii situaţiei în ceea ce priveşte
indicele capitalului uman (plasîndu-se conform acestuia pe locul 58 în 2001 faţă de 43 în 1995).
Sistemele naţionale inovaţionale devin din ce în ce mai interdependente. Într-o economie
mondială globalizată, ţările mai puţin dezvoltate pot obţine tehnologii noi de la alte ţări, în special de la
cele înalt dezvoltate, pentru a le orienta ulterior în direcţiile sporirii competitivităţii.
Iar absenţa abilităţilor locale de absorbţie a schimbărilor tehnologice pot limita interacţiunea
dintre sistemul naţional inovaţional şi restul lumii, izolînd economia naţională de posibilităţile reale de
creştere a competitivităţii naţionale. Anume Indicile Abilităţilor Inovaţionale este cel care reflectă
diferenţele existente între state în ceea ce priveşte absorbirea rezultatelor activităţii de cercetare-
dezvoltare mondiale.

Întrebări recapitulative:

1. Definiţi investiţia în coordonatele industriei globale.


191
2. Descrieţi rolul pe care poate să-1 joace influxul de capital în ţările receptoare.
3. Descrieţi rolul procesului de inovare tehnologică ca parte componentă esenţială a pachetului
investiţional.
4. Descrieţi domeniile asupra cărora acţionează practicile manageriale şi organizaţionale
utilizate de CTN.
5. Descrieţi motivaţiile CTN de a susţine inovarea managerială şi organizaţională.
6. Care sunt avantajele specifice CTN ce le fac mai apte să susţină progresul managerial şi
organizaţional?
7. Explicaţi ce factori contribuie la succesul transferului de competenţele manageriale în
economiile-gazdă.
8. Ce categorii de firme locale pot beneficia de operaţiunile CTN în economiile-gazdă?
9. Descrieţi efectele cantitative ale ISD asupra pieţei forţei de muncă a ţării-gazdă.
10. Care sunt efectele calitative ale ISD asupra pieţei forţei de muncă a ţării-gazdă?
11. Descrieţi efectele complexe ale CTN asupra structurii pieţei şi concurenţei în ţara-gazdă.
12. Ce efecte pot genera ISD asupra comerţului exterior al ţării-gazdă?
13. Explicaţi conceptul de efecte de antrenare şi de demonstraţie asupra ţării-gazdă.
14. Explicaţi procesul „realocării” industriei la scară internaţională de către CTN.
15. Ce aspecte a căpătat competitivitatea în contextul noii ere industriale?
16. Descrieţi factorii determinanţi ai avantajului competitiv naţional conform modelului lui
Michael Porter.
17. Care este succesiunea etapelor de dezvoltare a avantajelor competitive pornind de la
modelul lui Porter?
18. Care sunt traseele principale ale dezvoltării economice ale ţărilor după F. Vissi?
19. Descrieţi modalităţile de mişcare şi diseminare a tehnologiei din punctul de vedere al CTN?
20. Descrieţi alternativele atitudinii guvernelor faţă de transferul de tehnologie realizat de CTN.

Teste-grilă:

1. Rolul STN în creşterea volumului exporturilor ţărilor gazdă derivă din:

a) capitalul şi tehnologia adiţională deţinută;


b) accesul la piaţa de desfacere a ţării-gazdă;
c) accesul la pieţele regionale sau globale unde activează acestea;
192
d) accesul la resursele productive ale ţării-gazdă.

2. Competitivitatea în contextul noii ere industriale reprezintă:

a) dotarea ţării cu resurse naturale în abundenţă;


b) capacitatea ţării de a genera un mediu de afaceri atractiv;
c) capacitatea firmelor de a crea noi factori de producţie;
d) dotarea firmelor cu resurse umane.

3. Pornind de la modelul lui Porter stadiul avantajului competitiv determinat de volumul şi calitatea
investiţiilor presupune:

a) avantajul competitiv este creat prin investiţii în tehnologii şi facilităţi moderne de


producţie;
b) ameliorarea prin investiţii a calităţii factorilor de producţie existenţi;
c) orientarea fluxurilor investiţionale către sectorul produselor primare;
d) dotarea ţării cu resurse naturale în abundenţă.

4. Stadiul avantajului competitiv ce decurge din inovare se caracterizează prin:

a) avantajul competitiv decurge din capacitatea ţării de a întreţine inovarea;


b) avantajul competitiv este creat prin investiţii străine în tehnologii şi facilităţi moderne de
producţie;
c) procesul de îmbunătăţire tehnologică şi managerială este creat şi derulat de firmele
naţionale;
d) procesul de îmbunătăţire tehnologică şi managerială este creat şi derulat de firmele străine.

5. Stadiul postindustrial al dezvoltării avantajului competitiv în viziunea lui John Dunning se


caracterizează prin:

a) procesul de îmbunătăţire tehnologică şi managerială depinde de volumul investiţiilor străine


atrase;
b) avantajul competitiv decurge din capacitatea ţării de a întreţine inovarea;
193
c) avantajul competitiv decurge din modul în care ISD influenţează competenţele şi eficienţa
firmelor locale;
d) avantajul competitiv decurge din modul în care ISD influenţează eficienţa firmelor străine.

6. Transferul externalizat de mişcare şi diseminare a tehnologiei este realizat prin:

a) achiziţii de firme;
b) tranzacţii contractuale de vînzare-cumpărare de tehnologie;
c) alianţe strategice;
d) filiale proprii.

7. Indicile Abilităţilor Inovaţionale presupune măsurarea următoarelor dimensiuni:

a) indicele capitalului uman în cadrul firmelor străine;


b) activitatea inovaţională în cadrul CTN;
c) capacitatea privind desfăşurarea activităţii inovaţionale în ţara-gazdă;
d) intensitatea activităţii inovaţionale în ţara-gazdă.

Răspunsuri : 1. a,c ; 2. b,c ; 3. a,b ; 4. a,c; 5. c; 6. b,c; 7. c,d.

194
TEMA VII. RISCURILE ASOCIATE INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE ALE
CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE ŞI CLIMATUL INVESTIŢIONAL

1. Tipologia riscurilor aferente investiţiilor străine directe.


2. Abordare integrată a riscurilor pentru corporaţiile transnaţionale.
3. Abordări conceptuale asupra climatului investiţional în vederea diminuării riscurilor aferente
investiţiilor străine directe.
4. Aspecte analitice aferente proceselor investiţionale în contextul procesului de globalizare

1. Tipologia riscurilor aferente investiţiilor străine directe.

Riscul este măsura probabilităţii şi a consecinţelor de a nu atinge un obiectiv propus al proiectului


investiţional. El este întotdeauna asociat unui cost şi implică noţiunea de incertitudine ce are la bază
trei componente:
• un eveniment neaşteptat (o modificare nedorită);
• probabilitatea apariţiei acelui eveniment;
• impactul/efectul acelui eveniment asupra proiectului investiţional.
Trebuie menţionat faptul că efectul şi probabilitatea aparţiei evenimentului sunt variabile
independente. Pot exista riscuri cu probabilitate mică de apariţie dar cu efecte foarte grave asupra
derulării proiectului sau dimpotrivă, riscuri cu probabilitate mare de apariţie dar cu efecte reduse.
Riscul este însă proporţional cu ambele variabile, avînd un efect cumulativ. Astfel, evenimentele ale
căror efecte sunt pozitive sunt considerate a fi oportunităţi, iar cele ale căror efecte sunt negative, sunt
considerate a fi riscuri.
Riscul se poate delimita de incertitudine care exprimă gradul de îndoială în producerea unui
fenomen, ce se diminuează pe măsura dobândirii unor cunoştinţe şi a adoptării unor măsuri de
prevenire.
Fundamentându-se pe probabilitatea apariţiei unor evenimente viitoare ale căror influenţe trebuie
estimate în mod cât mai precis, riscul prezintă un şir de manifestări care se încadrează în câteva criterii
importante.
195
1. După apartenenţa capitalului investit riscurile pot fi:
a) riscuri în afaceri, respectiv cele care cuprind gradul de risc al activităţilor desfăşurate de
către un agent economic sau o firmă anume, în situaţia în care nu se foloseşte capital împrumutat.
În acest caz, investitorul, ca şi acţionarii, mai ales, suportă lipsa de previziune numai din punctul
de vedere al investirii capitalului propriu, fără a fi afectaţi de unele probabilităţi şi incertitudini apărute
în relaţiile cu creditorii care, nefiind estimate corect, ar putea genera un risc, o pierdere.
b) riscuri financiare apar ca riscuri suplimentare pe care le suportă, mai ales, acţionarii (ale
căror valori investite în acţiuni şi dividende pot fi influenţate negativ) dacă decizia pe care a luat-o
managerul firmei n-a fost suficient de bine fundamentată prin estimarea cu probabilitatea
corespunzătoare a unor evenimente viitoare în relaţiile cu instituţiile bancare creditoare.
Riscurile financiare deci sunt cele care se adaugă la riscurile de bază ale firmelor, ele regăsindu-
se în probabilităţile de rambursare a creditelor obţinute de la unităţile creditoare cauzate de rezultatele
ineficiente ale activităţii desfăşurate care conduc la imposibilitatea rambursării creditelor printr-o
evoluţie inflaţionistă, neprevăzută, a nivelului dobânzilor, fără corelaţie în sfera de activitate
desfăşurată.
2. După dimensiunea riscurilor sau din punctul de vedere al nivelului la care se pot situa riscurile
în raport de factorii probabili estimaţi ce le-ar putea genera:
a) riscuri cu grad relativ redus, ce pot apărea în cadrul unor investiţii de înlocuire, când
modificările nu necesită valori băneşti mari iar investiţia unor evenimente viitoare neprevăzute este mai
puţin probabilă;
b) riscuri de nivel mediu, ce pot apărea la investiţiile privind necesitatea creşterii productivităţii
muncii (raţionalizarea locurilor de muncă prin mecanizări şi automatizări ale proceselor de producţie);
c) riscuri de nivel ridicat, ce pot avea loc în cadrul derulării investiţiilor necesare pentru
dezvoltarea sau extinderea unei activităţi pentru care nu s-au estimat suficient cererile pieţelor de
desfacere;
d) riscuri de nivel foarte ridicat ce pot apărea în cadrul activităţile de cercetare-dezvoltare, cu
rezultate mai mult sau mai puţin incerte, ce n-au fost precis estimate.
3. După nivelul rezultatelor activităţii desfăşurate există următoarele categorii de riscuri:
a) risc de rutină, intervenit atunci când dintr-o insuficientă prevedere de estimare a unor
evenimente probabile viitoare, nu se mai poate face faţă cheltuielilor necesare pentru desfăşurarea
activităţii în mod normal;

196
b) risc de insolvabilitate, atunci când nu se mai dispune de resursele financiare necesare pentru
achitarea unor angajamente la salarii, impozite, credite etc. Este vorba de o stare falimentară. Când e
vorba de titluri de valoare se consideră risc de încetare de plăţi;
c) riscul pierderii autonomiei financiare care se declanşează înainte de apariţia crizei de
insolvabilitate, firma constatând progresiv că nu mai are posibilitatea de a acţiona, pierzându-şi relaţiile
cu ceilalţi agenţi economici;
d) riscul scăderii rentabilităţii, atunci când beneficiul nu mai creşte proporţional cu creşterea
capitalului, ci într-o proporţie mai mică.
4. După diversitătea activităţii desfăşurate se deosebesc următoarele categorii de riscuri:
a) riscul pierderii puterii de cumpărare, datorat insuficientei estimări a probabilităţii inflaţiei
care conduce la diminuarea capitalului firmei în comparaţie cu o perioadă anterioară;
b) riscul de firmă, acel risc care poate sta la baza activităţii oricărei firme când estimarea precisă
a unor evenimente viitoare a fost insuficientă (greve, acţiuni în justiţie, neasigurarea unor contracte
etc.);
c) riscul ratei dobânzii, generat de insuficienta prevedere a variaţiei defavorabile a ratei
dobânzii;
d) riscul ratei de investire, determinat de anticiparea incorectă a scăderii ratei dobânzii, ce ar
conduce la diminuarea venitului pentru firma ce are depozite la instituţii bancare ce i-ar diminua
valoarea care ar putea fi reinvestită;
e) riscul de piaţă, (riscul relevant) atunci când investiţia în titluri de valoare nu mai poate fi
diversificată (recesiuni, inflaţie, variaţii ale ratei dobânzii etc.);
f) riscul individual, acea formă de risc a angajării de capital într-un singur proiect, indiferent de
estimarea fluxului de numerar al acestuia şi de posibilitatea intervenţiei firmei etc.
Toate aceste forme de risc, ca şi altele nenominalizate, ce mai pot exista, conduc la concluzia că,
pentru orice unitate economică poate lua naştere un risc global, influenţat, mai mult sau mai puţin, de
fiecare dintre cele nominalizate mai sus. Incertitudinea şi riscul trebuie să constituie pentru fiecare
investitor probleme de mare importanţă pe care proiectanţii sunt datori să le ia în calcul, analizând cu
maximă competenţă toate probabilităţile ce pot influenţa situaţiile reale, cu altele previzibile.
5. După caracterul influenţei, riscurile se împart în:
a) riscuri simple - determinate de o listă completă de evenimente ce nu se intersectează, adică,
fiecare dintre ele sunt precăutate independent de celelalte.
b) riscuri complexe - compuse din riscuri simple.
În legătură cu aceasta, sarcina principală a investitorului este estimarea completă a riscurilor.
197
Riscul proiectului de investiţii poate fi precăutat ca un risc complex, format dintr-un şir de riscuri,
cu o complexitate inferioară:
1. riscul legat nemijlocit de proiect ce poate fi de trei tipuri:
a) riscul separat, adică riscul, în mod exclusiv, legat de însăşi proiectul investiţional;
b) riscul din interiorul firmei sau riscul corporativ, reprezintă riscul legat de proiect, în
context cu întreaga activitate a întreprinzătorului;
c) riscul de piaţă sau de portofoliu, reprezintă riscul plasării capitalului.
2. riscul legat de activitatea întreprinzătorului;
3. riscul ramural, ţine de caracterul variabil al ramurii, în plan economic, cu cât este mai
mare variabilitatea cu atât mai înalt este riscul. Riscul ramural poate fi divizat în următoarele trei
categorii:
a) riscul sistematic sau riscul β , reprezintă nivelul devierii sau abaterii rezultatelor
activităţii ramurii de la rezultatele activităţii pieţei sau întregii economii. Acest tip de risc poate fi
determinat pentru fiecare ramură, raportând datele privind ramura cu una sau câteva mărimi
variabile ale pieţei. Este evident că, acest proces necesită o bază, de date, sigură şi largă, creată
într-o perioadă îndelungată. Ramura cu β = 1, are devieri ale rezultatelor egale cu ale pieţii. Dacă
β > 1, ramura are un caracter mai variabil. Cu cât indicatorul „β " este mai mare, cu atât mai
înalt este riscul legat de ramură;
b) riscul ciclului de viaţă industrială, care se poate manifesta în câteva stadii, fiecare
având caracteristicile sale, din punct de vedere, al ritmurilor de creştere, în prezent şi în viitor, a
profiturilor şi a altor indicatori importanţi:
1. dezvoltarea iniţială;
2. creşterea accelerată;
3. creşterea lentă;
4. stabilizarea şi maturitatea pieţei;
5. încetarea creşterii şi declinului.
Fiecare dintre stadiile menţionate pot fi considerate ca reflectoare a diferitelor grade de risc
ramural, pe parcursul ciclului de viaţă al ramurii;
c) riscul mediului concurenţial din interiorul ramurii, constituie o sursă suplimentară de
informaţie despre viabilitatea şi forţa financiară a întreprinderii in ramură, faţă de întreprinderile
din alte ramuri şi este, prin urmare, un indicator al riscului. Caracteristicile mediului concurenţial
sunt următoarele:

198
1. gradul de dependenţă a concurenţei de preţuri;
2. uşurinţa sau complexitatea intrării în ramură (iar uneori şi ieşirii);
3. existenţa sau neajunsul materialelor substituibile sau complementare;
4. forţa de piaţă a cumpărătorului;
5. anturajul politic şi social.
Factorii menţionaţi mai sus vor influenţa capacitatea întreprinderii să manipuleze cu
volumul de vânzări şi rentabuilitatea sa şi, în aşa mod, forţa financiară şi viabilitatea ei. Este
evident că, aproape în toate situaţiile ce ating existenţa întreprinderii, condiţiile, menţionate mai
sus, pot fi obiect al modificărilor neaşteptate şi considerabile;
4. riscul ratei dobânzii, se precaută în cazul când proiectul va fi finanţat din credite bancare
şi reprezintă probabilitatea modificării (măririi) dobânzii la credite, ceea ce poate influenţa negativ
asupra efectului net al investiţiilor;
5. riscul valutar, ţine de incertiduninea modificării cursului, adică a preţului valutei naţionale,
în raport cu cea străină. Riscul valutar poate fi divizat în trei categorii legate reciproc:
a) riscul economic, este riscul modificării valorii activelor şi/sau pasivelor firmei, din
cauza modificării viitoare a cursului, în măsura în care fluxul de numerar sau o parte din el va fi în
valută străină, valoarea activelor firmei poate să se micşoreze sau să se mărească fiind exprimată în
valuta naţională, din cauza modificării viitoare a cursului;
b) riscul transferului, e de natură contabilă şi ţine de particularitatea evidenţei activelor
şi pasivelor în valută străină. Dacă scade cursul valutei trăine, scade şi valoarea activelor exprimate în
ea şi reeşind din egalitatea activelor şi pasivelor, scade şi mărimea capitalului acţionar al firmei;
c) riscul tranzacţiei, reprezintă incertitudinea valorii în valuta naţională a tranzacţiei,
care este determinată în valută străină. Modificarea cursului valutei străine duce la modificarea
profitului exprimat în ea şi a preţului întreprinderii, în general;
6. riscul lichidităţii, exprimă dificultatea de a vinde bunurile în care au fost investite
mijloacele băneşti sau dificultatea de a vinde patrimoniul primit ca gaj pentru îniprumuturile acordate;
7. riscul câştigului financiar ratat, reprezintă riscul apariţiei pierderilor financiare indirecte
(profitul necăpătat, în rezultatul imobilizării de fonduri) sau ca rezultat al nerealizării unei măsuri, de
exemplu, asigurării sau întreruperii activităţii economice.
8. riscul de ţară, se precaută atunci când investiţiile se fac în altă ţară şi constituie riscul
modificărilor economice şi politice, prezente şi viitoare, în măsura în care ele pot influenţa activitatea
viitorului obiectiv;

199
Riscul investiţional este de fapt problema cu care se confruntă orice investitor cu privire la faptul
ce se va întâmpla cu capitalul investit şi dacă va reuşi să aducă un profit care să asigure exploatarea
obiectivului într-un timp scontat. Incertitudinea este situaţia care creează o anumită îndoială generată
de apariţia oricărui eveniment viitor şi deci, oricărui obiectiv nou de investiţii. Cât priveşte riscul
investiţional, el este, nu numai o noţiune economică, dar şi social-politică care aparţine în mod normal
idividului, mai ales atunci când, în momentul luării unor decizii, respectiv, decizii de investiţii, nu
dispune de toate informaţiile care ar putea conduce la tragerea celor mai juste concluzii.
De aceea, cei care elaborează proiectul de investiţii trebuie să analizeze problema din multiple
unghiuri de vedere, pornind de la premiza care să evidenţieze cât mai corect gradul de probabilitate a
desfăşurării activităţii viitoare. Cu cât caracterul informaţiilor de care dispun e mai relativ, cu atât
gradul de risc poate fi mai mare. Incertitudinea şi riscul în economia de piaţă apar ca două variabile
care nu pot fi ignorate de nici un investitor. Pentru preîntâmpinarea unei situaţii dezavantajoase se
impune, în primul rând, efectuarea unui studiu temeinic de piaţă, care trebuie să ia în consideraţie şi
unele situaţii mai puţin favorabile investitorului, situaţii care pot genera riscuri.

2. Abordare integrată a riscurilor pentru corporaţiile transnaţionale.

Motivaţiile deciziei investiţionale la nivelul firmelor, explicate prin prisma teoriilor producţiei
internaţionale, au la baza judecării un ansamblu de variabile, care sunt luate în considerare într-o
anumită ordine a priorităţilor.
În această ierarhie, pe treapta cea mai înaltă stau avantajele de competitivitate ale firmei faţă de
firmele autohtone. În al doilea rând, firma evaluează formulele alternative de valorificare a avantajelor
sale de competitivitate pe pieţele internaţionale. Constatarea existenţei avantajelor de internalizare, deci
a faptului că atuurile firmei pot fi valorificate cel mai profitabil prin investiţii şi nu printr-o altă formă
de implicare internaţională, cum ar fi comerţul, constituie o a doua condiţie a adoptării deciziei
investiţionale. În al treilea rând, sunt evaluaţi factorii de localizare, prin ISD firma urmărind fie
accesul la piaţa ţării de implantare, fie un spor de eficienţă prin valorificarea unor factori de producţie
locali, relativ mai ieftini sau prin integrarea anumitor activităţi economice în structurile productive
interne ale firmei.
Factorii de localizare constituie, fără îndoială, o categorie de variabile ale procesului
decizional. Abordarea teoriilor producţiei internaţionale permite aşezarea corectă a centrului de
greutate al deciziei investiţionale în cadrul raportului firmă-economie-gazdă sau, altfel spus, în cadrul
relaţiei dintre dimensiunea microeconomică şi cea macroeconomică a ISD. În termeni clasici, decizia
200
despre care vorbim este o opţiune microeconomică, în care variabilele ce ţin de firmă, inclusiv cele
vizând strategia acesteia sunt prioritare. Fără a invalida această afirmaţie, se impune ca o realitate
faptul că rigorile tot mai stricte care marchează concurenţa dintre firme în goana lor după noi surse de
avantaje competitive conduc la o reconsiderare importantă a factorilor locali în strategiile de
internaţionalizare ale firmelor.
Din aceste considerente, pentru corporaţiile transnaţionale aspectele manifestării riscului de ţară
sunt de o importanţă crucială. Fapt de care trebuie să ţină cont ţările în tranziţie, pentru care procesul de
atragere a investiţiilor străine şi de creare a condiţiilor favorabile pentru ele constituie o preocupare
majoră.
În sens larg, riscul de ţară poate fi definit drept pierderile financiare potenţiale datorate
problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice sau evenimentelor politice dintr-o ţară121.
Acesta este un risc legat de multitudinea de factori specifici fiecărei ţări, de natura economică şi
politică, ce afectează gradul de profitabilitate a firmei sau proiectului în care se face investiţia străină
directă. Cele mai importante riscuri sunt: deprecierea considerabilă a monedei ţării respective; criza
economică accentuată; modificări majore ale politicii economice, de exemplu reducerea barierelor
comerciale sau modificarea preţurilor energiei; tulburări sociale; atitudine negativă faţă de firmele
străine. Unii din aceşti factori sunt de natură economică, alţii de natură politică.
Pentru fiecare ţară, evenimentele neaşteptate, atît inteme cît şi externe, stau la baza modificării
tendinţelor evolutive. De aceea, comportamentul percepţiei riscului de ţară este similar celui al
burselor, care se modifică brusc sub impactul „noutăţilor”, dar prezintă şi cicluri pe termen lung.
Din aceste motive, modificarea percepţiilor riscului de ţară depinde, inevitabil, de conjunctura
economică şi politică internaţională. Investitorul trebuie să ia în consideraţie atît evoluţiile din fiecare
ţară cît şi efectele evoluţiilor mondiale asupra acestor ţări. Incertitudinea este aceea care face ca
efectuarea de investiţii să comporte riscuri si, în consecinţă, reclamă existenţa unor subiecţi care să-şi
asume aceste riscuri, aşa cum sunt, în primul rînd, investitorii internaţionali.
Din acest motiv, analiza riscului de ţară trebuie să se bazeze, în primul rînd pe evaluarea
premiselor. Fără o înţelegere deplină a situaţiei economice şi a sistemului politic ale unei ţări, este
imposibilă anticiparea reacţiei probabile la moditicarea condiţiilor mondiale sau interne. Din acest
motiv, se impune de obicei, vizita investitorului în ţara respectivă cel puţin o dată pe an.
În al doilea rînd, este vitală identificarea vulnerabilităţilor cheie, chiar dacă, pe moment,
circumstanţele sunt favorabile. Spre exemplu, dependenţa de ajutoare, de exportul de produse

121
Munteanu C., Vîlsan C., Investiţii internaţionale, Oscar Print, Bucureşti, 1995, p. 84

201
prelucrate sau de veniturile celor care lucrează în străinătate reprezintă vulnerabilităţile potenţiale, dacă
circumstanţele se modifică.
În al treilea rînd, este recomandabilă utilizarea analizelor pe bază de scenarii şi a tehnicilor
adecvate pentru identificarea acestor vulnerabilităţi.
În al patrulea rînd, este raţional să se recunoască faptul că orice judecată asupra riscului de ţară
este supusă incertitudinii. Atunci cînd această judecată este transmisă altora, este potrivit să se indice
gradul de incertitudine care îi este adecvat.
Problemele legate de riscul general de ţară încep cu o deteriorare a structurii fundamentale
economice şi politice a unei ţări. Semnalele de alarmă, precum datoria excesivă sau rezervele în
scădere, trebuie privite drept simptome ale bolii mai degrabă decît boala în sine. Dificultăţile reale sunt
localizate mai profund în structura economică şi politică a ţării. Simptomele, de regulă, indică faptul că
este mai sigur să se renunţe la oportunitatea investiţională respectivă.
Cele mai importante aspecte ale analizei premiselor riscului general de ţară sunt: analiza
factorilor macroeconomici (interni şi externi), factorilor social-politici (stabilitatea politică),
factorilor legislativi-instituţionali.
Cei mai reprezentativi factori de risc de natură macroeconomică sunt următorii: politica
macroeconomică, strategia comercială, nivelul şi modul de implicare a statului, modul de formare a
preţurilor, priorităţile de investiţii, structura financiară122. În cadrul strategiei economice de ansamblu,
guvernul aplică o politică macroeconomică cu rol important în riscul de ţară. Pentru investitorul-
analist, dificultatea constă în faptul că, în timp ce strategia de ansamblu tinde sâ se modifice relativ
lent, politica macroeconomică se poate schimba foarte rapid. Evaluarea riscului general de ţară legat de
aplicarea programelor de stabilizare economică se bazează pe utilizarea şi analizarea unor indicatori
macroeconomici, precum: raportul deficitul bugetar/PIB (indicator care aflîndu-se între 0-3% - reflectă
situaţie bună; între 4-8% - nivel prea ridicat; peste 8% - mult prea mult), creşterea masei monetare,
creşterea creditului intern, evoluţia P.I.B., etc.
O strategie comercială de succes este, de asemenea, de o importanţă crucială pentru o ţară
debitoare întrucît, în ultimă instanţă, datoria trebuie plătită din cîştigurile în valută. Se poate spune
despre o ţară că îşi administrează cu succes situaţia comercială atunci cînd nivelele exporturilor şi
importurilor sale permit atît o rată satisfăcătoare de creştere economică cît şi o mărime ce poate fi
acoperitoare pentru necesarul de mijloace financiare. Indicatorii statistici relevanţi pentru analiza de
risc general de ţară privită din perspectiva strategiei comerciale sunt: creşterea volumului exportului,
competitivitatea, gradul de protecţionism.
122
Munteanu C., Vîlsan C., Investiţii internaţionale, Oscar Print, Bucureşti, 1995, p.109

202
Privind problema în ce măsură implicarea statului în economie este pozitivă sau a mers prea
departe este o problemă ce trebuie analizată. Fiecare ţară are propria sa istorie, care este parte a
premiselor analizei riscului de ţară. Totuşi, semnele că un guvern se orientează puternic spre reducerea
controlului birocratic, limitarea corupţiei şi îmbunătăţirea eficienţei sunt importante în ceea ce
priveşte urmărirea scopului de diminuare a riscurilor investiţionale.
Riscuri de natură macroeconomică
Categoria de riscuri macroeconomice are în vedere relaţiile sau fluxurile economice interne şi
poate fi detaliată pe cinci grupe de factori de risc123 (anexa 1):
A. Factori generaţi de starea economiei naţionale. Această grupă de factori de risc are în
vedere dimensiunea economiei naţionale, precum şi creşterea economică înregistrată de aceasta pe o
perioadă de timp determinată (3 – 5 ani). Absenţa creşterii economice afectează existenţa fondurilor
disponibile pentru investiţii, deteriorarea condiţiilor economice având un impact direct asupra ratei
profiturilor şi asupra ratei economisirilor interne.
Dimensiunea economiei naţionale se apreciază prin prisma următorilor indicatori economici
principali124:
1. Produsul intern brut (P.I.B.) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice
ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic care au fost create în interiorul unei ţări de către agenţi
economici autohtoni şi străini, într-o perioadă determinată de timp, de regulă l an. P.I.B. în mărime
absolută furnizează investitorului o primă imagine asupra dimensiunii unei economii naţionale.
Dimensiunea absolută a P.I.B. oferă o imagine sintetică a gradului de valorificare potenţialului
economic (natural, financiar, uman, tehnologic) al unei ţări. Cu cât acest indicator este mai mare, cu
atât potenţialul valorificat / valorificabil a unei naţionale este mai mare.
2. Formarea brută de capital fix oferă informaţii asupra dimensiunii fenomenului investiţional
dintr-o economie. Formarea brută de capital are în vedere atât investiţiile realizate de firmele
autohtone, cât şi cele realizate de agenţi economici străini. Formarea brută de capital fix reprezintă
totodată principalul suport pentru realizarea unei creşteri economice susţinute.
3. Variaţia stocurilor este un indicator care scoate în evidenţă competitivitatea la nivelul întregii
economii, eficienţa cu care rezultatele activităţii economice sunt complet valorificate. Creşterea
pronunţată a stocurilor erodează creşterea economică reală, generând costuri suplimentare.

