Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective:
Studenţii trebuie să fie capabili:
O.1. Să definească discuţia;
O. 2. Să idenifice scopul discuţiei;
O. 3. Să cunoască principile şi modalităţile de realizare a discuţiilor constructive;
O. 4. Să cunoască şi să identifice barierele ce stau în calea recepţionării adecvate a
raţionamentelor în discuţii şi care împiedică stabilirea adevărului;
O. 5. Să cunoască genurile discuţiei;
O. 6. Să definească şi să caracterizeze polemica;
O. 8. Să cunoască modalităţile de întreţinere a polemicii şi să-şi formeze competenţe de
aplicare a acestora în mediul profesional şi cel social.
268
TEMA VII. DISCUŢIA ŞI POLEMICA.
Este cunoscut de către toţi dictonul „Adevărul se naşte în discuţie”, dar există şi opusul
acestuia: „Despre gusturi nu se discută”. Şi totuşi, aceste adevăruri incontestabile nu se
contrazic.
În istoria culturii comunicării s-au manifestat diferite poziţii faţă de discuţie ca factor
social. Immanuel Kant considera discuţia „esenţa vieţii”, fiind de părere că „dialogul este
necesar chiar şi în monologul gândirii de unul singur”, considerând că „a gândi” înseamnă „a
vorbi cu tine însuţi, a te auzi, deşi nu există un interlocutor”. Alţi savanţi (Milton, Darvin)
considerau dezbaterile publice drept „o pierdere ierecuperabilă a timpului”. [1.4, p.244]
Conform DEXI, discuţia este: 1) schimbul de păreri, de propuneri, de critici referitoare
la o chestiune, cu scopul de a o studia mai bine şi de a o soluţiona; 2) o conversaţie, o cercetare,
o examinare a unei probleme; 3) o conversaţie animată, în contradictoriu (care poate să
degenereze în ceartă); dispută, conroversă. [1.3, p. 585]
269
dificultatea psihologică a discuţiei în contradictoriu, întrucât ambii inerlocutori tind spre
victorie. Confruntarea psihologică a celor care discută ceva în contradictoriu decurge într-o
atmosferă încordată, indiferent de faptul dacă se va ajunge la un punct de vedere comun sau dacă
ambii interlocutori vor rămâne pe poziţii iniţiale.
În cadrul discuţiilor în contradictoriu, pot fi atestate două atitudini:
a) constructivă, menită să găsească o soluţie satisfăcătoare;
b) distructivă, atunci când părţile au tendinţa de a nu ceda nimic.
Ştiinţa contemporană distinge anumite principii ale discuţiei, situate deasupra intenţiilor
şi ambiţiilor celor ce-şi confruntă opinia. Cele mai relevante sunt:
Principiul orientării
decentralizate
Principiul caracterului
adecvat al celor recepţionate
270
un credo greşit, acest tip de oponent este în stare să înjosească personalitatea
adversarului. Ca urmare, discuţia devine distructivă.
Principiul caracterului adecvat al celor recepţionate se referă la necesitatea de a nu
denatura gândurile expuse de interlocutor, voluntar sau involuntar. În acest scop, se pote
solicita exprimarea mai simplă a gândurilor, mai pe înţelesul tuturor. Întreruperea făcută
în acest scop de către interlocutor are o explicaţie psihologică.
271
În asemenea discuţii, ambii parteneri sunt interesaţi să ajungă la un punct de vedere, de
aceea nu se duşmănesc, se ajută recipsoc, se completează în formularea tezei, antitezei,
manifestând respect şi încredere unul faţă de altul. Partenerii de comunicare sunt disponibili de a
face concesii, de a stabili contactul vizual, de a fi sinceri şi răbdători unul faţă de altul.
Dar şi în acest caz, pot apărea divergenţe, dacă esenţa tezei este interpretată în mod
diferit. De aceea, tezele trebuie formulate corect şi înţelese exact, pentru a găsi argumentarea lor
cu probe suficiente şi a ajunge la un punct de vedere comun.
2. Discuţia euristică are loc în cazul când unul dintre interlocutori acceptă punctul de
vedere al celuilalt, însă nu înainte de a i se fi adus argumente întru susţinerea tezei.
În baza demonstrării, cel convins devine tovarăş de idei cu oponentul. De regulă,
asemenea discuţii se duc când există o viziune asupra faptelor, evenimentelor, fenomenelor. De
obicei, discuţiile de acest gen sunt iniţiate de organizatori speciali; de exemplu, pot fi aduse
dezbaterile parlamentare, dacă acestea decurg în mod civilizat, constructiv.
Iniţiatorul discuţiei în cauză, care are o poziţie justă în problema pusă în dezbatere,
trebuie să mizeze pe succes şi acesta nu se va lăsa mult aşteptat, dacă se vor respecta anumite
condiţii şi anume:
studierea, depistarea motivelor ce i-a făcut pe partenerii de discuţie să-şi expună
punctul de vedere propriu referitor la chestiunea dată;
formularea limpede, concisă a punctului de vedere propriu referitor la chestiunea
discutată;
prezentarea, mai întâi, a punctului de vedere al oponentului şi, după aceea, combaterea
prin mijloace respective.
