UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” , GALAȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REFERAT
LA DISCIPLINA : DREPTUL PROPRIETĂȚII
INDIVIDUALE

TEMA :
DREPTUL DE
AUTOR
Coordonator științific :
Lect. dr. BLEOANCĂ ALEXANDRU
Lect. dr. NICULESCU LILIANA
Studentă: BORDIANU VALERIA
ANUL IV, GRUPA I, DREPT

2021
 CUPRINS
1. Dreptul de autor-noțiune și natură juridică…………………………...pag. 3
1.1.Noțiunea dreptului de autor………………………………….....pag. 3-5
1.2.Natura juridică a dreptului de autor………………………….....pag. 5-6
2. Clasificarea și structura obiectelor dreptului de autor…………………pag. 7
3. Subiectele dreptului de autor…………………………………………..pag. 8
3.1. Principiul adevăratului creator al operei……………………….pag. 8
3.2. Pluralitate de autori………………………………………….....pag. 9-10
4. Apărarea dreptului de autor……………………………………………pag. 10
4.1. Noțiuni generale………………………………………….........pag.10-12
4.2. Apărarea în ordine civilă……………………………………...pag. 12-13
4.3. Apărarea în ordine administrativă………….………………....pag. 14
4.4. Apărarea în ordine penală …………………………………….pag. 14

5. Concluzii……………………………………………………………….pag. 15

6. Bibliografie…………………………………………………………….pag. 16

2
 CAPITOLUL I
DREPTUL DE AUTOR – NOȚIUNE ŞI
NATURĂ JURIDICĂ
1.1. Noțiunea dreptului de autor
Ca instituție juridică, dreptul de autor reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relațiile sociale ce se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea
operelor literare, artistice sau ştiințifice.

Dreptul subiectiv de autor se defineşte prin posibilitatea recunoscută autorului de a

dispune de opera sa aşa cum doreşte, bucurându-se în acelaşi timp de toate
prerogativele, atât cele de ordin patrimonial cât şi cele de ordin moral prin folosirea
mijloacelor legale şi evident, în limitele legii.

Prin urmare, dreptul subiectiv de autor reprezintă ansamblul

prerogativelor/posibilităților aflate în strânsă legătură cu operele create, de care se
bucură autorii, prerogative care cumulează atât drepturi patrimoniale cât şi drepturi
morale, iar instituția dreptului de autor reprezintă instrumentul prin care se asigură
protecția autorilor şi a creațiilor lor.

Analizînd aceste definiţii am putea evidenţia cîteva criterii determinative ale operei:

1. Opera este un produs al stării sufleteşti a autorului;

2. Forma obiectivă de exprimare – (orice formă de exprimare posibilă de a fi
percepută de organele de simţ ale omului);
3. Opera este orientată, de regulă, pentru a fi folosită de societate.

Dreptul de autor asupra operei nu are puncte de tangenţă cu dreptul de proprietate

asupra obiectului material prin care se exprimă opera, de aceia trasmiterea dreptului
de proprietate asupra unui obiect material sau dreptului de posedare a obiectului
material în care este exprimată opera nu presupune transmiterea dreptului de autor
asupra operei ca obiect nematerial. De aici conchidem că opera nu este un obiect ci un
produs al activităţii creatoare exprimată într-o formă obiectivă. Nu toate operele sunt
protejate de normele dreptului de autor, ci doar acelea care conţin semne caracteristice
stabilite de lege.
3
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, indică acele semne distinctive ce
caracterizează opera protejată de normele dreptului de autor şi anume: “dreptul de
autor protejează operele creaţiei intelectuale în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei
exprimate într-o anumită formă obiectivă ce permite a le reproduce atît publicate şi
nepublicate indiferent de forma, destinaţia şi valoarea fiecărei opere, precum şi de
procedeul de reproducere a ei.”

Prin termenul “literatură” înţelegem operele scrise ce se referă la unul din genurile
literare. Termenul “artă” presupune un anumit nivel de măiestrie dintr-un domeniu de
arhitectură, sculptură, muzică, pictură, dans şi etc. Termenul “ştiinţă” include o
analiză şi sistematizare a cunoştinţelor obiective despre realitatea înconjurătoare.

