INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII

NOTE DE CURS

pentru

MODULELE DE CRIMINALISTICĂ

1
 Tema I. ROLUL CRIMINALISTICII ÎN ACTIVITATEA JUDICIARĂ
Definiţii şi consideraţii generale

Noul Cod de Procedură Penală, intrat în vigoare la 1.02.2014 prevede la art. 5

că „organele judiciare au obligaţia de a asigura pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului”. Un astfel de demers, presupune, din
punctul de vedere al organului de urmărire penală
a) descoperirea faptei respectiv orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, chiar dacă Noul Cod de
Procedură Penală a desfiinţat actele premergătoare începerii urmăririi penale,
reglementarea actuală fiind departe de a fi una perfectă
b) stabilirea împrejurărilor sau circumstanţelor în care a fost comisă fapta;
c) identificarea infractorului şi / sau a altor persoane (coautor, complice,
victimă);
d) dovedirea vinovăţiei persoanei suspecte .
Obţinerea tuturor acestor date se realizează prin probe. Dintre acestea un
loc important - chiar primordial în anumite condiţii - îl ocupă probele materiale.
Acest gen de probe, acolo unde ele există şi pot fi administrate, fără a avea o
valoare mai mare decât a altor mijloace de probă, constituie un puternic suport
probator al oricărei cauze, fiind adesea mult mai relevante decât depoziţia unui
martor sau relatările altor participanţi la procesul penal.
Comiterea unei fapte implică diverse acţiuni prin care se produc schimbări în
mediul cu care autorul vine în contact. Interacţiunea dintre făptuitor şi mediul
ambiant se manifestă sau, mai exact, se traduce prin urme. În literatura de
specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al transferului
(Edmond Locard) şi a fost enunţat astfel: "Criminalistica se întemeiază pe faptul
că un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul
faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate
alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezenţa sau
acţiunea sa "(P. F. Ceccaldi).

2
 Proba materială este ceva real, fiind compusă dintr-o substanţă. Ea
poate fi privită, atinsă, pipăită, mirosită sau gustată. Este solidă, semisolidă
(vâscoasă sau pulverulentă), lichidă sau gazoasă. Se prezintă sub forma unui
corp finit (obiect, document, particule, pelicule, aşchii, fibre) sau a unei mase
amorfe (prafuri). Poate fi mare sau infimă (microscopică). Poate fi găsită la locul
faptei sau departe de acesta, la persoana suspectată a fi autorul infracţiunii sau
la victimă.
Proba materială, prin caracterul ei obiectiv, adică care există în afara
conştiinţei şi independent de ea, este mai credibilă decât proba testimonială.
Studiile de specialitate în domeniul psihologiei şi percepţiei au demonstrat că şi
o persoană de bună credinţă are tendinţa de a „umple anumite goluri”, relatarea
sa fiind afectată de modul de percepţie a unor evenimente, de acuitatea
simţurilor şi nu în ultimul rând de mentalităţi, credinţe religioase, conştiinţă etc.
Proba materială, când este ridicată şi păstrată corect, nu are "lipsuri de
memorie", nu minte şi nu poate fi coruptă; altfel spus, nu poate fi pusă la
îndoială.
Raportul dintre persoană şi acţiune pe de o parte şi urmele lăsate de om şi
de obiecte mânuite pe de altă parte este o relaţie cauzală rezultând din contactul
fizic.
Fapta (cauza) şi consecinţele sale (efectul) se află într-o succesiune
cronologică, de unde posibilitatea de a cunoaşte o acţiune produsă în trecut, a
împrejurărilor şi a autorului, după urmele găsite cu ocazia cercetării locului
faptei. Urmele trebuie descoperite, ridicate, examinate şi interpretate pentru a se
stabili legătura (conexiunea) cu presupusul autor. Criminalistica este tocmai
disciplina care se ocupă cu toate acestea.
O clasificare sumară a mijloacelor materiale de probă poate avea în
vedere:
1) Probe disculpante, prin care suspectul este exclus; de exemplu,
amprentele digitale care prezintă configuraţii diferite de cele ale degetelor sale.
2) Probe indicative, care indică doar că s-a produs o anumită faptă, fără
să ofere informaţii asupra persoanei făptuitorului; de exemplu, reziduuri de
explozibil sau fragmente ale unui mecanism de declanşare care evidenţiază un
incendiu, o explozie controlată etc.
3) Probe coroborative, care demonstrează o anumită situaţie prin
coroborarea cu alte probe sau indicii; de exemplu, urma de încălţăminte
3
aparţinând suspectului demonstrează numai prezenţa acestuia la locul faptei nu
şi că acesta ar fi comis fapta.
4) Probe determinante, care nu mai au nevoie de alte dovezi pentru a
demonstra starea de fapt şi persoana autorului; de exemplu, la un viol dacă
urma de muşcătură de pe corpul victimei este identică cu dantura suspectului
sau dacă urmele de spermă evidenţiază acelaşi cod genetic (ADN).
Altă clasificare:
I. 1. Probe directe sau "prima facie", stabilite prin lege. De exemplu,
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are
o îmbibaţie alcoolică de peste limita legală
2. Probe indirecte sau circumstanţiale, care ţin să inculpe o persoană. De
exemplu, deţinerea cleştelui cu care s-a tăiat lacătul cu ocazia săvârşirii unui furt.
II. 1. Probe "corp - delict", prin care se stabileşte dacă o infracţiune a fost
comisă.
2. Probe asociative, prin care se stabileşte o legătură de cauzalitate între
faptă şi presupusul făptuitor; de exemplu, amprente digitale, sânge, păr, fibre
textile.
Referitor la valoarea probantă a urmelor care sunt investigate prin mijloace
specific criminalistice unii autori disting pe cele care constituie probe - prin care
se dovedeşte un adevăr - de cele care constituie doar indicii - semnul aparent
din care se deduce existenţa unui lucru, fenomen, sau fiinţă. Probele sunt date
de ceea ce s-ar putea numi urme probante, constând cel mai adesea în amprente
sau urme de contur (mâini, picioare, încălţăminte, dinţi, anvelope, instrumente de
spargere etc). Prin studierea formei acestora şi a particularităţilor lor (de pildă,
elementele de uzură care individualizează talpa pantofului) şi, prin comparaţie,
cu urmele obţinute experimental cu obiectul bănuit (de verificat) se ajunge la
identificarea obiectului creator. Astfel de urme sunt indiciale, cum ar fi găsirea la
locul accidentului a unei pelicule de vopsea cu aceleaşi caracteristici fizico-
chimice ca şi vopseaua de pe caroseria autoturismului care a părăsit locul faptei;
pelicula ar putea proveni de la acest autoturism sau de la oricare altul de acelaşi
tip, marcă şi culoare.

2. Definirea criminalisticii
O definiţie strictă a criminalisticii considerăm că nu ar fi benefică nici demersului
ştiinţific nici celui didactic.
4
 . Dificultăţile unei definiţii care să fie exactă sunt redutabile şi depinde de
concepţia privind modul ei de cuprindere. De aceea am optat pentru termenul de
definire, care are avantajul de a arăta mai "liber" în ce constă CRIMINALISTICA,
cu ce se ocupă ea, adică, care este obiectul ei de cercetare.
In condiţiile în care în fiecare zi apar noi subdiviziuni ale cercetării ştiinţifice, în
care specializarea unor profesionişti presupune îngustarea domeniului de
expertiză, o definire foarte strictă ar avea efectul unui adevărat „pat al lui
Procust”
"Ştiinţă contra crimei" cum a mai fost denumită, criminalistica ne apare ca
o ştiinţă complexă, care utilizează şi adaptează datele şi metodele proprii altor
discipline, cum ar fi fizica, chimia şi biologia pentru analiza probelor materiale,
psihologia şi psihiatria pentru audieri şi verificarea credibilităţii declaraţiilor,
matematica şi statistica pentru calculele de probabilitate etc.
Se pot distinge trei ramuri sau direcţii în criminalistică, aşa cum sunt ele
definite de mai toate tratatele de specialitate:
1) Tehnica criminalistică reuneşte totalitatea metodelor tehnico-ştiinţifice
de descoperire, relevare, fixare, ridicare şi examinare a macro şi micro urmelor
interesând fapta şi făptuitorul.
2) Tactica criminalistică formulează regulile de organizare şi desfăşurare a
activităţilor de anchetă şi de judecată, cum ar fi cercetarea locului faptei,
identificarea autorului şi a victimei, ascultarea învinuitului şi a altor persoane
(partea vătămată, martori), verificarea depoziţiilor, prezentarea pentru
recunoaştere, reconstituirea, determinarea legăturilor cauzale, efectuarea
percheziţiilor, ridicarea de obiecte şi înscrisuri.
3. Metodologia criminalistică indică mijloacele specifice de cercetare ale
infracţiunilor în funcţie de natura acestora: omor, lovituri şi vătămări ale
integrităţii corporale, viol, furt, tâlhărie, înşelăciune, dare şi luare de mită,
mărturie mincinoasă, fals, accidente de muncă şi trafic rutier, naval şi aerian,
incendii şi explozii.
De observat că ramurile 2 şi 3 vizează cam aceleaşi probleme dar în primul
caz este vorba de ceea ce s-ar putea numi tactica generală iar în al doilea caz de
tactica specială.
Pentru o mai bună înţelegere a sferei criminalisticii şi pentru o exactă
receptare a literaturii de specialitate străine, se impun câteva precizări de ordin
terminologic , şi nu numai.
5
 În ţările francofone s-a folosit mult timp (acum mai puţin) formula "Poliţie
tehnică" sau "Poliţie ştiinţifică", justificată prin dorinţa de a departaja probele
materiale stabilite prin mijloace tehnico-ştiinţifice de celelalte. În ţările germanice
s-a introdus şi folosit (cu tendinţă de diminuare) termenul de "Kriminalistik". În
sfârşit, în ţările anglo-saxone se vorbeşte de "Forensic Sciences" care s-ar
traduce prin "Ştiinţele legale". În prezent expresia de "Ştiinţe forensic" sau pur şi
simplu "forensic" (laborator forensic, expert forensic) tinde să se extindă ca un
neologism în toate limbile, precum alţi termeni unanimi adoptaţi, de genul "soft",
"hardware" sau "feedback".
Forensic vine de la cuvântul latin "Forum" care însemna în antichitate
piaţă publică, loc de judecată. Ştiinţele forensic ar fi deci cele care au legătură cu
justiţia şi se definesc ca ansamblul principiilor ştiinţifice şi ale metodelor tehnice
aplicabile investigării infracţiunilor comise, pentru a proba existenţa faptei ilicite,
identitatea autorului şi modul său de a opera.
Această definiţie este oarecum echivalentă cu tehnica criminalistică (pct.1
din clasificarea de mai sus), dar ea este aplicabilă şi sensului larg dat de unii
autori. De pildă "Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi
unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele
tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea infracţiunilor şi prevenirii faptelor
antisociale" (Emilian Stancu).
Conceptul occidental, în prezent mondial, este mai restrâns, dar mai
riguros prin trimiterea la un domeniu precis. Practic criminalistica este egală cu
ştiinţa forensic, adică cu componenta tehnică, ştiinţifică a investigaţiei penale. În
această viziune criminalistica este o ştiinţă exactă, multidisciplinară, de sine
stătătoare, bazată pe preluarea şi adaptarea ştiinţelor pozitive la descoperirea şi
analizarea macro şi micro urmelor, inclusiv identificarea persoanei după
semnalmente, produse biologice şi testul ADN (amprenta genetică).
Aplicarea principiilor şi tehnicilor ştiinţelor fizico-chimice şi naturale
implică cercetări şi analize cu aparate şi reactivi, iar cei ce operează sunt
specialiştii în materie. Această activitate deosebit de complexă, nu se reduce la
laboratorul forensic, ea se extinde şi la cercetarea locului faptei, care astfel nu
mai apare ca o problemă de tactică ci de investigaţie tehnică, incluzând şi
regulile de căutare şi consemnare a stării scenei infracţionale.

6
Concluzie:
 Criminaliştii de profesie – specialiştii şi experţii atestaţi oficial –
sunt producători de informaţii cu caracter criminalistic, în primul
rând de probe materiale, stabilite prin procedee tehnico-ştiinţifice.
(„professional providers”)
 Organele judiciare – poliţişti, procurori şi judecători – sunt utilizatori
de date cu caracter criminalistic pentru identificare şi probaţiune
(„professional users”).

INVESTIGAŢIA PENALĂ

7
 Ştiinţa Forensic Urmărirea Penală

Judecata

Tehnica criminalistică Tactica criminalistică

şi

Metodologia criminalistică

Cercetarea Expertiza Identificarea

locului probelor persoanei după
faptei materiale semnalmente

. Activitatea de expertiză criminalistică în România

Expertiza criminalistică este parte integrantă a ştiinţelor legale şi
reprezintă un mijloc de probaţiune prevăzut de lege în cauzele penale, prin care
se stabilesc elemente de fapt ce servesc la constatarea existenţei unei
infracţiuni, stabilirea împrejurărilor în care a fost comisă fapta, identificarea

8
făptuitorului şi dovedirea vinovăţiei acestuia, precum şi în cauzele civile a căror
soluţionare necesită cunoştinţe de specialitate.
Expertizele criminalistice se efectuează la cererea instanţelor
judecătoreşti, organelor de urmărire penală, birourilor notariale şi a altor instituţii
de interes public.
Expertiza criminalistică – ca şi cea medico-legală – este instituţionalizată
în sensul că organul judiciar se poate adresa numai unui „laborator de expertiză
criminalistică” (art. 119 C.pr.pen.). Conducerea instituţiei solicitate desemnează
expertul care va efectua expertiza şi care are astfel calitatea de „expert oficial”.
a) Institutul Naţional de Expertize Criminalistice din subordinea
Ministerului Justiţiei (H. G. 368 din 3 iulie 1998)
Institutul are ca obiect de activitate efectuarea următoarelor genuri de
expertize criminalistice: expertiza scrisului (grafică); expertiza documentelor;
expertiza bancnotelor; expertiza dactiloscopică; expertiza traseologică; expertiza
balistică; expertiza fizico-chimică a probelor materiale; expertiza criminalistică
în accidentele de trafic; expertiza urmelor în explozii şi incendii; expertiza vocii şi
vorbiri; expertiza fotografiilor şi înregistrărilor video; expertiza tehnicii de calcul ;
expertiza mijloacelor de telecomunicaţii.
INEC are în subordinea sa patru laboratoare interjudeţene. Acestea
efectuează prima expertiză, potrivit competenţei lor materiale şi teritoriale, după
cum urmează:
a) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti: judeţele
Argeş, Brăila, Buzău, Călăraşi, Constanţa, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj,
Ialomiţa, Ilfov, Mehedinţi, Olt, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vâlcea, Vrancea şi
municipiului Bucureşti.
b) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj: judeţele Alba,
Bistriţa Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj,
Sibiu.
c) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi: judeţele
Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui.
d) Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara: judeţele
Arad, Bihor, Caraş Severin, Satu Mare, Timiş.
INEC efectuează în toate cazurile noua expertiză criminalistică iar în
cazurile de o complexitate mai mare sau pentru care laboratoarele interjudeţene
nu au condiţii tehnice, efectuează prima expertiză.
9
 Structură:
A. Sectorul "Identificări criminalistice " cu secţiile :
a) Expertiza documentelor;
b) Expertiza dactiloscopică, traseologică şi balistică;
c) Expertiza fizico-chimică şi biologică.

B. Sectorul "Inginerie criminalistică" cu secţiile:

a) Expertiza în accidentele de trafic şi de muncă.
b) Expertiza în incendii şi explozii.
c) Expertiza înregistrărilor audio, video şi foto .

b) Sistemul Ministerului de Interne

1.Institutul de Criminalistică al Inspectoratului General al Poliţiei
2.Serviciile de criminalistică din cadrul Poliţiei Municipiului Bucureşti şi
a Inspectoratelor Judeţene de Poliţie.

c) Expertul criminalist autorizat (O.G. nr. 75/ 24 august 2000 aprobată prin
Legea 488 din 11 iunie 2002)
Prin O.G. nr.75/2000, pentru garantarea dreptului de apărare stipulat prin
prevederile art. 24 alin. din Constituţia României, s-a admis ca partea să-şi poată
alege un expert criminalist autorizat.
Experţii criminalişti autorizaţi care pot fi recomandaţi de părţi să participe
la efectuarea expertizei criminalistice de către expertul oficial sunt desemnaţi de
organele judiciare numai dintre cei nominalizaţi în Tabelul publicat în M. Of.
partea a IV-a , nr. 871 din 27 mai 2002 şi numai pentru specialitatea la care
figurează. Evidenţa experţilor autorizaţi conform O.G. 75 /2002 se ţine la
Ministerul Justiţiei şi la Curţile de Apel. Pentru o eficientă aplicare fiecare
instanţă de judecată ar trebui să dispună de tabelul nominal.
În practică se constată, la toate nivelurile de instanţă o necunoaştere a
poziţiei expertului criminalist care poate fi recomandat de parte (statut,
competenţe, persoane autorizate, etc). Mai mult decât atât există organe judiciare
care confundă experţii criminalişti prevăzuţi de O.G. nr. 75/2000 cu experţii
tehnici prevăzuţi de O.G. nr. 2/2000 şi care condiţionează recunoaşterea primilor
de înscrierea în Tabelul nominal al Biroul Central de Expertize Tehnice
Judiciare !
10
 Expertul oficial dintr-un institut sau laborator de criminalistică nu
efectuează expertiza împreună cu expertul recomandat, ultimul având doar
statutul de „consilier” al părţii care l-a propus. Potrivit art. 7 (1) din O.G. nr.
75/2000, participarea experţilor autorizaţi constă numai în următoarele activităţi:
observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia,
verificarea şi completarea materialului necesar pentru efectuare expertizei,
precum şi prin obiecţii la raportul de expertiză adresate organului judiciar.
Prin urmare, obiecţiile nu se adresează direct expertului care a efectuat
lucrarea, organul judiciar urmând să aprecieze dacă este cazul să dispună un
supliment de expertiză sau o nouă expertiză (contraexpertiză). Organul judiciar
nu va putea cere expertului oficial să răspundă pur şi simplu la obiecţiile
formulate după întocmirea raportului. De asemenea, nu se va putea dispune ca
expertul oficial să se pronunţe asupra eventualelor „expertize” ale experţilor
autorizaţi efectuate extrajudiciar şi cu titlu privat (dar depuse la dosar).
4. Repere europene şi standarde de calitate
Cel mai important organism în domeniul criminalisticii în accepţiunea
„Forensic” îl constituie ENFSI (European Network of Forensic Science
Institutes). Această reţea este compusă – aşa cum o arată şi numele - din
institute europene de criminalistică . În 1993, la primul congres, ENFSI număra 11
laboratoare; în prezent figurează peste 50 de membrii. Admiterea ca membru cu
drepturi depline se realizează după îndeplinirea unor criterii extrem de riguroase.
INEC a dobândit această calitate în 2001.
Scopul principal al ENFSI este de a asigura calitatea dezvoltării institutului
şi utilizarea largă a ştiinţelor forensic în Europa.
Pentru aceasta ENFSI încurajează laboratoarele să-şi desfăşoare activităţile
în concordanţă cu cea mai bună practică şi cu standardele internaţionale pentru
asigurarea calităţii şi competenţei.
Din structura ENFSI fac parte 16 grupe de lucru (Working Groups),
considerate drept „coloană vertebrală” şi „arma ştiinţifică”. Fiecare are ca obiect
un gen specific de expertiză: amprenta genetică, amprentele papilare, balistică,
urme de încălţăminte şi instrumente, expertiza documentelor şi expertiza
grafică, accidente de trafic rutiere, audio şi video, imagini digitale etc. Fiecare
WG are proiecte vizând elaborarea de manuale de lucru, organizarea de cercetări
şi teste colaborative. Un punct extrem de important îl reprezintă armonizarea
metodelor şi tehnicilor în vederea compatibilizării expertizelor efectuate în
11
diverse ţări. Un exemplu îl oferă acceptul tuturor pentru utilizarea markerilor
ADN. Fără un astfel de acord nu sunt posibile schimburi de informaţii şi,
evident, de baze de date.
În această ordine de idei trebuie evidenţiat efortul dar şi obligaţia membrilor
pentru implementarea programelor de asigurare a calităţii, respectiv de validare
şi acreditare a tehnologiilor folosite. Standardul cel mai frecvent aplicat este
ISO 17025, conceput iniţial pentru testarea şi calibrarea laboratoarelor, dar extins
şi adaptat exigenţelor de asigurare a calităţii în toate ramurile criminalisticii,
inclusiv cercetarea locului faptei .
În finalul acestei succinte prezentări trebuie semnalată tendinţa de a se
trece de la producerea de probe la producerea de „inteligenţă forensic”, atât pe
plan naţional cât şi internaţional. În acest context, în prezent se conturează un
trend vizând combaterea crimei organizate şi a terorismului. Aceasta înseamnă
că ştiinţele forensic devin tot mai mult un suport pentru organizaţii
internaţionale, cum ar fi Europol, Eurojust, Interpol şi Naţiunile Unite.