123
Păun C., Păun L., Riscul de ţară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 60
124
Păun C., Păun L., Riscul de ţară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 105

203
4. Creşterea economică este apreciată de regulă prin intermediul indicatorului "ritmul de
creştere a P.I.B. real" care oferă informaţii sintetice despre creşterea (dezvoltarea) reală, anuală, a unei
economii naţionale.
B. Factorii sectoriali. Gradul de dezvoltare a unei ţări, precum şi potenţialul său de creştere se
reflectă şi în structura economiei naţionale. Pentru a analiza structura economiei se utilizează următorii
indicatori:
5. Ponderea agriculturii (a sectorului primar) în P.I.B.. O pondere mare reflectă o economie
bazată în principal pe ramurile primare de producţie. Cu cât gradul de prelucrare într-o economie creşte
(valoarea adăugată este mai mare), atât competitivitatea externă şi câştigurile potenţiale din exporturi
sunt mai mari.
6. Ponderea sectorului industrial (sau a sectorului secundar) în P.I.B.. Prelucrarea produselor
primare presupune utilizarea unor tehnologii şi echipamente industriale şi are ca efect creşterea valorii
adăugate a producţiei naţionale. Cu cât sectorul industrial ocupă o pondere mai mare în economia
naţională, cu atât ţara este mai atractivă pentru investitorul străin, riscurile economice fiind mai reduse
în acest caz. O economie industrializată este mai stabilă şi mai puţin expusă la crize economice
profunde.
7. Ponderea sectorului public în P.I.B. (P/P.I.B.). Acest indicator are în vedere poziţionarea
sectorului public în raport cu dimensiunea economiei naţionale. Sectorul public nu produce în
economia reală, el doar cheltuieşte sumele obţinute prin sistemul fiscal, în limita bugetului de stat.
8. Deficitul bugetar (D.B.). Deficitul bugetar arată cât a cheltuit sectorul public în plus peste
sumele alocate la întocmirea bugetului, sume previzionate a fi încasate în principal din impozite şi taxe.
Acest indicator reflectă relaţia directă dintre sectorul public şi economia reală care furnizează statului
majoritatea surselor financiare necesare susţinerii unor sectoare "neproductive" de interes naţional, cum
ar fi: armata, sănătatea, învăţământul, asistenţa socială, aparatul administrativ etc.
9. Gradul de acoperire a cheltuielilor publice prin venituri bugetare. Indicatorul arată
capacitatea administraţiei locale, a instituţiilor şi organismelor statului de a-şi procura prin forte proprii
resursele destinate acoperirii unei părţi cât mai mari din cheltuielile publice. Dacă statul nu reuşeşte să-
şi procure o parte din sumele bugetare necesare, acest lucru va presa şi mai mult asupra bugetului,
având un efect negativ asupra economiei în ansamblu.
C. Factori generaţi de dimensiunea pieţei. Analiza dimensiunii unei pieţe are în vedere
următoarele aspecte: cererea globală, oferta globală, nivelul concurenţei, evoluţia preţurilor şi existenţa
barierelor de intrare-ieşire de pe piaţă.

204
Într-o economie de piaţă, raportul cerere-ofertă determină nivelul general al preţurilor. Una
dintre condiţiile de bază ca o investiţie să se menţină profitabilă este stabilitatea preţurilor pe piaţă.
Creşterea puternică a preţurilor la intervale scurte de timp are efect direct asupra costurilor de producţie
şi implicit asupra preţurilor de vânzare. Nivelul ridicat al preţurilor (în special al celor de producţie)
erodează capacitatea firmei de a degaja resurse din activitatea care o desfăşoară.
În evaluarea climatului investiţional, dimensiunea pieţei este analizată cu ajutorul următorilor
indicatori:
10. Nivelul cererii globale de consum. Cererea potenţială de consum poate fi mai greu de
determinat la nivelul întregii pieţe. Din această cauză, cererea globală de consum poate fi aproximată la
nivelul cererii satisfăcute, având în vedere în acest caz consumul total de bunuri şi servicii.
11. Oferta globală. Acest indicator are în vedere toate bunurile şi serviciile realizate în
economie sau importate şi care sunt destinate consumului. În acest caz, vor fi luate în calcul producţia
naţională şi volumul total al importurilor.
12. Nivelul concurenţial al pieţei. Este un indicator sintetic care reflectă intensitatea concurenţei
de pe o piaţă. Această concurenţă este analizată la global şi nu la nivelul unui anumit sector. Cu cât
nivelul concurenţial este mai mare, cu atât oportunităţile de afaceri se reduc, concurenţa ridicată
devenind o barieră în calea investitorului.
13. Accesibilitatea pieţei de consum pentru investitorii străini. În acest caz, se are în vedere o
apreciere generală asupra barierelor de piaţă de orice fel ce stau în calea firmelor străine. Marea
majoritate a acestor bariere sunt impuse administrativ, au caracter general şi obligatoriu şi nu pot fi
controlate, avantajând de cele mai multe ori firmele naţionale.
14. Indicele preţurilor de consum (I.P.C.). Acest indice este expresia evoluţiei generale a
preţurilor de consum pe o perioadă determinată (o lună, an). În calculul său se au în vedere cheltuielile
de consum ale populaţiei aferente consumurilor din perioada de bază, exprimate în preţurile perioadei
de bază, respectiv ale perioadei curente. Indicele prezintă importanţă mai ales pentru investiţiile cu
scop neproductiv, care au în vedere desfacerea de produse pe piaţă.
15. Indicele preţurilor de producţie (I.P.P.). Pentru investitorul
angajat în activitate productivă nu prezintă importanţă numai evoluţia preţurilor ci şi evoluţia preţurilor
la producţia industrială, ce au importanţă în costul de producţie şi în elaborarea strategiilor de
aprovizionare. Acest indice se calculează la fel ca şi I.P.C., numai că are în vedere cheltuielile de
consum cu scop productiv efectuate de agenţii economici, exprimate în preţurile perioadei de bază,
respectiv ale perioadei curente.

205
16. Rata inflaţiei (R.I.). Rata inflaţiei este strâns legată de evoluţia preţurilor, reprezentând de
fapt ritmul de creştere al nivelului general al preţurilor. În cele multe ţări rata inflaţiei se determină pe
baza I.P.C., însă ea reflectă în acest caz doar evoluţia generală a preţurilor mărfurilor cumpărate şi
consumate de populaţie, celelalte bunuri finale ce compun P.I.B. nefiind luate în calcul (bunuri
capitale, bunuri exportate, bunuri produse de sectorul public etc.).
17. Deflatorul P.I.B. (D P.I.B. ). Acest indicator oferă cea mai bună imagine asupra preţurilor
interne şi reprezintă un indice al preţurilor P.I.B.. Deflatorul raportează P.I.B. nominal la P.I.B. real,
obţinut printr-un calcul indirect.
D. Situaţia financiară internă a ţării. Stabilitatea monedei naţionale nu depinde numai de
evoluţia preţurilor pe piaţa internă, ci şi de starea sistemului financiar-bancar. Existenţa unei pieţe
financiare dezvoltate oferă investitorilor mai multe posibilităţii: de pătrundere pe piaţă (de exemplu:
preluări de firme prin achiziţii de acţiuni direct de pe piaţa bursieră), posibilităţi variate de finanţare
(emisiune de acţiuni, emisiune de obligaţiuni, credite de la bănci etc.), precum şi diverse modalităţi de
protejare împotriva unor riscuri economice sau politice (de exemplu, riscul de dobândă poate fi acoperit
la bursă prin opţiuni pe dobânzii).
Calitatea şi siguranţa sectorului bancar influenţează volumul economiilor atrase şi implicit
volumul creditelor acordate agenţilor economici.. Sistemul bancar, pe lângă finanţarea prin contul
curent, este şi cel care intermediază derularea operaţiunilor de încasări şi plăţi cu clienţii şi furnizorii,
calitatea serviciilor bancare având astfel influenţă directă asupra bunului mers al activităţii economice,
derulate pe piaţă.
Investitorul este interesat de evoluţia preţului capitalului reflectată în evoluţia ratei dobânzii pe
piaţă. Cu cât pe piaţă acţionează un număr mai variat de instituţii ce pun la dispoziţia agenţilor
economici un număr mare de produse financiar-bancare cu atât riscurile de natură financiară sunt mai
mici.
Evaluarea acestor factori de risc se face cu ajutorul următorilor indicatori:
18. Viteza de circulaţie a monedei (Vm). Arată intensitatea folosirii monedei într-o economie
naţională. Cu cât această viteză este mai mare, cu atât moneda este mai stabilă şi prezintă mai multă
încredere pentru investitor.
19. Rata lichidităţii monetare (Lm). Este un indicator sintetic care raportează masa monetară
aflată în circulaţie la nivelul proceselor economice derulate într-o economie pe o perioadă determinată
de timp. Se calculează prin raportarea volumului masei monetare la P.I.B. (sau la Venitul Naţional,
determinându-se în acest caz gradul de monetizare).