Opera rezultat al creaţiei intelectuale devine obiect al dreptului de autor din momentul
ce a obţinut o formă obiectivă de exprimare, posibilă de a fi percepută de organele de
simţ ale omului. De aceea, “pentru ca un rezultat al creaţiei intelectuale să obţină
însemnătate socială şi statut de obiect al dreptului de autor, el trebuie să fie exprimat
într-o formă: scrisă (manuscris, dactilografie, note muzicale), orală (rostire publică,
interpretare publică), de imagine (desen, schiţă, tablou, plan, desen tehnic, video sau
fotocadru), volumetrico-spaţială (sculptură, model, machetă, construcţie)”.

Dreptul de autor se bazează pe două premise fundamentale, pe care le regăsim

consemnate în Declarația universală a drepturilor omului (art.27) 1; pe de o parte
dreptul oricărei persoane de a participa şi de a se bucura în mod liber de cuceririle
culturale ale societății, de progresul ştiințific, iar pe de altă parte dreptul oricărei
persoane/autor la ocrotirea intereselor materiale şi morale ce decurg din creația sa
ştiințifică, literară sau artistică.

Aceste premise justifică existența celor două principii ce s-au conturat în această
materie, constituind baza întregii construcții instituționale a dreptului de autor şi
anume: - autorul este stăpânul operei sale şi în această calitate are dreptul la
remunerația cuvenită din folosirea creației sale; - accesul societății la operele create.

Aceste principii sunt în strânsă interdependență, motiv pentru care reglementările în

materia dreptului de autor sunt subordonate scopului realizării unui echilibru cât mai
just între acestea.
1
Potrivit art.27 din DeclaraŃia universală a drepturilor omului, adoptată prin RezoluŃia Adunării Generale a O.N.U.
217A (III) din 10 decembrie 1948: “ (1)Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaŃa culturală a
colectivităŃii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinŃific şi la binefacerile lui. (2) Fiecare om are
dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinŃifică, literară sau artistică al cărei
autor este.”
4
Astfel, răspunzând acestor exigențe, pe de o parte, legea recunoaşte autorilor un drept
exclusiv de exploatare a operelor lor pe o durată limitată, menit să asigure autorului şi
familiei acestuia un venit necesar traiului. După expirarea termenului de protecție,
opera intră în domeniul public putând fi exploatată, necondiționat de oricine.

Pe de altă parte, dreptul exclusiv al autorului cunoaşte unele limitări impuse de

interese generale, cum ar fi de exemplu, împrumutul realizat prin biblioteci publice în
scop educativ sau cultural, situație în care folosirea operei nu mai necesită
consimțământul autorului ei şi nici nu mai este obligatorie plata vreunei remunerații
în favoarea autorului

1.2.Natura juridică a dreptului de autor

Pornind de la caracterul complex al dreptului de autor, în sensul că prin conținutul
acestuia desemnăm atât drepturi patrimoniale cât şi drepturi morale, stabilirea naturii
juridice a dreptului de autor a constituit obiectul unor îndelungate controverse,
reflectate în conturarea, cu privire la acest aspect a mai multor teorii.

Într-o primă opinie, dreptul de autor a fost asimilat dreptului de proprietate, întrucât
creația intelectuală “comportă o apreciere exclusivă şi opozabilă tuturor, deci un fel
de proprietate”. Rațiunea acestei opțiuni îşi află izvorul în considerarea de către
adepții săi, că între dreptul exclusiv de exploatare recunoscut autorului şi dreptul de
proprietate asupra bunurilor materiale există mari asemănări, “creația intelectuală
fiind considerată cea mai personală, mai legitimă, mai incontestabilă şi mai sacră
dintre toate proprietățile”2.

Opinia se reflectă şi în jurisprudența de atunci. Astfel prin motivarea cu privire la

natura juridică a dreptului de autor, a unei decizii din 17 martie 1887 a Tribunalului

2
Viorel Roş, Dragoş Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe” , ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p.35 ;
5
Ilfov, secția a II-a3, instanța apreciază că dreptul de autor întruneşte atributele unui
veritabil drept de proprietate, astfel încât în speță devin aplicabile dispozițiile art.480
C.civ., în condițiile în care, la acea vreme era în vigoare Legea presei, care nu
cuprindea reglementări exprese cu privire la acest aspect.