Savantul V. Levi, în cartea sa „Iscusstvo bâti drughim”, ne oferă unele sfaturi a căror
respectare are menirea să neutralizeze poziţia egoistă a unuia dintre interlocutori, pe care le
272
propunem pentru a fi respectate în calitate de reguli de susţinere a unei discuţii eficiente. Ele
sunt următoarele:
1. A pătrunde în esenţa celor susţinute de interlocutor (oponent), fără a relata emoţiile ce ne
stăpânesc;
2. A cunoaşte mai amânunţit oponentul până la discuţie şi pe parcursul acesteia;
3. A crea o atmosferă favorabilă în timpul discuţiei: a zâmbi, a începe cu fapte pe care le
acceptăm, a exprima compătimiri, a vorbi cu oponentul despre cele ce-l interesează, a nu
ne scoate în evidenţă Eul.
4. A asculta atent întrebarea pusă de către partenerul de comunicare, pentru a răspunde
adecvat.
5. A pune întrebări la care interlocutorii sunt bucuroşi să răspundă.
Azi, o formă familiară de salut a devenit „Ce mai faci?”. Întrebarea ese pusă, dar de cele
mai des ori, interlocutorul nu aşteaptă răspunsul. Larry King în cartea „Secretele comunicării”
[1.5, p.29) descrie următoarea situaţie:
„O anumită persoană îl supărase de mai multe ori în acest sens, aşa că interlocutorul a
hotărât să-l testeze, ca să vadă cât era de indiferent ca ascultător. La întrebarea „Ce mai fac?”, cu
care a fost începută conversaţia, interlocutorul a răspuns. „Am cancer pulmonar”. A urmat
răspunsul: „Minunat! Auzi, Jim …”
273
3. Discuţiile sofistice au intenţia de a opune cu orice preţ punctul propriu de vedere, de
a nu ceda, ba chiar de a căuta, prin diferite şiretlicuri să producă o impresie de obiectivitate şi
de gândire logică. Această denumire a discuţiei în contradictoriu vine de la grecescul Sophos1,
numele unui savant care a inventat exerciţiile sub formă de raţionamente pentru a forma abilităţi
intelectuale la discipolii săi. Aceste exerciţii au fost numite mai târziu sofisme. Rezolvând
asemenea exerciţii, ucenicii săi aveau sarcina de a ghici tertipurile, opunând rezistenţă
procedeelor necinstite în discuţie. Asemenea exerciţii mizau, în fond, pe virtuozitatea
intelectuală, adevărul adesea fiind lăsat în umbră. Deci, se proceda conform cunoscutului dicton:
„Scopul scuză mijloacele”.
Astfel a luat naştere sofistica - virtuozitate verbală, argumentare aparentă, înlocuirea
unei noţiuni cu alta, abuzul în utilizarea noţiunilor plastice, imprecise, punerea în circulaţie a
procedeelor ruşinoase, necinstite.
Actualmente, asemenea exerciţii pur sofistice nu se atestează. Totuşi, adesea se face apel
la unele procedee sofistice, când vorbitorul vrea să-l abată cu orice preţ pe oponent din calea
discuţiei cinstite, constructive.
Socrate declara: „Ucenicului, discipolului trebuie să i se lase şi o oarecare libertate de a
interpreta, a gândi, a trece prin filtrul propriei raţiuni demersurile dascălului.”
Întrucât astăzi discuţiile de diferite genuri sunt destul de frecvente, apare necesitatea
cunoaşterii modalităţilor de întreţinere a lor pentru a obţine randamentul scontat. Pentru ca o
discuţie organizată să se declanşeze eficient, este necesar să fie respectate anumite cerinţe
diriguitoare: existenţa alternativei, evitarea indiferenţei, admiterea criticii constructive,
respectarea securităţii sociale a interlocutorului.
Ca şi orice altă activitate, discuţiile pot avea un randament mai mare, mai mic sau nul – în
dependenţă de faptul cum a fost pregătită şi cum a fost întreţinută.
De regulă, discuţia trece prin următoarele faze:
1. Organizaţională, când se dezvăluie sensul discuţiei;
1
Termenii sophos şi sophistés au sensul de „înţelept”, „abil “, provenind din cuvântul grec sophia,
iniţial având sensul de meşteşug, măiestrie, iar apoi pe acela de înţelepciune. Sofistica înseamnă, până la urmă, arta
cuvântului rostit astfel încât pe baza argumentelor oferite de gândire şi folosindu-se de toate valenţele sale
persuasive, acesta să poată convinge, persuada, mai ales în ceea ce priveşte dezbaterea politică.
274
2. Acceptarea de către participanţi a alternativei şi argumentarea punctelor de vedere
adoptate;
3. Desfăşurarea discuţiei ca atare: întrebări, replici ale oponentului, ale participanţilor;
4. Conturarea şi cristalizarea punctului (punctelor) de vedere just (juste) asupra
chestiunilor discutate şi argumentarea lor;
5. Formularea concluziilor cu participarea activă nu numai a oponenţilor, ci şi a celorlalţi
prezenţi la discuţie.
6. Indicarea necesităţii aplicării noii interpretări adoptate în domeniile respective ale vieţii.
Opiniile unor oponenţi înverşunaţi care nu cadrează cu logica discuţiei vor fi scoase în
evidenţă cu mult tact, apreciind laturile pozitive, dar şi unele carenţe care n-au permis ca ele să
fie adoptate completamente.
1. Introducerea 3. Încheierea
în discuţie. discuţiei.
275
b) se formulează definiţii;
c) se lansează teze;
d) se aduc argumente din partea tuturor oponenţilor;
e) se face coeziunea dintre cele discutate în plan teoretic şi cel practic, formulându-se
sugestii şi argumentându-le.
