Sunteți pe pagina 1din 8

Infracţiunea de favorizare a infractorului

si cea de tăinuire

Autor: Cretu Corina Ramona


Consideraţii privind infracţiunea de favorizare a
infractorului si cea de tăinuire

Justiţia reprezintă o valoare deosebit de importantă, de a


cărei nestingherită infăptuire depinde întreaga disciplină şi
ordine socială.
Faptele de pericol social, componente ale fenomenului
criminalităţii, sunt declarate de legea penală ca infracţiuni.
Aceste fapte se manifestă în forme deosebit de variate şi
caracteristice.
Aşadar pentru înlăturarea sau reducerea manifestărilor
antisociale, prin intermediul mijloacelor dreptului penal, este
necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social
ca infracţiune.
Activitatea organelor de justiţie, are o puternică şi
profundă semnificaţie socială. Însăşi legea, fixând principiile de
organizare şi funcţionare a organismelor sociale chemate să
infăptuiască justiţia, asigură o asemenea rezonanţă.
Prin modul în care se infăptuieşte, actul de justiţie îl
pregăteşte pe cetăţean pentru o anumită apreciere a justiţiei
sociale. Atitudinea individului faţă de justiţie este un test al
gradului de integrare a sa în societate , al nivelului său de
instruire culturală şi politică , al capacităţii sale de intelegere a
mecanismelor statale, al factorilor care contribuie la dezvoltarea
socială.
Statul nostru este preocupat permanent pentru
perfecţionarea justiţiei, incât ea să corespundă tot mai mult
cetăţenilor şi ocrotirii intereselor lor fundamentale, mersului
înainte pe treptele unei civilizatii mereu mai complexe, capabile
să asigure prosperitatea întregii naţiuni.
Dreptul penal îşi aduce si el contribuţia la ocrotirea acestei
valori sociale deosebit de importante care este justiţia.
Pentru prevenirea şi reprimarea infractiunilor, politica
penală apelează la instrumente specifice, chiar dacă unele
dintre acestea nu au un specific penal: educaţia etică şi juridică
în familie, scoală şi la locul de muncă, activitatea de
popularizare a legilor, a normelor de conduită socială,
sancţionarea fermă şi reeducarea prin muncă a celor ce comit
infracţiuni.
Un rol deosebit de important în eradicarea fenomenului
infracţional, îl au cercetările criminologice pentru a lămuri
principalele lui cauze.
Justiţia nu este invulnerabilă. Ea trebuie protejată eficient
pentru a-şi putea aduce la îndeplinire sarcinile deosebit de
complexe, şi pentru aceasta statul instituie un complex de
măsuri în care dreptul penal ocupă un loc specific dar nu
primordial. Această protecţie a justiţiei trebuie să fie asigurată,
în primul rând de calitatea relatiilor social-economice, etice,
interpersonale, şi numai după aceea de eficienţa represiunii
personale. Se impune această consideraţie, deoarece, intr-un
stat civilizat, nu dreptul penal este principalul mijloc de rezolvare
a conflictului dintre individ şi societate, ci celelalte instrumente
specifice de care statul dispune şi care trebuie să acţioneze
permanent.
De asemenea, un rol important în procesul de prevenire şi
combatere a criminalităţii îl au şi normele din capitolul
infracţiunilor împotriva înfăptuirii justiţiei, cuprinse în Codul
penal al ţării noastre.
În dreptul penal român, legea incriminează ca infracţiune
numai acea faptă care prezintă pericol social, respectiv aduce
atingere valorilor puse sub ocrotirea legii penale, care se
săvârşeşte cu vonovăţie şi care presupune ca sancţiune o
pedeapsă.
Ajutorul dat unui infractor semnifică o mentalitate
necorespunzătoare, un act de împotrivire la infăptuirea justiţiei,
o contribuţie la perpetuarea stării de pericol general pe care îl
creează săvîrşirea oricărei infracţiuni.
Orice faptă îndreptată împotriva înfăptuirii justiţiei este o
atingere adusă relatiilor scociale, fiindcă acolo unde justiţia este
împiedicată de a se înfăptuii în mod normal, acolo dispare
securitatea relatiilor sociale.
Înca din cele mai vechi timpuri au fost incriminate si
pedepsite sever atât faptele împotriva patrimoniului cât si cele
împotriva infăptuirii justiţiei.
Infracţiunea de favorizare a infractorului face parte din
categoria infracţiunilor care impiedică infaptuirea justiţiei, fiind
reglementată de art. 264 din Codul Penal, sub Titlul VI.,
capitolul II “Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”. 1
Favorizarea infractorului are caracterul de infracţiune
autonomă, de sine stătătoare, iar nu de act de participaţie,
întrucat favorizarea are loc atunci cand nu există o întelegere
prealabilă între persoana care a săvârşit o infracţiune si cea
care îi dă ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea
penală.
Fapta celui care favorizează pe infractor constituie o
piedică reală în realizarea scopului legii penale,aşadar fiecare
persoana are datoria de a se abţine de la orice acte de
solidarizare cu fapta ilicită si cu persoana infractorului.
Tăinuirea aduce atingere relaţiilor patrimoniale prin aceea
ca face sa se piarda urma bunurilor provenite din săvârsirea
unor fapte prevăzute de legea penală,împiedicând astfel
recuperarea acestor bunuri si reintegrarea lor in patrimonial din
care au fost scoase in mod ilicit.2
În acelaşi timp, prin incriminarea acestei fapte se
protejează şi activitatea de înfăptuire a justiţiei. De altfel Codul
penal anterior prevedea tăinuirea ca făcând parte din grupul
infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei.