Într-o altă opinie, plecându-se de la faptul că drepturile recunoscute autorilor tind la

formarea unei clientele care îi asigură titularului anumite avantaje raportate la
concurență, dreptul de autor este asimilat dreptului de clientelă.

În această opinie, împărtăşită şi dezvoltată de mari autori din Franța prin dreptul de
autor asimilat celui de clientelă, se asigură titularului său exclusivitatea reproducerii
creației sale. Această teorie se reflectă şi în jurisprudența vremii. Astfel, într-o decizie
a Tribunalului Seine din 14 februarie 1931, se susținea că deşi dreptul de autor diferă
de proprietate prin natura şi obiectul său, reprezintă totuşi o parte importantă a
patrimoniului, motiv pentru care devine incidentă legea țării unde a fost opera
reprezentată şi nu legea națională, atrasă în conflictul de legi de dreptul moral al
recunoaşterii calității de autor.

Dreptul de autor a fost asimilat şi unui drept asupra unor bunuri imateriale, plecându-
se de la ideea că opera fiind o creație a spiritului nu are o existență materială. În
această opinie, protecția drepturilor de autor reprezintă o recompensă pentru un
serviciu social. Creațiile spirituale aparțin umanității şi din acest motiv, protecția este
limitată în timp.

Teoriile până aici analizate sunt criticabile sub aspectul neluării în considerare a
complexității naturii juridice a dreptului de autor reflectată în aceea că prin conținutul
său dreptul de autor se exprimă atât prin drepturi de natură patrimonială cât şi prin
drepturi morale. Deşi sesizată, această dualitate, orientează inițial cercetarea în direcții
ce exced caracterul precumpănitor moral al drepturilor de autor. Şi când spunem acest
lucru avem în vedere preponderența, sub aspectul importanței lor în materia dreptului
de autor, a drepturilor morale, în sensul că creația intelectuală este o reflectare a
spiritului uman şi prin aceasta, indisolubil legată de personalitatea autorului ei.

CAPITOLUL II

3
Idem, op.cit. p.43-44;
6
 CLASIFICAREA ȘI STRUCTURA
OBIECTELOR DREPTULUI DE AUTOR
Dreptul de autor se extinde asupra operelor literare, artistice şi ştiinţifice exprimate
în mai multe forme:  

 scrisă (manuscris, text dactilografiat, partitură etc.);

 orală (interpretare publică etc.);
 imprimare audio sau video (mecanică, magnetică, digitală, optică etc.);
 de imagine (desen, schiţă, pictură, plan, fotocadru etc.);
 tridimensională (sculptură, model, machetă, construcţie etc.);

Conform Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, obiecte ale dreptului de
autor sunt:

 opere literare (povestiri, eseuri, poezii, romane);

 programele pentru calculator care se protejează ca şi operele literare;
 operele ştiinţifice;
 operele dramatice şi dramatico-muzicale, scenariile, proiectele de scenarii,
libretele, sinopsisul filmului;
 operele muzicale cu sau fără text;
 operele coregrafice şi pantomimele;
 operele audio vizuale;
 opere de pictură, sculptură, grafică şi alte opere de artă plastică;
 operele de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă;
 operele de artă aplicată;
 operele fotografice şi operele obţinute printr-un procedeu analog fotografiei;
 hărţile, planşele, schiţele şi lucrările tridimensionale din domeniul geografiei,
topografiei, arhitecturii şi din alte domenii ale ştiinţei;

Legea nu limitează numărul obiectelor dreptului de autor, ci stabileşte că obiecte

pot fi şi alte opere care presupunem că ar putea fi create în viitor (adică noi forme
de exprimare obiectivă) şi, care, evident, trebuie să corespundă tuturor semnelor
unei opere de artă, literatură şi ştiinţă.

CAPITOLUL III
7
 SUBIECTELE DREPTULUI DE AUTOR
1.1. Principiul adevăratului creator al operei

Art. 3 alin. (1) al Legii privind dreptul de autor stipuleaza că este autor persoana fizică
sau persoanele fizice care au creat opera.