BIBLIOGRAFIE

12
 - Lucian Ionescu - „Criminalistica” (curs) Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 2004

- Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă – „Criminalistică”, Ed. Junimea, Iaşi, 2001

- Emilian Stancu – „Tratat de criminalistică”, Universul Juridic, Bucureşti,

2002

Tema II: CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

Potrivit art. 192 c.proc. pen. „cercetarea la faţa locului se

dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul
judecăţii de către instanţa de judecată atunci când este
necesară constatarea directă în scopul determinării sau
clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă
pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există
suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.”
Definiţia acestei activităţi, aşa cum este formulată de Noul
Cod de Procedură Penală, este mai mult decât lacunară cu
atât mai mult cu cât un asemenea act procesual se realizează,
13
 de regulă, în primele faze ale urmăririi penale, când este greu
dacă nu imposibil de apreciat care anume împrejurări de fapt
prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului sau ce anume
trebuie clarificat.

I. OBIECTIVE PRINCIPALE

1. Perceperea directă, nemijlocită a locului faptei de către

organele de urmărire penală sau instanţa de judecată
2. Verificarea existenţei faptei şi precizarea naturii juridice a acesteia:
infracţiune sau o faptă care nu atrage răspunderea penală ;
3. Culegerea datelor şi informaţiilor necesare identificării autorului
(autorilor ) faptei;
4. Descoperirea, fixarea şi ridicarea probelor materiale (urmelor) necesare
dovedirii vinovăţiei autorilor prezumtivi.
5. interpretarea urmelor în corelaţie cu ambianţa locului faptei si împrejurările
stabilite în vederea luării unor măsuri urgente şi elaborării unor versiuni
judiciare.

II: REPERE METODOLOGICE

Activităţi pregătitoare
1. Organizarea şi planificarea echipelor de cercetare la faţa locului
2. Asigurarea dotării cu mijloace tehnice
3. Luarea primelor măsuri la locul faptei:
- Rezolvarea situaţiilor de urgenţă: salvarea victimelor,
reţinerea infractorilor şi înlăturarea pericolelor iminente;
- Înlăturarea curioşilor şi asigurarea pazei locului faptei;
- Anunţarea organului competent
- Identificarea martorilor oculari
- Protejarea (conservarea) urmelor în pericol de dispariţie
- Notarea persoanelor găsite la faţa locului sau care au intervenit sau au
produs modificări ale locului faptei(pompieri, ambulanţe, pirotehnişti
etc) şi a altor date utile cercetărilor: ora, data, condiţii atmosferice etc.

14
 - Aşteptarea echipei de CFL, raportarea măsurilor luate şi a
schimbărilor survenite la locul faptei.

Cercetarea propriu-zisă
Faza statică (nu se schimbă poziţia obiectelor şi urmelor)
- delimitarea şi orientarea de ansamblu a locului faptei
- stabilirea căilor de acces şi sectorizarea L.F.
- fixarea ansamblului L.F. prin foto, video şi descriere
- descoperirea şi marcarea urmelor
- prelucrarea urmei odorologice
- efectuarea măsurătorilor

Faza dinamică (se poate schimba poziţia urmelor şi obiectelor)

- examinarea fiecărui obiect şi urmă;
- examinarea detaliată a victimelor
- fixarea detaliilor prin foto, video şi descriere
- ridicarea şi ambalarea urmelor
- experimente şi verificări preliminare(starea de funcţionare a unor aparate,
instalaţii, utilaje etc)
- întocmirea schiţelor
- încheierea procesului-verbal de cercetare la faţa locului
În cele două faze, paralel cu activităţile tehnico - ştiinţifice, se pot face investigaţii,
audierea victimelor, martorilor şi suspecţilor.

Finalizarea cercetării
1. Reluarea sau repetarea a cercetării locului faptei în cazul în care acest lucru
se impune
2. Întocmirea planşelor foto
3. Întocmirea rapoartelor de interpretare a urmelor
4. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor
5. Întocmirea rapoartelor de constatare tehnico - ştiinţifică şi expertiză
6. Realizarea şi multiplicarea portretelor - robot
7. Darea în urmărire generală a obiectelor furate şi a persoanelor suspecte

15
 III. INTERPRETAREA MORFOLOGICĂ ŞI POZIŢIONALĂ
A URMELOR ÎN CONTEXTUL LOCULUI FAPTEI

1. Noţiuni introductive

Activitatea procedurală denumită cercetare la faţa locului se efectuează de

echipe de specialişti din compunerea organului de urmărire penală şi presupune
executarea mai multor operaţiuni tehnice bine definite care au fost menţionate
selectiv în cap II.
Între operaţiunile menţionate, un loc aparte îl ocupă şi interpretarea
urmelor care se realizează, în principal, în faza statică a cercetării (când poziţia
obiectelor, urmelor şi celorlalte componente ale locului faptei rămân
neschimbate) dar se continuă şi în faza dinamică. Interpretarea urmelor se
realizează firesc, instantaneu şi intuitiv de membrii echipei de cercetare, pe
măsura descoperirii lor.
Fiecare urmă analizată individual, grupările de urme din anumite zone ale
locului faptei ca şi tabloul general al modificărilor generate de „actorii”
evenimentelor derulate în perimetrul cercetat, sugerează numeroase întrebări,
cum ar fi:
- care este „sursa” unei sau unor urme, ce anume le-a creat
- care este mecanismul de creare a acestei urme?
- Cui poate aparţine urma respectivă(autorului, victimei
- urma a fost lăsată în timpul comiterii faptei, înainte sau după?
- urmele descoperite în locul faptei provin de la o singură persoană sau
obiect sau de la mai multe?
- ce instrumente au fost utilizate, din ce direcţie a acţionat, care este
succesiunea loviturilor, pe unde a pătruns cel care a creat urmele, pe
unde a ieşit, cu ce s-a deplasat, În ce direcţie a plecat? ş.a.m.d.
Simpla constatare a existenţei urmelor, fixarea lor prin descriere,
fotografiere sau înregistrare video nu sunt suficiente pentru a răspunde la
multitudinea întrebărilor ce se ridică în faţa anchetatorilor.
Este necesară o operaţiune de analiză, combinată cu observaţii, verificări,
măsurători, raţionamente, experimente care să răspundă argumentat la întrebări,
punând în corelaţie urmele între ele, urmele şi componentele locului faptei,

16
observaţiile făcute, cu respectarea legilor naturii (studiate de fizică, chimie,
biologie, matematică etc.) şi cu cunoştinţele aprofundate despre urme.

2.Conceptul de interpretare criminalistică a urmelor la locul faptei

Interpretarea criminalistică a urmelor la locul infracţiunii este o activitate
complexă, de refacere imaginară, explicare şi comentare a acţiunilor întreprinse
la locul unei infracţiuni de persoanele implicare în săvârşirea acesteia, pe baza
examinării ştiinţifice a urmelor descoperite în perimetrul cercetat.
Această activitate se realizează, la cererea expresă a organelor de urmărire
penală, de specialişti sau experţi criminalişti cu pregătire şi experienţă adecvate.
Concluziile interpretării se prezintă sub forma unui raport argumentat,
redactat într-un limbaj accesibil, bazat pe constatări, experimente şi demonstraţii.
Pentru definirea conceptului de interpretare criminalistică a urmelor, am
reţinut atât sensul de căutare a semnificaţiei reale a urmei, cât şi pe cel de
explicare într-un limbaj accesibil a rezultatului la care s-a ajuns.
Alăturarea termenului criminalistică la cel de interpretare este benefică şi
necesară pentru diferenţierea acestei activităţi de alte tipuri de interpretare
întâlnite în activitatea judiciară, cum ar fi: interpretarea normelor juridice,
interpretarea probelor etc.

Interpretarea criminalistică a urmelor presupune, pe de o parte, limitarea

obiectului acesteia la modificările materiale produse de infractor şi victimă în
locul unde s-a derulat activitatea infracţională, iar pe de altă parte, formularea
primelor concluzii, bazate în exclusivitate pe cunoştinţele puse la dispoziţie de
ştiinţele pozitive (fizică, chimie, matematică, etc.).

Specialistul criminalist care realizează interpretarea urmelor nu se poate

ghida după intima sa convingere, ci după elementele materiale concrete oferite de
locul faptei, de caracteristicile urmelor şi de legile naturii aplicate la explicarea
consensului de formare a urmelor.

Interpretarea criminalistică a urmelor la faţa locului trebuie diferenţiată şi

de interpretarea urmelor în cadrul laboratoarelor de criminalistică, unde acestea
sunt supuse examenului comparativ.

17
 Interpretarea rezultatelor examenelor comparative şi, respectiv, a
semnificaţiei probelor materiale identificate, este concepută ca o probabilitate
statistică.2 Prin aplicarea teoremei lui Bayes, se determină ştiinţific raportul dintre
şansa ca concluzia expertului să fie adevărată şi şansa ca ea să fie falsă.
Putem reţine pentru clarificarea conceptului de interpretare criminalistică a
urmelor la locul infracţiunii câteva elemente esenţiale:
- orice urmă presupune o modificare materială a mediului în care s-au
desfăşurat evenimentele;
- modificarea produsă este un rezultat material al activităţii persoanelor
implicate în săvârşirea faptei;
- modificările produse în locul faptei (urmele) sunt utile cercetării
criminalistice putând ajuta la obţinerea unor informaţii privind existenţa sau
inexistenţa faptei, împrejurările în care s-a produs, precum şi persoanele
implicate.
Bazându-ne pe aceste caracteristici esenţiale, putem argumenta deci,
posibilitatea folosirii urmelor la reconstituirea parţială sau totală a acţiunilor
întreprinse în locul faptei de persoanele implicate în săvârşirea acesteia.
Operaţiunea de interpretare criminalistică a urmelor unei infracţiuni se
execută în cele mai multe cazuri prin contactul nemijlocit al specialistului sau
expertului cu locul în care urmele au fost găsite.
Examinarea urmelor poate avea loc şi în laborator numai după ce acestea
au fost interpretate în contextul locului faptei, respectiv după ce s-au stabilit
corelaţiile pe care le aveau cu elementele componente ale câmpului infracţional şi
cu celelalte urme descoperite acolo.
Există, totuşi şi unele situaţii în care interpretarea urmelor se realizează de
către expertul criminalist fără ca acesta să aibă contact nemijlocit cu locul faptei.
Este vorba de cazurile în care interpretarea se realizează pe baza examinării
planşelor fotografice, a schiţelor, rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică şi
expertizelor aflate în dosarul cauzei. De regulă, acest tip de interpretare se
solicită după trecerea unor perioade mari de timp faţă de momentul comiterii
infracţiunii, când locul faptei nu mai poate fi cercetat şi când, în documentele din
dosar, există contradicţii ce nu pot fi lămurite cu ajutorul cunoştinţelor tehnico-
ştiinţifice ale unui expert criminalist.

2
Ionescu L., op. cit., nr.11-12, 1997
18
 Putem concluziona deci că interpretarea criminalistică a urmelor la locul
săvârşirii infracţiunii este una dintre operaţiunile tehnico-criminalistice ce
compun activitatea procedurală complexă, denumită de Codul de procedură
penală „cercetarea la faţa locului”.Fiind o operaţiune pur tehnică, ea are aceeaşi
natură juridică şi ocupă acelaşi loc cu fotografia judiciară, activitatea de întocmire
a schiţelor, înregistrărilor video sau ridicarea şi ambalarea urmelor descoperite la
locul infracţiunii.
Se poate considera că interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei
constituie o posibilitate suplimentară pentru organul de urmărire penală de a afla
adevărul în legătură cu cauza cercetată.

3.Scopul interpretării criminalistice a urmelor la locul faptei

Având ca obiect principal de studiu urmele şi corelaţiile acestora cu

entităţile componente ale locului infracţiunii, operaţiunea de interpretare vizează,
cu prioritate, obţinerea de noi date şi informaţii necesare clarificării în cele mai
mici detalii a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta cercetată, formării cercului
de persoane suspecte a fi implicate în săvârşirea infracţiunii şi în final, chiar
identificarea autorului, complicilor sau altor participanţi la derularea
evenimentelor.
Spre deosebire de informaţiile obţinute pe alte căi, cum ar fi: investigaţiile
directe pe teren în jurul locului faptei, declaraţiile victimelor sau martorilor,
examenele de laborator efectuate asupra urmelor ridicate de la faţa locului, datele
rezultate din operaţiunea de interpretare au la bază doar observaţiile, constatările
şi experimentele efectuate asupra urmelor aflate în poziţiile în care au fost
descoperite la locul faptei.
Această categorie de date şi informaţii prezintă o valoare deosebită datorită
gradului ridicat de obiectivitate pe care-l prezintă, ele putând fi verificate de
oricare alt specialist care poate reface raţionamentele şi experimentele celui care
a realizat interpretarea iniţială, sau confirmate şi de informaţiile similare obţinute
pe alte căi.
Pe de altă parte, ele pot ajuta la verificarea veridicităţii şi credibilităţii
datelor obţinute pe alte căi, mai labile sau cu un grad mai mare de relativitate,
cum ar fi declaraţiile martorilor sau victimelor, recunoscute în literatura de
specialitate pentru marja mai ridicată de subiectivism pe o conţin.

19
 4. Obiectivele interpretării urmelor la locul faptei

a) Stabilirea legăturii urmelor cu fapta şi făptuitorul

Acest obiectiv cuprinde sarcini după cum urmează:

- Separarea urmelor făptuitorului de cele provenite de la victimă, ori alte
persoane implicate în săvârşirea faptei.
Se ştie că în câmpul infracţiunii sunt descoperite întotdeauna urme lăsate
de infractor, urme lăsate de victimă, urme lăsate de alte persoane sau chiar de
animale. Sarcina interpretării este aceea de a le deosebi şi a le incrimina pe cele
care nu interesează cercetările.
- Stabilirea legăturii dintre urmele descoperite la locul faptei şi activitatea
infracţională.
Precizarea momentului creării urmelor (anterior comiterii faptei, în timpul
comiterii faptei sau după consumarea activităţii infracţionale), este deosebit de
importantă pentru stabilirea vinovăţiei persoanei presupusă a fi autorul faptei.

- Stabilirea mecanismului de creare a urmei, respectiv precizarea faptului

că urma în discuţie a fost produsă chiar în timpul consumării actului infracţional.
Aceasta este una dintre cele mai dificile sarcini ale interpretării urmelor.
Rezolvarea ei prin mijloace ştiinţifice poate contribui decisiv la stabilirea
adevărului şi a vinovăţiei învinuitului sau inculpatului.
Iată câteva situaţii în care se pun astfel de probleme:
- dacă pe părţile componente ale unei arme de foc se descoperă o urmă
digitală, se pune întrebarea: acea urmă a fost lăsată în timp ce arma era
transportată ori în timp ce cu arma respectivă se trăgea?
- o urmă digitală relevată pe tocul unei ferestre a fost lăsată în timpul
escaladării acesteia sau cu alt prilej?
- urmele de sânge descoperite pe pereţii locuinţei victimei au fost create
în momentul lovirii cu un obiect contondent sau au apărut prin contractul dintre
rana deschisă şi mâna sau îmbrăcămintea victimei?
- Obţinerea unor date necesare delimitării faptelor infracţionale de
evenimentele ce nu întrunesc condiţiile existenţei unei infracţiuni.

20
 În numeroase cazuri, cercetarea locului faptei se efectuează pentru a stabili
dacă s-a comis o infracţiune ori s-a produs un eveniment soldat cu victime
omeneşti, cu distrugeri materiale ori se constată consumarea unei sinucideri.

Interpretarea urmelor în aceste cazuri va fi orientată spre obţinerea acelor

date şi informaţii care argumentează ipoteza sinuciderii ori a omorului. Atenţie
deosebită se va acorda urmelor şi împrejurărilor care pot dovedi încercarea de
simulare a unei sinucideri, a unui accident etc., pentru a ascunde o faptă penală
intenţionată.

b) Posibilitatea reconstituirii unor momente din timpul săvârşirii faptei

Acest obiectiv poate fi detaliat, la rândul său, pe mai multe sarcini .