206
20. Rata medie a dobânzii (D). Rata dobânzii evoluează sub presiunea cererii de capital (în
special pentru investiţii) şi reflectă posibilitatea reală a economiei de a susţine nevoia de capital a
agenţilor economici. Ea este influenţată în primul rând de rata inflaţiei. Statul, prin banca centrală,
poate interveni pe piaţa monetară prin diverse politici influenţând nivelul dobânzii. Orice modificare a
ratei dobânzii afectează rentabilitatea financiară a investiţiei, mai ales atunci când activitatea curentă
este finanţată prin credite pe termen scurt şi foarte scurt (de exemplu, vânzare de marfă pe credit).
21. Rata economisirilor, în funcţie de nivelul economisirilor, instituţiile financiare vor putea
acorda credite agenţilor economici. Indicatorul scoate în evidenţă capacitatea băncilor de a atrage
capital din diverse surse (populaţie, agenţi economici), în vederea redistribuirii nediscriminatorii ale
acestuia în economia reală, în funcţie de criterii de bonitate financiară şi eficienţă, stabilite în
concordanţă cu normele prudenţei bancare.
22. Volumul creditelor acordate. Acest indicator reflectă capacitatea sistemului bancar de a
susţine din fondurile atrase activitatea economică generală. Cu cât volumul creditelor acordate este
mai mare, cu atât gradul de implicare a băncilor în economia reală este mai mare.
23. Volumul tranzacţiilor bursiere. Prezenţa unei pieţe capital bine organizate este foarte
importantă pentru investitor. Piaţa de capital îi oferă mult mai multe posibilităţi de finanţare pe termen
lung (acţiuni, obligaţiuni etc.) şi de gestionare a unor riscuri economice (riscul de dobândă, riscul
valutar). Volumul ridicat al tranzacţiilor la bursă reflectă o piaţă de capital, sigură şi eficientă.
24. Accesibilitatea pe piaţa creditului şi cea de capital. Pentru firme nu este suficient ca
sistemul bancar să fie bine dezvoltat, dobânzile pe piaţa financiară a ţării să fie avantajoase sau piaţa de
capital să fie puternică şi sigură. Este foarte important ca investitorul să aibă acces liber la aceste pieţe,
să nu fie constrâns de nici un fel de restricţii.
25. Siguranţa sistemului fmanciar-bancar. Cu cât piaţa de capital şi ce financiară sunt mai
sigure cu atât riscul financiar, riscul de dobândă aferent investiţiei va fi mai mic. Practic, investitorii
conştientizează faptul că succesul operaţiunilor lor pe o piaţă depinde în mare măsură de calitatea (şi
implicit siguranţa) sistemului bancar.
O ţară în care există un sistem bancar insuficient reglementat, în care creditele se acordă
preferenţial şi nu pe criterii economice sau în care băncile sunt insuficient implicate în economia reală
se situează automat în afara investiţiilor.
E. Factori geografici. Pentru investitorii angajaţi în activităţi de producţie, este foarte
importantă dotarea cu materii prime, mai ales combustibili (petrol, gaze naturale etc.). Cu toate acestea,
bogăţia în resurse naturale şi dependenţa redusă de importurile de combustibili reprezintă un avantaj în
plus pentru o ţară, în comparaţia sa cu alte pieţe externe. Mult mai important pentru o investiţie decât
207
dotarea cu materii prime este gradul de dezvoltare a infrastructurii: reţeaua de transport (şosele, căi
ferate, aeroporturi, porturi, reţeaua electrică, transportul prin conducte etc.) şi cea de poştă şi
telecomunicaţii (telefonie în principal). Analiza infrastructurii trebuie să se facă nu numai cantitativ
(câte şosele, câte căi ferate), ci mai ales calitativ şi structural, cu accent pus pe calitatea serviciilor
oferite. Infrastructura afectează în mod direct profitabilitatea investiţiei, având rol fundamental în
activitatea de aprovizionare şi desfacere a produselor sau chiar activitatea de producţie –
telecomunicaţiile. Toţi aceşti factori sunt cuantificaţi prin intermediul următorilor indicatori:
26. Dotarea cu resurse naturale (D resurse). Acest indicator sintetic are în vedere dotarea generală
cu resurse de bază ale subsolului şi ale solului.
27. Dependenţa de importul de combustibili şi energie (Dm). Dimensiunea economică a unei ţări
trebuie să fie în măsură să susţină importul de materii prime şi energie, care vine să completeze
posibilităţile de producţie interne. Pentru a aprecia mai bine dependenţa ţării de importul de
combustibili şi energie este indicat ca volumul total al importurilor de combustibili să fie raportat la
volumul total al exporturilor.
28. Accesibilitatea formelor de relief. Cu cât accesibilitatea reliefului este mai mare, cu atât
infrastructura are posibilităţi mai mari de dezvoltare şi alternativele de amplasare ale investiţiei sunt
mai numeroase.
29. Densitatea reţelei de transport. Este un indicator sintetic care are în vedere toate reţelele
de transport, de la cea rutieră până la cea destinată transporturilor speciale (conducte, cabluri).
Densitatea reţelei se calculează prin raportarea lungimii totale a reţelelor de transport la suprafaţa
totală.
30. Densitatea reţelei de poştă şi telecomunicaţii. Se calculează ca şi indicatorul de mai sus,
interpretarea sa fiind aceeaşi.
31. Calitatea infrastructurii şi a serviciilor oferite. Nu este suficient ca reţeaua de transport să
aibă o dimensiune mare şi să acopere tot teritoriul. Mult mai importantă este calitatea acestei reţele.
Aprecierea calităţii infrastructurii se face tot printr-un indicator sintetic ce are în vedere aspecte cum ar
fi: gradul de modernizare al infrastructurii sau calitatea serviciilor oferite, apreciată global.
Pentru a înţelege mai bine condiţiile economice ale unei ţări, analiza factorilor climatului
investiţional trebuie să aibă în vedere şi o serie de aspecte legate de relaţiile cu străinătatea, cum ar fi
relaţiile comerciale cu alte state sau fluxurile externe de capital (împrumuturi externe, investiţii străine
directe etc.). Un grad ridicat de dependenţă economică externă şi de instabilitate în relaţiile cu
străinătatea, corelat cu dificultăţi legate de plata datoriei externe şi a serviciului aferent acesteia fac ca
ţara respectivă să aibă un grad de atractivitate scăzut pentru investitorii străini (riscul de ţară mare).
208
Categoria de riscuri economice externe (anexa 2) poate fi detaliată pe patru grupe de factori de
risc:
F. Factori generaţi de situaţia comerţului exterior. În condiţiile actuale, comerţul exterior
reprezintă una dintre condiţiile de bază ale creşterii economice. Nici o economie nu va putea produce
toate bunurile care are nevoie la un moment dat. Pentru a le putea avea însă pe toate, se apelează la
comerţul internaţional. Cu cât gradul de deschidere a unei economii faţă de restul lumii este mai mare
şi poziţia sa în cadrul diviziunii mondiale a muncii este mai bună, cu atât economia în ansamblul ei este
mai eficientă.
În cadrul procesului de evaluare a riscului de ţară de către investitorul străin, "starea"
comerţului exterior al ţării gazdă şi factorii de risc aferenţi sunt analizaţi cu ajutorul următorului set de
indicatori:
32. Volumul total al exporturilor. Are în vedere valoarea totală a bunurilor şi serviciilor
exportate pe o perioadă de timp. Încasările din export vor fi cu atât mai mari, cu cât gradul de
prelucrare şi calitatea bunurilor exportate este mai mare.
33. Volumul total al importurilor. Exprimă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor importate şi
destinate consumului productiv sau consumului populaţiei. Volumul importurilor depinde în mod direct
de cererea internă de consum şi de posibilitatea de acoperire a acesteia de către economia internă.
34. Soldul balanţei comerciale. Se calculează ca diferenţă între volumul total al exporturilor şi
cel al importurilor. Este mai relevantă analiza evoluţiei în timp a acestui indicator cu ajutorul ritmului
mediu de creştere calculat pe o perioadă de 3 – 5 ani, deoarece persistenţa deficitului în balanţa
comercială reflectă în mod clar o situaţie de criză.
35. Ponderea exportului ţării gazdă în exportul mondial. Reflectă poziţia ţării în cadrul
diviziunii mondiale a muncii, competitivitatea şi eficienţa exporturilor pe piaţa internaţională. Totodată,
acest indicator poate arăta şi gradul de valorificare al potenţialului economic al ţării gazdă prin
intermediul schimburilor comerciale internaţionale.
36. Ponderea exportului în P.I.B.. Arată gradul de valorificare a producţiei interne pe alte pieţe
decât cea naţională, intensitatea participării la schimburile comerciale internaţionale, fiind un indicator
de eficienţă al exporturilor.
37. Ponderea importului în P.I.B.. Incapabilă să producă toate bunurile, economia naţională va
apela la importuri, acest indicator exprimând măsura în care producţia internă este completată prin
importuri (gradul de dependenţă externă al economiei naţionale).

209
38. Gradul de acoperire a importului prin export. Este o mărime relativă ce exprimă ponderea
exporturilor totale în importurile totale, împreună cu soldul balanţei comerciale. Acest indicator
constituie expresia cantitativă a rolului comerţului exterior în creşterea economică.
39. Intensitatea participării la schimbul internaţional. Este exprimată prin raportul dintre
volumul total al exporturilor şi populaţia totală a ţării gazdă. Practic, acest indicator corelează volumul
exporturilor cu dimensiunea socială a ţării gazdă şi reflectă deschiderea internaţională a acesteia, fiind
direct influenţată de gradul de dezvoltare economică.
40. Distribuţia geografică a exporturilor. Exporturile unei ţări nu trebuie să se desfăşoare
unilateral, cu o singură ţară (sau grup restrâns de ţări). Comerţul exterior al unei ţări este cu atât mai
eficient, cu cât este mai uniform repartizat, pe un număr mare de ţări, ce deţin ponderi relativ scăzute în
total. Nici distribuţia prea largă a exporturilor nu este un fapt pozitiv deoarece ea poate ascunde o
utilizare ineficientă a resurselor interne.
41. Dinamica schimburilor comerciale cu străinătatea. Arată evoluţia în timp a comerţului total
al ţării gazdă (exporturi şi importuri) pe o perioadă de timp determinată, caracterizată printr-un ritm
mediu de creştere.
42. Indicele raportului de schimb brut. Raportează indicele volumului fizic al exporturilor totale
la indicele volumului fizic al importurilor, caracterizând comerţul exterior din punct de vedere
structural. Un indice subunitar exprimă o situaţie favorabilă, în sensul că gradul de prelucrare a
produselor exportate este mai mare decât cel al produselor importate.
43. Indicele raportului de schimb net (I.R.S.N.). Raportează indicele valorii medii unitare
aferent exporturilor la cel aferent importurilor, izolând incidenţa preţurilor asupra activităţii de comerţ
exterior. Un raport de schimb supraunitar reflectă o îmbunătăţire a preţurilor de export în comparaţie cu
preţurile de import.
44. Indicele puterii de cumpărare a exportului. Acest indicator arată cantitatea de mărfuri ce
poate fi cumpărată cu încasările în valută obţinute din exporturi.
45. Ventilaţia internaţională a P.I.B.. Se calculează ca raport între comerţul total şi producţia
naţională (P.I.B.) şi arată procentul din producţia naţională valorificată pe canalele comerciale
internaţionale. Este şi acest indicator unul de eficienţă a comerţului exterior al unei ţări.
46. Coeficientul de devansare al exporturilor. Corelează dinamica producţiei naţionale (P.I.B.)
cu dinamica exporturilor, raportând indicele volumului fizic aferent exporturilor la cel aferent P.I.B..
Este un indicator care poziţionează creşterea exporturilor în creşterea economică de ansamblu.
47. Elasticitatea exporturilor ţării gazdă faţă de importurile mondiale. Raportează ritmul de
creştere a exporturilor totale ale unei ţări la ritmul de creştere a importurilor mondiale, din care se
210
elimină importurile ţării analizate. Practic, acest indicator arată elasticitatea exporturilor naţionale în
raport cu cererea mondială de bunuri şi servicii.
48. Elasticitatea importurilor ţării gazdă faţă de exporturile mondiale. Se calculează ca raport
între ritmul de creştere al importurilor unei ţări şi ritmul de creştere al exporturilor mondiale şi arată
gradul de permeabilitate al economiei naţionale la oferta internaţională de mărfuri sau servicii.
49. Foarfecele de preţuri aferent comerţului exterior. Ca şi în cazul preţurilor interne de
consum, şi în cazul comerţului exterior se poate calcul foarfecele de preţuri. Foarfecele de preţuri în
comerţul exterior arată pierderile/câştigurile înregistrate de economia naţională ca urma evoluţiei
diferenţiate a preţurilor de export şi de import.
G. Factori generaţi de gradul de îndatorare externă. Angajarea economiei în schimburile
comerciale internaţionale presupune comercializarea pe alte pieţe a unei părţi din producţia internă şi
completarea acesteia prin importuri. Finanţarea importurilor se face în primul rând din încasările
valutare obţinute din exporturi.
Dacă economia naţională nu poate susţine eforturile valutare generate de importuri, ea va trebui
să apeleze la credite externe contractate de pe piaţa financiară internaţională. Condiţiile în care va
obţine aceste credite (scadenţă, modalitatea rambursării, nivelul dobânzii) depind în mod direct de
performanţele economice şi de gradul de îndatorare actual. Datoria publică externă cuprinde toate
obligaţiile în valută străină angajate sau garantate de stat, cu termen de rambursare mai mare de un an
(datoria persoanelor private negarantată de stat este exclusă).
În evaluarea climatului investiţional, analiza gradului de îndatorare se face cu ajutorul
următorilor indicatori:
50. Datoria externă brută. Se au în vedere toate creditele externe angajate sau garantate de stat
pe o perioadă de timp determinată.
51. Datoria externă netă. Acest indicator rezultă în urma eliminării din datoria externă brută a
propriilor împrumuturi acordate altor state. Acest indicator se poate calcula numai pentru acele ţări
aflate în poziţie dublă – de debitor şi creditor.
52. Ponderea datoriei externe în P.I.B.. Prin raportarea dimensiunii datoriei la producţia
naţională (P.I.B.). Acest indicator exprimă cât din producţia naţională este destinată acoperirii datoriei
externe, oferind o imagine mult mai bună asupra gradului de îndatorare externă.
53. Ponderea datoriei externe în exporturile totale. Pentru o ţară care a angajat o anumită
datorie externă, încasările din exporturi vor trebui teoretic să acopere nu numai plăţile aferente
importurilor, ci şi plata serviciului aferent datoriei. Eforturile în acest caz sunt mai mari pentru

211
economie în ansamblul său, fapt ce face din angajarea de credite externe o măsură economică de evitat.
Acest indicator poziţionează datoria externă în cadrul încasărilor valutare obţinute din exporturi.
54. Ponderea datoriei externe în totalul populaţiei. Exprimă partea din datoria externă ce revine
fiecărui locuitor. Atunci când economia naţională nu mai poate susţine datoria externă, statul va trebui
să găsească alte resurse valutare decât încasările din exporturi. Orice soluţie s-ar alege (creşterea
fiscalităţii, de exemplu), populaţia resimte direct povara datoriei externe.
55. Serviciul anual al datoriei externe. Analiza gradului de îndatorare numai pe baza datoriei
externe brute sau nete, fără a lua în calcul masa dobânzii este insuficientă. Acest indicator exprimă
eforturile depuse de o ţară, cu rambursarea creditelor externe şi a dobânzii aferente. O analiză mai
completă poate raporta, de asemenea, serviciul datoriei externe la P.I.B., exporturi totale sau populaţie.
56. Deficitul primar. Se calculează ca diferenţă între deficitul total şi serviciul datoriei publice.
Acest indicator este indicat să se calculeze mai ales în cazul unor medii economice inflaţioniste cu
deficite bugetare mari şi arată povara datoriei publice asupra bugetului de stat.
57. Ponderea datoriei externe în rezervele naţionale. Arată raportul ce există între datoria
externă angajată de un stat şi lichidităţile internaţionale al ţării gazdă (apreciată în primul rând la
nivelul rezervelor de care aceasta dispune.
H. Factori legaţi de prezenţa capitalului străin atras. Este cunoscut faptul că investiţiile străine
joacă un rol important în cadrul procesului de dezvoltare economică, nu numai la nivelul unei ţări, ci şi
la nivel global, în primul rând ele au o contribuţie directă la formarea brută de capital, prin economisiri
şi investiţii. Pot influenţa, de asemenea, nivelul global al veniturilor, atât ale populaţiei (salarii mai
mari), cât şi ale companiilor ce intră în relaţii de afaceri cu firmele străine. Impactul social poate fi mult
mai mare, prin numărul de noi locuri de muncă ce sunt create.
Analiza investiţiilor străine într-o ţară se face cu ajutorul următorului set de indicatori:
58. Volumul total al investiţiilor străine. Exprimă nivelul actual al prezenţei firmelor străine pe
o piaţă străină, fiind expresia încrederii externe de care aceasta se bucură în mediile de afaceri
internaţionale.
59. Rata investiţiilor brute. Raportează volumul brut al investiţilor străine la volumul producţiei
interne (P.I.B.), poziţionând investiţiile străine în raport cu dimensiunea economiei naţionale.
60. Elasticitatea investiţiilor străine. Este calculată ca raport între ritmul de creştere al
investiţiilor străine şi cel al producţiei naţionale şi se poate calcula atât pentru capitalul intrat, cât şi
pentru cel ieşit.
61. Rata investiţiilor nete. Se calculează ca raport între volumul net al investiţiilor străine şi
volumul producţiei interne. Investiţiile nete au în vedere diferenţa dintre investiţiile străine într-o ţară şi
212
cele realizate de firme autohtone în străinătate. Prin acest indicator se realizează o corelaţie între cele
două fluxuri de capital, obţinându-se o imagine mai bună asupra efectului pe care îl are migraţia
capitalului de investiţii (ieşiri sau intrări) în plan economic.
62. Distribuţia geografică a investiţiilor străine. Analizează, pe baza unui indice de
concentrare, distribuţia în plan internaţional a surselor de provenienţă a capitalului investiţional. Cu cât
investiţiile străine sunt mai uniform distribuite (există un număr mare de ţări cu ponderi relativ mici),
cu atât dependenţa şi vulnerabilitatea externă a ţării gazdă vor fi mai mari.
63. Distribuţia sectorială a investiţiilor străine. Acest indicator exprimă distribuţia în plan
intern a capitalului investiţional străin. Pentru ca efectul economic al investiţiilor străine să fie maxim,
este indicat ca acestea să nu se limiteze numai la un anumit sector economic, ci, dimpotrivă,
fenomenul investiţional trebuie să "afecteze" uniform întreaga economie.
64. Gradul de permeabilitate al economiei naţionale faţă de investiţiile străine. Se calculează ca
raport între volumul total al investiţiilor străine ale unei ţări şi totalul mondial al investiţiilor străine.
Indicatorul exprimă receptivii economiei naţionale faţă de investiţiile străine şi capacitatea acesteia de a
atrage un volum mare de investitori.
I. Factori generaţi de situaţia balanţei de plăţi externe şi a cursului de schimb.
Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată sintetic de două
documente: balanţa de plăţi externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe.
Balanţa de plăţi externe are în vedere ansamblul tranzacţiilor derulate de rezidenţi cu restul
lumii, în timp ce balanţa creanţelor şi angajamentelor externe are în vedere stocul de creanţe şi
angajamente financiare existent într-o economie la un moment dat.
Analiza acestor factori externi în cadrul modelului de evaluare a climatului investiţional se face
cu ajutorul următorilor indicatori:
65. Soldul contului curent. Pe lângă soldul balanţei comerciale, acest indicator mai ia în calcul
şi balanţa veniturilor şi cea a transferurilor curente. În acest fel, în aprecierea relaţiilor economice
internaţionale ale unei ţări se iau în calcul şi o serie de aspecte legate de eficienţa activităţii
investiţionale interne şi externe, prin prisma veniturilor obţinute.
66. Soldul contului de capital şi financiar. Arată poziţia ţării gazdă în cadrul relaţiilor financiare
internaţionale şi are în vedere volumul total al investiţiilor străine (directe şi de portofoliu),
transferurile de capital, volumul împrumuturilor de la F.M.I., depozite şi rezerva oficială.
67. Ponderea erorilor şi omisiunilor în total. Erorile şi omisiunile ce apar în cazul balanţei de
plăţi se datorează imperfecţiunilor sistemului de contabilizare prin dublă intrare utilizat în alcătuirea