Doar persoana fizică poate avea calitatea de autor al operei, fiind singura susceptibilă
de a avea o asemenea activitate. În ciuda acestui fapt, Legea privind dreptul de autor
prevede în art. 3 alin. (2) că în cazuri expres prevăzute de lege, pot beneficia de
protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice altele decât
autorul.

Avand în vedere cele menționate mai sus, va trebui să distingem între subiectele
originare ale dreptului de autor și cele derivate.

Subiectul primar este autorul nemijlocit, creator al operei, în timp ce subiect derivat
este acea persoana care, datorită unor împrejurari a dobândit unele prerogative ale
dreptului de autor.

Revenind la persoana juridică, ca subiect excepțional al dreptului de autor, trebuie să

subliniem că aceasta nu va beneficia niciodată de toate prerogativele pe care le
comportă dreptul de autor. Aceasta deoarece dreptul de autor al persoanei juridice nu
poate deriva din creația operei, deoarece din faptul creării unei opere nu rezultă decât
calitatea de autor al celui care a creat-o. Dreptul de autor al persoanei juridice poate
doar deriva din drepturile de autor ale persoanelor fizice care au creat opera, însă
pentru aceasta trebuie să prezumăm că aceste persoane au consimțit, în prealabil, în
favoarea persoanei juridice, cesiuni parțiale ale prerogativelor care le revin în calitate
de autori. Trebuie însă subliniat că aceste cesiuni sunt admise de lege doar în ceea ce
privește prerogativele patrimoniale, ele nefiind posibile în ceea ce privește
prerogativele personale nepatrimoniale,dat fiind caracterul acestora de a fi intim
legate de persoana autorului.

Uneori, numele autorului unei opere nu este cunoscut, caz în care avem de-a face cu o
operă anonimă. Alteori, în virtutea faptului ca autorul are dreptul de a-și afirma
paternitatea operei, dar nu și obligația de a o face, acesta poate decide ca opera să
apară sub pseudonim.

1.2. Pluralitatea de autori

8
Operele nu constituie întotdeauna rezultatul activității creatoare a unui singur autor.
Mai ales în cazul operelor științifice ne aflăm adeseori în fața unei pluralități de autori
și a unei opere unice comune.

În cazul pluralității de autori trebuie să distingem între opera comună și opera

colectivă.

Este opera comună, opera creată de mai mulți coautori; în colaborare. Bazându-se pe

o activitate creatoare comună, opera comună este prin definiție o operă
unitară.Dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia, iar în
lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Un
eventual refuz al consimțământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să aibă
o justificare temeinică.

În situația în care contribuția fiecărui autor este distincția, aceasta poate fi utilizată în
mod separat, cu condiția să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile
celorlalți coautori.

Este opera colectivă, opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un

tot, fără a fi însă posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct
vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create.

Astfel, operele colective sunt întotdeauna opere complexe din punctul de vedere al
obiectului, reunind elemente de natură diferită (spre exemplu: scenariul, regia,
compoziția muzicală etc.).

O altă trăsătură esențială a operelor colective o constituie faptul că persoanele care

participă la elaborarea acestei opere sunt fiecare în parte, subiectul distinct al unui
drept de autor asupra unui obiect determinat, și anume fiecare din operele de natură
diferită formând opera complexă pe care o reprezintă opera colectivă (autorul
scenariului asupra scenariului, autorul compozitiei muzicale asupra acesteia din urmă
etc.)

Conform legii, în lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei
colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea
căreia a fost creată.Referindu-ne acum la raporturile dintre coautori, regula
fundamentală este aceea ca, în cazul operelor ce apar ca rezultat al unor colaborări,
dreptul de autor aparține în comun, coautorilor.

Remunerația se cuvine coautorilor în proporțiile pe care aceștia le-au convenit. În

lipsa unei convenții, remunerația se împarte proporțional cu părțile de contribuție ale
acestora sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili.
9
În cazul unei opere indivizibile, coautorii nu vor putea să-și exercite prerogativele
care alcătuiesc dreptul de autor, atât cele personale patrimoniale, cât și cele
nepatrimoniale, decât de comun acord. Refuzul consimțământului din partea oricăruia
dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat.