- Determinarea poziţiilor succesive ale persoanelor implicate în activitatea

infracţională.

Pe baza numeroaselor categorii de urme (sânge, încălţăminte, digitale, ale

armelor de foc, armelor albe, instrumentelor etc), analizate separat şi în corelaţie
cu componentele locului faptei, se pot stabili, cu un grad mare de precizie,
poziţiile ocupate de cei „actorii” principali în diferitele momente ale comiterii
faptei. Datele obţinute astfel, pot ajuta la dozarea cât mai exactă a vinovăţiei.
- Stabilirea traseelor parcurse de autor/autori în locul faptei înainte şi
imediat după săvârşirea infracţiunii.

Această problemă, ca şi cea privind poziţiile succesive ale persoanelor

implicate, poate conduce la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unor persoane,
la identificarea autorului/autorilor unei infracţiuni

- Stabilirea poziţiei iniţiale a cadavrului sau a unor obiecte principale de la

locul faptei, constituie o altă categorie de sarcini ale interpretării urmelor.
Victima (cadavrul) putea rămâne în locul unde a fost găsită imediat după
terminarea actelor de violenţă îndreptate asupra sa de către agresor, dar se putea
mişca singură cu ultimele puteri sau putea fi mutat din acel loc iniţial chiar de
agresor ori de alte persoane venite ulterior la locul crimei. Orice schimbare de
poziţie generează noi întrebări şi noi ipoteze ale anchetatorilor.

21
 c) Delimitarea formei, naturii şi mişcării obiectelor folosite de infractor la locul
faptei

Acest obiectiv vizează:

- Precizarea formei şi dimensiunilor obiectului care a lăsat urmele, eventual a
naturii instrumentului folosit.

Analiza amănunţită a urmelor lăsate pe uşi, ferestre, pe sistemele de

asigurare ale acestora şi chiar pe corpul uman, se poate finaliza, în multe cazuri,
cu precizarea tipului de instrument folosit (şurubelniţă, gură de lup, şperaclu,
cuţit, levier, armă de foc etc.), a formei şi dimensiunilor acestuia, astfel încât, pot
fi puse la dispoziţia anchetatorilor chiar desene ale obiectelor creatoare de urme
sau fotografii executate după obiecte de acelaşi tip.
- Precizarea direcţiei de mişcare a vehiculelor sau persoanelor în locul
faptei.

Sensul de deplasare al unui vehicul (cu tracţiune mecanică sau animală)

poate fi foarte important în contextul cercetărilor întreprinse în cazurile penale în
care s-au folosit asemenea mijloace de transport.
Examinarea şi interpretarea urmelor de încălţăminte, plantare, de sânge
sau a celor de contact, pot ajuta de asemenea, la precizarea direcţiei de mişcare a
persoanelor ce au trecut prin locul unde s-a săvârşit fapta.

d) Aprecierea secvenţelor de timp necesare săvârşirii faptei

- Stabilirea momentului când s-a comis fapta (chiar şi ora exactă la care s-
au executat anumite activităţi).
Urmele descoperite la locul faptei pot ajuta la: precizarea intervalelor de
timp mai mari în care s-au săvârşit faptele infracţionale (ziua, noaptea, dimineaţa,
după-amiaza etc.).
- Stabilirea intervalului de timp scurs din momentul încheierii activităţii
infracţionale şi până la începerea cercetării la faţa locului.
Pe lângă posibilităţile oferite de declaraţiile martorilor şi investigaţiile
anchetatorilor, tehnicianul sau expertul criminalist poate face aprecieri cu privire
la acest interval de timp ghidându-se după modificările suferite de diversele
categorii de urme, din momentul apariţiei lor în locul faptei şi până la sosirea
examinatorului.

22
 - Aprecierea timpului necesar infractorului pentru executarea anumitor
operaţiuni pe care le impunea comiterea faptei.

De exemplu, timpul necesar parcurgerii unui anumit traseu marcat de urmele

rămase în diferite puncte ale acestuia, sau timpul necesar deschiderii unei case
de bani, escaladării unui acoperiş, spargerii plafonului, zidului etc., pot fi
apreciate fie prin cronometrare, fie prin experimente efectuate cu metodele şi
instrumentele folosite.

- Aprecierea posibilităţii executării anumitor activităţi în condiţiile

meteorologice şi atmosferice date (ploaie, ninsoare, frig, căldură mare etc).
Unele urme, cum ar fi cele de încălţăminte, de pneuri, digitale etc.,

pot confirma că activitatea infracţională s-a derulat pe o temperatură situată sub

zero grade Celsius, înainte de scăderea stratului de zăpadă, în timpul sau după
aceasta, pe timpul sau înaintea ploii etc. Caracteristicile lor sunt influenţate într-o
manieră specifică de aceste fenomene.

e) Obţinerea datelor necesare identificării autorilor faptei

- Obţinerea de date privind semnalmentele făptuitorilor.

Majoritatea categoriilor de urme studiate de criminalistică pot furniza
informaţii cu privire la persoana infractorului, la îmbrăcămintea, instrumentele şi
mijloacele de transport folosite de acesta. Cu titlu de exemplu, enumerăm: urmele
de mâini, de picioare, de încălţăminte, de îmbrăcăminte, urmele mijloacelor de
transport, urmele de urechi, frunte, buze şi ale părţi ale corpului ş.a.m.d.

- Obţinerea de date necesare formării cercului de suspecţi.

Urmele descoperite la locul faptei pot furniza elemente cu ajutorul cărora
urmează a se realiza o selecţie a persoanelor care puteau comite fapta cercetată.
Asemenea elemente se pot referi la particularităţi fizice, cum ar fi: înălţimea
minimă sau maximă, lipsa unui dinte, culoarea părului, mărimea piciorului,
lungimea degetelor etc., la particularităţi ale încălţămintei sau obiectelor utilizate
de infractor, sau chiar la maniera în care execută unele activităţi (modus
operandi).
- Obţinerea de date ce pot duce în mod direct la identificarea persoanelor
care au lăsat urmele, sau indirect, la identificarea instrumentelor, armelor sau a
obiectelor folosite de acestea.
23
 Identificarea este treapta supremă a procesului de interpretare a urmelor,
deoarece ajută la scurtarea perioadei de timp necesară stabilirii autorului
infracţiunii, precum şi la probarea vinovăţiei acestuia.
În unele situaţii, identificarea persoanei care a lăsat urme la locul
infracţiunii nu înseamnă rezolvarea cazului, deoarece aceste urme pot aparţine
chiar victimei, membrilor familiei acesteia sau persoanelor care au trecut prin
locul faptei, anterior comiterii ei, în virtutea relaţiilor normale cu victima. Chiar şi
în astfel de cazuri identificarea factorului creator de urme (persoane sau obiecte),
constituie un ajutor preţios pentru clarificarea împrejurărilor în care s-a comis
fapta.
Din categoria urmelor care pot conduce la identificarea directă a
persoanelor, pot fi exemplificate: urmele papilare, urmele de urechi, de dinţi, de
buze şi, mai recent de sânge sau alte produse biologice (prin analiza ADN-ului).
La identificarea indirectă pot contribui: urmele de încălţăminte, de
îmbrăcăminte, de instrumente, ale armelor de foc, armelor albe, urmele lăsate de
vehicule şi multe altele.
Ajunşi în acest punct, trebuie să precizăm că, în mod obişnuit, identificarea
nu se realizează în timpul procesului de interpretare a urmelor la faţa locului, ci
ulterior, prin intermediul expertizelor criminalistice efectuate în laborator.
Cartotecile criminalistice computerizate sau interogarea bazelor de date
pot realiza, în unele situaţii, identificarea autorului unei urme chiar în timp ce se
desfăşoară cercetarea locului faptei şi operaţiunea de interpretare a urmelor.

5. Metodologia interpretării criminalistice a urmelor la locul faptei

Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei presupune aproape fără

excepţie parcurgerea mai multor etape referitoare la modul de dispunere, de
realizare concretă şi de prezentare a rezultatelor.

Dispunerea interpretării
În practică, formularea întrebărilor are loc pe parcursul întregii cercetări,
însă de cele mai multe ori ele se conturează în faza statică, când şeful echipei de
cercetare, împreună cu specialistul criminalist au inspectat în întregime
perimetrul în care s-au consumat faptele infracţionale, şi au conturat unele

24
ipoteze cu privire la natura faptei, modul de operare, timpul comiterii şi
persoanele care puteau să o comită.
În această fază apar primele contradicţii şi primele semne de întrebare cu
privire la împrejurările în care s-au derulat evenimentele. Pornind de la acestea,
organul de urmărire penală formulează primele întrebări pentru specialistul sau
expertul criminalist.
Abia acum, după conturarea primelor întrebări, specialistul însărcinat cu
interpretarea, îşi poate începe activitatea propriu-zisă, căutând răspunsuri la
întrebările ce i-au fost adresate, dat fiind atent şi la obţinerea unor noi date şi
informaţii cu privire la faptă şi făptuitori, relevate de examinarea tuturor urmelor
descoperite în locul cercetat.
Elementele noi, rezultate pe parcursul cercetării, vor fi aduse la cunoştinţa
organului de urmărire penală şi vor completa raportul de interpretare. Pe baza
acestor elemente noi ca şi a altor informaţii obţinute din alte surse, organul de
urmărire penală poate formula şi alte întrebări.
Uneori, mai ales în cazul expertizelor de interpretare, întrebările pot fi
formulate şi în faza de judecată de către instanţă, atunci când analiza materialelor
existente la dosar evidenţiază unele contradicţii sau neclarităţi cu privire la
posibilitatea producerii anumitor evenimente sau la mecanismul de creare a unor
urme

Interpretarea propriu-zisă a urmelor

Pornind de la obiectivele stabilite şi întrebările adresate de organul de
urmărire penală, specialistul criminalist îţi va întocmi, mai întâi, un plan concret
de lucru care va cuprinde:

- ipotezele de lucru proprii, elaborate pe baza observaţiilor făcute asupra

locului faptei şi urmelor descoperite;
- posibilităţile de demonstrare şi verificare a acestor ipoteze;
- experimentele ce urmează a fi realizate concomitent cu cercetarea
locului faptei;
- măsurătorile, schiţele şi desenele necesare;
- categoriile de fotografii ce urmează a fi executate pentru ilustrarea
raportului de interpretare.
Bineînţeles că acest plan este de cele mai multe ori mental şi nu trebuie
transpus pe hârtie într-o formă specială. Materializarea planului rămâne la
25
aprecierea celui care realizează interpretarea şi depinde de complexitatea cazului
şi de operaţiunile tehnice ce urmează a fi realizate.
Activitatea concretă de interpretare a întregului ansamblu de urme
descoperite la locul infracţiunii este orientată de la particular spre general şi
presupune parcurgerea mai multor „paşi”, a căror succesiune o sugerăm în
continuare:
- determinarea exactă a naturii poziţiei şi caracteristicile fiecărei urme
descoperită la locul faptei;
- stabilirea mecanismului de apariţie a fiecărei urme;
- determinarea raporturilor reciproce dintre urme, dintre urme şi
componentele locului faptei;
- consultarea cartotecilor criminalistice de identificare, organizate în
cadrul laboratoarelor criminalistice pentru principalele categorii de urme întâlnite
la locul faptei;
- elaborarea ipotezelor rezultate din corelarea urmelor şi componentele
locului faptei;
- verificarea ipotezelor prin experimente efectuate la locul faptei (dacă
este posibil) sau în laborator, unde se pot crea condiţii similare celor existente la
locul faptei în momentul apariţiei urmelor;
- elaborarea concluziilor pe baza sistematizării informaţiilor nou obţinute
din examinarea şi interpretarea urmelor;
- fixarea rezultatului interpretării prin descriere, fotografii, schiţe,
înregistrări video, etc.
Ordinea operaţiunilor tehnice de interpretare a urmelor a rezultat din
practica laboratoarelor de criminalistică, dar este susţinută şi de aprecierile
exprimate în literatura de specialitate.

Prezentarea rezultatului interpretării

Rezultatul interpretării urmelor la locul faptei, se prezintă organului de
urmărire penală în scris sub forma raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau
expertiză. El poate fi prezentat şi pe cale orală, chiar în timpul efectuării cercetării
la faţa locului, atunci când concluziile la care se ajunge sunt necesare orientării
cercetărilor viitoare. Această modalitate de prezentare se întâlneşte, în practică,
mai ales în cazurile în care autorul faptei este necunoscut, iar datele rezultatele
din interpretarea urmelor pot ajuta la identificarea acestuia.
26
 Se impune, de asemenea, o astfel de procedură şi când este vorba de
rezultate parţiale ale interpretării unor urme ce reflectă doar unele din operaţiunile
efectuate de infractor în cadrul întregii sale activităţi infracţionale desfăşurate în
locul faptei.

IV. ERORI CARE AFECTEAZĂ CALITATEA CERCETĂRII LA

FAŢA LOCULUI ŞI IMPLICIT, A URMĂRIRII PENALE

Greşeli în etapa pregătitoare (greşeli de management)

1. Planificarea defectuoasă sau nerespectarea planificării generează

întârzieri în desfăşurare – lipsa de sincronizare între poliţie, parchet şi victimă;
2. Neasigurarea mijloacelor tehnice necesare (autolaboratorul, truse,
mijloace de iluminare, materiale consumabile etc) duce la imposibilitatea
descoperirii, ridicării şi valorificării unor urme;
3. Neluarea „primelor măsuri”, produce distrugerea unor urme, dispariţia
unor corpuri delicte şi chiar a făptuitorilor sau producerea unor victime
suplimentare;

Greşeli în timpul cercetării propriu-zise.

1. Delimitarea greşită a perimetrului cercetat şi neextinderea acestuia peste
limitele iniţiale (exemplu cazurile de dispariţie a minorilor sau de negăsire a
cadavrului victimei);
2. Superficialitate în examinare. Absenţa sectorizării soldată cu
nedescoperirea tuturor urmelor;
3. Efectuarea defectuoasă a măsurătorilor sau lipsa acestora. Neîntocmirea
schiţei în situaţia în care aceasta se impunea;
4. Neglijarea activităţii de interpretare a urmelor sau neconsemnarea
rezultatelor interpretării (vezi cap. V);
5. Marcarea necorespunzătoare a urmelor şi corpurilor delicte sau neglijarea
operaţiunii de marcare în totalitate;
6. Executarea defectuoasă a fotografiilor şi înregistrărilor video;

27
 7. Neglijarea obţinerii amprentelor de comparaţie de la persoanele care
aveau acces „legal” în locul faptei.

Greşeli referitoare la întocmirea procesului-verbal.

1. Consemnarea defectuoasă a urmelor:

- nu se precizează: natura şi numărul urmelor; locul unde s-au găsit;
forma şi dimensiunile urmelor; imaginea acestora;
2. Lacune în procesul verbal:
- dimensiunile sunt scrise cu aproximaţie;
- se consemnează presupuneri şi concluzii personale;
3. Procesul-verbal se întocmeşte cu întârziere şi

- nu este semnat de toţi participanţii;

- unele consemnări sunt inexacte sau nereale;
- nu există concordanţă între consemnările din procesul-verbal şi
explicaţiile date în planşele fotografice sau înregistrările video;
4. Înregistrările video nu se utilizează de fiecare dată.
Când se fac înregistrări acestea nu sunt utilizate de Parchet sau Instanţe din lipsa
suportului logistic necesar.

Practica judiciară a demonstrat în repetate rânduri că cercetarea locului

faptei este o activitate iniţială, esenţială ale cărei efecte se resimt de-a lungul
întregului proces judiciar.
Având drept scop central descoperirea, ridicarea şi exploatarea probelor
materiale, cercetarea locului faptei poate influenţa în sens pozitiv sau negativ
concluziile expertizelor criminalistice ce au ca obiect urme şi alte mijloace
materiale de probă descoperite la faţa locului.
Greşelile comise cu prilejul cercetării locului faptei oricât de neînsemnate
ar fi, generează de multe ori dispunerea unor noi expertize criminalistice având ca
obiectiv clarificarea unor probleme lăsate nelămurite la momentul iniţial al
cercetării.
În anexa I sunt trecute în revistă câteva erori din această categorie.

28
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. L. Ionescu, Criminalistica - Note de curs, ed. „D. Cantemir” 2003,

Bucureşti

2. Gh. Păşescu, Interpretarea urmelor la locul faptei, ed. Naţional, 2000

3. Gh. Popa, V. Lăpăduş, Investigarea criminalistică a locului faptei-note

de curs, ed. Luceafărul, 2005

4. E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. Panteonul juridic ,2003

ANEXA I.

EXEMPLE DE ERORI IN CERCETAREA LA FATA LOCULUI SI

EFECTELE LOR ASUPRA EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE

29
 Numeroase greşeli sunt comise când se cercetează cazuri în care la
comiterea faptelor s-au utilizat arme de foc.
1. Intr-un caz în care doi „oameni de afaceri” s-au întâlnit pentru a-şi
rezolva unele probleme pecuniare, unul din ei a folosit ca „argument forte” un
pistol de calibrul 7,65 mm. In urma confruntărilor, celălalt s-a prezentat la poliţie
pentru a reclama că au fost trase mai multe focuri de armă.
Procedând la examinarea îmbrăcămintei şi a corpului reclamantului,
poliţiştii au descoperit în cureaua acestuia un glonţ de calibrul 7,62 mm care
rămăsese înfipt acolo, într-o poziţia oblică ( v. foto 1). Sub curea, în dreptul
proiectilului fixat în curea, pe pielea victimei se observa o echimoză accentuată
(foto 2) care dovedea că fixarea glonţului în curea s-a produs în momentul
impactului proiectilului cu corpul reclamantului.
Deplasându-se imediat cu reclamantul la locul unde s-au produs
evenimentele echipa de cercetare a descoperit şi fixat prin fotografii, proces
verbal şi schiţă două tuburi de cartuş şi geamul spart al unei cabine telefonice.
In faza de judecată, cel care a utilizat arma de foc a declarat că a tras în aer
un foc de intimidare, iar a doua împuşcătură s-a produs accidental în momentul
când lăsa în jos mâna în care se afla pistolul. Drept argument aducea faptul că
glonţul a atins mai întâi asfaltul, apoi geamul cabinei telefonice şi apoi corpul
victimei când s-a fixat şi în cureaua acestuia.
La efectuarea expertizei balistice dispusă de instanţă nu s-a putut calcula
şi preciza cu exactitate traiectoria glonţului deoarece în procesul verbal, în
fotografii şi în schiţă nu apărea urma lăsată de glonţ în asfalt. Iată un mic
amănunt care pentru efectuarea expertizei a devenit esenţial.