213
acesteia. Ponderea mare a acestor erori şi omisiuni în total poate afecta credibilitatea întregii balanţe,
creând dificultăţi în interpretarea diferitelor solduri din balanţă.
68. Lichiditatea internaţională.. Are în vedere totalitatea mijloacelor de plată internaţionale de
care poate dispune o ţară la un moment dat, fiind reflectată în principal de rezerva valutară oficială care
cuprinde: rezerva de aur, disponibilităţile la F.M.I., rezerva de devize. La rezerva oficială se mai
adaugă creditele luate de la organismele internaţionale, facilităţile de credit acordate pe cale bilaterală
între băncile centrale.
69. Stabilitatea cursului de schimb valutar. Evoluţia în timp a cursului de schimb valutar se
apreciază prin ritmul mediu de creştere, fiind un indicator fundamental pentru investitorii străini.
70. Regimul valutar, într-o economie deschisă, piaţa valutară reprezintă un segment
macroeconomic important, căruia investitorii străini îi acordă o atenţie sporită. Pentru ei nu prezintă
importanţă numai stabilitatea preţurilor pe această piaţă, ci şi modul în care ea este reglementată.
71. Accesibilitatea pieţei valutare. Acest indicator are în vedere măsurile practicate pe piaţa
valutară internă ce condiţionează accesul la valută a agenţilor economici în general şi a celor străini în
particular.
Factorii macroeconomici determină stabilirea grupului de factori la nivel microeconomic. La
nivel microeconomic firma se confruntă cu factori de natura propriu-zisă a proiectului (de exemplu,
management, relaţii intercomunicaţionale, starea financiară proprie etc.).
Riscurile de natură socială.
Mediul social al ţării gazdă este privit din dublă perspectivă: economică şi politică. Din punct de
vedere economic, mediul social furnizează informaţii cu privire la dimensiunea pieţei externe deoarece
populaţia se manifestă ca purtător al cererii pentru bunurile de consum şi, în acelaşi timp, ca furnizor al
unuia din cei mai importanţi factori de producţie-munca. Din punct de vedere politic, componentele
mediului social pot fi privite ca depozitare ale valorilor moral spirituale (cultură, religie, ideologie,
politică). Situaţia politică a unei ţări nu poate fi privită independent de factorul social (în calitate de
electorat), factorii politici de decizie fiind aleşi dintre liderii societăţii în scopul reprezentării intereselor
acestora.
Aceste riscuri pot fi sistematizate în patru grupe (anexa 3) intitulate generic:
A. Factori generaţi de diverse aspecte legate de forţa de muncă şi ocuparea acesteia.
Investiţiile potenţează creşterea economică a ţării, unul dintre cele mai importante efecte sociale ale
procesului investiţional fiind utilizarea forţei de muncă.

214
Sistemul de indicatori prin care investitorul analizează forţa de muncă şi ocuparea este format
din125:
72. Resursele de muncă disponibile. Indicatorul are în vedere forţa totală de muncă disponibilă
într-o economie şi se calculează ca diferenţă între totalul populaţiei în vârstă aptă de muncă şi populaţia
în vârstă de muncă cu incapacitate de muncă la care se adaugă populaţia în afara limitei vârstei de
muncă şi care lucrează.
73. Populaţia ocupată.. Se referă numai la populaţia efectiv angajată în procese de muncă în
scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. Analiza populaţiei
ocupate poate fi completată printr-o analiză sectorială a acesteia (populaţia ocupată în sectorul privat,
pe ramuri de activitate etc.).
74. Rezerva de muncă. Reflectă potenţialul de forţă de muncă existent la nivelul întregii
economii şi este compusă în principal din elevi şi studenţi, militarii în termen, şomeri, persoane casnice
etc.
75. Gradul de ocupare. Se calculează ca raport între numărul populaţiei ocupate şi volumul
resurselor de muncă. Gradul de ocupare este corelat cu intensitatea activităţii economice şi arată
capacitatea populaţiei de a-şi asigura un venit independent şi de a participa la procesul de dezvoltare
economică de ansamblu.
76. Rata generală de activitate. Acest indicator măsoară ponderea populaţiei active în populaţia
totală. Cu cât ponderea populaţiei active în totalul populaţiei este mai mare, cu atât potenţialul de
muncă este mai mare.
77. Rata de întreţinere. Analiza forţei de muncă trebuie să aibă în vedere şi partea de populaţie
pasivă (inactivă). Acest indicator exprimă ponderea populaţiei inactive în total populaţie activă.
Calculul acestui indicator este foarte important dacă ţinem cont că populaţia activă este cea care susţine
economic populaţia inactivă.
78. Rata de dependenţă economică. Se calculează ca raport între populaţia în afara vârstei de
muncă şi populaţia în vârstă de muncă având aceeaşi semnificaţie ca şi indicatorul de mai sus.
79. Distribuţia sectorială a forţei de muncă. Are în vedere repartizarea forţei de muncă pe
sectoare de activitate (industrie, agricultură, servicii, public) măsoară gradul de concentrare a populaţiei
pe un anumit sector pe baza indicelui de structură.
80. Rata şomajului. Arată excedentul ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, fiind un
indicator fundamental de caracterizare a gradului de utilizare a forţei de muncă într-o economie.

125
Păun C., Păun L. Riscul de ţară. – Bucureşti: Editura Economică, 1999, p. 160

215
81. Costul forţei de muncă. Se apreciază prin prisma salariului mediu pe economie. Pe lângă
faptul că exprimă preţul mediu pe piaţă al factorului muncă, nivelul acestui indicator mai arată şi
veniturile medii pe care populaţia le poate obţine din muncă.
82. Productivitatea muncii. Acest indicator caracterizează dimensiunea calitativă a forţei de
muncă. La nivel microeconomic, acest indicator se calculează după diverse formule şi metode (metoda
directă, indirectă, a unităţilor cultural-convenţionale sau cea a unităţilor valorice). La nivelul întregii
economii, calculează un indicator mediu de productivitate care ia în calcul productivitatea din fiecare
ramură de activitate.
83. Nivelul educaţional. Şi acest indicator are în vedere calitatea sectorului uman din
perspectiva nivelului său de pregătire, experienţă şi calificare. Se face pe baza datelor referitoare la
nivelul de pregătire în şcoală al populaţiei (câţi au terminat ciclul primar, liceul, facultatea, etc.).
B. Factori generaţi de diverse aspecte legate de populaţie şi veniturile acesteia sunt
reprezentaţi de următorii indicatori:
84. Populaţia totală.. Acest indicator oferă o imagine relativă asupra dimensiunii unei pieţe
externe, asupra posibilităţilor sale reale de absorbţie, în general, o ţară cu o populaţie mare este
considerată de firmele străine atractivă din punct de vedere al potenţialului său de consum.
85. Rata de creştere a populaţiei. Pe lângă analiza statică a populaţiei unei ţări, se impune şi o
analiză în dinamică, a evoluţiei sale în timp. Scăderea populaţiei poate fi pusă pe seama îmbătrânirii
acesteia, a scăderii natalităţii sau creşterii mortalităţii etc., fapt care ar putea conduce în viitor la
dezechilibre pe piaţa muncii şi la modificarea comportamentului în consum.
86. Structura populaţiei. Pentru investitor prezintă importanţă în deosebi structura populaţiei pe
grupe de vârstă şi împărţirea în clase sociale.Existenţa unei clase de mijloc bine dezvoltate asigură
distanţa mică faţă de putere. Într-o astfel de societate, utilizarea violenţei în politică este rară datorită
centrului politic puternic dezvoltat, modul de schimbare a sistemului politic se face în baza legilor etc.
87. Densitatea populaţiei. Analiza dimensiunii sociale a unei pieţe trebuie să se facă şi în raport
cu întinderea geografică a acesteia. Densitatea mică a populaţiei este nefavorabilă procesului
investiţional pentru existenţa unor zone nepopulate sau insuficient populate se poate datora unor
condiţii naturale vitrege – deşert, munte etc. şi pentru că o dispersie mare a populaţiei în teritoriu
îngreunează procesul de exploatare a pieţei (eforturi mari de comercializare).
88. Gradul de urbanizare. Oferă o imagine calitativă asupra mediului comercial, specialiştii
considerând un grad ridicat de urbanizare ca un elementfavorabil procesului investiţional. Aglomerările
urbane oferă oportunităţi de afaceri.

216
C. Factori generaţi de dimensiunea culturală a mediului social. Cultura este un mod de viaţă,
un comportament creat de un grup de oameni, care se transmite de la o generaţie la alta.
Cultura include valori, idei, datini şi simboluri care caracterizează un grup de oameni, este un
mod activ de viaţă al unei naţiuni.
Sistemul de indicatori referitor la dimensiunea culturală a mediului social este format din:
89. Eterogenitatea culturală. Existenţa unui număr mare de "subculturi" nu poate fi considerat
ca un factor de risc decât în măsura în care aceste "subculturi" (ce conduc la formarea unor grupuri
etnice – minorităţi) nu au reuşit să fie asimilate de una dominantă. Dacă nu vor putea fi asimilate,
aceste grupuri vor căuta să-şi păstreze cu orice preţ identitatea naţională, vor încerca să se rupă de
cultura dominantă şi să-şi câştige autonomia proprie.
90. Eterogenitatea religioasă. Religia impune şi consolidează modele de valori unui grup
social, fiind o componentă de bază a culturii naţionale. De regulă, diferenţele între religii au la bază
diferenţe culturale ce pot fi speculate de anumite grupuri de interese şi puse în slujba unor acţiuni de
violenţă.
91. Nivelul tehnologic general. Tehnologia exercită o influenţă puternică asupra gradului de
maturitate al pieţei externe, iar pe de altă parte asupra forţei competitive a firmei. Luarea în considerare
a tehnologiei în analiza unei pieţe facilitează identificarea unor noi poli de dezvoltare.
92. Naţionalismul în plan economic. Orice firmă care se internaţionalizează trebuie să înţeleagă
că nici o naţiune-stat nu va permite pătrunderea "totală" a unei companii străine pe piaţa şi în spaţiul
său economic atâta timp cât controlul şi managementul se realizează într-o altă ţară. Aceste interdicţii
se manifestă cu precădere atunci când deciziile luate de firma străină vin în contradicţie cu priorităţile
sociale şi economice ale ţării gazdă.
D. Influenţe externe la nivelul mediului social. Ca şi în cazul componentei economice şi
politice, factorii de risc aferenţi mediului social sunt abordaţi şi din perspectivă externă.
Această abordare are in vedere relaţiile stabilite de mediul social cu străinătatea, accentul
căzând în principal pe disputele regionale care au loc în zonă în care ţara gazdă este sau nu angajată şi
pe atitudinea locală faţă de capitalul şi investitorii străini.
Indicatorii utilizaţi în cadrul analizei climatului investiţional la aceşti factori sunt:
93. Atitudinea faţă de capitalul şi investitorii străini. Indicatorul are in vedere atitudinea
populaţiei faţă de capitalul străin sau faţă de activitatea economică a firmelor străine pe teritoriul ţării
analizate. Chiar dacă sistemul de legi ce reglementează accesul investitorilor străini pe piaţa locală
prevede un tratament egal pentru toate firmele străine, uneori populaţia poate manifesta o aversiune
puternică faţă de străini, în general, sau faţă doar de o naţiune anume.
217
94. Dispute regionale externe. Plasarea ţării gazdă în mijlocul unei frecvent tulburată de dispute
regionale poate influenţa negativ gradul de stabilitate economico-politică a acesteia. Acest indicator are
în vedere disputele sociale de frontieră, activităţi ale grupărilor teroriste din alte state, valuri de
refugiaţi veniţi din ţări vecine, acţiunea unor grupări din opoziţie aflate în exil etc.
Riscurile de natură politică.
Climatul politic internaţional este caracterizat printr-un nivel ridicat de fragmentare: fiecare ţară
are propria sa configuraţie politică, caracterizată de un anumit grad de stabilitate sau instabilitate. Nu
există un sistem politic mondial, ci mai multe sisteme naţionale. Astfel grupul de factori politici ce pot
influenţa decizia investiţională sunt (anexa 4):
A. Forma de guvernare face o apreciere calitativă asupra modului în care este guvernată politic
ţara. În acest sens se au în vedere polii de putere în stat, precum şi distribuţia puterii între aceştia,
firmele străine considerând că ţările cu un sistem politic absolutist (dictatorial sunt riscante pentru
investiţiile străine) sunt riscante. Forma de guvernare include indicatorii:
95. Structura guvernului. Pentru stabilitatea politică a unei ţări este indicat ca guvernul să fie
format de un număr cât mai mic de coaliţii sau partide.
96. Orientarea politică a guvernului. Investitorul străin consideră că stabilitatea politică a ţării
gazdă este cu atât mai mare cu cât în fruntea sa se află un guvern care nu este dominat de porniri
extremiste şi care este adeptul unei orientări de centru.
97. Stabilitatea guvernului. Reflectă capacitatea de a conduce cu factorii politici, „longevitatea"
la guvernare justificându-se numai prin rezultatele şi perforrnanţele economico-sociale obţinute prin
politicile macroeconomice promovate de guvernul actual.
98. Atitudinea guvernului faţă de investiţiile străine. Fluxul investiţional dintr-o ţară depinde în
mod hotărâtor de maniera în care factorii politici de decizie percep şi înţeleg rolul fundamental pe care
investiţiile străine îl joacă în plan economic şi social. Guvernul prin politicile promovate, trebuie să
stimuleze investiţiile pentru a susţine economia naţională.
B. Sistemul partidelor politice. Cu cât sistemul partidelor politice este mai eterogen cu atât
electoratul este mai volatil şi posibilitatea de a forma un guvern monocolor este mai dificilă.
Eterogenitatea partidelor politice este o caracteristică a democraţiilor în formare. Sistemul
partidelor politice include indicatorii:
99. Ideologia partidelor politice. Stabilitatea politică este strâns legată de orientarea ideologică
a celor mai importante partide politice. Climatul investiţional dintr-o ţară este cu atât mai sigur, cu cât
numărul partidelor de orientare extremistă (dreapta sau stânga), militară sau naţionalistă este mai redus.