3. În încheierea discuţiei:
a) se scoate încă o dată în evidenţă concluzia;
b) se consultă opinia celor prezenţi privind modalitatea de realizare a coeziunii dintre teorie
şi practică;
c) se formulează probleme de perspectivă.
Respectarea acestei reguli este cu totul imperioasă în cazul în care este vorba de
interlocutori permanenţi, cum ar fi colegi de serviciu sau membrii familiei.
În cele ce urmează, oferim o serie de recomandări utile în susţinerea diferitelor discuţii
în care sunt implicaţi interlocutori dificili.
Dacă interlocutorul nostru este irascibil (se înfurie uşor), trebuie să găsim momentul
potrivit pentru discuţie, atunci când persoana respectivă (soţ, soţie, coleg, şef, client,
profesor etc.) are dispoziţie bună.
În cazul în care subiectul nu poate fi amânat, e bine să-l începem cu aspectele cele mai
plăcute, arătând interlocutorului ataşamentul nostru pentru el. Vom alege formulele care
exprimă emoţii pozitive sau pe cele neutre, dar nu cele care exprimă gravitatea problemei.
276
De exemplu, nu vom spune în nici un caz că situaţia este gravă sau proastă, dar vom
afirma că nu este prea bună, că nu e strălucitoare, că lasă de dorit.
Trebuie să fim foarte atenţi la utilizarea formulelor imperative ale verbelor (fă, du-
te, învaţă etc), deoarece sunt deranjante, de aceea le vom înlocui cu formulele
interogative atenuante:
Nu doreşti cumva să faci? N-ai vrea să pleci? N-ai dori cumva să cumperi? Ai
vrea să faci? Ai vrea să mă ajuţi? Ar trebui să schimbi metodele de analiză, ce
zici? etc.
Astfel de formule exprimă respectul faţă de libertatea persoanei de a proceda cum doreşte
şi o va mobiliza să manifeste acelaşi respect pentru noi, fiind gata să facă ceea ce, de fapt,
dorim noi. Nu trebuie să spunem interlocutorului că părerea lui este neîntemeiată şi că e
proastă. E suficient să-i spunem că există şi alte păreri, mai întemeiate.
Dacă partenerul de discuţie are un grad de inteligenţă scăzut, dar este o fire emoţională,
nu este corect să-i arătăm că este iraţională sau că nu cunoaşte multe lucruri. E mult mai
bine să vedem în el ceea ce este valoros, de exemplu sufletul, emoţiile pozitive,
generoziotatea.
În aceste cazuri, vom evita subiectele care necesită o pregătire intelectuală solidă şi
vom găsi modalităţi de abordare a subiectelor simple, absolut necesare.
Dacă interlocutorul nostru este susceptibil şi suspicios, în discuţie ne vom ciocni cu mai
multe bariere, pentru că acest tip de partener consideră că orice afirmaţie îi vizează
propria persoană şi în orice gând va vedea subtexte sau aluzii jignitoare.
Pentru a evita deficienţele care perturbează discuţia, e necesar ca, de fiecare dată, să
formulăm gândurile cu maximum de exactitate şi cu toate precizările cerute. În acest
scop, e recomandabil să folosim o serie de formule care ar preciza detaliile necesare sau
ar exprima o anumită politeţe. Ele sporesc atenţia interlocutorului, îi măresc
credibilitatea, exprimă o implicaţie personală a vorbitorului, precizează caracterul
implicaţiei lui:
Vă asigur că …, aş vrea să ştiţi că …,vă rog să mă credeţi că …, trebuie să
recunosc că …, îmi face plăcere să …, vreau să vă rog …, presupun că …, îmi
face impresia că …etc.
Dacă interlocutorul nostru este sărac la suflet, răutăcios, este cazul să evităm orice
discuţie cu el, limitându-ne, dacă totuşi ne obligă situaţia, la subiecte absolut necesare.
277
Este recomandabil ca stilul de abordare a problemelor să fie neutru, oficial, fără cuvinte
familiare.
7.3.5. Aptitudini importante pentru discuţie.
Aptitudinile care caracterizează un bun comunicator sunt numeroase. Dintre ele vom
enumera pe cele considerate a fi importante:
a fi bine documentat despre variate subiecte sau a fi la curent cu principalele ştiri din
lume;
a arăta interes faţă de interlocutor;
a fi în stare să schimbe foarte uşor subiectul discuţiei;
a ne adapta la partenerul de comunicare;
a face declaraţii şi a ne expune părerile bazându-se pe cunoaştere şi experienţă;
a privi interlocutorul drept în ochi;
a evita să corectăm greşelile gramaticale sau de pronunţie ale interlocutorului în public;
a nu întrerupe interlocutorul;
a accepta şi a face complimente cu eleganţă;
a nu exagera în privinţa propriilor interese;
a ne da seama când începem să plictisim interlocutorul.
278
Subiecte banale şi plictisitoare. Întotdeauna trebuie abordate subiecte care plac oamenilor
şi nu subiecte învechite, care au fost dezbătute şi discutate pe plan naţional sau
internaţional.
Bârfe dăunătoare. Există multe ocazii şi multe bârfe care pot să afecteze cariera cuiva.