2. Intr-un alt caz, noaptea, după ieşirea dintr-o discotecă, două grupuri de
tineri s-au angajat într-o discuţie aprinsă, în timpul căreia unul dintre ei a folosit
drept argument o armă de vânătoare pe care o ţinea în maşina parcată pe trotuar.
Cei ameninţaţi s-au urmat într-o altă maşină şi au demarat rapid, încercând să
părăsească locul disputei. In acel moment posesorul temporar al armei de
vânătoare calibrul 12 mm a tras un foc asupra autoturismului „fugarilor”

30
provocând spargerea geamului portierei stânga faţă şi mai multe orificii pe
suprafaţa exterioară a uşii. (v. foto 3 4 si 5)
Documentele întocmite cu prilejul cercetării la faţa locului nu au precizat
însă, locul exact unde se afla trăgătorul şi nici maşina cu cele două victime atinse
de alice şi de cioburile geamului spart.
In faza de judecată s-a dispus o expertiză balistică având ca obiectiv
tocmai stabilirea distanţei şi unghiul de tragere, elemente strict necesare stabilirii
cu exactitate a împrejurărilor în care s-au comis faptele.
Lipsa menţiunilor cu privire la distanţa dintre trăgător şi victime au
îngreunat mult activitatea expertului şi au generat o expertiză cu concluzii de
probabilitate.

3. Dorind să-şi recupereze o sumă de bani împrumutată anterior, posesorul

unei arme de vânătoare a tras asupra unei persoane îmbrăcată cu o haină de piele
neagră.
Alicele au produs numeroase orificii pe suprafaţa acestei haine, orificii
vizibile în fotografiile ataşate procesului verbal de cercetare la faţa locului (v.
foto 6 ) .
După trei ani de la producerea evenimentelor s-a dispus de către instanţă
efectuarea unei expertize prin care să se stabilească precis distanţa de la care s-a
tras.
Singurul obiect care ar fi permis determinarea distanţei era haina de piele
din fotografii, însă aceasta fusese între timp restituită posesorului care a distrus-
o. Am utilizat fotografiile hainei aflate la dosar , dar am constatat că din aceste
fotografii lipsea elementul metric, accesoriu obligatoriu pentru orice fotografie
judiciară a obiectelor descoperite la locul infracţiunii.
Această mică „scăpare” a criminalistului care a efectuat cercetarea la locul
faptei , a obligat pe expert să se deplaseze la locul în care a fost lut[ imaginea , cu
scopul de a găsi covorul pe care fusese aşezată haina. Norocul a făcut ca acest
covor să nu fie înlocuit în anii trecuţi de la comiterea faptei şi cu ajutorul
elementelor florale de pe acesta să stabilească dimensiunile reale ale hainei,
după realizarea unei fotografii metrice a acestuia ( v. foto 7).

4. Într-un caz de omor săvârşit prin folosirea de arme albe, victima a fost
găsită întinsă pe pat , iar în jurul cadavrului pe suprafaţa somierei se găseau mai
31
multe urme de sânge create prin stropire. Cu prilejul cercetării locului faptei, la
fotografierea patului şi a victimei nu au fost folosite elemente metrice (bandă
metrică sau ruletă sau centimetru) astfel încât imaginile nu permiteau
determinarea dimensiunilor şi distanţelor dintre urmele de sânge şi dintre plagă
şi aceste urme.(v. foto 8)
La un interval destul de lung de la comiterea faptelor, parchetul a dispus
efectuarea unei expertize având ca obiect interpretarea urmelor de sânge în
scopul stabilirii mecanismului de producere a acestora şi a poziţiei pe care o avea
agresorul în momentul în care a aplicat loviturile cauzatoare de moarte.
Concluziile expertizei puteau fi certe dacă în documentele de fixare a
urmelor găsite la locul faptei erau precizate dimensiunile şi distanţele menţionate.
În mod frecvent nu se precizează nici în procesul verbal de la faţa locului
nici pe reversul foliilor adezive folosite la ridicarea urmelor, locul exact de unde
au fost ridicate urmele papilare.
Dacă se fac totuşi unele precizări, acestea au un caracter destul de evaziv
sau general, folosindu-se formule ca ,” de la faţa locului s-au ridicat … urme
digitale” sau” de pe cioburile de sticlă sau ridicat X fragmente de urme”. Dacă se
menţionează uşa, fereastra, frigiderul, dulapul etc de pe care au fost ridicate
urmele, nu se precizează exact locul şi poziţia ( în interior sau exterior) unde se
găseau. Această scăpare relativ neînsemnată creează posibilităţi nebănuite
pentru apărătorul persoanei suspecte de a anula două, trei constatări tehnico-
ştiinţifice sau expertize dactiloscopice întocmite chiar cu ajutorul sistemului
AFIS.
Lipsa de organizare şi disciplină pe parcursul efectuării cercetării la faţa
locului generează uneori posibilităţi de anulare a expertizelor dactiloscopice care
au dus la identificarea autorului faptei.
Intr-unul din dosarele trimise la expertiză existau declaraţii repetate ale
persoanei suspecte în care aceasta „explica” modul în care au ajuns urmele
lăsate de mâinile sale pe obiectul purtător de urme ( o vază de flori). După o
examinare prealabilă în care s-a constatat că pe vază există urme papilare
aceasta fusese pusă de echipa de cercetare pe masa din mijlocul încăperii, masă
folosită apoi la amprentarea persoanelor, la scrierea declaraţiilor şi a procesului
verbal. După efectuarea expertizei dactiloscopice, inculpatul a motivat apariţia
urmelor sale pe vază speculând dezorganizarea de la locul faptei şi afirmând că în
cursul operaţiunilor de luare a amprentelor pentru comparaţie, a trebuit să mute
32
vaza pentru a nu o răsturna şi atunci” probabil a lăsat şi urmele digitale în
discuţie”.
Deseori, ni se cere să stabilim vechimea urmelor papilare, problemă
imposibil de rezolvat după scurgerea unui interval mare de timp (de la câteva zile
până la câţiva ani).
Această constatare poate fi făcută în multe situaţii, dar numai cu prilejul
cercetării la faţa locului sau imediat după aceasta , dacă organul de urmărire
penală solicită expres criminalistului care a relevat urmele sau dacă însuşi
criminalistul îşi pune această problemă şi acţionează conform metodologiei
consemnate în lucrările de specialitate.

Am prezentat pe scurt doar câteva din implicaţiile provocate de micile

„scăpări” ale celor care efectuează cercetarea locului faptei cu dorinţa de a
convinge noile generaţii de criminalişti că cercetarea locului faptei este „arta
observării şi consemnării detaliilor”.

Foto 1. Poziţia glontelui în cureaua victimei

33
Foto 2. Echimoza de sub curea , în locul impactului.

Foto 3 – Autoturismul cu geamul portierei spart

34
 Foto 4, 5. – Detalii ale urmelor lăsate de alice pe portieră

Foto 6. – Imaginea hainei de piele realizată fără element metric

35
 Foto7. – Imaginea covorului realizată cu element metric

Foto 8. Poziţia cadavrului si a urmelor de sânge

Tema III. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

36
 Prof. univ. dr. Lucian Ionescu

1.Locul identificării criminalistice în probaţiunea judiciară

Stabilirea adevărului în justiţie se realizează prin intermediul probelor.
Potrivit art.63 C. Pr. Pen. constituie probă orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei
care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru o justă
soluţionare.
Identificarea criminalistică reprezintă numai unul dintre mijloacele de
probaţiune. Cu alte cuvinte, probaţiunea include identificarea ca pe una dintre
componentele sale, fără a se confunda cu aceasta şi, cu atât mai mult fără să se
reducă la aceasta. Convingerea organului judiciar se formează prin analiza şi
coroborarea totalităţii probelor, administrate în cauză, evaluate critic, obiectiv şi
multilateral. Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării
criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau a persoanei
implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane. Scopul final
îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor, tăinuitor etc),
fie direct după urmele lăsate de părţi ale corpului, fie indirect prin intermediul
obiectelor şi urmelor acestora. În cazul în care obiectul serveşte ca mijloc de
descoperire a posesorului sau proprietarului, de ex. instrumentul care a servit la
forţarea casei de bani, identificarea criminalistică apare ca o etapă intermediară
a procesului general de identificare judiciară. De observat că cercetarea
criminalistică nu este chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o
identitate probantă. Astfel, nu interesează constatarea că încălţămintea
infractorului este identică cu sine însăşi ci faptul că datorită reflectării
caracteristicilor sale în urma găsită la locul faptei ea poate fi identificată şi servi
ca mijloc de probă.

___________
* Expunerea va fi ilustrată cu exemple prin proiecţii din dactiloscopie,
traseologie, balistică şi analize fizico-chimice ale probelor materiale
2. Specificul identificării criminalistice

37
 Identificarea criminalistică poate fi definită ca stabilirea prin mijloace
tehnico-ştiinţifice a identităţii unei fiinţe sau a unui obiect care are legătură cu
fapta încriminată. Specificul ei rezultă din următoarele împrejurări:
a) Necesitatea descoperirii unor fapte sau situaţii cu valoare probantă, de
unde obligativitatea ca să fie efectuată în limitele stricte ale legislaţiei procesuale.
b) Cercetarea judiciară are întotdeauna un caracter retrospectiv fiind
ulterioară comiterii faptei. Evenimentul din trecut nu poate fi observat nemijlocit,
direct, ci doar reconstituit prin descifrarea şi interpretarea informaţiilor conţinute
în reflectările sale (urme).
c) În criminalistică scopul final al identificării îl reprezintă stabilirea
concret-individuală a obiectelor şi persoanelor; identificarea generică (stabilirea
apartenenţei de gen) constituie doar prima etapă a unui proces unic.
d) În criminalistică aria de examinare este mult mai largă decât în fizică,
chimie, biologie etc, întrucât pe lângă analiza caracteristicilor comune obiectelor
analizate (asemănări) se pun în valoare şi particularităţi de provenienţă
întâmplătoare: impurităţi, abateri de la tehnologia de fabricaţie, elemente de uzură
sau accidente.
e) Spre deosebire de alte ştiinţe în criminalistică prezintă o deosebită
importanţă nu numai stabilirea identităţii dar şi stabilirea neidentităţii, prin care
se infirmă o ipoteză sau o versiune de anchetă (concluzie de excludere).
Teoria identificării criminalistice se constituie ca un sistem de noţiuni,
reguli şi metode pe baza cărora se stabileşte identitatea sau neidentitatea,
cuprinzând totodată şi criteriile de evaluare ale concluziilor de identificare.
3. Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice
a) Individualitatea. Prin individualitatea unui obiect se înţelege în sens
ontologic că acel obiect este determinat de proprietăţile sale specifice. În sens
gnoseologic termenul de individual desemnează singularitatea unui obiect în
raport cu alte obiecte din clasa sa, faptul că este singur în speţa sa, adică se
bucură de calitatea unicităţii şi se deosebeşte de orice al obiect. Evident
constatarea este valabilă şi pentru persoane.
Individualitatea este dată nu numai de însuşirile iniţiale ale obiectului, dar
şi de cele dobândite ulterior, prin folosire şi exploatare. În cadrul asocierii lor cu
elemente apărute absolut întâmplător, particularizarea devine şi mai pronunţată.

38
 În concluzie, temeiul ştiinţific al identificării îl constituie individualitatea,
irepetabilitatea, de unde posibilitatea de a separa un obiect de altul sau de altele
similare
b) Stabilitatea relativă. Obiectele şi fiinţele suferă în timp schimbări sub
acţiunea factorilor interni şi externi. Continua mişcare şi transformare a lumii
materiale nu contravine proprietăţii unui obiect de a fi individual. Pentru anumite
intervale de timp (de ex. pe durata anchetei) identificarea rămâne posibilă, când
schimbările nu sunt esenţiale. În acest context individualitatea apare ca relativ
stabilă.
După gradul de modificabilitate, obiectele supuse examenelor de
identificare pot fi clasificate în:
- Practic nemodificabile, de ex. desenele papilare
- Relativ modificabile, de ex. scrisul de mână (în funcţie de factorii
psihosomatici, de evoluţie sau de condiţiile de moment ale execuţiei).
- Modificabile în timp, de ex. obiectele deteriorate prin uzură (încălţăminte,
arme, anvelope, caracterele maşinii de scris) sau prin acţiunea factorilor externi
care afectează urmele.
În afara factorilor naturali există şi cazuri de modificare artificială:
deghizarea scrisului, ştirbirea lamei toporului, rănirea degetelor, ştergerea
urmelor etc.
c) Reflectivitatea înseamnă capacitatea obiectelor (inclusiv părţi ale
corpului uman) de a se reflecta şi a fi reflectate, ca urmare a acţiunii lor sau ca
răspuns la o acţiune. Reflectarea corpurilor aflate în interacţiune reproduce
structura lor exterioară. Imaginile reflectate nu vor reprezenta niciodată o
oglindire perfectă şi integrală a acestei structuri.
După natura lor reflectările îmbracă următoarele forme:
- Reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare sau de
destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare), care redau particularităţile
exterioare ale obiectelor şi fiinţelor.
- Reflectare sub forma deprinderilor (de scriere, de mers, vocea).
- Reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris, desenate
etc).
- Reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video) .
Reflectarea care interesează procesul de identificare constă în acea
schimbare prin care pe / sau într-un obiect se produce o modificare de substanţă,
39
imprimarea imaginii altui obiect sau a unora dintre însuşirile acestuia. În acest
caz obiectul creator va fi cel reflectat iar obiectul primitor cel care reflectă.

4. Etapele identificării criminalistice

a) Unitatea procesului de identificare
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular.
Trăsăturile caracteristice ale obiectelor şi fiinţelor sunt selectate prin
determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, mărcii etc.
până se ajunge la individualizare. Corespunzător acestei treceri treptate, procesul
de identificare parcurge două etape: identificarea generică şi identificarea
individuală. Ambele trebuie privite ca părţi componente ale unui proces unic de
identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de a doua.
În practica de expertiză există cazuri în care nu sunt parcurse cele două
etape. Astfel, când din examinarea comparativă rezultă deosebiri categorice în
ceea ce priveşte genul (de ex. impresiunea încriminată este monodeltică şi
impresiunile suspectului sunt adeltice şi bideltice) concluzia va fi de excludere a
identităţii şi ca atare cercetarea se opreşte la prima etapă. În acelaşi stadiu se
rămâne şi atunci când caracteristicile individuale sunt insuficiente, urma este
defectuos imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absenţa
particularităţilor necesare identificării individuale.
b) Identificarea generică
Această primă etapă sau fază mai este denumită şi "Determinarea
apartenenţei de gen" şi constă în stabilirea, pe baza caracteristicilor generale, a
ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în
sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, subspecie îi aparţine. Sistemul se
materializează în diverse clasificări, astfel că determinarea apartenenţei generice
depinde în mare măsură de amploarea acestor clasificări.
Pentru determinarea apartenenţei generice se apelează în primul rând la
clasificările şi sistematizările ştiinţelor naturii şi tehnice. Drept criterii de
clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcţia, forma obiectelor (clasa
desenelor papilare, tipul de instrumente de spargere, genul şi marca armei,
modelul maşinii de scris etc). La urmele constând din substanţe identificarea
generică se face după structura internă, caracteristici fizice şi compoziţia
chimică, iar pentru fiinţe după însuşirile anatomice, psihice, şi fiziologice. Pentru

40
urmele de contact genul se stabileşte după reflectarea structurii exterioare a
suprafeţei de contact imprimată (conturul tălpii, profilurile benzii de rulare etc).
Caracteristicile generale (de gen) reţinute ca bază de definire şi triere
trebuie să fie specifice pentru clasa respectivă şi totodată să fie constante. Cu
cât este mai îngustă grupa din care face parte, cu atât mai mare este
probabilitatea identităţii.
Cum se interpretează o concluzie de identitate generică?
- Asemănările generice între obiect şi urmă arată că obiectul putea crea
urma respectivă. Deci ne aflăm în domeniul posibilităţii. Astfel spus, obiectul ale
cărui forme şi dimensiuni corespund cu urma putea fi instrumentul creator, dar
tot aşa de bine s-ar putea să nu fie acesta ci altul având caracteristici similare.
- In cazul unor deosebiri esenţiale există incompatibilitate şi deci obiectul
sau fiinţa suspectă se exclude. Cu alte cuvinte negarea apartenenţei generice
echivalează cu însăşi negarea identităţii.
c) Identificarea individuală
Identificarea obiectului sau a fiinţei care a lăsat urma se întemeiază pe
complexul tuturor caracteristicilor care, luate separat, pot fi întâlnite la alte
obiecte sau fiinţe de acelaşi gen. A individualiza un obiect concret - cel care a
produs urma încriminată - înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii
prin care el diferă de toate celelalte obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se
reflectă în urmă. Deci este vorba de stabilirea concretă a raportului de identitate.
Fundamentul metodologic al individualizării îl constituie categoriile de
necesitate şi întâmplare. Dacă necesitatea desemnează însuşirile şi raporturile
care au un temei intern, decurgând din însăşi esenţa lucrurilor, întâmplarea
desemnează însuşiri şi raporturi care au un temei extern. Spre deosebire de
necesitate, care ţine de legile dezvoltării, întâmplarea nu are o modalitate de
desfăşurare obligatorie, fiind caracterizată prin mutaţii, variaţii sau devieri (de ex.
defectele de uzură). Totalitatea lor prefigurează "chipul" individual al fiecărui
obiect sau fiinţe, reflectă acele însuşiri şi caracteristici datorită cărora pot fi
deosebite de toate celelalte asemănătoare lor.
Identificarea individuală reprezintă afirmarea identităţii şi are o valoare
absolută pentru stabilirea unui anumit fapt.