218
100. Atitudinea partidelor politice faţă de capitalul străin. Acest indicator are în vedere nu
numai atitudinea puterii faţă de investiţiile străine, ci şi a grupărilor aflate în opoziţie.
101. Competiţia politică între partide. Lupta acerbă pentru putere dintre partidele politice poate
constitui un element de instabilitate politică în măsura în care aceasta încetează să se mai desfăşoare în
plan ideologic.
C. Personalităţile politice includ indicatorii:
102. Liderii politici. Calităţile aparte ale unor oameni politici poziţionează în postură de lideri.
De multe ori în politică, ca să ajungi lider, nu este important să cunoşti foarte bine o serie de fenomene
economicii sociale, să fii specialist într-un domeniu anume: În faţa unor calităţi interioare (mod de a
gândi, de a sesiza esenţa fenomenelor macroeconomice), primează adesea calităţile „exterioare"
(carismă, fizionomie, mod de a vorbi, ţinuta) cele mai multe ori, ideologia liderilor politici se
suprapune peste cea a partidului din care aceştia fac parte, însă pot apărea cazuri în care un lider politic,
ajuns la putere, să vadă cu alţi ochi prezenţa capitalului străin în economia naţională.
103. Instituţiile statului. Statul se manifestă în plan economic, politic şi social prin instituţiile
sale fundamentale, fiind principalul element capabil să asigure stabilitatea mediului politic. Indicatorul
are în vedere modul în care sunt organizate instituţiile statului, eficienţa activităţii acestora, modul de
repartizare a puterii între acestea, influenţa asupra electoratului etc.
104. Rolul şi implicarea armatei în politică. Armata este o instituţie fundamentală a statului cu
rol în apărarea securităţii naţionale. Fiind subordonată puterii politice, armata cu sau fără sprijin
popular se poate grupa în jurul unui lider şi poate prelua puterea. Specialiştii consideră mult mai
riscantă şi mai instabilă o ţară condusă de un guvern militar sau o ţară în care armata se implică
puternic în viaţa politică.
D. Stabilitatea şi performanţa politicilor guvernamentale include indicatorii:
105. Politica generală a guvernului. Numai rezultatele economice sunt în măsură să explice
succesul sau insuccesul unei guvernări. Oricum, electoratul va sancţiona prompt orice greşeală a
guvernanţilor, cu atât mai mult cu cât politicile promovate de aceştia îi afectează nefavorabil. Misiunea
unui guvern este cu atât mai grea pentru o ţară aflată pe panta descrescătoare a recesiunii economice.
106. Stabilitatea politicii guvernului. Guvernul trebuie să fie stabil în politica pe care o
promovează. Orice schimbare de optică trădează slăbiciunea acestuia în faţa partenerilor săi sociali,
precum şi incapacitatea de a face faţă situaţiei economico-sociale actuale.
107. Nivelul violenţelor. Mediul politic poate fi sursa unor puternice conflicte sociale, în
principal cauzate de nemulţumirile electoratului faţă de politicile promovate de putere. Speranţele şi

219
interesele electoratului sunt legate de un nivel general de viaţă mai ridicat, de un trai mai sigur, de un
câştig mai bun, etc.
108. Nivelul terorismului. Uneori, grupări politice cu o ideologie extremist-naţionalistă sau
chiar religioasă pot utiliza ca formă a luptei politice terorismul. Tolerarea unor acte de terorism al
acestor grupări constituie un factor de instabilitate pentru mediul politic al ţării gazdă.
109. Instabilitatea politică din zonă. Stabilitatea internă poate fi afectată de posibilitatea ridicată
a declanşării unui război, a modificării frontierelor sau a unei lovituri de stat sprijinite din exterior.
Uneori, statul poate fi mai redus ca întindere şi ca influenţă decât legăturile etnice, religioase existente
peste graniţe.
110. Importanţa geopolitică a ţării. Indicatorul are în vedere rolul strategic pe care o ţară îl
poate juca în plan internaţional prin poziţia geografică pe care o are, prin resursele strategice pe care le
deţine, dimensiune, etc.
111. Apartenenţa la grupări economico-politice internaţionale (comunităţi economice,
vamale, uniuni politice, uniuni monetare etc.), instabilitatea politică şi implicit riscul de ţară pot fi
reduse substanţial.
E. Mecanismele de control includ indicatorii:
112. Forţa şi influenţa opoziţiei. O opoziţie puternică poate constitui un element favorabil
pentru mediul politic şi pentru succesul unei guvernări, puterea încercând să nu dezamăgească
electoratul şi să nu cedeze capitalul politic opoziţiei.
113. Corupţia. Chiar dacă specialiştii văd acest fenomen ca pe un mecanism prin care puterea
menţine controlul politic, o corupţie excesivă are în plan economic efecte dezastruoase, influenţând
negativ stabilitatea internă şi implicit fluxul investiţional. În aceste condiţii, corupţia apare ca o barieră
în calea investitorilor străini.
114. Volatilitatea electoratului. Electoratul nu are o ideologie proprie. El subscrie la ideologia
unui partid, raportând programul politic al acestuia la interesele sale. În timp, electoratul poate să-şi
schimbe radical opţiunile sale politice şi să considere ideologia unui alt partid mai apropiată de
interesele sale. Uşurinţa cu care electoratul îşi schimbă opţiunile politice (volatilitate) exprimă gradul
de maturitate politică şi are o influenţă directă asupra stabilităţii politice. Volatilitatea electoratului se
află în strânsă legătură şi cu nivelul de educaţie şi gradul de dezvoltare economică al ţării.
115. Gradul general de implicare politică. Gradul în care electoratul se implică pe scena
politică diferă de la ţară la ţară. Interesul acordat de populaţie vieţii politice trebuie să fie relativ ridicat
şi să asigure o prezenţă la alegeri care să permită validarea rezultatelor.

220
116. Sprijinul popular acordat puterii. Orice politică de guvernare trebuie să se bazeze pe un
sprijin popular real. Chiar dacă iniţial partidul care a câştigat alegerile se bucura de majoritatea
sprijinului popular, acesta în timp se pierde treptat. Un guvern bazat pe un sprijin popular redus va fi
supus contestărilor, constrângerilor şi presiunilor puternice din partea diferitelor grupări sociale, şi în
final va fi nevoit să renunţe la putere.
Riscul politic este o categorie a riscului general de ţară a cărei influenţă nu poate fi cuantificată,
conţinutul ei fiind foarte complex şi divers. Riscul politic poate avea o influenţă sistematică sau
aleatoare. Un război civil ameninţă în egală măsură pe toţi agenţii economici, indiferent de
naţionalitatea capitalului. Acesta este un risc sistematic. Grevele care pot aprea în diferite sectoare de
activitate sau întreprinderi reprezintă un factor de risc aleator. In acest caz vor fi influenţate doar
anumite activităţi economice.
Riscul politic nu este însă reprezentat doar de fenomene dure cum sunt războaiele, grevele
generale, manifestările de stradă, destabilizarea polilică şi socială etc. Acest tip de risc este prezent în
mai mare măsură în ţările mai puţin dezvoltate, în care mecanismele democraţiei funcţionează
ambiguu, în care există regimuri dictatoriale şi corupţie devastatoare. Există trei aspecte esenţiale ale
riscului politic legate de riscul general de ţară, şi anume:
1) interacţiunile dintre evoluţiile politice şi politica economică;
2) transformările politice radicale;
3) interacţiunile dintre evoluţiile politice, încrederea străinătăţii şi influxurile de capital.
Important pentru investitorul-analist în privinţa aprecierii riscului politic, este să înţeleagă care
sunt problemele politice esenţiale într-o ţară şi să aprecieze cît de însemnate sunt ele.
Riscurile de natură legislativ-instituţională.
O componentă de bază a mediului în care acţionează o firmă are în vedere şi factorii de natură
politică şi legal-instituţională care guvernează relaţiile economice derulate între entităţi situate în state
diferite. Aceste relaţii nu sunt exclusiv bilaterale, ci de cele mai multe ori intervin, direct sau indirect, şi
alţi participanţi: guvern, organizaţii internaţionale, alte părţi interesate.
Firma cu activitate internaţional va urmări factorii ce influenţează procesul investiţional pe două
axe (anexa 5):
• cadrul legal al desfăşurării activităţilor investiţionale;
• instituţiile implicate în coordonarea şi supravegherea procesului investiţional.
Cadrul legal ce reglementează activitatea investiţională are două componente: cadrul legal
extern şi cadrul legal intern.

221
Cadrul legal extern sau internaţional se referă la regulile care guvernează activităţile firmelor
desfăşurate în afara ţării de origine şi soluţionează diferendele dintre companiile multinaţionale, ţările
gazdă şi terţe părţi. Reglementarea internaţională a anumitor aspecte ale operaţiunilor extern unei
întreprinderi este dată de:
117. Documentele adoptate de către organisme internaţionale cu vocaţie universală, cum ar fi:
O.N.U. şi agenţiile sale, F.M.I., Banca Mondială, etc. Documentele adoptate de acestea conturează
cadrul general de desfăşurare a diverselor activităţi (indiferent dacă acestea au sau nu caracter
economic) şi norme cu caracter obligatoriu pentru ţările membre, care tratează în principal sau în
subsidiar aspecte de natură economică şi/sau juridică ale activităţilor desfăşurate de firme pe pieţe
străine sau chiar pe piaţa mondială.
118. Convenţiile şi tratatele multilaterale încheiate între ţările de origine şi ţările gazdă şi/sau
terţe ţări. Aceste convenţii pot avea ca obiect reglementarea relaţiilor dintre statele semnatare sau
numai a relaţiilor economice, sau a anumitor aspecte legate de regimul firmelor care provin din aceste
state sau din alte state şi acţionează pe teritoriul părţilor la convenţie. Acest aspect al mediului legal
poate fi important datorită eventualelor facilităţi de care se va bucura în ţara gazdă (semnatară a
convenţiei) firma ce provine dintr-o ţară parte la convenţie.
119. Tratatele regionale şi bilaterale încheiate de ţara gazdă stipulează drepturile şi restricţiile
la care sunt supuse activităţile desfăşurate de firmele statelor parte în statele gazdă. De regulă, prin
aceste tratate ţările respective acordă anumite facilităţi în scopul dezvoltării relaţiilor reciproce sau
integrării economice zonale (cazul acordurilor regionale).
120. Acordurile internaţionale, la care ţara gazdă este parte, au un rol important în
reglementarea schimburilor economice internaţionale. Dintre acestea cel mai important este GATT (ale
cărui atribuţii au fost preluate după 1995 de Organizaţia Mondială a Comerţului), care stabileşte
regulile generale ale comerţului internaţional; de asemenea, mai pot exista acorduri internaţionale pe
produs încheiate între principalele ţări importatoare şi exportatoare ale căror prevederi trebuie
respectate de firmele provenind din ţările membre; în această categorie mai pot fi încadrate şi
instituirea sistemului generalizat de preferinţe nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în
curs de dezvoltare care stabileşte regimul vamal aplicat exporturilor firmelor originare din ţările
semnatare; etc.
121. Reguli uniforme şi uzanţe stabilite la nivel internaţional şi/sau regional care
"reglementează" anumite aspecte ale relaţiilor economice internaţionale; dintre acestea cele mai
cunoscute sunt: regulile INCOTERM (realizează unificarea şi standardizarea clauzelor contractuale
referitoare la condiţiile de livrare în contractele comerciale internaţionale) şi NAFTA în America,
222
"Regulile şi uzanţele uniforme cu privire la creditele documentare şi incasso documentar", "Legea
uniformă a cecurilor", etc.
Cadrul legal în care se desfăşoară activităţile unei firme se compune din mediul internaţional şi
un număr de medii legale naţionale.
Prevederile legale cu caracter economic sunt cuprinse atât în legislaţia de specialitate, cât şi în
diferite acte (ordonanţe, hotărâri) guvernamentale. Reglementările au ca efect controlul de către guvern
al activităţii comerciale a firmelor străine şi autohtone. Acest control se justifică în anumite situaţii,
cum ar fi: evitarea sau soluţionarea anumitor dezechilibre ale pieţei, prevenirea apariţiei situaţiilor de
monopol sau oligopol, distribuirea raţională a veniturilor, administrarea sectorului public, protecţia
socială, etc..
122. Reglementările fiscale trebuie să cuprindă garanţii şi facilităţi de natură să compenseze
riscul firmelor care operează într-un mediu nou, necunoscut sau mai puţin cunoscut. Facilităţile fiscale
nu reprezintă "costuri" pentru guvern, ele sunt specifice ţărilor în dezvoltare şi constau din scutiri sau
reduceri ale impozitului pe profit, exceptarea de la plata taxelor vamale, etc.
123. Reglementările monetare prezintă interes sub aspectul restricţiilor monetare, ratei dobânzii,
devalorizărilor/revalorizărilor monetare, stabilităţii preţurilor interne, etc.
124. Reglementările referitoare la concurenţă şi legislaţia antitrust afectează activitatea
ulterioară a firmelor, integrarea acestora pe verticală sau orizontală. Legislaţia antitrust este concepută
astfel încât să împiedice formarea monopolurilor, denaturarea concurenţei şi a practicilor
neconcurenţiale şi o alocare mai raţională a resurselor.
125. Reglementările de politică valutară şi controlul asupra schimburilor valutare interesează
exportatorii şi investitorii străini. Foarte importante sunt reglementările ce vizează cota de profit,
condiţiile de repatriere a capitalurilor, transferul profiturilor şi obligativitatea investirii unei părţi din
acesta în ţara respectivă.
126. Reglementarea accesului la serviciile publice este de competenţa guvernului. În cele mai
multe ţări acest sector cunoaşte o concurenţă de monopol, accesul la aceste servicii şi activităţi, în
special pentru firme, este limitat prin diferite metode deoarece de calitatea acestor servicii depinde în
mare măsură competitivitatea activităţii din celelalte sectoare.
127. Standardele tehnice sunt adesea incluse în categoria instrumentelor legale de natură să
limiteze accesul produselor firmei străine pe piaţa respectivă, prin stabilirea unui nivel tehnic ridicat
pentru mărfurile şi serviciile provenind din afara graniţelor naţionale.