Cel mai bine e să intervenim cu o replică de felul: „Uite ce este, nu cred că e onest să
discutăm despre aceasta.” Pentru a opri bârfa într-o discuţie de grup, putem interveni cu
un subiect de conversaţie interesant, care ar distrage atenţia de la subiectul cu bârfa. În
această ordine de idei, Eleanor Roosevelt accentua:
În istoria formării conştiinţei sociale nu o singură dată au apărut dezbateri despre valoarea
discuţiei ca atare şi mai ales a celei în care se contrapun opinii. Lev Tolstoi considera că
discuţiile contribuie mai mult la ascunderea adevărului decât la dezvăluirea lui. Noi, fără să
negăm opinia marelui scriitor, ne permitem să afirmăm: oamenii sunt diferiţi, deci şi opiniile lor
asupra unui fapt sau fenomen diferenţiază şi, în multe situaţii, ele sunt diametral opuse. Pentru a
cunoaşte adevărul despre un fapt, aceste opinii trebuie comparate şi demonstrate prin fapte,
argumente. Vom conchide următorul fapt:
Adevărul se naşte prin confruntarea de opinii, iar confruntarea de opinii mişcă ştiinţa
înainte, o face să progreseze.
279
Termenul polemică este preluat în limba română din franceză (polémigue) cu
semnificaţia: discuţie în contradictoriu; luptă de idei cu privire la o problemă literară,
ştiinţifică, politică etc. [3, p.1501].
Aşadar, polemica are caracter de contraversă şi presupune, în relaţiile de comunicare, o
atitudine critică, combativă a interlocutorilor. În polemică intră persoanele cu stereotipuri ale
gândirii, cu viziuni proprii formate, care nu pot fi schimbate din prima dezbatere.
Polemica e mai mult decât o discuţie rudimentară, deoarece ultima nu presupune prezenţa
obligatorie a punctelor de vedere diamentral opuse. O discuţie obişnuită poate clarifica doar
unele lucruri percepute nebulos. Polemica este însă o adevărată luptă de idei şi cei ce intră în ea
ştiu CE vor, dar nu ştiu CUM să acţioneze.
Sub aspectul formei sale, polemica este de două feluri: scrisă şi orală.
În acest context, vom expune câteva consideraţii ce aparţin autoarei Carmen Radu, în articolul său
„Rolul componentei asertive în discursul polemic actual”:
a) Polemica de idei a apărut datorită limbajului articulat şi psihologiei mentale a omului
primar.
b) Polemica implicită este centrată pe un dat argumentativ intradiscursiv, care vizează
convingerea publicului prin contrazicerea sau anularea ţintei.
c) În cazul polemicii de idei intervine o strategie de luptă. Polemica demonstrează,
desfăşoară o dezbatere de idei şi are ca scop impunerea unei opinii prin argumentaţie.
d) Polemica aduce în lumină o problemă majoră a societăţii, simulând o dialectică2 şi un
proces judiciar.
e) Polemica are diferite grade de intensitate (poate fi defensivă, se poate încheia cu
acceptarea opiniei preopinentului sau cu inversarea rolurilor).
f) Polemica face uz de arme precum: demonstraţia, eseul, controversa, dilema,
raţionamentul, analiza sau sinteza.
g) Există patru principii care definesc o strategie polemică: ,,a vorbi cu adevăr, sinceritate”;
2
Dialectică - proces de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii, în scopul
descoperirii adevărului; arta de a ajunge la adevăr prin dialog.
280
,,a vorbi cu discreţie, evitând scandalul”; ,,a avea ca obiect doar erorile şi nu lucrurile
sfinte”; ,,a avea în inimă dorinţa salutului celor contra cărora se vorbeşte”.
h) Mobilul în jurul căruia ia naştere o polemică şi care constituie obiectul polemicii este un
adevăr, un cuvânt-cheie ajuns în situaţia de criză. Tipul de polemică rezultă în funcţie de
depărtarea sau apropierea de acest obiect al polemicii.
i) Depărtarea polemicii de obiect, însoţită de ,,pervertirea” metodelor polemicii (prin
intermediul calomniei, minciunii, înjurăturii, sofismului sau pamfletului trivial) duce la
discreditarea relaţiei polemice, a raporturilor dintre actanţi.
Se poate ieşi din polemică în diferite moduri: prin reducţia polemicii din structură
dialogică la monolog, impusă de celălalt ca formă de constrângere, ignorarea ideilor
adversarului, reluarea argumentelor interlocutorului pentru a le reîntoarce împotriva lui,
creând scindarea argumentelor sale, îndoiala. Polemica denotă deci un schimb verbal,
adică un ansamblu de cel puţin două texte care se confruntă şi se afruntă, texte ce aparţin
celor doi parteneri, egali atât în punctul de pornire, cât şi în cel de ieşire din polemică, în
motivaţia polemicii şi în finalitatea ei, care aleg şi mânuiesc aceleaşi instrumente (probele
scrisului polemic).
j) Polemica depăşeşte graniţele unui singur text şi textele ce fac parte dintr-o polemică pot
face uz de următoarele procedee: ironie prin laudă perfidă (diasirm3), citare,
argumentare, folosirea mijloacelor celuilalt împotriva lui, tipuri de negaţie (totală,
parţială, de echivalenţă sau de includere), epitetul eufemistic, metonimia, parantezele
(prelucrare parodică a enunţului celui vizat), modalizatori conativi (acumulare de
interogaţii/ exclamaţii afective), deictici4 de ilustrare, concluzivi şi de adiţionare şi
conectori fatici5.” [2.2]
Polemica orală este mult mai eficientă decât cea scrisă, dar, în acelaşi timp, ea este mai
dificilă şi necesită măiestrie, promptitudinea reacţiei, ingeniozitate, perspicacitate din partea
vorbitorilor. Desfăşurându-se ca un proces public deschis, polemica poate avea una din
următoarele consecinţe: sau mobilizarea şi convingerea auditoriului, sau dispersarea, indignarea
acestuia.