41
 5. Raportul de expertiză
Potrivit art. 122 C. Pr. Pen. după efectuarea examinărilor, expertul
întocmeşte un raport scris. Expertizele criminalistice şi medico-legale se
realizează într-un cadrul instituţionalizat, adică în institute de specialitate.
Expertul nu mai este numit de către organul judiciar, ci desemnat de către şeful
instituţiei (institut sau laborator de criminalistică). Răspunderea pentru expertiză
rămâne însă personală, expertul fiind liber să-şi exprime propria sa părere, fără a
putea fi cenzurat.
Când sunt mai mulţi experţi care alcătuiesc o comisie se întocmeşte un
singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri opiniile separate sunt
consemnate în raport.
Conţinutul raportului de expertiză este stipulat în art. 123 C. Pr. Pen. şi
cuprinde trei părţi: a) partea introductivă; b) descrierea operaţiilor; c) concluzia.
a) Partea introductivă :
- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus
expertiza;
- actul procedural (ordonanţa sau rezoluţia organului de urmărire penală
ori încheierea instanţei de judecată);
- instituţia solicitată să efectueze expertiza;
- obiectul expertizei, adică întrebările la care expertul urmează să răspundă;
- materialele pe baza cărora se va efectua expertiza.
În cazul expertizelor criminalistice se va indica obiectul de identificat (urma
sau obiectul purtător de urme, cum ar fi proiectilele şi tuburile de cartuş), precum
şi obiectul identificării (persoana de la care se presupune că provin amprentele
digitale, arma suspectă, încălţămintea bănuită, probele grafice etc).
De la obiectul identificator se obţin în laborator urme experimentale, care
vor fi comparate cu urma încriminată.
b) Constatările reprezintă partea cea mai amplă în care se descriu operaţiile
întreprinse: comparaţii traseologice, analize instrumentale fizico-chimice,
examinarea scrisurilor şi a semnăturilor etc. Tot aici se consemnează rezultatele
examinărilor, respectiv asemănările şi deosebirile, care sunt interpretate de către
expert (de pildă, dacă testamentul olograf a fost scris, datat şi semnat de către
testator sau este fals şi, eventual, cine a contrafăcut grafismul ).
c) Concluziile cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului
asupra obiectului expertizei.
42
 6. Valoarea probantă a concluziilor de identificare în funcţie de gradul de
certitudine.
Dincolo de aspectul formal această problemă necesită explicaţii de fond, în
vederea asigurării unei interpretări corecte, unitare şi ştiinţifice de către organul
judiciar. Concluzia trebuie să poarte numai asupra problemelor în care expertul
este competent, trebuie să fie precisă şi accesibilă, explicită, inteligibilă şi pentru
un nespecialist.
Sub raportul conţinutului concluziile pot răspunde integral problemei puse,
atunci când se ajunge la o identificare individuală, sau parţial, când concluzia
exprimă numai apartenenţa generică.
Sub aspectul gradului de certitudine, concluziile se împart în: a) categorice;
b) de probabilitate şi c) de imposibilitate a rezolvării problemei.
a) Concluzia categorică constă într-un răspuns pozitiv sau negativ fără
echivoc. Concluzia categorică este aplicabilă nu numai identificării individuale ci
şi celei generice.
Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde şi
denumirea de "concluzii certe". Ele exprimă convingerea sa că totalitatea
caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat şi la urma
încriminată este irepetabilă la alte obiecte, este unică sau, dimpotrivă, că
deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale şi nu
se explică prin intervenţia unor factori modificatori.
De cele mai multe ori adevărul personal (subiectiv) al concluziei categorice
corespunde cu adevărul obiectiv, dar ele pot să nu coincidă, adică "adevărul"
concluziei (certitudinea expertului) să fie greşit. Principalele cauze de eroare
provin din aprecierea şi interpretarea greşită a asemănărilor şi deosebirilor,
confundarea proprietăţilor necesare cu cele accidentale, ignorarea împrejurărilor
legate de formarea urmelor, absolutizarea datelor obţinute prin analize fizico-
chimice, insuficienţa materialelor de comparaţie etc. De aceea, concluzia
expertului nu are o valoare absolută, suverană. Veridicitatea ei urmează
întotdeauna a fi stabilită de către organul judiciar prin coroborare cu celelalte
probe administrate în cauză.
b) Concluzia de probabilitate, denumită uneori impropriu "concluzie
probabilă", reprezintă şi ea o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ dar în
mod incert (de ex. urma a fost probabil creată de pantoful lui).

43
 Pentru explicarea conceptului de "probabilitate" trebuie pornit de la cel de
"posibilitate" (la care am făcut deja trimitere când ne-am referit la valoarea
probantă a identificării generice ).
Posibilitatea desemnează o stare virtuală. Dacă realitatea (certitudinea)
reprezintă o posibilitate înfăptuită, posibilitatea ca atare reprezintă numai o
realitate în devenire, ca şi în cazul actului şi potenţei: potenţa este cuprinsă în
act, este o realitate virtuală .
Probabilitatea constituie tocmai măsura transformării posibilităţii în
realitate; deci ne apare ca un element cantitativ al realului în devenire. Aceasta
se exprimă printr-o funcţie de frecvenţă, care în forma ei cea mai simplă este
0 < P (A) < 1
în care :
0= imposibil de stabilit (probabilitate 0);
1 = certitudine (probabilitate de 100 %);
P= probabilitatea;
A= elementul întâmplător

 probabilitate 
Posibilitate 0 ___________________________1 Certitudine

0% 50 % 100 %
Rezultă că evenimentul întâmplător (de ex. crearea urmei de către obiect)
are o variaţie probabilistică cuprinsă între 0 şi 1, adică între posibil (0) şi
necesitate (1= identitate certă). Probabilitatea este dată de frecvenţă, ca medie
statistică a numărului total de cazuri posibile.
Fără a intra în teoria probabilităţii, cu corolarul ei "legea numerelor
mari", arătăm că în problema care ne interesează, adică aprecierea posibilităţii de
apariţie a unei combinaţii de caracteristici aspectul cantitativ (statistic) este
extrem de important.
Exactitatea rezultatului evaluării (probabilitatea repetabilităţii) va depinde
de amploarea numărului de cazuri anterioare la care a fost raportat. În cazul
aprecierii subiective acesta este dat de experienţa expertului; în cazul aprecierii
obiective este dat de volumul datelor centralizate deduse din generalizarea
practicii, din studii experimentale şi din cercetări fundamentale. Probabilitatea
obţinută va caracteriza nivelul individual al existenţei faptului stabilit, adică va
44
evalua întâmplarea, în timp ce frecvenţa va reflecta necesitatea situându-se la
nivel de ansamblu (necesitate statistică). Personal nu suntem pentru exprimarea
matematică a concluziei de probabilitate, adică în procente sau cifre. Pentru
expertiza de identificare considerăm mai utilă şi uşor de înţeles probabilitatea
gnoseologică. Astfel, concluzia că scrisul anonim a fost probabil executat de X
arată că există multe asemănări şi deci mari şanse ca acesta să fie autorul, fără a
o putea însă demonstra cu certitudine. Ea reprezintă o convingere aproape certă
a expertului asupra existenţei identităţii. Menţionăm că nu este vorba de echivoc
sau de nesiguranţa expertului ci de o concluzie limitată la atât cât i-au permis
elementele materiale constatate. Concluziile de probabilitate sunt ştiinţific
admisibile, iar pe plan judiciar urmează a fi coroborate cu celelalte probe, ca şi
concluziile categorice.
c) Concluzia de imposibilitate a rezolvării problemei identităţii este cea de
a treia situaţie care în raportul de expertiză se exprimă prin formula "Nu se poate
stabili". Aşa se întâmplă în cazul unei impresiuni digitale îmbâcsite la care nu se
pot distinge detaliile sau când impresiunea este fragmentară şi nu conţine
suficiente caracteristici. La o asemenea concluzie obligă uneori şi absenţa
materialului de comparaţie adecvat. De ex. când nu se găsesc înscrisuri originale
de comparaţie din perioada de provenienţă a documentului încriminat.
În sfârşit, problema poate fi de nerezolvat datorită inexistenţei unor soluţii
tehnice, cum ar fi cazul datării actelor după gradul de îmbătrânire a materialelor
de scriere. Pe aceeaşi linie se înscrie lipsa aparaturii din dotare, ceea ce limitează
aria de investigare
Concluzia de „Nu se poate stabili” (NSP) rămâne însă o concluzie de
posibilitate. Fapta încriminată este posibilă adică nu se exclude, cum ar fi de pildă
producerea tăieturilor din vesminte cu cuţitul învinuitului. Desigur că valoarea
probantă a unor astfel de concluzii, dictate de condiţii obiective, este redusă, dar
nu se poate susţine că ar fi nulă. Ea atestă că ipoteza (versiunea) nu se exclude,
astfel spus rămâne posibilă.
8. Suplimentul de expertiză şi noua expertiză
a) Suplimentul de expertiză reprezintă o completare a unui raport de
expertiză existent (art. 124C.P.P.) şi se efectuează de regulă de către acelaşi
expert şi la acelaşi laborator. Astfel, se va dispune un supliment atunci când se
solicită clarificarea unor afirmaţii sau când se solicită lămurirea unor aspecte noi

45
legate de problema iniţială (de ex. s-a stabilit să semnătura este falsă şi apoi se
cere identificarea autorului).
b) Noua expertiză (contraexpertiză) este dispusă fie din oficiu, fie la
cererea unei părţi interesate, atunci când se urmăreşte verificare a primei
expertize de către un alt expert sau de către o comisie de experţi (art. 125 C. Pr.
Pen.). În sistemul nostru judiciar prima expertiză se efectuează la laboratoarele
interjudeţene (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara) iar o nouă expertiză la Institutul
Naţional de Expertize Criminalistice din subordinea Ministerului Justiţiei.
Practica arată că principalele cauze care generează necesitatea unei noi expertize
sunt următoarele :
- insuficienta argumentare şi demonstrare a concluziei primului raport de
expertiză, ceea ce îl face neconvingător;
- concluzia este incertă, de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării
problemei; cum asemenea concluzii se formulează de obicei în cazurile dificile, o
nouă examinare de către alţi experţi este întotdeauna recomandabilă;
- concluzia este în vădită contradicţie cu probele administrate în cauză;
- părţile nemulţumite de concluzia primei expertize solicită efectuarea din
nou a lucrării de către alţi experţi.
Concluzia noii expertize poate să confirme concluzia celei anterioare, dar
tot aşa de bine se poate ca cele două concluzii să nu concorde, prima infirmând-o
pe a doua. În această situaţie se poate dispune o a treia expertiză
(supraexpertiză) care va fi efectuată de alţi experţi. Legea nu limitează numărul de
expertize. De aceea pot fi efectuate atâtea expertize câte sunt necesare
soluţionării problemei puse. În orice caz organul judiciar rămâne suveran în
apreciere: poate reţine pentru motivarea sentinţei oricare dintre expertize, care i
se pare mai convingătoare şi în conformitate cu alte probe. Ca atare organul
judiciar trebuie sau ar trebui să-şi formeze propria sa părere şi nu să adopte
soluţia prin procedeul adiţionării, optând pentru concluziile majoritare.

46
 BIBLIOGRAFIE

- Lucian Ionescu , Dumitru Sandu - „Identificarea criminalistică”, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1990

- Emilian Stancu – „Tratat de Criminalistică”, Universul Juridic,

Bucureşti, 2002.

- Ioan Mircea – „Criminalistica” Lumina Lex, 1998

47
Tema 4 : TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Nestor Dragoş –
procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti

1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

De la „ Manualul Judecătorului de instrucţie" al austriacului Hans Gross şi

până la laboratoarele moderne de identificare pe baza amprentei genetice,
Criminalistica , înţeleasă ca o ştiinţă dar şi ca o artă a investigaţiilor penale 1, a
parcurs un permanent drum ascendent, progresele, fantastice ale ultimelor
decenii reflectându-se imediat sau aproape simultan în tehnica criminalistică.
Cu toate acestea, se pare că omul modern nu este cu mult diferit din punct
de vedere psihologic de strămoşul său care utiliza topoare sau lame din bronz şi
îşi ducea existenţa pescuind, vânând sau culegând darurile mamei natura.
Din acest punct de vedere, putem sesiza o constantă a procesului judiciar în
ultimele sute de ani, încercarea de a afla adevărul bazându-se - nu exclusiv,
fireşte - pe audierea martorilor, a părţilor vătămate şi mai ales a celor care pot
oferi cele mai bune detalii despre o infracţiune, adică autorul sau autorii acesteia.
Poate nu întâmplător recunoaşterea vinovăţiei şi confesiunea inculpatului,
erau până nu demult considerate adevărate regine ale probelor, un reflex al acestui
concept menţinându-se până şi în dreptul procesual penal modern, declaraţiile
autorului unei fapte fiind pretutindeni apreciate ca un important mijloc probator.
Explozia infracţională din ultimii ani are, din păcate şi o altă coordonată, mai
exact internaţionalizarea sau mondializarea delicventei, mulţi dintre infractorii
moderni nu mai cunosc limitări teritoriale sau naţionale, iar anumite infracţiuni
practic nu ar putea exista fără aceste dimensiuni transfrontaliere, transnaţionale.

1
Prof. Univ. dr. Emilian Stancu "Tratat de criminalistică « Ed. Actami Bucureşti 2001 pg.
456

48
 Această dimensiune a infracţionalităţii generează şi noi dificultăţi în ceea ce
priveşte ascultarea tuturor persoanelor implicate (autori, instigatori, complici,
martori, persoane vătămate) întrucât anchetatorul român se confruntă cu tradiţiile
culturale, naţionale, sau mentalităţi extrem de diverse, cu particularităţi psihologice
şi caracteriale ce pot diferi de la o regiune geografică la alta sau chiar în interiorul
aceluiaşi spaţiu geografic de la un grup etnic la altul. A
Dificultăţile de această natură s-au accentuat în ultimii 10-12 ani, România
devenind „gazda" mult prea ospitalieră a unor persoane de cetăţenii şi etnii
diferite.» ce provin din zone tradiţional conflictuale (Orientul apropiat, Asia de
Sud - Est, etc.) şi care au adus cu ele şi neînţelegeri din ce în ce mai accentuate
sau conturi a căror reglare s-a consumat pe teritoriul statului român.
Acest lucru a fost posibil pe de o parte, datorită unei legislaţii permisive, cu
sancţiuni modice, chiar şi vidul legislativ dintr-o anumită perioadă, iar pe de altă
parte, nenumăratelor tratate şi convenţii bilaterale încheiate până în 1989 de
desfiinţare a vizelor, ceea ce a permis cetăţenilor multor state africane şi asiatice
să intre pe teritoriul României şi să rămână aici nestingheriţi lungi perioade de
timp fără nici un fel de formalităţi, legislaţia multor state occidentale industrializate
fiind mult mai severă în acest sens.
Mai trebuie remarcat şi faptul că multe din aceste persoane au un grad
redus de instruire, adesea nu vorbesc decât variante dialectale ale limbii
materne, în România neexistând nici măcar cunoscători ai acestor limbaje, pentru
a nu vorbi de interpreţi autorizaţi.
Din acest motiv, multe din regulile tactice aplicabile în ascultarea
învinuitului sau inculpatului nu pot fi utilizate, barierele de limbaj constituind
adesea premisa eşecului anchetei, făcând quasi imposibilă aflarea adevărului.
Nu în ultimul rând trebuie amintit că o serie de progrese ale tehnicii
criminalistice şi ale medicinii legale, utilizate pe scară largă în alte ţări, nu este
aplicabilă în România, principala cauză fiind cea de ordin financiar; chiar şi în
condiţiile în care s-ar importa şi utiliza o astfel de tehnologie, lipsa unei baze de
date şi a unei legislaţii adecvate, ar face din acest gen de laboratoare un creuzet al
activităţii de cercetare ştiinţifică, cu rol predominant didactic universitar şi mult
mai puţin judiciar.
În acest context, poliţistul sau magistratul român este mult mai aproape
de tactica de anchetă a lui Porfiri Petrovici decât de laboratorul doctorului Watson.

49
 1.1. ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI - CADRUL

PROCESULUI PENAL

Potrivit art. 107 si urm. C. proc.pen. organele de urmărire penală, în

virtutea rolului activ, au obligaţia de a strânge probele necesare aflării adevărului,
printre mijloacele de probă enumerate fiind declaraţiile suspectului sau ale
inculpatului.
Art. 107 şi următoarele referitoare la declaraţiile suspectului sau ale
inculpatului, la întrebări şi lămuriri prealabile, modul de ascultare, întrebări cu
privire la faptă, consemnarea declaraţiilor şi nu în ultimul rând, la ascultarea
învinuitului sau inculpatului, la locul în care se află sunt mai mult decât o
reglementare procesual penală, ele constituind adevărate reguli tactice de
ascultare a prezumtivului autor al unei infracţiuni.
Astfel, suspectul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat este întrebat cu
privire la datele de stare civilă şi alte date personale (nume, prenume, poreclă,
data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia
militară, loc de muncă, ocupaţie, adresă, antecedente penale).
Suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă calitate in care este
audiat, fapta sau faptele care formează obiectul cauzei, daca a fost pusa sau nu
in miscare actiunea penala si i se aduc la cunostinta drepturile prev. de art. 83
c.proc.pen.
în cazul în care în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecti sau inculpaţi,
aceştia se ascultă separat, ascultarea neputând începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor anterioare.
După această ascultare suspectului sau inculpatului i se pot pune întrebări
atât cu privire la fapta care formează obiectul cauzei, cât şi cu privire la probele pe
care înţelege să le propună în apărarea sa.

La toate aceste dispoziţii legale se adaugă şi prevederile art. 107 C. p. p. în

care se arată că atunci când o persoană care urmează să fie ascultată nu
cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să se înţeleagă cu aceasta, îi

50
asigură folosirea unui interpret. în cursul judecăţii părţile pot fi asistate de un
interpret ales de ele.
Această reglementare procesuală este singura care deosebeşte în mod
teoretic ascultarea unui suspect sau inculpat cetăţean străin sau persoană fără
cetăţenie nevorbitor al limbii române, de ascultarea suspectilor sau inculpaţilor
vorbitori ai limbii române
Chiar dacă reglementarea procesual penală la care am făcut în mod succint
referire mai sus, pare, la prima vedere, strictă şi exactă, cazuistica ultimilor ani a
impus adaptarea şi interpretarea acestor reguli la psihologia şi tipologia unor
cetăţeni străini sau apatrizi, autori ai infracţiunilor împotriva vieţii săvârşite pe
teritoriul României.
În primul rând trebuie avut în vedere faptul că o serie de date generale
(situaţie militară, antecedente penale, numele şi prenumele părinţilor,
studiile absolvite) nu sunt consemnate în actele de identitate gen paşaport, astfel
încât la o primă ascultare învinuitului sau inculpatului acesta poate formula
declaraţii nereale chiar şi la acest capitol, fără ca organul de urmărire penală să
poată infirma operativ aceste susţineri şi chiar să obţină un avantaj psihologic pe
parcursul efectuării actelor procesuale următoare.
De aceea considerăm recomandabil ca rezultatul verificărilor şi
investigaţiilor efectuate după o primă ascultare a suspectului sau inculpatului
să fie valorificat în audierile ulterioare, în multe situaţii urmărirea penală fiind
extinsă şi cu privire la infracţiunea de fals privind identitatea.
Deosebit de importante sunt în această etapă şi cunoştinţele despre
sistemul de drept şi instituţii procesual penale din ţara de origine a suspectului
sau inculpatului, mulţi dintre aceştia încercând chiar din prima etapă a urmăririi
penale să formuleze apărări implicite în sensul că în ţara de unde provin o
asemenea reglementare nu există, că audierea sa nu poate fi efectuată decât în
prezenţa reprezentantului diplomatic al ţării sale, informaţiile în acest sens de
care poate dispune organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
zădărnicind ab initio încercările suspectului sau inculpatului de a induce în
eroare pe cei ce îl anchetează.