223
128. Legislaţia din domeniul social vizează asigurarea unui anumit nivel de ocupare a
populaţiei, protecţia consumatorului, protecţia mediului înconjurător, fiind aplicabilă atât firmelor
străine cât şi operatorilor economici locali.
Cadrul instituţional implicat în activitatea investiţională sunt instituţiile care prin
reglementările lor pot afecta activitatea în acea ţară (posibilitatea de a angaja personal – Ministerul
Muncii, politica investiţională – Ministerul Economiei, un curs de schimb corect şi accesul la piaţa
valutară – Banca Centrală, cote încurajatoare de amortizare, facilităţi fiscale sau vamale – Ministerul
Finanţelor).
În sistemul economic, politic şi legal trebuie urmărite şi instituţiile, agenţiile sau oficiile
neguvernamtale care au tangenţă cu anumite aspecte ale activităţii firmei. Dintre acestea cele mai
importante sunt: instituţiile naţionale de standardizare, de certificare, oficiile naţionale de protecţie a
consumatorului, agenţiile de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală, deoarece acţionând pe
un anumit teritoriu firma va trebui să producă şi sau să comercializeze bunuri şi servicii care să
corespundă standardelor şi care să asigure protecţia intereselor utilizatorilor.
O firmă reprezintă în ansamblul său un sistem care nu se manifestă ca o entitate independentă, ci
activitatea sa se desfăşoară într-un anumit mediu pe care îl influenţează şi de care este influenţată.
Acest mediu extern, distinct de mediul intern al firmei, este la rândul său un sistem ale cărui
componente – economică, socială, politică, legal instituţională – sunt interdependente. Mediul extern,
în special mediul politic şi într-o măsură mai mică mediul legal, este caracterizat de un anumit grad de
instabilitate, ceea ce determină caracterul riscant al oricărei activităţi economice. În fundamentarea
strategiei de investiţii trebuie cuantificat şi efectul pe care modificarea acestora îl poate avea asupra
firmei şi create anumite „substrategii" de evaluare a factorilor de natură economică, socială, politică,
legală şi instituţională.

3. Abordări conceptuale asupra climatului investiţional în vederea diminuării riscurilor aferente


investiţiilor străine directe

După cum se cunoaşte, orice agent economic, nu-şi derulează activitatea sa în vacum, ci sub
influenţa mediului înconjurător. „Mediul – natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor
externi în care se află fiinţele şi lucrurile; societatea, lumea în mijlocul căreia trăieşte cineva,
ambianţă”6 sau "mediul – este acea totalitate de condiţii naturale, în cadrul cărora se efectuiază
6
DEX, Univers Enciclopedic Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan” ediţia II-a, Bucureşti 1998, pag.
617

224
activitatea societăţii umane, organismului". Executînd interpretarea acestuia se poate presupune că
mediul înconjurător pentru activitatea unui agent economic este mediul macroeconomic. De obicei,
„mediul extern (macroeconomic sau macro) în condiţiile căruia îşi derulează activitatea unui agent
economic, reprezintă prin sine o totalitate de medii economic, politic, social-cultural, climateric”. Nu
trebuie omisă nici importanţa studierii cadrului legislativ al activităţii unui agent economic.
Întreprinderile, prin caracterul său economic, în activitatea sa includ o multitudine de medii, de aceea
toate acestea (şi cel politic, şi cel legal, şi cel social-cultural, şi cel climateric) pot fi încorporate
consolidat în componenţa activităţii mediului instituţional sau a climatului investiţional.
Climatul investiţional în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea îşi are particularităţile
sale în economia naţională şi, desigur, trăsături distinctive faţă de economia altor state. Noţiunea de
mediu investiţional a fost remarcată în publicaţiile din ultimele decenii, în legătură cu evoluţia
investiţiilor străine directe şi a activităţii cororaţiilor transnaţionale, ca fiind crearea de condiţii
stimulative pentru atragerea factorilor de producţie de care ţara duce lipsă. Abordarea noţiunii de climat
investiţional, cuprinde şi alte priorităţi, astfel, acesta poate fi definit ca mediul în care derulează
procesul investiţional al unităţilor economice, totalitatea premiselor social-economice, politice şi de
drept, instituţionale, culturale, care determină atractivitatea şi gradul de utilizare investiţională
implimentată într-un sistem economic sau în cadrul economiei naţionale. Aceste caracteristici sunt
legate nemijlocit de specificul legislaţiei naţionale şi de istoria relativ nouă şi scurtă a
antreprenoriatului din Republica Moldova.
Pe parcursul metamorfozelor din climatul investiţional al unei ţări se realizează şi adaptarea
investitorilor către acesta. Deci, se poate afirma că în vederea efectuării investiţiilor într-o anumită
ramură a ţării, investitorii vor analiza condiţiile mediului investiţional, care reprezintă în sine un
indicator multifactorial al situaţiei macro şi micro-economice a statului. Situaţia generală a climatului
investiţional este evaluată în baza analizei unor factori (indicatori). Aceşti factori pot fi de natură
subiectivă (situaţia economică; baza legislativă şi normativă; infrastructura socială; resursele de muncă;
potenţialul tehnico-ştiinţific) şi de natură obiectivă (condiţiile natural-climaterice; amplasarea
geografică; starea mediului ambiant).
Deci, „estimarea climatului investiţional se face în funcţie de diferite coordonate – economice,
politice, social-culturale, fiecare din ele includ anumite elemente, componente obiective şi subiective,
interne şi externe, exprimaţi prin indicatori, care permite decidentului crearea unei imagini privitor la
vulnerabilitatea economică a ramurii”. Estimarea climatului investiţional se poate finaliza cu decizia
investitorului de a-şi plasa capitalul antreprenorial în economia unei ţări sau de a o ocoli în deciziile

225
sale investiţionale. Astfel, nu putem aborda noţiunea de mediu investiţional fără de tratarea conceptului
de atractivitate investiţională.
Prin atractivitate investiţională a economiei se înţelege capacitatea economiei de a satisface
interesele specifice ale investitorilor prin intermediul recepţionării investiţiilor.
Adesea noţiunea de atractivitate investiţională este confundată cu noţiunea de atragere a
investiţiilor. Componentele de bază ale ambelor noţiuni sunt prezentate în figura nr 7.1.
În cele mai dese cazuri atractivitatea investiţională a economiei este rezultatul influenţei unui
complex de factori ce determină necesitatea şi eficienţa alocării investiţiilor.
În general, atractivitatea investiţională a economiei este determinată de factorii climatului
investiţional şi oportunităţile investiţionale existente.

Factorii climatului
investiţional

Atractivitate
investiţională

Oportunităţi
investiţionale
Atragerea investiţiilor

Figura nr. 7.1. Interacţiunea atractivităţii investiţionale a economiei şi a atragerii investiţiilor

Considerăm că noţiunea de climat investiţional reflectă nivelul de atractivitate a unei ţări


(ramuri, zone, regiuni) pentru alocarea investiţiilor.
Climatul investiţional al unei ţări este determinat de valorile unui şir de parametri care reflectă
imaginea integrală a ţării, capacitatea ţării pentru însuşirea investiţiilor, riscurile aferente procesului
investiţional etc. În această ordine de idei, putem afirma că climatul investiţional este doar o
precondiţie pentru atragerea investiţiilor directe, apare în calitate de un determinant în decizia
investitorului care este în căutarea plasării capitalurilor sale antreprenoriale.
Printre aceşti parametri vom enumera: resursele naturale şi starea mediului, calităţile forţei de
muncă, nivelul de dezvoltare a infrastructurii, transparenţa şi previziunea vieţii şi a deciziilor politice,
stabilitatea macroeconomică şi solvabilitatea balanţei de plăţi externe, calitatea guvernării şi a

226
administraţiei publice locale, stabilitatea şi calitatea cadrului juridic, nivelul de criminalitate şi corupţie,
transparenţa şi democraţia dirijării corporative, calitatea sistemului financiar bancar, inclusiv a celui
fiscal, bazele administrative, informaţionale şi tehnice de pătrundere pe pieţe, inclusiv reglementarea
comerţului extern, nivelul de monopolizare şi de concurenţă pe piaţa internă, inflaţia etc.
În paragraful precedent au fost enumeraţi factorii care determină apariţia riscurilor aferente
atragerii investiţiilor străine directe. Pentru a sistematiza factorii determinanţi ai climatului investiţional
vom prezenta cîteva tratări ale criteriilor întâlnite în literatura de specialitate.
Astfel, unii autori tratează climatul investiţional ca un complex de parametri care caracterizează
potenţialul ţării de asimilare a investiţiilor şi a riscului realizării lor.
Estimarea climatului investiţional poate constitui, de asemenea, şi un indicator de piaţă al
eficienţei plasării investiţiilor pe teritoriul unei ţări. În calitate de factori de bază, care determină
climatul investiţional, în cazul dat sunt:
- potenţialul social-economic al teritoriului, existenţa premiselor obiective de primire (asimilare) a
investiţiilor;
- potenţialul investiţional propriu al teritoriului;
- afluxul investiţiilor externe, inclusiv a celor străine;
- nivelul de dezvoltare a pieţei valorilor mobiliare şi situaţia emitenţilor valorilor mobiliare;
- condiţiile instituţionale şi baza normativă şi de drept a atragerii investiţiilor;
- situaţia politică şi criminogenă;
- condiţiile bioclimaterice;
- restricţiile ecologice.
Climatul investiţional poate fi examinat şi ca o totalitate a factorilor şi condiţiilor social-
economice, tehnico-tehnilogice, juridice, dintr-o parte, care contribuie la desfăşurarea activităţii
investiţionale, iar din altă parte – care o împiedică.
În practica de afaceri sunt evidenţiate două tratări de bază a estimării climatului investiţional.
Prima tratare – cea „îngustă” se bazează pe estimarea:
- dinamicii produsului intern brut, venitului naţional şi volumului producţiei industriale;
- dinamicii distribuirii venitului naţional, proporţiilor economiilor şi consumului;
- stării sistemului de reglementare a activităţii investiţionale;
- dezvoltării unor pieţe concrete, inclusiv a celei monetare şi de capital.
A doua tratare – „tratarea lărgită multifactorială” – se bazează pe estimarea factorilor, ce
caracterizează potenţialul economic, condiţiile economice generale, mediul pieţei, factorii politici,
sociali, socio-culturali, organizaţionali şi juridici, precum şi cei financiari.
227
O altă structurare a factorilor climatului investiţional este realizată astfel10:
1. Conform nivelului de manifestare:
1.1 Factorii nivelului macroeconomic: factorii stabilităţii economice (situaţia bugetară, starea
balanţei de plăţi, datoria publică, inclusiv cea externă); factorii de evaluare redaţi prin preţuri (inflaţia,
dobânda, cursul valutar); factorii politici şi sociali (stabilitatea politică, nivelul corupţiei şi a
criminalităţii, nivelul de previziune a situaţiei politice, şomajul, nivelul calităţii vieţii); factorii de
natură fiscală (calitatea sistemului fiscal, presiunea fiscală, politica fiscală), factorii determinanţi ai
infrastructurii de piaţă (nivelul de dezvoltare a sistemului bancar şi a altor instituţii financiare, starea
instituţiilor pieţei valorilor mobiliare); factorii ce determină cadrul legislativ (calitatea cadrului
legislativ, nivelul de previziune a modificărilor cadrului juridic, stabilitatea legislaţiei).
1.1 Factorii nivelului microeconomic: factorii psihologici (cultura investiţională; preferinţe
individuale ale investitorilor în materie de plasament, bazate pe cunoaşterea anumitor domenii de
activitate, pe existenţa oportunităţilor de investiţii; aversiunea faţă de risc a investitorilor; instincte);
factorii economici şi financiari (situaţia financiară a întreprinderii, rentabilitatea unităţii economice,
mobilitatea întreprinderii, rentabilităţile scontate a investiţiilor reale, existenţa surselor de finanţare a
investiţiilor, accesibilitatea la surse externe de finanţare, posibilitatea de dezinvestiţii); factorii ce
determină conjunctura pieţei (consumatorii, furnizorii, amplasamentul, concurenţii); factorii
administrativi (calitatea managerului şi a echipei de gestiune: capacitatea de a organiza afaceri, de a
evalua perspectivele investiţionale, existenţa experienţei).
2. După natura sa
2.1. Factorii de natură economică: politica macroeconomică; strategia comercială; nivelul şi
modul de implicare a statului; modul de formare a preţurilor; priorităţile în investiţii; structura
financiară
2.2. Factorii de natură politică: factorii situaţiei politice interne (structura socială, cadrul
instituţional, personalităţile, mecanismele de control); factorii situaţiei politice externe (instabilitatea
politicii regionale, importanţa geopolitică, apartenenţa la o grupare politică, instabilitatea economică
regională).
3.Conform relaţiei risc-rentabilitate
3.1. Factorii care determină potenţialul ţării de asimilare a investiţiilor (resursele materiale,
potenţialul productiv al ţării, infrastructura, calitatea forţei de muncă, calitatea instituţiilor etc.)
3.2. Factorii care caracterizează riscul investiţional (politici, economici, sociali, criminali,
ecologici, financiari, legislativi etc.).
1 0
Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S., Bazele activităţii investiţionale, Editura ASEM, Chişinău 2004, p. 9

228
Astfel, climatul investiţional este definit ca potenţialul investiţional al teritoriului corectat la
gradul riscului investiţional de pe teritoriu.
O altă abordare a factorilor determinanţi de atragere a investiţiilor directe în ţară este clasificarea
acestora în: factori de natură economică, factorii legislativi şi cei instituţionali (figura nr. 7.2).
Astfel cum în alte abordări nu se defineşte factorul instituţional, considerăm evidenţierea
importanţei acestuia asupra atractivităţii investiţionale a ţării. „Instituţiile crează mediul favorabil al
modificărilor, care alături de tehnologiile implimentate determină cheltuelile tranzacţionale şi
cheltuielile de transformare”, că „...instituţiile au un rol decisiv în structura cheltuielilor de producere,
deoarece transformarea investiţiilor în resurse, muncă şi capital în bunuri şi servicii reprezintă funcţia
nu doar a tehnologiilor de producere, ci şi a instituţiilor. Respectiv, mediul instituţional influenţează şi
asupra cheltuielilor de transformare prin intermediul tehnologiei utilizate şi asupra cheltuielilor
tranzacţionale...”.