Când opera este divizibilă, iar contribuția fiecărui autor este susceptibilă de a fi
valorificată separat, fiecare dintre aceștia iși va putea exercita drepturile personale
nepatrimoniale asupra părții sale condiționat fiind de a nu aduce atingere intereselor
celorlalți.

CAPITOLUL IV
APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR
1.Noţiuni generale.

Printre garanţiile sociale şi juridice,un loc deosebit în apărarea drepturilor de

autor şi drepturilor conexe ocupă apărarea efectuată prin intermediu instanţelor de
judecată.Orce persoană are drept de acces la instanţele de judecată şi dreptul de a
obţine o apărare juridică calificată a drepturilor sale.

În literatura de specialitate „apărarea drepturilor de autor cuprinde o totalitate

de măsuri, îndreptate spre restabilirea sau recunoaşterea dreptului de autor sau
apărarea intereselor posesorilor de aceste drepturi în cazul lezării sau contestării lor”.

Dreptul la apărare, în viziunea noastră, este investirea unei persoane cu

drepturi,care iar permite să aplice norme juridice pentru a restabili drepturile lezate
sau contestate. Subiecţii dreptului la apărare sunt titularii dreptului de autor.

În cazul publicării operei sub un pseudonim sau anonim,drepturile încălcate pot

fi apărate de editura ce a publicat opera,de organizaţiile de administrare pe principiile
colective a drepturilor patrimoniale sau de orce titulor al drepturilor de autor şi
drepturilor conexe.

Contravenient este considerat orce persoană fizică sau juridică care a efectuat
acţiuni ce contravin normelor de drept stabilite în legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe precum şi a legislaţiei în vigoare ce reglementează acest gen de
relaţii.

10
 În literatura juridică sunt exemplificate 2 forme de apărare:jurizdicţională şi
nejurizdicţională.

Apărarea jurizdicţională este activitatea organelor împuternicite de stat

pentru a efectua drepturile violate sau contestate.

Forma nejurizdicţională reprezintă nişte acţiuni efectuate de  subiecţii

dreptului de autor şi drepturilor conexe îndreptate la soluţionarea independentă a
litigiilor apărute,fără a apela la organele investite cu acest drept.

Drept exempu poate servi refuzul autorului de a efectua careva modificări în

operă,nesancţionate de contractul încheiat.

Forme de apărare a drepturilor civile: recunoaşterea acestor drepturi;

restabilirea situaţiei existente până la încălcarea acestui drept,şi curmarea acţiunilor
care încalcă acest drept;decernarea spre executarea obligaţiilor în natură; încetarea sau
modificarea relaţiilor de drept; încasarea de la persoana ce a încălcat dreptul a
pagubilor comise,iar în cazurile comise de lege sau contract,despăgubiri sub formă de
amendă şi a altor modalităţi prevăzute de lege.

Titularul dreptului de autor şi drepturilor conexe este în drept să ceară de la

persoana care lia violat drepturile,următoarele:

a)recunoaşterea drepturilor sale;

b)restabilirea situaţiei existente până la  violarea dreptului şi încetarea
acţiunii care crează pericolul violării drepturilor;
c)recuperarea perderilor,inclusiv a câştigului nerealizat;
d)perceperea venitului realizat de persoana care a violat drepturile de
autor prin folosirea lor ilicită.

Persoana culpabilă de violarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe

poartă răspundere în conformitate cu legislaţia civilă,administrativă şi penală.

Pentru violarea drepturilor personale(morale) autorul are dreptul să ceară prin

judecată de la persoana care li-a violat:

a. introducerea rectificărilor cuvenite în operă şi publicarea în presă sau

într-un alt mod despre restabilirea drepturilor violate;
b. interzicerea publicării operei sau îndeplinirea cerinţei de a înceta
difuzarea ei şi confiscarea exemplarelor publicate;

11
 c. recuperarea materială a prejudiciului moral în conformitate cu legislaţia
în vigoare (art.38 al Legii privind drepturile de autor şi drepturile
conexe).

2.Apărarea în ordine civilă.

a)recunoaştera drepturilor de autor şi celor conexe

Se consideră încălcare cazul,când în calitate de autor este indicată persoana ce a

adus un aport tehnic,financiar şi nu creativ.