În această ordine de idei, privită sub aspectul eficienţei, polemica poate fi constructivă
sau distructivă. Polemica constructivă contribuie la rezolvarea problemelor stringente ale
societăţii, iar cea distructivă frânează progresul prin dezbateri sterile, cu recurgerea chiar şi la
3
Diasirm - figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică și umilitoare.
4
Deictic (adj.)- care arată, demonstrează; care întărește un sens.
5
Fatic (adj.) - referitor la caracterul pur exterior al limbajului, de a întreține convorbirea personajelor în procesul de
comunicare, fără a transmite ceva.
281
unele tertipuri. În funcţie de poziţia celor incluşi în polemică - fie constructivă, fie distructivă -
accentul se plasează ori pe argumentare logică ori pe apărarea cu orice preţ a poziţiei proprii.
În acest context, putem spune că polemica se diferenţiază de discuţie prin scopul său:
Tabelul 7.1.
Discuţia versus polemica
Scopul participanţilor în discuţie, dispută Scopul participanţilor în polemică
De a ajunge la un punct de vedere comun; De a învinge, a ieşi învingător în polemică;
De a găsi o soluţie optimă; A-şi impune punctul de vedere;
De a identifica adevărul. A-şi confirma punctul propriu de vedere.
Sursa: elaborat de autoare.
Nu este exclus ca într-o polemică să se comită unele greşeli, să apară unele dificienţe de
comunicare, dar ele pot fi înlăturate dacă sunt generate de unele circumstanţe inevitabile.
282
Orice confruntare de opinii diametral opuse este un fapt mult prea dificil, cu atât mai mult
că este vorba de o cedare a unui interlocutor. Să nu uităm că oamenii sunt sceptici, rău-voitori, se
caracterizează prin stereotipuri în gândire, de aceea în comportamentul lor nu se înscriu deciziile
prompte, îndrăzneţe, originale, dictate de situaţii. Din această cauză, se comit multe greşeli în
polemică, ceea ce conduce la generarea conflictelor sau la luarea unor decizii incorecte.
Oratorul inclus în polemică trebuie să respecte unele cerinţe de ordin psihologic şi moral:
283
1. Este inadmisibil să se recurgă la exagerarea unor merite ale oponentului, în scopul de a-
i slăbi vigilenţa atunci când i se dă lovitura de graţie.
2. Nu se recomandă ca, atunici când se câştigă lupta, să se etaleze emoţiile de bucurie,
lezând amorul-propriu al adversarului.
3. În cazul comiterii unor inexactităţi, este necesar să se recunoască faptul fără nici o
ezitare.
4. Nu se recomandă să se declare cu toată fermitatea că oponentul nu are dreptate. Lucrul
acesta se face prin argumente, fără a leza demnitatea prin aceste afirmaţii.
5. E recomandabil să se facă complemente cu sinceritate şi să se accepte complementele
făcute la persoana proprie cu eleganţă. De exemplu:
„Da, argumentele mele au avut o pondere mai mare decât ale Dvs., dar şi Dvs. aţi
fost strălucitor în expunerea argumentelor cu privire la selectarea pieţelor internaţionale.”
etc.
Cel mai greu de întreţinut sunt discuţiile distructive, în care un interlocutor face uz de
anumite tertipuri. Ele necesită o deosebită rezistenţă, însă există şi unele remedii ce pot să
nihileze intenţiile negative ale partenerului de discuţie şi să direcţioneze polemica spre luarea
284
unor decizii eficiente. Vom examina în continuare unele tertipuri de comunicare ale
interlocutorilor şi modalităţile de combatere (Tab.7.2):
Tabelul 7.2.
Tertipuri în polemica distructivă şi combaterea ei.
Tertipuri de comunicare Modalităţi de combatere
1. Interlocutorul extinde expunerea în afara Se precizează limitele discuţiei, obiectivul
temei discutate, cu scopul de a eclipsa scontat, respingând antiteza oponentului.
argumentele chiar în etapa incipientă.
2. Extragerea din context a unor fapte Oponentul trebuie întrebat care este tema
lipsite de importanţă pentru teza discuţiei şi ce legătură are aceasta cu faptele
principală. enunţate.
3. Oponentul formulează întrebări ce nu se Oponentul este întrebat ce teză argumentează
referă la esenţa problemei discutate sau şi cu ce scop face acest lucru; oponentului i se
întrebări cu sens opus, ignorând cele solicită să-şi formuleze antiteza şi s-o
dovedite deja. argumenteze.
4. Oponentul face unele presupuneri Adversarului i se spune un compliment,
privind onoarea precară a adversarului şi predispunându-l astfel să-l asculte pe cel cu
astfel pune la îndoială gândul just opinia contrară şi să-l aprecieze obiectiv.
exprimat de acesta: Astfel:
a) Se transferă critica de la chestiunea a) Se dezvăluie indirect tertipul printr-o
discutată asupra personalităţii observaţie de genul: „De ce sunt vinovaţi
interlocutorului. colegii pentru greşeala comisă?”
b) Oponentului i se atribuie unele afirmaţii b) Nu se intră în discuţie, nu se răspunde la
lipsite de dovezi. provocaţia deschisă.