1
Codul Penal, Ed C.H. Beck, 2007, p. 92
2
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale codului penal roman.Partea speciala,
vol III, editura Academiei , Bucureşti 1971, p.569
Relaţiile sociale de ordin patrimonial sunt afectate atunci
cand sunt săvârşite infracţiuni contra patrimoniului, mai exact de
scoaterea ilicită a unor bunuri din sfera patrimonială a celor
îndreptătiţi.
Aşadar săvârşirea tăinuirii împiedică sau întârzie
realizarea ocrotirii penale a relaţiilor de ordin patrimonial.
Din punct de vedere criminologic, infracţiunea de tăinire
este nu numai un fenomen frecvent si răspândit, dar si un
puternic factor criminogen.3 Posibilitatea de a găsi un tăinuitor şi
existenţa unor adevăraţi profesionişti ai acestui gen de
infracţiune, constituie un stimulent, o încurajare pentru cei ce se
îndeletnicesc cu săvârşirea de infracţiuni contra patrimoniului.

Analiza comparată a infracţiunii de complicitate şi


favorizare a infractorului cu tăinuirea.

Evidenţierea aspectelor care delimitează infracţiunea de


tăinuire si cea de favorizare a infractorului faţă de participaţia
penală în forma complicităţii, presupune în primul rând
definirea celor două noţiuni: “participaţie penală” si
“complicitate” .
Pornind de la definiţia legală a complicelui, putem defini
complicitatea ca fiind “ forma participaţiei penale care constă în
fapta persoanei care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice
mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ori
promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor,
chiar dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este
îndeplinită.4
Prin pluralitate de infractori (participaţie penală), ştiinţa
dreptului desemnează acea situaţie în care aceeaşi infracţiune
este săvârşită prin conjungarea a două sau mai multe
persoane (concurs plurium ad idem delictum).

3
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca,
Explicaţii teoretice ale codului penal roman.Partea speciala, vol. III, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1971, p. 570 si urm.
4
Codul penal, art. 26
Infracţiunile de tăinuire şi favorizare a infractorului , prin
natura lor, constituie două infracţiuni de sine stătătoare, pe cand
complicitatea este o formă a participaţiei penale.
Argumentul principal ar fi că participaţia penală nu este
determinată de anumite condiţii fixe, ci are un caracter
întâmplător, ocazional, fiind determinată de anumite aspecte
concrete, în care sub realizarea prin cooperare unei infracţiuni
apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârşirii sau a
ascunderii urmelor ei5.
Complicitatea presupune un ajutor dat autorului pentu a
comite infracţiunea, ajutor care se poate concretiza în sfaturi
sau informaţii destinate să contribuie la realizarea acţiunii
incriminate, pe când tăinuirea constă în primirea unor bunuri
provenite din săvârşirea infracţiunii,şi exclude orice contribuţie
anterioară sau concomitentă la comiterea acesteia.
Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci înlesneşte
această săvârşire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul
s-o comită mai uşor, mai repede şi mai sigur.
Complicele pregăteşte realizarea faptei penale, ia măsuri
pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii
propice pentru desfăşurarea activităţii infracţionale de tăinuire
sau favorizare a infractorului, acte care atribuie contribuţiei sale
caracterul unei participaţii accesorii secundare
Atât promisiunea de tăinuire a bunurilor, cât si
promisiunea de favorizare a infractorului are loc înainte de
comiterea infracţiunii, sau cel târziu până în momentul comiterii
infracţiunii.
Tăinuirea, acea infracţiune cu obiect, subiect, latură
subiectivă si latură obiectivă proprie, se deosebeste de
complicitate prin faptul că activitatea tăinuitorului nu este strâns
legată de activitatea autorului, deoarece el nu cooperează la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