La judecarea litigiilor privind copaternitatea,instanţele judecătoreşti urmează să

verifice dacă persoanele ce pretind la dreptul de coautor au luat parte la crearea operei
şi să constate care a fost aportul intelectual creativ adus la opera creată în colaborare,
deoarece conform prevederilor art.11 al Legii,copaternitatea a două sau mai multe
persoane asupra unei opere apare în cazul în care fiecare din ele,prin înţelegere
reciprocă,a contribuit la creaţia respectivă.

b)repunerea în situaţia existentă până la lezarea drepturilor

Titularul dreptului de autor şi drepturilor conexe este în drept să ceară restabilirea

situaţiei existente până la violarea drepturilor sale doar în cazurile când dreptul
încălcat poate fi restabilit, adică autorul este în drept să ceară de la editură înlăturarea
modificărilor survenite în operă nepublicată,efectuată fără acordul autorului.Este
practic imposibil restabilirea dreptului de autor în cazurile când opera este publicată şi
a devenit cunoscută publicului cu modificările neacceptate de autor.În situaţia dată
judecata este în drept să interzică contravenientului publicarea de mai departe a operei
sau săl oblige să efectueze un anunţ despre comiterea încălcărilor şi reabilitarea
autorului,interesele căruia au fost încălcate.

c) curmarea acţiunilor ce lezează drepturile sau crează pericol de lezare a

acestora

Pentru a preântâmpina şi leza curmarea drepturilor de autor şi drepturilor

conexe instanţele de judecată sunt în drept a efectua următoarele acţiuni:

12
  până la examinarea cauzei în fond judecătorul este în drept să interzică
reclamantului sau persoanei asupra căria sunt aduse suficiente probe
pentru a presupune că ea este violatorul drepturilor de autor şi
drepturilor conexe, să efectueze următoarele
acţiuni:confecţionarea,vânzarea,reproducerea,darea în chirie...
 judecătorul este în drept să pronunţe hotărârea privind sechestrarea şi
confiscarea tuturor exemplarelor operelor presupuse că sunt
contrafăcute.

În cazul când organul de cercetare prealabilă dispune de probe privin violarea

drepturilor de autor şi drepturilor conexe,este obligat să întreprindă măsurile cuvenite
pentru a depista şi sechestra:

1. exemplarele de operă şi fonograme care se presupune că sunt

contrafăcute;
2. materialele şi echipamentele destinate  pentru confecţionarea şi
producerea acestira;
3. conturile şi alte documente care pot servi drept dovezi ale acţiunilor
săvârşite cu încălcarea prezentei legi(art.38(9)al L.privind drepturile de
autor şi drepturile conexe).

Organele vamale sunt în drept să reţină exemplarele operelor sau fonogramelor

lor,dacă acestea sunt introduse sau scoase din ţară fără licenţă.

Art.38 p.”c-e” al L. privind drepturile de autor şi drepturile conexe stabileşte 3

moduri de reparare a prejudiciului cauzat  pentru lezarea drepturilor
patrimoniale,recuperarea perderilor,perceperea venitului nerealizat, şi achitarea unei
compensaţii.Una din cele mai răspândite sancţiuni este  recuperarea perderilor.

În primul rând,titularul dreptului de autor şi drepturilor conexe este în drept să

perceapă tot venitul realizat în urma violării dreptului de aurot şi drepturilor
conexe.Acesta poate fi exprimat în sume băneşti.

Al doilea mod de recuperare a pierderilor este achitarea unei

compensaţii.Această compensaţie se estimează în salarii minimale,mărimea căreea va
corespunde cu cea existentă la momentul violării dreptului.

13
 3.Apărarea în ordine administrativă.

Persoanele ce au violat dreptul de autor şi drepturile conexe pot suporta şi o

răspundere administrativă. Conform Codului cu privire la contravenţiile
administrative”folosirea produselor muncii intelectuale,inclusiv a produselor muncii
intelectuale a autorilor străini,fără a încheia contract cu autorii sau succesorii lui de
drepturi,încălcarea condiţiilor de folosire a produselor muncii intelectuale,inclusiv
asupra operei literare de artă sau ştiinţifice, folosirea lor în orce alt mod ilicit,precum
şi constrângerea la copaternitate-atrag după sine aplicarea unei amenzi”.