5. Oponentul denaturează concluziile, E raţional de a încheia schimbul de opinii,
argumentele expuise de adversar, spre a- formulând concluzia ce se desprinde din cele
l prezenta ca pe un om lipsit de cultură, „spuse” şi i se mulţumeşte oponentului pentru
diletant. o atare ”analiză.
6. Oponentul este doar în aparenţă Se dezvăluie chipul adevărat al oponentului
binevoitor, camuflându-şi poziţia faţă de prin mijloace umoristice, apoi se dezvăluie
cele discutate şi faţă de autorul lor. intenţiile lui adevărate.
7. Se recurge la declaraţii goale privind Nu se manifestă delicateţe: adversarul este
incompetenţa oponentului în chestiunea întrebat cu ce scop face acest lucru.
discutată.
8. Se mizează pe unele greşeli Oponentul este rugat să-şi exprime opinia
neînsemnate, pe unele deficienţe de proprie privind soluţionarea problemei
exprimare spre a denatura adevărul concrete.
expus de vorbitor.
9. Oponentul îşi schimbă permanent Nu este cazul să se insiste ca oponentul să fie
poziţia, încercând să ocolească de acord cu cele exspuse de adversar. Discuţia
problema, fiind incapabil să ofere poate fi întreruptă.
soluţii.
10. Oponentul îl întrerupe grosolan pe E raţional să se recurgă, pe cât e posibil, la
vorbitor. ironie, satiră, sarcasm, parodie.
Sursa: elaborat de autoare.
285
necesar de a intra în polemică cu oamenii inteligenţi şi bine intenţionaţi, şi nu cu persoane
orgolioase, egoiste şi egocentriste.
În polemică sunt inevitabile întrebările diverse, precum şi replicile, remarcele. Ele ajută
la clarificarea sau precizarea unor lucrururi, la înlăturarea îndoielilior. Tot ele pot exprima şi
intenţii răuvoitoare. Apariţia întrebărilor în procesul polemicii este un semnal că oamenii au
pătruns în esenţa celor discutate, că sunt interesaţi de problemă sau, dimpotrivă, că vor să pună
interlocutorul într-o situaţie dificilă.
Pentru cei încadraţi în discuţia în contradictoriu, întrebările, replicile, remarcele vorbesc
despre următoarele: cât de clară eate situaţia, cum este înţeleasă tema formulată, cât de justă
este alternativa propusă, dar şi care este perspectiva relaţiilor de comunicare cu partenerul.
Atunci când vorbitorul dă dovadă de competenţă şi măiestrie în punerea întrebărilor, el
poate orienta dialogul pe făgaşul necesar, în consecinţă, câştigând autoritate în faţa auditoriului.
Numai oamenii care nu au o părere proprie şi nu sunt obişnuiţi să gândească independent nu au
întrebări asupra celor discutate.
Întrebările şi replicile pot apărea pe parcursul dialogului şi la finele acestuia.Vom
comenta succint tipurile de întrebări folosite pe parcursul polemicii:
1. Întrebarea capcană. Ea are scopul de a-l pune pe oponent într-o situaţie dezarmantă
chiar din primele momente. De exemplu:
„Din conversaţia avută cu colegul Dvs., am înţeles că aţi luat altă decizie?”
Aceste întrebări pot scoate din fire oponentul şi acesta poate să refuze să mai răspundă.
Dar cel mai izbutit mijloc de a ieşi din încurcătură în acest fel de situaţii este de a răspunde cu
ironie, sarcastic sau de a ocoli răspunsul aşteptat.
286
2. Întrebarea în sens invers (contraîntrebarea) este formulată cu scopul de a fugi de
răspuns. De exemplu, într-o polemică în care se urmărea scopul de a lansa pe piaţă unul din două
produse propuse, unuia din oponenţi i-a fos pusă întrebarea:
„Şi totuşi, care este părerea Dvs. cu privire la ultima calitate a produsului?”
„Dar parcă părerea mea are avea vreo importanţă pentru a schimba decizia luată?”
3. Întrebarea-blocare este adresată cu scopul de a forţa o decizie sau de a determina
oponentul să dea un răspuns ce i-ar conveni interlocutorului:
„Acceptaţi sau renunţaţi?”;
„Aceasta este decizia Dvs. finală?” etc.
287
6. Întrebarea de tergiversare este folosită cu scopul de a amâna conversaţia şi a câştiga
timp pentru construirea propriei argumentaţii. De exemplu:
„N-am putea relua, punct cu punct, tot ceea ce am convenit până acum?”
7. Întrebarea retorică este folosită nu atât pentru a obţine răspunsuri, ci penru efectul ei
cu încărcătură emotivă, având în polemică şi rolul de întrebare–blocare, cu scopul de a închide
orizontul oponentului şi a-l sili să formuleze un răspuns satisfăcător. De exemplu:
„Sunteţi de acord cu faptul că superioritatea produsului nostru este evidentă?” sau:
„Chiar vreţi să credeţi că produsul dvs. corespunde tuturor normelor…?”.
288
Iată şi un alt exemlu de remarcă rău-voitoare şi provocatoare: Se zice că un chel s-a
năpustit asupra lui Diogen (filozof grec presocratic) cu vorbe de ocară din cauza că acesta îi
disconsidera pe zei. Răspunsul filizofului a fost următorul:
„Eu nu te voi certa, ba chiar îţi voi lăuda părul că a căzut de pe capul tău prost. ”
[1.4, p. 281]
7. 5. Modalităţi de întreţinere a polemicii.
7.5.1. Procesul de neutralizare a oponentului şi de apărare în polemică.
289
convingător, oratorul barează calea tuturor celor ce au intenţii răuvoitoare, care nu
acceptă noul, progresul.