Riscul de
Factorul ţară
legislativ
Factorul
economic
Factorul
instituţional

Figura nr. 7.2. Factorii determinanţi de atragere a investiţiilor în economie

Astfel, cu cît este mai eficient sistemul instituţional cu atît este mai mic nivelul cheltuielilor
tranzacţionale şi cheltuielilor de transformare în economie.
Oportunităţile investiţionale existente sunt determinate de influenţa factorilor de contribuţie de
natură economică, tehnică, tehnologică, juridică şi financiară (figura nr. 7.3). În cazul în care
investitorii potenţiali iau decizia de plasare a capitalurilor sale în cadrul economiei unei ţări este
importantă analiza oportunităţilor investiţionale de care vor putea beneficia în desfăşurarea activităţii
sale antreprenoriale.
Cunoaşterea oportunităţilor investiţionale constituie un punct forte pentru planificarea activităţii
sale economice şi din start îi permite conturarea unor prognoze vizavi de viitorii parteneri de afaceri,
despre posibilităţile de extindere teritorială prin penetrarea noilor pieţe de desfacere şi modalităţii de
fructificare a beneficiului scontat prin selectarea ramurii atractive.

229
Aspecte economice

Aspecte tehnice şi
Oportunităţile tehnologice
investiţionale

Aspecte juridice

Aspecte financiare

Figura nr. 7.3. Componenţa oportunităţilor investiţionale

Astfel, aspectele economice care vor fi analizate de investitor sunt:


• Cucerirea unui segment de piaţă, evitînd barierele tarifare şi netarifare;
• Folosirea unor materii prime, a forţei de muncă şi a altor resurse existente în ţara în care
investeşte, fără a face cheltuieli suplimentare de transport, cheltuieli cu pregătirea forţei de muncă
etc;
• Lărgirea pieţei de desfacere a produsului finit - intrarea cu produse finite nu doar pe
piaţa ţării în care s-a investit ci şi posibilităţile de export pe pieţele cu potenţial de consum mare ale
ţărilor vecine.
• Posibilitate de accesare facilă a pieţei de împrumut şi nivelul ratei dobînzii la credite
oferite;
• Tempourile inflaţioniste etc.
Aspectele tehnice şi tehnologice cuprind următoarele:
 Posibilităţi de implantare a noilor întreprinderi, noilor utilaje, soluţiilor
tehnologice şi organizatorice de vîrf;
 Amplificarea folosirii capacităţilor de producţie existente;
 Fabricarea noilor produse sub noua marcă, mai cunoscută pe piaţa
internaţională;
 Gradul de absorbţie a „know-how”-urilor;
 Posibilitate de individualizare a produsului fabricat;
 Metode manageriale de înaltă eficacitate;

230
 Posibilitatea de creare a unor zone industriale în regiunile mai slab dezvoltate a
ţării etc.
Aspectele juridice includ:
 Stabilitatea sistemului legal;
 Lipsa de transparenţă a legislaţiei;
 Gradul de nedesăvîrşire între actele legislative aprobate;
 Gradul de concordanţă şi complimentare a legilor, regulamentelor şi hotărîrilor
luate;
 Posibilitatea de eliminare a obstacolelor de acces şi implantare a propriilor
centre de producere;
 Posibilităţi de evitare a legislaţiei;
 Gradul de complexitate a practicii de apel şi arbitraj;
 Procedura de expropriere, în cele mai dese cazuri realizată prin metoda
naţionalizării;
 Posibilitatea de repatriere a proprietăţii şi a capitalului etc.
Aspectele financiare ce prezintă interes pentru decizia investitorului sunt:
 Avantajele financiare sub forma dividendelor pe care poate să le repartizeze în
totalitate sau în anumite proporţii, conform legislaţiei ţării în care a investit;
 Posibilitatea de a transfera total sau parţial beneficiile obţinute în urma
activităţii sale investiţionale;
 Avantaje fiscale sub forma reducerilor şi scutirilor de impozite, taxe vamale
etc;
 Avantaje monetare în privinţa schimbului valutar şi lipsa restricţiilor în acest
domeniu.
Procesul de atragere a investiţiilor este influenţat de următoarele componente: gestiunea
imaginii investiţionale, activitatea de promoţie investiţională şi stimularea investiţională directă (figura
nr.7.4).

Gestiunea
imaginii investiţionale
Atragerea investiţiilor
străine directe
Activitatea de promoţie
investiţională
231
Stimularea investiţională
directă

Figura nr. 7.4. Componentele procesului de atragere a investiţiilor

Imaginea investiţională a economiei se intercalează cu imaginea investiţională a ţării, care la


rândul ei constituie totalitatea concepţiilor (asociaţiilor) emotive şi raţionale, care sunt provenite din
toate caracteristicile ţării, experienţa proprie şi a informaţiei obţinute din diferite surse, care
influenţează crearea unei anumite imagini (concepţii) referitoare la posibilitatea şi necesitatea
desfăşurării procesului investiţional.
Gestiunea imaginii investiţionale urmăreşte scopul creării, dezvoltării şi distribuirii, asigurării
recunoaşterii imaginii investiţionale pozitive a teritoriilor.
Instrumentele de bază ale marketingului imaginii constituie măsurile comunicaţionale, care
demonstrează caracterul deschis al teritoriului pentru contacte şi care permit investitorilor străini de a-l
cunoaşte mai bine, de a constata existenţa şi substanţialitatea avantajelor disponibile.
Activitatea de promoţie a investiţiilor – reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse în scopul
informării potenţialilor investitori şi atragerii capitalurilor lor antreprenoriale în economia ţării. Aceasta
cuprinde în primul rând campaniile de publicitate şi PR (Public Relations), incluzând adresaţii concreţi
şi a canalelor de distribuire a informaţiei, formelor ei optime, purtătorilor, volumelor, regimurilor de
timp ale prezentării ei.
Pentru a realiza cu succes promovarea politicii de atragere a investiţiilor de provenienţă naţională
sau străină este necesară relevarea a două aspecte de bază: intervenţia statului în viaţa economică a
ţării şi crearea unui climat de afaceri atractiv.
„Activitatea de promovare a investiţiilor cuprinde ansamblul de metode, tehnici şi instrumente
de atragere şi realizare a investiţiilor într-o ţară dată cu scopul creării atractivităţii ţării respective şi a
creşterii volumului de investiţii”12. În strategia activităţii de promovare a investiţiilor sunt implicaţi
următorii indicatori: avantajele comparative ale economiei, costurile de producţie legate de localizarea
şi operarea investiţiilor, activitatea de asigurare a serviciilor oferite şi cadrul informaţional (figura nr.
7.5).
Printre variabilele enumerate în cadrul activităţii de promovare a investiţiilor evidenţiem
următoarele argumente pro-alegere Republica Moldova:
1 2
Porter Michael E., The Competitive Advantage of Nations, The Mac Millan Press Ltd., London 1992, p.70

232
(i) vecinătatea cu ţările cu pieţe mari de consum (Federaţia Rusă, Ucraina, România);
(ii) înlăturarea barierelor comerciale;
(iii) flexibilitatea politiciii cursului de schimb valutar;
(iv) nivelul scăzut al costurilor de producţie, în special de salarizare.
Toate modificările din cadrul economiei naţionale ce ţin de relansarea şi promovarea reformelor
economico-financiare trebuie elucidate prin mijloace audio-vizuale pentru încurajarea penetrării
afluxului de capitale antreprenoriale.

Condiţii de stabilitate social-politică

Valorificarea avantajelor Disponibilităţile şi


internaţionalizării producţiei accesibilitatea resurselor Eficienţa aparatului administrativ
naturale

Regimul fiscal şi vamal


Relocalizarea performanţelor Nivelul costurilor de
în rentabilizarea producţiei producţie şi infrastructura
Stimulente acordate investitorilor

Dimensiunea pieţei interne


Posibilitatea de a obţine (vecinătate strategică cu ţările Reglementarea dreptului de
un profit în exterior ce au pieţe largi de consum) proprietate

Factorii care reflectă Politica de repatriere a


Factorii specifici firmei condiţiile de bază ale ţării proprietăţii/capitalului
care investeşte

Factorii climatului inv

Avantajele comparative ale Costuri de producţie legate de Activitatea de asigurare a


economiei localizarea şi operarea investiţillor serviciilor şi cadrul informaţional

Activitatea de promovare a investiţiilor

Figura nr. 7.5. Activitatea de promovare a investiţiilor

Odată cu promovarea reformelor de stabilizare şi asanare economică şi promovarea activităţii de


atragere a capitalurilor antreprenoriale străine, fiecare ţară ţinteşte realizarea anumitor obiective:
(i) majorarea volumului de investiţii;
(ii) ameliorarea imaginii ţării respective ca teren adecvat de absorbţie a capitalurilor;
(iii) creşterea calităţii investiţiilor străine prin selectarea investitorilor;

233
(iv) oportunităţi în selectarea numarului de firme străine-concurente care pretind spre realizarea
investiţiilor în cadrul unui proiect dat etc.
Atragerea capitalului antreprenorial străin presupune aplicarea unor tehnici de promovare, care
vor conduce la stocarea, concentrarea şi difuzarea informaţiei investitorilor potenţiali, prin marcarea
oportunităţilor investiţionale care vo forma imaginea pozitivă a ţării în cauză.
Reieşind din scopul urmărit, tehnicile de promovare aplicate în atragerea investiţiilor se
clasifică în trei grupe:
I. Tehnici ce presupun formarea unei imagini veridice despre ţară (publicitate în ziare şi reviste
cu profil economic şi industrial, organizarea seminarelor de profil, delegaţii, participarea la
tîrguri şi expoziţii, distribuirea materialelor documentare etc).
II. Tehnici ce presupun generarea investiţiilor (expedierea de publicaţii la potenţialii investitori,
contactarea directă a lor, organizarea vizitelor ale potenţialilor investitori la potenţialii parteneri
locali, intermedierea relaţiilor dintre ei etc)
III. Tehnici ce presupun asigurarea serviciilor de consultanţă şi informare pentru investitori
(pregătirea proiectelor şi organizarea unor tîrguri de proiecte, efectuarea studiilor de
fezabilitate, asigurarea serviciilor de consultanţă investiţională, sprijinirea investitorilor în
efectuarea formalităţilor legate de investiţie).
Nu se poate nega posibilitatea de aplicare concomitentă a tuturor tehnicilor menţionate. Dar dacă
reieşim din condiţiile specifice de dezvoltare a economiei fiecărei ţări concludem că aplicarea cea mai
optimă şi raţională ar fi implicarea ponderată a fiecărei tehnici menţionate. Republica Moldova este o
ţară care încearcă primii paşi pe piaţa capitalurilor antreprenoriale străine. De altfel, nu dispunem de o
recunoaştere internaţională, ceea ce respectiv nu ne dă posibilitate să beneficiem de o imagine pozitiv
determinată. Din aceste considerente, este eficientă aplicarea tehnicilor ce vizează formarea imaginii
corespunzătoare a ţării respective (grupul unu al tehnicilor). Finalizarea creării imaginii investiţionale a
ţării presupune trecerea la celelalte două grupe de tehnici, prin care se urmăresc prezenţa unui număr
mare de investitori, interesul investiţional al cărora să fie asigurat prin serviciile de consultanţă
corespunzătoare. Caracterul simultan al promovării tehnicilor este real, dar în scopuri de optimizare ar
fi binvenită structurarea după gradul de importanţă de aplicare a tehnicii la un anumit moment. Nu
putem fortifica tehnicile din categoria a treia (garantarea serviciilor de consultanţă) fără de a pune
bazele prin promovarea tehnicilor din prima catergorie (conturarea unei imagini investiţionale
corespunzătoare).
Promoţia investiţiilor este legată strâns de desfăşurarea activităţii specifice a marketingului
teritoriilor.
234
La rândul său, marketingul teritoriilor constituie marketingul aplicat în interesul teritoriului,
subiectelor sale interne şi externe, în atenţia cărora este interesat teritoriul.
Drept patru „pietre de temelie” în cadrul marketingului teritoriilor sunt:
♦ produsul teritoriului – asortimentul, cantitatea şi calitatea resurselor teritoriului solicitate
de consumatorii lui.
♦ preţul produsului teritoriului – acestea sunt cheltuielile suportate de către consumatorii
teritoriilor.
♦ amplasarea, distribuirea produsului teritorial – a resurselor materiale, cadrelor sau
consumatorilor, potenţialului intelectual înalt, posibilităţile tehnologiilor informaţionale
moderne, structurilor organizaţionale de reţea şi virtuale.
♦ promoţia teritoriului – acestea sunt în primul rând campaniile de publicitate şi PR,
incluzând adresaţii concreţi şi a canalelor de distribuire a informaţiei, formelor ei optime,
purtătorilor, volumelor, regimurilor de timp ale prezentării ei.
În cazul în care informaţia este direcţionată spre exteriorul ţării accentul promoţional trebuie axat
pe conturarea şi furnizarea unei informaţii veridice. „In cadrul activităţii de promoţie a investiţiilor este
necesară aplicarea unot tehnici ce conţin suporturi materiale de natura impresională, cu caracter
publicitar, de informare. Publicitatea trebuie să fie sobră, să prezinte o informaţie argumentată pe
evaluarea unor performanţe sau a unor parametri superiori ce-i intereseaza pe potenţialii investitori,
fără exagerări, superlative, afirmaţii gratuite şi stimulări neîntemeiate”.
În cazul Republicii Moldo