De o excepţională importanţă este şi calitatea traducerii efectuate şi, în

special, nivelul de cunoaştere al limbajului juridic de către interpret, acest capitol
51
fiind extrem de deficitar în România pentru limbile orientale sau de circulaţie
redusă.
Nu în ultimul rând este importantă şi buna credinţă a interpretului, întrucât
pentru anumite limbi străine sau dialecte la nivel naţional există foarte puţini
cunoscători ai acestora, număr invers proporţional cu persoanele rezidente în
România originare din aria geografică de răspândire a limbii respective; astfel
organul judiciar este pus în situaţia deloc comodă de a apela la interpretul pe
care învinuitul sau inculpatul l-a cunoscut anterior, cu ocazia traducerii unor
documente necesare desfăşurării unor activităţi comerciale sau stabilirii în
România şi pe care fireşte acesta 1-a remunerat pentru activitatea desfăşurată.
Nu au fost puţine cazurile în care astfel de interpreţi nu au răspuns solicitării
organelor judiciare pretextând deplasări în afara localităţii sau a ţării, necesitatea
prezenţei în faţa altei instanţe.
Exemplificăm în acest sens cu situaţia cetăţenilor chinezi aflaţi în Bucureşti
(estimaţi la peste 30.000 şi pentru care nu există decât 4 sau 5 interpreţi autorizaţi,
sau cu aceea a cetăţenilor iranieni - în Bucureşti sunt doar doi translatori de limba
persană, iar în cazul cetăţenilor pakistanezi vorbitori ai dialectului „urdu" trebuie
subliniat că nu există nici un interpret, nici măcar neautorizat.
Toate aceste mico comunităţi au generat şi generează multiple
probleme autorităţilor responsabile cu aplicarea legii, nu puţine fiind cazurile în
care conflicte minore s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, sau acele cazuri în
care problemele din ţara de origine s-au putut rezolva la Bucureşti, legislaţia
Româna fiind mult mai îngăduitoare din toate punctele de vedere.

2. PSIHOLOGIA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Procesele psihice ale făptuitorului (autorului) unei infracţiuni împotriva vieţii

au un caracter mult mai amplu, mai complex, în comparaţie cu procesele psihice
specifice fazelor formării mărturiei1, iar în cazul în care persoana respectivă este un
cetăţean străin sau un apatrid nevorbitor al limbii române, acest caracter complex
devine şi mai profund, mai ales dacă ne referim la autorii unor infracţiuni de
maximă gravitate cum sunt infracţiunile împotriva vieţii.
Incontestabil, indiferent de etnie sau naţionalitate, mecanismele psihologice
ale făptuitorului vor parcurge mai multe etape :

52
 - o primă etapă este aceea a conceperii activităţii infracţionale
(reprezentarea actului şi a tendinţei de săvârşire, de îndeplinire a activităţii ilicite);
- etapa desfăşurării activităţii infracţionale cuprinzând faza actelor
premergătoare, faza actelor de executare şi faza urmărilor;
- etapa post infracţională caracterizată uneori de teamă, de activităţile
menite a duce la evitarea tragerii la răspundere penală a încercărilor de
simulare şi disimulare.
Nu de puţine ori, autorii unor fapte de violenţă extremă au conceput
activitatea infracţională în afara teritoriului naţional şi tot în afara României au loc
şi actele pregătitoare, singura fază petrecută pe teritoriul românesc fiind aceea a
actelor de executare şi parţial a urmărilor, la numai câteva ore de la comiterea
actului ilicit autorii părăsind ţara.
Exemplificăm în acest sens cu dosarul 1293/P/1994 al Parchetului de pe
lângă Tribunalul Bucureşti având ca obiect uciderea cetăţeanului chinez Sun Qiang
la 13.07.1994. Cei patru agresori au venit în România în ziua precedentă
asasinatului, cunoşteau extrem de bine obiceiurile victimei, astfel încât, în
seara zilei de 13.07.1994 au aşteptat-o la ieşirea din localul pe care aceasta îl
frecventa zilnic şi i-au aplicat lovituri cu corpuri tăietor înţepătoare.
Agresorii au abandonat obiectele corp delict la locul săvârşirii omorului, fără
a-şi lua nici un fel de precauţie de a nu fi recunoscuţi de martori sau pentru a nu
lăsa impresiuni digitale pe obiectele vulnerante. Victima a decedat la câteva minute
de la agresiune.
Investigaţiile efectuate cu toată operativitatea posibilă au condus mai întâi
la identificarea autorilor după porecle (A Guo, A Hong, A Sheng...), iar ulterior
numai la stabilirea incompletă a datelor de stare civilă (aşa cum figurează pe
paşapoartele emise de autorităţile chineze fără indicarea numelui şi prenumelui
părinţilor, a locului de naştere sau a domiciliului).
Paradoxal, într-un dosar în care martorii oculari au oferit detalii despre
modul în care s-a comis fapta, contribuţia fiecărui participant fiind susţinută şi de
constatări şi expertize tehnico - ştiinţifice traseologice şi dactiloscopice nu s-a
putut dispune trimiterea acestora în judecată şi din cauza refuzului constant al
autorităţilor chineze de a furniza date suplimentare. S-a mai putut stabili că autorii
infracţiunii au părăsit România prin punctul de frontieră Giurgiu chiar în noaptea
de 13/14.07.1994.
X
53
 X X

După comiterea faptei, activitatea infractorului, indiferent de origine, etnie

sau naţionalitate se caracterizează prin câteva aspecte dominante cum ar fi:

- părăsirea rapidă a locului faptei

- distrugerea sau ascunderea unor mijloace de probă

- dispariţia de la domiciliu sau reşedinţă
- încercarea de creare a unor false alibiuri bazate de regulă pe
deplasarea rapidă într-un loc aglomerat în care eventualii martori nu şi-au
focalizat atenţia asupra sa (gen restaurante aglomerate, centre comerciale, etc.)
- încercarea de ascundere a faptei fie prin simularea altor infracţiuni, iar în
cazul infracţiunilor contra vieţii prin acte de suicid, dispariţii sau morţi
accidentale2.
Chiar şi în cazul unor infractori versaţi, recidivişti sau care au comis anterior
fapte similare, etapa post infracţională este una marcată de mari tensiuni psihice,
unde inevitabil apar erorile sau chiar „clişeele", rămânând în sarcina organului
judiciar să valorifice aceste „scăpări" şi să le transforme într-un convingător
material probator.

3. REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICABILE ÎN ASCULTAREA

SUSPECTILOR ŞI INCULPAŢILOR

3.1. PREGĂTIREA ASCULTĂRII

In cazul audierii suspectilor sau inculpatilor, indiferent de cetatenie sau

limba materna, pregatirea ascultarii trebuie riguros şi minuţios pregătită pentru
a-şi atinge scopul.
A. Studierea actelor şi lucrărilor dosarului, a întregului material
probator administrat în cauză - procese verbale de cercetare a locului faptei,
depoziţiile martorilor, ale părţilor vătămate sau civile (când acestea există),
concluziile unor constatări şi expertize tehnico - ştiinţifice de diferite tipuri
(criminalistice, medico - legale) - trebuie completată, aşa cum arătam mai sus, cu
studierea unor materiale suplimentare şi fără relevanţă în materialul probator, dar
extrem de importante din punct de vedere al tacticii de ascultare a suspectului sau
inculpatului.

54
 Sunt astfel extrem de importante eventualele similitudini dintre normele şi
instituţiile procesual penale române şi cele ale statului de unde provine făptuitorul
(sau unde acesta a avut reşedinţa mai mult timp) precum şi o serie de date cu
caracter personal, în principiu fără relevanţă probatorie, cum ar fi data intrării în
România, diversele reşedinţe sau ocupaţii, date despre cercul de cunoştinţe sau
eventuale inamiciţii.
In situatia in care prezumtivul autor al faptei este cetatean roman pot fi extrem
de utile date legate de probleme la locurile de munca, din timpul efectuarii stagiului
militar, incetari sau suspendari ale activitatii etc.
Cunoaşterea unor asemenea date - nu întotdeauna uşoară şi realizabilă cu
operativitate - elimină de la bun început eventualele încercări şi tertipuri ale
suspectului sau inculpatului de disimulare a adevărului, prin apărări de genul că
astfel de norme juridice se întâlnesc numai în România şi că nu a avut cunoştinţă
despre aşa ceva, că atitudinea autorităţilor este una abuzivă şi nelegală, că în alte
ţari aşa ceva nu s-a petrecut sau întâlnit, etc.
S-a constatat, de pildă, în cazuistica în materie de extrădare din ultimii ani
că unii cetăţeni aflaţi pe teritoriul României şi proveniţi din ţările Europei
Occidentale au tendinţa de a adopta o atitudine „paternal - îngăduitoare", uşor
condescendentă faţă de autorităţile judiciare române atunci când înseşi ţările de
unde provin au solicitat extrădarea lor pentru fapte extrem de grave.
Exemplificarea în acest sens cu dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul
Bucureşti privindu-i pe cetăţenii germani Hans Peter Kratzin şi Heublain Adolf, a
căror extrădare era solicitată de autorităţile germane pentru săvârşirea
infracţiunilor de omor şi trafic de stupefiante şi respectiv complicitate la aceste
infracţiuni. Imediat după depistarea acestora şi prezentarea lor la procuror în
vederea emiterii mandatului de arestare, cei doi au adoptat o atitudine chiar uşor
didactică, în pofida studiilor absolvite (de regulă curs gimnazial), susţinând că nu
vor sesiza Curţii Europene a Drepturilor Omului acest abuz al autorităţilor române,
în măsura în care vor fi puşi în libertate de îndată.
în momentul în care le-au fost prezentate mandatele de arestare emise de
autorităţile judiciare germane, cererile de extrădare şi materialele care însoţesc
astfel de cereri, atitudinea celor doi s-a modificat uşor, însă în acelaşi registru
comportamental, încercând să convingă organele judiciare că respectivele
documente sunt rezultatul unor înscenări ale unor persoane din Germania cu care
sunt în relaţii de duşmănie, iar autorităţile române nu trebuie să cadă în „capcană".
55
 Esenţială pentru toate procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau
inculpatului cetăţean străin sau apatrid nevorbitor al limbii române, este asigurarea
prezenţei interpretului autorizat.

3.2. ORGANIZAREA ASCULTĂRII SAU AUDIERII SUSPECTULUI

SAU INCULPATULUI

Şi la acest capitol, în cazul ascultării sau audierii unor suspecti sau inculpaţi,
inclusiv a celor care nu vorbesc limba română, unele faze procesuale cum ar
fi stabilirea problemelor şi chestiunilor ce urmează a fi clarificate şi pregătirea
materialului probator nu ridică probleme deosebit de complexe, cele mai dificile
fiind legate de stabilirea ordinii în care se face ascultarea, corelativ uneori cu
stabilirea modalităţii de citare.
Fără a dori să formulăm generalizări, în special în cazul unor suspecti sau
inculpaţi aflaţi în stare de arest preventiv, ordinea în care se face ascultarea şi
stabilirea modalităţii de citare este influenţată de o serie de factori predominant
administrativi cu efecte negative majore în procesul de aflare a adevărului.
Astfel, pe timpul transportului de la locul de deţinere până la sediul
parchetului sau instanţei, inculpaţi care au fost încarceraţi separat şi nu au avut
posibilitatea să comunice între ei, din cauza lipsei mijloacelor de transport
adecvate şi lipsei personalului calificat, pot comunica date extrem de importante,
la acest neajuns contribuind şi atitudinea favorizantă a unor apărători care, în mod
deliberat, se prezintă cu întârziere faţă de ora fixată, sau comunică aceste
aspecte altor persoane interesate (membri ai familiei inculpatului, martori pe care
doresc să-i propună în apărare, etc.)

56
 3.3. CUNOAŞTEREA PERSONALITĂŢII SUSPECTULUI SAU
INCULPATULUI

Această cunoaştere a personalităţii învinuitului sau inculpatului este în

primul rând o cerinţă tactică ale cărei efecte imediate se reflectă în relevarea unor
stări şi comportamente psihice de natură a exprima un sentiment a cărui corectă
apreciere întăreşte convingerea organului judiciar în vinovăţia sau nevinovăţia
persoanei cercetate, a adevărului declaraţiilor date.
Cunoscând tipul personalităţii celui cercetat, anchetatorul poate pleca de la
o bază psihologică favorabilă, putând orienta derularea actelor de urmărire penală
în descifrarea „codului" psihologic al acestuia.
în cazul autorilor infracţiunilor împotriva vieţii care nu sunt cetăţeni romani
şi nu vorbesc limba română, factorii care au influenţat sau condiţionat evoluţia
psihosomatică şi cea socială (mediul familial şi social, cercul de prieteni, nivelul de
inteligenţă, cel de instruire şi chiar antecedentele penale) sunt adesea
necunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, uneori multe astfel de date nefiind furnizate
de autorităţile străine, iar alteori, în special în faţa instanţelor de judecată, datorită
unor proceduri extrem de greoaie şi anevoioase, comunicarea unor astfel de detalii
poate dura între 6 luni şi un an, făcându-se adesea inutile.
Eventualele întrebări formulate în acest sens de anchetator nu garantează
şi sinceritatea răspunsului primit de la învinuit sau inculpat, situaţiile de acest
gen fiind numeroase.
Spre pildă, s-a constatat că autorii unor infracţiuni de omor (ne referim la
toate tipurile de infracţiuni de omor, fiind incluse aici omorul calificat şi cel
deosebit de grav) proveniţi din diferitele regiuni ale Chinei au tendinţa de a declara
un grad mai ridicat de instruire sau şcolarizare, de regulă unul care să coincidă
cu declaraţiile anterioare formulate în faţa altor autorităţi (Registrul
Comerţului, diferite instituţii bancare, etc), iar în momentul în care li se solicită
să formuleze o declaraţie olografa în limba maternă au mari dificultăţi în
caligrafierea ideogramelor, ceea ce contrazice flagrant susţinerea că au absolvit
studii liceale, nivelul de scriere şi exprimare corespunzând cursului primar.
La polul opus, cetăţenii proveniţi din zona Orientului Mijlociu şi Apropiat au
tendinţa de a declara date nereale cu privire la situaţia şcolară sau familială, cei
mai mulţi dintre ei afirmând că au absolvit doar cursurile primare, scrierea şi
exprimarea contrazicând flagrant cele afirmate.
57
 O bună organizare a modului de desfăşurare a ascultării în care să fie
planificate şi discuţii mai lungi cu inculpatul, evitându-se referirile şi trimiterile la
cauza în care este cercetat, poate oferi elementele necesare pentru stabilirea
trăsăturilor psihice ale personalităţii. De regulă, după câteva astfel de discuţii
purtate pe un ton calm, echilibrat, caracterul - pozitiv sau negativ - ca şi
temperamentul individului pot fi relevate cu relativă uşurinţă. încă de la primele
fraze schimbate, cu condiţia observării atente a fiecărei reacţii a celui cercetat, se
poate concluziona cu privire la tipul de temperament - coleric, sanguinic sau
flegmatic - sau la aptitudinile persoanei.
De asemenea, extrem de importantă pentru derularea activităţii de urmărire
penală este şi caracterizarea individului, încadrarea lui în cele două tipuri
fundamentale după clasificarea făcută de Jung şi anume introvertit sau extravertit.
fără îndoială că aceste definiri şi delimitări nu au graniţe fixe, la fiecare
individ trăsăturile de personalitate putând fi rezultatul unor infinite combinaţii,
important însă este de a putea stabili dominanta temperamentală şi caracterială şi
aceasta în special pentru a se putea obţine cât mai multe date corecte, reale în
acea fază a ascultării în care se formulează întrebări (faza interogatoriului).
Cu titlu de exemplificare - după soluţionarea mai multor cauze având ca
obiect infracţiuni de omor săvârşite de cetăţeni străini sau apatrizi - s-a constat
că indivizii proveniţi din provinciile din nordul Chinei sunt de regulă o combinaţie
de tip flegmatic cu tip sanguinic, cei originari din provinciile sudice având şi
accente colerice.
Trebuie precizat că la acelaşi grup de infractori nesinceritatea, egoismul,
cruzimea (care de regulă definesc un caracter negativ 4) îşi au originea şi în
tradiţiile zonei, educaţia lacunară, ierarhia de valori diferită de cea europeană.
Pentru un asiatic, de regulă, viaţa unui om nu reprezintă o valoare
deosebită, suprimarea ei fiind considerată un lucru minor în raport cu pierderile
de vieţi omeneşti înregistrate în desele şi variatele catastrofe naturale, sau în
realizarea unor obiective economice majore.
Cu totul alta este situaţia infractorilor care au comis infracţiuni de omor pe
teritoriul României, originari din Turcia, Iran, Irak, Liban sau nordul Africii.
Aceştia corespund mai curând tipului coleric, răspunzând adesea extrem de rapid
şi violent la stimuli externi, având adesea reacţii disproporţionate în raport cu
stimulul. La acest grup de indivizi trăsăturile negative de caracter cum ar fi
egoismul, îngâmfarea, cruzimea se combină cu cele pozitive, în multe cazuri
58
aceştia dovedind o sinceritate neaşteptată în cursul urmăririi penale,
comunicativitate cu autorităţile judiciare şi adesea manifestând regretul sincer
pentru cele întâmplate.