290
scoaterea în vileag a şiretlicurilor oponentului etc.
Nu trebuie să fie ignorate nici unele subtilităţi psihologice din polemică, mai ales dacă a
fost constatat că oponentul a recurs la unele şiretlicuri răuvoitoare.
E. Contraexemplul sau exemplul în sens opus este un procedeu la care se recurge atunci
când, din anumite considerente, interlocutorul nu binevoieşte să răspundă direct la întrebarea
oponentului, ci recurge la un răspuns prin analogie.
O persoană sau o marcă pot fi discreditate sau hiperbolizate prin asocierea lor cu o
persoană sau cu o imagine contestată sau lăudată.
Iată un exemplu:
„Într-o polemică cu privire la cumpărarea unor utilaje noi, acţionarul majoritar a fost
întrebat: „Nu este prea costitistoare pentru companie această tehnologie?”
A urmat răspunsul: „Da, evident, nu tăgăduiesc acest lucru. Dar la fel de costisitoare
au fost şi utilajele care au fost instalate de către concurenţii noştri. Cu excepţia că venitul
lor a crescut enorm graţie calităţii produselor şi a competitivităţii lor pe piaţă”.
291
delicateţe şi prezintă riscul de a ofensa parteneruul şi a bloca discuţia. În schimb, o formulare de
genul „Da, dar …” poate fi folosită cu sensul de negaţie, păstrând alte două variante de opinie
cu nuanţele posibile: da, poate şi nu. Atunci când oponentrul contestă preţul prea ridicat al
produselor pe care le negociază, oratorul va răspunde ceva de genul:
„Da, aveţi dreptate, este mare, dar difirenţa vine din calitatea …, designul …, service-ul
rapid …” etc.
În polemică, fiecare participant mizează pe biruinţă, din care cauză încearcă să folosească
diferite modalităţi admisibile şi inadmisibile: tertipuri6. Consecinţele sunt chiar defavorabile:
pe primul plan sunt situate nu ideile, ci ambiţiile. Este un lucru de neconceput pentru întreţinerea
unei polemici furtunoase dacă interlocutorii nu posedă abilităţile de comunicare respective.
Vom elucida, în continuare, esenţa unor mijloace speciale care asigură eficienţa în
confruntarea de opinii.
Pentru a avea un efect şi mai mare, tehnica contrazicerii indirecte poate fi iniţiată cu
tehnica deturnării afirmaţiilor prin ecou. Această tehnică constă în repetarea ultimelor cuvinete
din ultima frază a oponentului, la modul interogativ, cu o intonaţie accentuată. Informaţiile devin
negaţii, iar obiecţiile întrebări. Să urmărim două exemple:
Oratorul: V-am oferit un preţ bun! Oponentul: Mi-aţi oferit un preţ bun?!
Oponentul: Preţul este prea mare! Oratorul: Preţul este prea mare?!
Este important, ca, după fiecare întrebare, ce răsună ca un ecou fidel, dar interogativ şi, în
acelaşi timp, exclamativ, să urmeze o motivare argumentată, convingătoare.
De remarcat că posedarea întregului arsenal de procedee de susţinere a polemicii
constituie doar premisa succesului, dar nu garantează succesul. Ele îi permit vorbitoruli să aibă
încredere în sine. Totul rezidă în abilitatea vorbitorului de a le aplica, de a ţine cont de situaţia
concretă, de simţul măsurii, de efectele ce pot avea loc şi de consecinţe (pozitive sau negative).
În funcţie de circumstanţe, interlocitorii trebuie să-şi dea seama în ce moment să
diminueze confruntarea, să meargă uneori chiar la compromisuri, iar atunci când trebuie, să
protesteze cu vehemenţă.
6
Șiretlic, stratagemă, truc, viclenie; uneltire; truc, stratagemă, şotie.
292
Rezumat:
Discuţia este: 1) schimbul de păreri, de propuneri, de critici referitoare la o chestiune,
cu scopul de a o studia mai bine şi de a o soluţiona; 2) o conversaţie, o cercetare, o
examinare a unei probleme; 3) o conversaţie animată, în contradictoriu (care poate să
degenereze în ceartă); dispută, conroversă.
În limba latină, discussio avea accepţiile de cercetare, examinare, analiză, dezbatere,
referindu-se la discuţia publică, scopul căreia era de a clarifica şi a compara diferite
puncte de vedere, pentru a identifica adevărul.
Discuţia este considerată cel mai eficient mijloc de convingere a partenerului de
comunicare, dat find faptul că înşişi participanţii la ea ajung să tragă concluziile cu
referire la veridicitatea unei teze.
Scopul oricărei discuţii este de a soluţiona în comun o problemă şi de a scoate la iveală
adevărul.
Cele mai relevante principii aplicate în susţinerea discuţiei eficiente sunt: principiul
securităţii ambelor părţi, principiul orientării decentralizate, principiul caracterului
adecvat al celor recepţionate.
În calea spre recepţionarea adecvată a raţionamentelor interlocutorului, pot apărea
următoarele bariere: particularităţi intelectuale limitate, starea fiziologică şi psihologică
critică în timpul comunicării, îngâmfarea şi ambiţia, invidia, ura, disconsiderarea,
stereotipurile de gândire, persistenţa unor dogme, cunoştinţe sporadice ale celor ce
comunică, lipsite de sistem.
Discuţiile sunt de următoarele genuri: apodictice, euristice, sofistice.