Distrugerea din neglijenţă a originalului operei de artă plastică, sculptură, a

manuscrisului sau a variantei difinitive a originalului operei audiovizuale de
asemenea atrage după sine aplicarea unei amenzi.

4.Apărarea în ordine penală.

Codul penal prevede pedepsă în formă de amendă pentru folosirea operelor

literare,de artă sau ştiinţifice inclusiv a operelor autorilor străini fără a încheia
contract cu autorul sau cu succesorii lui în drepturi, încălcarea stipulaţiilor legii şi a
contractului de folosire a acestei opere, însuşirea paternităţii asupra unei opere
străine,folosirea lor în oarecare mod ilicit,precum şi constrângerea la
copaternitate,dacă aceste acţiuni au fost săvârşite după aplicarea unor sancţiuni
administrative sau dacă a fost cauzată o daună de proporţii mari,precum şi distrugerea
intenţionată a originalului operei de artă plastică,sculptură,a manuscrisului sau a
variantei definitive a originalului operei audiovizuale.

Obiecte ale infracţiunii sunt: folosirea operelor dreptului de autor fără

încheierea unui contract cu autorul sau cu succesorii lui, însuşirea paternităţii unei
opere străine,precum şi constrângerea la copaternitate.

Componenţa de infracţiuni are un caracter material. Infracţiunea este săvârşită

doar dacă a fost cauzată o daună de proporţii mari. Dauna de proporţii mari poate fi
atât morală cât şi materială.

Partea subiectivă o constitue intenţia directă.

Subiect este persoana ce a atins vârsta de 16 ani.

Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe art.38(12) prevede şi

răspunderea penală sub formă de privaţiune de libertate pentru persoanele vinovate de
violarea  premeditată a drepturilor a drepturilor de autor şi drepturilor conexe.
14
 CONCLUZII
Dorinţa oamenilor de a pretinde drepturi de proprietate pare a fi o chestuine ce ţine
inclusiv de natura umană. Inclusiv dreptul de proprietate intelectuală la un nivel
individual este o revendicare ce poate aparţine fiecăruia dintre noi, încă de la cele mai
mici vârste, la un nivel desigur incipient prin protestele copilului atunci când este
imitat de un alt copil sau de un adult.

Dreptul de proprietate intelectuală, definit în literatura de specialitate anglosaxonă

ca „Intellectual Property” se poate afirma ca fiind un drept de proprietate asupra
ideilor. Desigur, aceasta este o definiţie care nu este consacrată ca atare, modelităţile
de definire a acestei ramuri de drept fiind totuşi mult mai complexe.

Doctrina internaţională din acest domeniu face referire la proprietatea intelectuală

ca la „produsele creativităţii şi minţii umane protejate prin lege”. Alţi autori dezvoltă
şi apreciază că avem de-a face cu „un drept intangibil, legal recunoscut, de proprietate
asupra produselor intelectului anumitor persoane”.

Alte definiţii, se referă la acest drept ca fiind un drept asupra produselor

intelectului uman, care au valoare comercială şi primesc protecţie legală.

O definiţie cât mai completă este cea care stabileşte dreptul de proprietate
intelectuală ca fiind „ramura de drept cuprinzând ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile juridice privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniul
industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii de
comerţ”.

Toate aceste definiţii, subliniază însă, într-un fel sau altul că acest drept este unul
strâns legat de activitatea creatoare, umană.

Ramura de drept a proprietăţii intelectuale include atât normele juridice privitoare

la valorificarea socială a acestei activităţi creatoare specifice oamenilor, cât şi cele
care 3 privesc apărarea cu mijloace juridice a drepturilor patrimoniale şi
nepatrimoniale ale creatorilor.

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Macovei, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti, 2006;

2. Nicoleta-Rodica Dominte, „Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale”,
Bucureşti, 2009;
3. V. Drobyazko, R. Drobyazko. Bazele de proprietate intelectuală: - K.: Inter
Yurinkom, 2004 - 512 p.
4. Victor Ursa, „Drepturile de autor şi protecţia lor juridică în România”, Cluj-
Napoca, 1999;
5. Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, actualizată (2006).

16