5
V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, pag. 142.
Pentru existenţa complicităţii, în ambele cazuri trebuie
îndeplinite anumite condiţii:
Prima condiţie ar fi aceea că între obiectul juridic al faptei
prevăzute de legea penală săvârşită de autor şi obiectul juridic
al actelor de complicitate, trebuie să existe identitate. Această
identitate trebuie să existe între obiectul juridic al complicităţii şi
obiectul juridic al tăinuirii şi favorizării infractorului.
În cazul infracţiunilor complexe, infracţiunea comisă de
autor absoarbe în conţinut infracţiunea la care a ajutat
complicele (exemplu: cazul unei tâlhării - complicele ajută
numai la furt şi contribuie la lezarea unei singure relaţii sociale,
atrăgând un pericol social sporit). Acest aspect nu se
raportează celor două infracţiuni discutate.
A doua condiţie se referă la raportul subiecţilor, în sensul
că trebuie să existe un autor şi un complice. Complicele poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi
subiect activ al infracţiunii, iar numărul complicilor este nelimitat
teoretic, fiecare aducându-şi contribuţia cerută de autor.
Sub aspectul laturii obiective, se cere să existe o faptă a
autorului care a săvârşit nemijlocit infracţiunea la care
complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare.
În cazul infracţiunii de tăinuire trebuie clarificată activitatea
desfăşurată de complice. În general, se apreciază contribuţia
complicelui ca o înlesnire, dare de ajutor sau promisiunea de
tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune sau promisiunea de
favorizare a infractorului.
În caz de complicitate, complicele trebuie să acţioneze cu
intenţie directă sau indirectă în ceea ce priveşte ajutorul pe care
îl dă autorului în comiterea faptei prevăzute de legea
penală.Complicele cunoaşte activitatea autorului şi prevede
rezultatul ei socialmente periculos, fiind conştient că prin
activitatea sa contribuie la săvârşirea, de către autor, a faptei
prevăzute de legea penală, şi doreşte să desfăşoare acea
activitate sau doar să coopereze la comiterea ei.
Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci înlesneşte
această săvârşire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul
s-o comită mai uşor, mai repede şi mai sigur6.

6
C. Bulai, p. 204.
În concluzie, complicele va primi o pedeapsă mai uşoară
decât cea stabilită pentru autorii infracţiunilor analizate, având
în vedere contribuţia lor la săvârşirea infracţiunii care nu are
aceeaşi importanţă ca cea a autorului.
Există cazuri când complicele, prin natura activităţii
desfăşurate, dă un ajutor foarte important la săvârşirea
infracţiunii, fără de care autorul n-ar fi putut desfăşura
activitatea infracţională. Astfel, instanţa de judecată va putea
aplica complicelui o pedeapsă mai mare decât cea a autorului 7.
Complicele pregăteşte realizarea faptei penale, ia măsuri
pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii
propice pentru desfăşurarea activităţii infracţionale de tăinuire
sau favorizare a infractorului, acte care atribuie contribuţiei sale
caracterul unei participaţii accesorii secundare8.
Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă dacă între
autor şi complice a existat sau nu o înţelegere.
Diferenţa dintre infracţiunea de favorizare a infractorului şi
complicitate, ca formă a participaţiei penale, constă în faptul că
ajutorul pe care o persoană îl dă unui infractor după comiterea
infracţiunii, fără o înţelegere prestabilită, nu constituie o formă a
participaţiei penale, ci este o activitate autonomă prin care se
împiedică înfăptuirea justiţiei.

7
T. Vasiliu şi colab., op.cit., p.197.

8
T. Vasiliu şi colab., op.cit., p.179.

S-ar putea să vă placă și