Pentru ca o discuţie organizată să se declanşeze eficient, este necesar să fie respectate
anumite cerinţe diriguitoare: existenţa alternativei, evitarea indiferenţei, admiterea
criticii constructive, respectarea securităţii sociale a interlocutorului.
Discuţia trece prin următoarele faze: 1) organizaţională (când se dezvăluie sensul
discuţiei); 2) acceptarea de către participanţi a alternativei şi argumentarea punctelor
de vedere adoptate; 3) desfăşurarea discuţiei ca atare (întrebări, replici ale oponentului,
ale participanţilor); 4) conturarea şi cristalizarea punctului (punctelor) de vedere just
(juste) asupra chestiunilor discutate şi argumentarea lor; 5) formularea concluziilor cu
participarea activă nu numai a oponenţilor, ci şi a tuturor celor prezenţi la discuţie; 6)
indicarea necesităţii aplicării noii interpretări adoptate în domeniile respective ale vieţii.
293
O regulă imperioasă în discuţie este: a ţine cont de calităţile partenerilor de discuţie şi a
ne conforma, în măsură posibilităţilor, la condiţiile concrete ale comunicării cu ei.
Într-o discuţie se recomandă a fi evitate subiectele: sănătatea personală, sănătatea altor
persoane, subiecte controversate, ghinioanele personale, subiecte banale şi plictisitoare,
bârfe dăunătoare.
Polemica, cu acepţiile, discuţie în contradictoriu; luptă de idei cu privire la o problemă
literară, ştiinţifică, politică, are caracter de contraversă şi presupune, în relaţiile de
comunicare, o atitudine critică, combativă a interlocutorilor.
În polemică intră persoanele cu stereotipuri ale gândirii, cu viziuni proprii formate, care
nu pot fi schimbate uşor.
Polemica se diferenţiază de discuţie prin scopul său:
în polemică, participanţii au scopul: de a învinge/ a ieşi învingător în polemică;
de a-şi impune punctul de vedere; de a-şi confirma punctul propriu de vedere;
în discuţie, participanţii au scopul: de a ajunge la un punct de vedere comun, de a
găsi o soluţie optimă, de a identifica adevărul.
Oratorul inclus în polemică trebuie să cunoască şi să respecte: cerinţele de ordin
psihologic şi moral, regulile de conduită adecvate situaţiei de comunicare, regulile de
punere a întrebărilor şi de folosire a replicilor, remarcelor, a procedeelor de
neutraliazare a oponentului.
294
Întrebări de autoevaluare.
1.1. Definiţi discuţia.
1.2. Care este scopul discuţiei?
1.3. Numiţi principiile de realizare a discuţiei.
1.4. Care sunt cauzele care împiedică stabilirea adevărului şi conduc la discuţii distructive?
1.5. Care sunt genurile discuţiilor?
1.6. Explicaţi fiecare gen de discuţie.
1.7. Ce greşeli se comit în timpul discuţiilor euristice
1.8. Enumeraţi regulile principale care trebuie respectate în discuţii.
1.9. Numiţi fazele de pregătire şi de întreţinere a unei discuţii.
1.10. Caracterizaţi părţile componente ale discuţiei.
1.11. Ce greşeli sunt frecvent comise în organizarea discuţiilor?
1.12. Ce recomandări puteţi oferi pentru întreţinerea discuţiilor în funcţie de constituţia
psihologică a participanţilor?
1.13. Ce subiecte trebuie evitate într-o discuţie?
1.14. Definiţi polemica.
1.15. Numiţi regulile generale de întreţinere a polemicii.
1.16. Enumeraţi cerinţile de ordin psihologic în realizarea polemicii.
1.17. Ce tipuri de întrebări puteţi folosi pe parcursul polemicii?
1.18. Prin ce procedee vă puteţi apăra în polemică?
1.19. Organizaţi o discuţie pe baza afirmaţiei lui W. Churchill:
295
I. Manuale, cărţi, dicţionare.
1.1. BELDRIGE, Letiţia. Codul manierelor în afaceri, Ediţie adăugită şi revizuită. Bucureşti:
Bisiness Tech International, 1997, pp.76-80.
1.2. CARNEGIE, Dale. Cum să-ţi câştigi prieteni şi să influenţezi oamenii. Minsk: OO СЛК,
1996.
1.3. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. Chişinău: Arc & Gunivas, 2007, p. 585.
ISBN 978–9975–908–04–7 (Gunivas), ISBN 978–9975–61–155–8 (Arc).
1.4. DOROGAN, Maria. Curs de elocinţă. Chişinău: Editura Arc, 1995, pp. 241-244, 264-
292.
1.5. KING, Larry. Secretele comunicării. Bucureşti: AMALTEA, 1994, pp. 21-98. ISBN
973-98167-7-0.
1.6. PALII, Alexei, Cultura comunicări. Chişinău: Editura Epuigraf, 2005, p. 84-98. ISBN
9975-924-50-6.
II. Surse online.
2.1. KING, Larry. Secretele comunicării [accesat 19.08.15] Disponibil:
http://www.cumparama.com/wp-content/uploads/2015/08/Larry-King-Secretele-
comunicarii.pdf.
2.2. RADU, Carmen. Rolul componentei asertive în discursul polemic actual [accesat 19.08.15]
Disponibil: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/45.pdf.
Cititul nu dăunează sănătăţii! Învață să fii civilizat într-o polemică: e cel mai bun
argument al oamenilor puternici!
296