4. ASCULTAREA PROPRIU-ZISĂ A SUSPECTULUI SAU

INCULPATULUI

4.1 FAZA RELATĂRII LIBERE

Cadrul normativ stabilit necesită o serie de particularizări, detaliile având o

excepţională importanţă încă din acest moment prealabil al începerii anchetei;
astfel crearea unui cadru propice ascultării a unei atmosfere de confesiune poate
fi generată prin chiar prezentarea persoanelor participante la această activitate
cum ar fi interpretul autorizat şi apărătorul (ales sau desemnat din oficiu).
Adesea s-a observat că prezentarea interpretului ca o persoană fără de
care activitatea respectivă nu poate fi efectuată, coroborată cu o atitudine de
respect şi mulţumire pentru sprijinul acordat organelor judiciare, determină o
reacţie similară din partea suspectului sau inculpatului, mai ales dacă acesta se
află în stare de arest.
Fără a denatura cu nimic realitatea şi a avea o atitudine nedemnă,
prezentarea interpretului cu calitatea de profesor de limbi străine (calităţi adesea
cumulate de translatori) determină o atitudine calmă, respectuoasă chiar din
partea unor inculpaţi recalcitranţi sau pentru imobilizarea şi reţinerea cărora s-a
recurs la folosirea armamentului din dotarea forţelor de ordine.
Tot cu valoarea unei chestiuni prealabile, verificarea identităţii suspectului sau
inculpatului, aducerea la cunoştinţă a calitatii şi a dreptului la apărare, a
dreptului la tacere sunt extrem de importante pentru organul judiciar.
Este mai mult dec\t recomandabil ca organul judiciar sa prezinte calm, atentie
la cele spuse de persoana ascultata si sa nu lase sa se vada ca intelege o limba
straina, expresii colocviale sau argotice etc.
Această chestiune împrumutată poate din uzanţele diplomatice are un efect
imediat şi anume o exprimare mult mai liberă din partea celui ascultat (care ştie
că practic o singură persoană înţelege imediat spusele sale), folosirea unor
expresii argotice din limba maternă şi chiar folosirea unor expresii în limba
română (a cărei cunoaştere a negat-o constant) în încercarea de a fi mai
convingător în susţinerea variantei sale asupra faptelor.
59
 Conduita tactică a organului judiciar va trebui adaptată la personalitatea
celui audiat, atmosfera de calm şi răbdare, atenţia acordată relatării sale, lipsa
oricăror reacţii de enervare sau nemulţumire trebuind să ţină cont şi de originea
etnică sau naţionalitatea învinuitului sau inculpatului.
Atitudinea unor supecti sau inculpaţi impune încă din această fază un
procedeu de abordare frontală, similar cu cel al ascultării frontale; astfel s-a
constatat că toţi învinuiţii sau inculpaţii cetăţeni chinezi, încă din momentul în care
le este verificată identitatea susţin că se află în faţa organului judiciar dintr-o
eroare, întrucât europenii nu sunt în stare să diferenţieze fizionomiile asiaticilor.
Deşi în principiu nerecomandabilă, atitudinea „ofensivă" a organului
judiciar numai cu privire la acest aspect, prin prezentarea unor date adiacente
suplimentare (data intrării în ţară, provincia de origine, numele firmei şi eventual al
unor asociaţi din România) determină o atitudine mult mai cooperantă din
partea suspectului sau inculpatului care deja începe să creadă că autorităţile în
faţa cărora se află cunosc mult mai multe date decât el îşi imaginează şi creează
de asemenea premiza sondării mai aprofundate a sentimentului de culpabilitate.
O atitudine similară poate fi abordată şi faţă de alţi străini aflaţi pe teritoriul
României şi care au comis infracţiuni (nu obligatoriu împotriva vieţii) şi care
încearcă încă din primele momente în care iau contact cu anchetatorul să evite
tragerea la răspundere penală invocând adesea apărări nereale şi ilogice şi nu de
puţine ori hilare.
Tot cu titlu de exemplu amintim aici atitudinea inculpaţilor de etnie kurdă
(adesea posedând mai multe rânduri de acte de identitate emise de diferite ţări)
şi care susţin că demersul organelor judecătoreşti nu este altceva decât o
persecuţie, ecoul unor persecuţii pe plan internaţional sau - din contra -
încercarea de a răspunde unor solicitări internaţionale de capturare a unor
infractori periculoşi prin reţinerea sau arestarea unei persoane din aceeaşi etnie,
în esenţă nevinovată.
Excepţionale rezultate a dat în astfel de situaţii explicarea de către organul
judiciar a unor dispoziţii legale române, în special în materia extrădării; simpla
precizare că pentru faptele comise în România se aplică întotdeauna legea
română şi ca o eventuală cerere de extrădare a unui terţ stat nu poate fi admisă
atâta vreme cât persoana este inculpată într-o cauză pentru o faptă comisă în
România a creat din start premisele unui contact uman, relativ facil, bazat pe o
relativă cooperare.
60
 Chiar dacă este o fază a „relatării libere", discuţiile prealabile cu suspectul
sau inculpatul, cunoaşterea sa din punct de vedere psihologic, generează
premizele unei intervenţii punctuale a organului judiciar; ne referim aici la acele
intervenţii scurte, de regulă neinterogative, care demonstrează celui ascultat că
relatarea sa a fost urmărită cu atenţie, mai ales atunci când este vorba de
persoane cu grad mai redus de instruire care au tendinţa de a face pauze lungi
într-o relatare.
Acest gen de intervenţii sunt cu atât mai utile cu cât organul judiciar
cunoaşte mai detaliat situaţia de fapt, acest gen de „pauze" survenind adesea la
punctele critice ale unei relatări (relaţia cu victima, orele sau momentele
pentru care se prezintă un fals alibi); invitarea suspectului sau inculpatului să
continue relatarea prin replici foarte scurte de genul „da! Te ascult!" sau
„continuă!" şi chiar reluarea frazei acestuia dinainte de întrerupere (ai ajuns acasă
la...) nu transformă relatarea liberă în interogatoriu ci sunt menite de a da fluiditate,
cursivitate acesteia. Acelaşi gen de intervenţii sunt utile şi în situaţia în care
învinuitul sau inculpatul se abate în mod intenţionat sau nu de la subiect.
Trebuie subliniat că în funcţie de personalitatea celui ascultat acest gen de
abateri de la subiect pot fi neintenţionate, adesea fiind recomandabil ca ele să
fie ascultate până la capăt întrucât, pe de o parte se diminuează starea de
frustrare a subiectului, iar pe de altă parte ies la iveală marcajele psihice,
obsesiile, frământările pre sau post infracţionale ale acestuia

61
 Relatarea liberă - chiar şi în cazul declaraţiilor nesincere sau incomplete -
este o sursă de informaţie asupra circumstanţelor şi împrejurărilor în care s-a comis
infracţiunea, asupra unor noi elemente ale situaţiei de fapt sau contribuţiei fiecărui
participant; chiar şi în cazul în care învinuitul sau inculpatul neagă total faptele
reţinute în sarcina sa, relatarea liberă este deosebit de importantă, trădând modul de
gândire, de percepere a derulării urmăririi penale, de felul în care acesta înţelege
să-şi formuleze apărările.
In cazul suspectilor sau inculpatilor nevorbitori ai limbii romane chiar dacă
legea prevede în mod expres prezenţa interpretului la ascultarea acestora,
considerăm că utilizarea unor dicţionare sau ghiduri de conversaţie (care nu intră
cu certitudine în categoria „însemnărilor" asupra unor amănunte) este utilă atât pe
parcursul efectuării urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, în special la acele
limbi străine arhaice (hindustani, tingali, diferite dialecte africane) cu arie redusă
de răspândire sau cu puţini vorbitori pe plan mondial.
Considerăm că folosirea unor promisiuni sau îndemnuri, în măsura în care
acestea au acoperire în alte texte legale nu contravine dispoziţiilor procesual
penale. Astfel, la capitolul circumstanţe atenuante, sinceritatea făptuitorului,
atitudinea sa înainte şi după săvârşirea actului ilicit au efecte considerabile în
ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, la fel ca şi contribuţia la identificarea şi
prinderea altor participanţi.
De asemenea, aducerea la cunoştinţă a unor dispoziţii legale sau a altor texte
din legi speciale, cum ar fi cele din Legea nr. 143/2000 privind combaterea
traficului şi consumul ilicit de droguri, generează de la bun început o atmosferă de
încredere în organul judiciar. Fără a ne aştepta la rezultate notabile de la prima
audiere de acest gen, în cazul în care se procedează la o audiere repetată,
aducerea la cunoştinţă a acestor dispoziţii legale poate genera o atitudine sinceră
din parte suspectului sau inculpatului.
Considerăm că tot la acest capitol pot fi aduse la cunoştinţa suspectului sau
inculpatului şi o serie de dispoziţii legale (privitoare la executarea pedepselor,
regulamente de ordine interioară ale locurilor de deţinere sau reţinere) în special în
cazul în care acesta se află în stare de arest preventiv sau în detenţie; aceste
aspecte, înlătură pe de o parte sentimentul de frustrare pe care îl percepe
inculpatul în raport cu privaţiunile specifice detenţiei, iar pe de altă parte
conturează în conştiinţa acestuia imaginea unei autorităţi judiciare corecte şi care
respectă riguros litera şi spiritul legii.
62
 4.2. TACTICA ASCULTĂRII ÎN FAZA ADRESĂRII DE ÎNTREBĂRI

În conformitate cu disp. art. 109 C. p. p., după ce suspectul sau inculpatul a

formulat o declaraţie, i se pot pune întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul
cauzei şi acuzatia ce i se aduce. De asemenea nu trebuie în nici o situaţie omise
întrebările cu privire la probele pe care înţelege să le propună, în cazul suspectilor
sau inculpaţilor cetăţeni străini sau apatrizi, care nu cunosc limba română, fiind de
preferat ca astfel de cereri să fie formulate în scris, separat de declaraţiile date.
Formularea întrebărilor porneşte practic de la declaraţiile suspectului sau
inculpatului din faza relatării libere, acestea putând fi clasificate în:
a). declaraţii sincere şi complete în care autorul recunoaşte faptele comise şi
oferă detaliile pe care le-a reţinut, fără a încerca să ascundă adevărul;
b). declaraţii prin care respinge învinuirea;
c). declaraţii prin care se încearcă disimularea adevărului, inclusiv prin
recunoaşterea unor fapte minore (cu posibil caracter penal, dar mult mai întâlnite
sunt cele prin care sunt recunoscute fapte contravenţionale);
d). declaraţii sintetice şi seci prin care învinuitul sau inculpatul refuză practic
să relateze vreun aspect din cele care îi sunt imputate (genul „Nu am nimic de
declarat").
Chiar şi în cazul în care suspectul sau inculpatul recunoaşte faptele ce i se
impută, iar declaraţiile sale sunt aparent complete este necesară formularea de
întrebări, acestea putând avea caracterul de verificare a unor elemente ale situaţiei
de fapt, sau pentru clarificarea şi precizarea unor detalii.

Mult mai întâlnite sunt situaţiile în care aceste persoane refuză să formuleze
orice fel de declaraţii sau încearcă disimularea adevărului în variate modalităţi.
Fără a încerca să transformăm o lucrare de criminalistică într-una de
criminologie, credem că există câteva cauze pentru astfel de atitudine care este
întâlnită la cetăţenii străini sau apatrizi aflaţi pe teritoriul României; cu precizarea
că enumerarea are doar un caracter exemplificativ:

- disfuncţionalităţile de ordin legislativ.

După Decembrie 1989 România a traversat o perioadă relativ frământată,

multă vreme în anumite domenii legislaţia ne mai corespunzând noilor realităţi, iar
63
alte domenii fiind total descoperite; exempli gratia, aproape doi ani nu a existat o
lege a frontierei de stat, sau lipsa unei legislaţii în materia evaziunii fiscale (o
asemenea lege a fost adoptată abia în 1994) şi a spălării banilor (primul act
normativ datează din 1999).
Nu trebuie omise nici acordurile sau tratatele încheiate de România cu
diferite state africane şi asiatice, prin care erau desfiinţate vizele pentru cetăţenii
statelor semnatare şi care după 1990 nu au fost denunţate sau renegociate
astfel încât, sub aparenţa unei vizite sau a turismului, numeroşi cetăţeni străini au
putut intra şi rămâne pe teritoriul României fără nici un fel de formalităţi cu
excepţia celor de la punctul de trecere a frontierei.
Încât, sub aparenţa unei vizite sau a turismului, numeroşi cetăţeni străini au
putut intra şi rămâne pe teritoriul României fără nici un fel de formalităţi cu
excepţia celor de la punctul de trecere a frontierei.

- dificultăţi de ordin tehnico - administrativ

Un prim aspect ce trebuie subliniat la acest capitol este slaba dotare
tehnică a autorităţilor judiciare române după 1990, precum şi restricţiile de ordin
financiar şi administrativ.
Astfel, un sistem de identificare a persoanelor după fişa decadactilară
(AFIŞ) a fost pus la punct şi utilizat abia după anul 2000, lipsa tehnicii de calcul
făcând foarte dificilă verificarea identităţii (reale sau declarate).
Chiar dacă anumite detalii par minore, lipsa mijloacelor de transport, a celor
de comunicaţie rapidă, restricţiile financiare în ceea ce priveşte cheltuielile
judiciare pentru diferite expertize şi constatări sau pentru plata interpreţilor, ele
impietează în mod semnificativ actul de justiţie în general şi în special calitatea
acestuia.
Unele situaţii de acest gen capătă nuanţe tragi - comice, cu efecte imediate
pentru imaginea justiţiei în mass media (instanţele acordă termene destul de lungi şi
solicită un interpret autorizat pentru o anumită limbă sau dialect, deşi diferite
autoritati au comunicat deja că nu există nici o autorizare în acest sens sau sunt
refuzaţi în aceste condiţii cunoscătorii limbajului respectiv pentru motivul
neautorizării deşi este vorba de reprezentanţi ai Comitetului Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi aflaţi în misiune pe teritoriul României).
Nu în ultimul rând pot fi amintite dificultăţile de traducere, chiar şi în cazul
unui interpret autorizat, subtilităţile limbajului juridic sau nuanţele şi detaliile unor
64
întrebări putând fi traduse eronat (voit sau nevoit), iar dacă avem în vedere limbi
arhaice sau cu o mică arie de răspândire, unii termeni sau expresii sunt
intraductibili pe de altă parte, necesitatea folosirii interpretului oferă răgazul
necesar învinuitului sau inculpatului pentru elaborarea unui răspuns, adesea
neconcordanţele dintre declaraţiile date la diferite termene fiind explicate prin
„lipsa de acurateţe" a traducerii.
- interpretări subiective ale unor declaraţii politice, sociale difuzate în mass-
media
Pentru a explica cele mai sus arătate, amintim de dosarul privind pe
cetăţeanul israelian Isaak Tebashnek. Acesta, sub pretextul că doreşte să discute
cu o tânără pe care o cunoscuse cu aproximativ doi ani în urmă în Israel (când
aceasta petrecuse 2 săptămâni de vacanţă la Ierusalim), s-a deplasat la adresa
acesteia din Bucureşti, pândind momentul când soţul acesteia părăsea locuinţa
pentru a merge la serviciu deşi nu avusese absolut nici un conflict cu acesta, i-a
aplicat multiple lovituri cu un corp tăietor, leziunile determinând un şoc hemoragie
şi punerea în primejdie a vieţii. în momentul în care victima s-a prăbuşit pe
pardoseală, inculpatul i-a sustras un pistol defensiv cu gaze lacrimogene,
deţinut legal.
Depistat şi reţinut, autorul agresiunii a refuzat iniţial să formuleze orice fel
de declaraţii, susţinând că autorităţile române nu-i asigură un proces echitabil, iar
arestarea sa va declanşa un real conflict diplomatic.
În mod surprinzător, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-
a prezentat un funcţionar diplomatic, care într-o primă fază a folosit acelaşi gen de
ameninţări voalate atunci când i-a fost respinsă cererea de a asista la efectuarea
unor acte de urmărire penală, fiind îndrumat să discute cu apărătorul inculpatului,
desemnat din oficiu.
În momentul în care i s-a garantat faptul că Ambasada statului de origine al
inculpatului va fi informată asupra măsurilor dispuse, atât inculpatul cât şi
funcţionarul diplomatic şi-au schimbat atitudinea, solicitând schimbarea încadrării
juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav şi tâlhărie în
infracţiunea de vătămare corporală.
Cu totul surprinzător, funcţionarul diplomatic îşi desfăşura activitatea la
misiunea militară a statului Israel şi nu avea nici un fel de atribuţii în ceea ce
priveşte asistenţa judiciară a cetăţenilor israelieni din România.

65
 X
X X

La fel ca şi în cazul martorilor, suspectilor sau inculpaţilor li se pot pune

întrebări de diferite tipuri, în funcţie şi de poziţia acestora, de tipul de personalitate.
Astfel, celor care au de la bun început o poziţie sinceră, le pot fi adresate
întrebări de control, menite a înlătura ipoteza unei sincerităţi de natură a ascunde
participarea altor persoane sau împrejurări ale comiterii faptei, întrebări de
precizie, de completare sau ajutătoare, multe din acestea putând reliefa
circumstanţe agravante sau atenuante aplicabile în cauză.
În ipoteza unor inculpaţi care manifestă o atitudine relativ sinceră, încercând
să formuleze fie apărări indirecte, fie să estompeze anumite împrejurări ce conferă
faptei un caracter agravant, este util a fi formulate întrebări cu caracter general,
referitoare la fapte sau împrejurări ce formează obiectul cauzei 2, la care, de regulă
învinuitul sau inculpatul relatează pe scurt ceea ce declarase şi anterior în faza
relatării libere, urmate imediat de întrebările problemă şi de cele de detaliu
concomitent cu atenta sa observare pentru a putea fi surprinse, cât mai diferenţiat
reacţiile la aceste întrebări, chiar dacă uneori acest gen de comunicare 3 nu
constituie o probă în faţa instanţei.
De regulă acest gen de întrebări îl pun pe inculpat în dificultate, aparenta sa
sinceritate anterioară determinându-l să încerce să ofere o explicaţie credibilă,
adesea însă răspunsurile sunt formulate incomplet, pe ton scăzut, cu fraze sau
propoziţii oprite la jumătate.
în cazul inculpaţilor care refuză să formuleze orice fel de declaraţii,
considerăm recomandabilă audierea repetată a acestora, atitudinea organului
judiciar trebuind să fie la fel de calmă şi echilibrată, axată pe încercarea de
convingere a celui ascultat că o astfel de atitudine nu este de natură a-l ajuta. Un
argument cu rezultate notabile este şi această încercare de convingere în prezenţa
şi cu sprijinul apărătorului, care în raport de o astfel de atitudine este pus în
imposibilitatea de a formula eventuale apărări reale şi pertinente. Dificultăţile reale
pentru organul de urmărire penală intervin atunci când inculpatul are o atitudine
oscilantă, refuzând iniţial să formuleze orice fel de declaraţii, iar apoi respingând
învinuirea ce i se aduce, formulează declaraţii nereale, contradictorii sau
incomplete, adesea revenind asupra declaraţiilor date anterior.

66
 4..2..1. P R O C E D E E T A C T I C E D E A S C U L T A R E

Unul dintre cele mai des utilizate şi cu cele mai bune rezultate pentru aflarea
adevărului este procedeul tactic al ascultării repetate, în care revenirea şi
reformularea unor întrebări de detaliu „camuflate" printre întrebări de ordin general
conduce la stabilirea unor noi elemente ale situaţiei de fapt.
Audierea repetată a suspectului sau inculpatului presupune ca organul
judiciar să cunoască la perfecţie toate detaliile cauzei, chiar dacă unele întrebări
sunt repetate, ele trebuie foarte atent reformulate, în aşa fel încât suspectul sau
inculpatul să nu sesizeze că aceeaşi întrebare i-a fost pusă de câteva ori. Folosind
acest procedeu tactic, pot fi obţinute progresiv date suplimentare despre fapta ce
formează obiectul dosarului, circumstanţele şi împrejurările săvârşirii acesteia.
Exemplificând, dacă la o primă audiere suspectul sau inculpatul a recunoscut
participarea sa la săvârşirea unei infracţiuni împotriva vieţii şi a precizat că obiectul
vulnerant a fost unul tăietor - înţepător, dar care nu a fost descoperit cu ocazia
cercetării locului faptei sau cercetării la faţa locului, cu ocazia unei reaudieri, pe
tonul unui detaliu nesemnificativ, poate fi adresată din nou şi întrebarea asupra
locului ascunderii obiectului corp - delict în genul „Unde a rămas cuţitul acela de
care spuneai?".
Indiferent de măsurile preventive dispuse sau nu în cauză, ascultarea repetată
reflectă şi influenţele exterioare asupra psihicului suspectului sau inculpatului,
generate de regulă de comunicarea cu alte persoane aflate în stare de arest preventiv
sau cu persoanele pe care le consideră apropiate şi de încredere. Aceste influenţe
ies foarte bine în evidenţă cu ocazia unei noi audieri, mulţi dintre suspecti sau
inculpaţi revenind asupra unor detalii pe care le considerau agravante sau
insistând în mod exagerat asupra altor date, total irelevante din punct de vedere al
încadrării juridice a faptei sau a vinovăţiei autorului.
Astfel, în dosarul privind pe cetăţeanul turc Mert Omer în care acesta era
cercetat în stare de arest preventiv pentru infracţiunea de omor . şi constând în
67
aceea că, pe fondul consumului de alcool, acesta şi-a ucis concubina (cetăţean
român) prin aplicarea mai multor lovituri cu un cuţit, încă de la primele declaraţii
autorul agresiunii şi-a recunoscut învinuirea ce i se aducea şi a precizat că obiectul
vulnerant folosit era un cuţit cu lama lungă de circa 18 cm şi zimţată în partea
superioară (gen cuţit de vânătoare), iar cu ocazia ascultărilor ulterioare inculpatul
- deşi nu nega săvârşirea faptei şi nu revenea asupra declaraţiilor în ceea ce
priveşte dimensiunile şi caracteristicile obiectului menţionat - insista că respectivul
cuţit era folosit în mod curent la bucătărie, că nu îl purta asupra sa, împrejurări
care nu erau de natură a schimba în vreun fel datele cauzei sau de a atrage
aplicabilitatea unor circumstanţe atenuante.
Un alt procedeu ce poate fi utilizat atunci când suspectii sau inculpaţii nu
recunosc învinuirile ce li se aduc şi încearcă să disimuleze adevărul, adesea
formulând apărări nereale şi ilogice, este şi cel al ascultării încrucişate.
Ne permitem să exprimăm unele rezerve în ceea ce priveşte utilizarea acestui
procedeu în cazul inculpaţilor cetăţeni străini sau apatrizi nevorbitori ai limbii
române, în primul rând, datorită utilizării serviciilor unui interpret sau translator.
Astfel, chiar dacă interogarea inculpatului s-ar face de două sau mai multe
persoane care cunosc în detaliu cauza, întrebările ar veni exclusiv din parte
interpretului, lipsind procedeul tactic de eficienţă.
În schimb, interogarea inculpatului de două sau mai multe persoane a dat
rezultate la cetăţenii chinezi, atunci când s-a utilizat o tehnică împrumutată din
„teatrul kabuki" cu personaje aparent diferite din punct de vedere comportamental.
Astfel, atunci când autorul neagă cu încăpăţânare fapte evidente şi minuţios
probate, interogarea de două persoane, din care una mimează nervozitatea, lipsa
de răbdare, chiar cu accente colerice, iar una pare calmă echilibrată şi chiar îşi
exprimă dezacordul faţă de comportarea colegului, autorul faptei şi-a schimbat
uşor atitudinea - în special faţă de anchetatorul ce părea calm şi cumsecade -
înregistrându-se un progres notabil, renunţând la refuzul său de a da orice fel de
declaraţii şi răspunzând, uneori chiar sincer, la întrebările formulate.

X
X X

Tactica întâlnirilor surpriză este un alt procedeu ce poate fi utilizat cu

succes, în special după ce a fost creată o anumită stare tensională şi în acele
68
cauze în care sunt implicate mai multe persoane, indiferent de calitatea
acestor participanţi (coautori, instigatori, complici, favorizatori sau tăinuitori).
Procedeul este cu atât mai recomandabil cu cât participanţii sunt de cetăţenii
şi etnii diferite, cooperarea în plan infracţional (chiar dacă a dus la rezultatul
urmărit de participanţi), fiind departe de a crea un climat de încredere între aceştia.
Într-o astfel de cauză, în care au fost implicaţi mai mulţi cetăţeni iranieni
conduşi de Baabek Mostaba şi care au ucis un conaţional prin aplicarea de lovituri
repetate cu corpuri contondente şi tăietor - înţepătoare, la comiterea agresiunii a
participat şi un cetăţean moldovean, angajatul firmei cetăţenilor iranieni.
După arestarea tuturor agresorilor, simpla vedere pe acelaşi coridor a
cetăţeanului moldovean care fuma (şi care la momentul depistării nu avea ţigări
asupra sa) a determinat o radicală schimbare de atitudine din partea inculpaţilor
iranieni care au recunoscut parţial faptele comise, deşi paradoxal, coinculpatul
cetăţean moldovean negase iniţial toate învinuirile ce îi fuseseră aduse.
În funcţie de personalitatea inculpatului, de gradul de cunoaştere al
acesteia de către anchetator se utilizează şi tactica unui „complex de vinovăţie" în
care întrebările aşa zise neutre sau generale alternează cu întrebări sau expresii
afectogene, privitoare la dinamica infracţională, participarea altor persoane,
consecinţele cunoscute, etc.
Este de subliniat că toate aceste tactici mai sus descrise pot fi folosite în mod
combinat, uneori chiar în cursul unei singure zile sau într-o audiere, combinate cu
procedee tactice adecvate.
Procedeul ascultării progresive a inculpatului căruia i se prezintă gradat
probele şi mijloacele de probă este de departe cel mai indicat, inclusiv pentru
inculpatii cetateni straini, chiar si atunci cand urmarirea penala este completa.
Aceasta impune însă ascultarea repetată a inculpatului, contradicţiile dintre
diferitele declaraţii ale acestuia putând fi utilizate atât în completarea probelor cât
şi în interpretarea acestora cu ocazia actului de finalizare a cauzei.
Procedeul ascultării frontale constă în prezentarea încă din primul moment8 a
principalelor probe de vinovăţie a celui ascultat.
Este recomandabil însă ca o astfel de abordare frontală a inculpatului să fie
făcută după ce acesta a relatat liber versiunea sa asupra acuzatiei ce i se aduce şi
după verificări minuţioase.
In cazul în care urmărirea penală se efectuează faţă de mai mulţi inculpaţi,
iar faţă de unii dintre aceştia s-au folosit mijloace tehnice de înregistrare a
69
declaraţiilor, fragmente din aceste înregistrări pot fi utilizate cu succes în
abordarea infractorilor cu o atitudine nesinceră sau mai puţin cooperantă.
Fragmentul de înregistrare audio sau video ce se prezintă unui inculpat trebuie să
fie ales cu o deosebită atenţie, să se refere la aspecte sută la sută verificate de
organul judiciar şi care să aibă un ridicat conţinut afectogen pentru cel ascultat.
Acest procedeu tactic îmbină practic tehnica întâlnirilor surpriză cu tactica ascultării
frontale a unui învinuit sau inculpat, efectul psihologic fiind uneori nebănuit.
O asemenea manieră de abordare s-a utilizat în cazul inculpaţilor Tong Xiao
Lun, Zhang Yi Duo şi Chai Yi Feng, cetăţeni chinezi care au suprimat viaţa a doi
conaţionali pe care, după acţiunea propriu - zisă de ucidere, i-au introdus în valize
şi i-au aruncat pe malul lacului Cernica. Avându-se în vedere că inculpatul Chai Yi
Feng locuia la Braşov, iar primii doi inculpaţi nu aveau cunoştinţă despre
depistarea şi arestarea acestuia, la una din audieri le-a fost prezentat un fragment
de înregistrare video în care acesta relata modul în care au fost transportate
cadavrele. Reacţia inculpaţilor Tong Xiao Lun şi Zhang Yi Duo a fost aproape
surprinzătoare; dacă până atunci negaseră orice participare la săvârşirea
infracţiunii, după prezentarea acestui fragment, încercând să culpabilizeze la
maximum pe cel de-al
treilea participant, au oferit involuntar date suplimentare despre modul în care
victimele au fost ademenite în locuinţa agresorilor şi despre motivele omorului.

X
X X

5. PSIHOLOGIA SUSPECTULUI SAU INCULPATULUI IN

MOMENTUL INTEROGATORIULUI

De la bun început trebuie precizat că reacţiile suspectilor sau inculpaţilor,

inclusiv cetăţeni străini sau apatrizi, nevorbitori ai limbii române, deşi se pot
circumscrie unor tipare clasice, prezintă variaţii semnificative atât de la individ la
individ şi reflectand tradiţiile culturale ale acesteia.
Cunoaşterea psihologică a suspectului sau inculpatului, în special depistarea
stării de emoţie presupune nu numai o atentă observare din partea organului

70
judiciar , dar uneori este util ca această stare de emoţie (existentă oricum) să fie
scoasă la suprafaţă pentru a putea fi interpretată critic.
O serie de manifestări ale stării de stres, sesizabile de alte persoane, cum ar fi
accelerarea şi dereglarea ritmului respiraţiei, variaţii ale presiunii sanguine,
schimbarea mimicii şi pantomimicii, modificarea timpului de reacţie sau latenţa
sunt general umane, însă în funcţie de individ, sunt mai mult sau mai puţin
pregnante.
Fără dorinţa de a emite axiome, s-a observat că inculpaţii cu cea mai mare
stăpânire de sine şi care îşi exteriorizează minimal reacţiile emoţionale sunt cei de
origine chineză; rareori, la întrebări cu puternic conţinut afectogen se poate observa
o accentuare a palorii feţei, în special în zona suborbitală.
Adesea aceşti inculpaţi manifestă o falsă detaşare, adoptă poziţii extrem de
relaxate, cu membrele inferioare în extensie şi îşi domină foarte bine reacţiile.
O posibilă explicaţie a acestui gen de manifestare o constituie diferenţele
foarte mari între dispoziţiile procedurale în materie din România si cele din alte state
asiatice.
Garantarea dreptului la apărare, aducerea la cunoştinţă a învinuirii, asigurarea
prezenţei interpretului, creează inculpatului sentimentul unei superiorităţi în faţa
autorităţilor judiciare române. Spre pildă, majoritatea autorilor de infracţiuni de
omor originari din diferite provincii ale Chinei, în momentul în care le sunt
prezentate concluzii ale unor rapoarte de expertiză, susţin că acestea sunt nereale,
inclusiv atunci când se încearcă explicarea demersului ştiinţific (nu pot înţelege, de
exemplu, că şi la un nivel tehnic destul de redus sângele uman poate fi deosebit
de cel animal şi continuă să susţină că urmele de sânge de pe vestimentaţia lor
provin de la activităţi casnico - gospodăreşti).
Reacţii total diferite sunt întâlnite la inculpaţii de origine arabă sau turcă.
Mai impulsivi, cu o altă moştenire culturală, adesea aceştia recunosc faptele
comise, însă oferă o variantă absolut originală asupra dinamicii întregului conflict,
explicaţiile tinzând să definească o legitimă apărare aşa cum este ea văzută în
Orientul Apropiat sau Orientul Mijlociu.
S-a observat de asemenea că la întrebările cu conţinut afectogen la această
categorie de inculpaţi, reacţiile la factorul stres sunt ceva mai evidente, se
accentuează paloarea facială, creşte agitaţia motorie, iar majoritatea simt nevoia
să fumeze aproape continuu.

71
 O altă reacţie specifică acestor indivizi este creşterea tonalităţii vocii atunci
când încearcă să explice un anumit gen de reacţie (în voce se întâlnesc accente de
indignare şi revoltă) determinat de comportarea persoanei vătămate.
O întrebare cu conţinut afectogen, formulată scurt, sec, îi face să-şi piardă
pentru scurt timp fluxul ideatic, iar vocea coboară brusc la şoaptă.
Făcând o comparaţie între aceste tipuri de personalitate, nu trebuie ignorată
nici moştenirea culturală specifică; dacă în Extremul Orient viaţa unui om nu
reprezintă o valoare foarte mare (deşi sancţiunile pot merge până la pedeapsa
capitală) Orientul Apropiat are o altă scală de valori, la persoanele provenite din
aceste zone sentimentul de culpabilitate fiind adesea pregnant şi mult mai uşor de
observat.
Din punct de vedere cultural s-a mai observat că Orientul Apropiat şi
Orientul Mijlociu, având mai multe legături cu cultura română, au determinat şi
întrepătrunderi în comportamentul indivizilor, unele reacţii fiind apropiate sau
relativ identice celor specifice româneşti.

6 . CO NSEM NAREA DECL ARAŢ I I L O R SUSPECT UL UI

SAU I NCUL PAT UL UI

Potrivit art. 110 C. p. p. declaraţia învinuitului este consemnată în scris, după

care este citită acestuia şi în cazul în care este de acord cu aceasta, o semnează
pe fiecare pagină şi la sfârşit.
In cazul în care acesta refuză să semneze se face menţiune despre aceasta,
iar apoi documentul scris se semnează de organul de urmărire penală care a
procedat la ascultare, de apărător şi interpret.
In cazul învinuiţilor sau inculpaţilor care nu cunosc limba română, fidelitatea
în consemnarea declaraţiilor, folosind chiar expresiile în original, dacă este cazul,
sau traducere „mot â mot" acolo unde se impune, este cu atât mai necesară cu cât
limbajul celui audiat este mai plastic sau inexpresiv, constituind în subsidiar, o
dovadă a autenticităţii.
Chiar dacă dispoziţiile procedurale în materie nu sunt prea ample, la
consemnarea declaraţiilor pot exista anumite reguli tactice, aplicabile în funcţie de
personalitatea celui audiat, dintre care amintim:
- redarea verbală şi tradusă rapid de interpret, a fiecărei fraze, în momentul
consemnării pentru acei inculpaţi extrem de suspicioşi sau refractari iniţial;
72
 - solicitarea adresată inculpatului de a utiliza semnătura sa curentă, în
special în acele cazuri în care limba sa maternă nu utilizează alfabetul latin, chiar
dacă acesta obişnuieşte să semneze şi cu caractere latine;
- recitirea declaraţiilor de apărătorul ales sau desemnat din oficiu împreună
cu interpretul şi semnarea fiecărei pagini de către aceştia, aproape în acelaşi timp
(element de natură a crea celui ascultat convingerea unei consemnări extrem de
exacte a celor relatate).
De o mare importanţă pentru întreaga activitate de urmărire penală este
înregistrarea - audio sau video - a declaraţiilor inculpatului, in masura in care acest
lucru este posibil din punct de vedere tehnic. Chiar dacă regulile procedural penale
sunt aceleaşi, astfel de înregistrări constituie un avantaj evident, inculpatul
revenind mai greu asupra celor declarate anterior, neputând invoca infidelitatea
traducerii sau exercitarea unor presiuni, violenţe sau promisiuni la momentul
ascultării sau al consemnării declaraţiilor.
Revederea sau reaudierea acestor materiale pe tot parcursul procesului penal
poate conduce la depistarea unor reacţii ale inculpatului nesesizate la momentul
producerii lor şi mai mult decât atât, în cazul în care se invocă lipsa de exactitate
sau fidelitate a traducerii, materialul poate fi foarte uşor reexaminat şi de alţi
specialişti filologi.

CONSIDERAŢII FINALE

Asistăm la o explozie infracţională, rata criminalităţii crescând de la an la an.

Delicventa capătă tot mai mult un caracter internaţional sau transnaţional, frontiera
unui stat ne mai constituind vreo limită sau vreo piedică în calea infractorilor.
Progresele ştiinţifice, de la sateliţii de comunicaţie până la identificarea după
amprenta genetică, au devenit, în alte părţi, ceva banal în practica judiciară curentă.
în România, anumite dispoziţii legale se modifică de la o săptămână la alta;
majoritatea instituţiilor statului aşteaptă nerăbdătoare o nouă rectificare bugetară
pentru a putea şti în ce măsură ceea ce şi-au propus să realizeze poate deveni
realitate.
Progresele tehnico - ştiinţifice ajung, cel mai adesea numai teoretic la
autorităţile judiciare române, însă punerea în practică a unei noi cuceriri în planul

73
teoretic depinde inevitabil de bugetul alocat, de fluctuaţia de personal din
Ministerele Educaţiei, Sănătăţii, Culturii sau Justiţiei.
Institutul Naţional de Medicină Legală „ Profesor doctor MINA MINOVICI" mai
foloseşte încă microscopul moştenit de la marele om de ştiinţă ce l-a întemeiat, iar
în acelaşi laborator de serologie se utilizează metode puse la punct înaintea
Primului Război Mondial.
în aceşti parametri, anchetatorul român trebuie să fie în primul rând foarte
bun tactician, respectarea regulilor deprinse la disciplina „Criminalistică" fiind
uneori singurul său reazem într-o profesie plină de stres şi adesea desconsiderată
chiar de colegii de breaslă.
Uneori munca de câteva luni a celor ce au efectuat urmărirea penală este
anulată în cadrul instanţei de judecată, unde inculpatul ameninţă din boxă
acuzaţilor martorii şi partea vătămată, plecând de la prezumţia că „Drepturile
Omului" sunt o noţiune sinonimă cu „Drepturile Inculpatului".
Dincolo de toate aceste neajunsuri există însă satisfacţii şi împliniri pe care
„out sider" ui nici nu la poate bănui.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

74
Prof. univ. dr. Emilian Stancu - Tratat practic de criminalistică
Criminalistica, Bucureşti, Editura Actami 2001

Nicolae Mitrofan Voicu Zdrenghea Tudorel Butoi - Psihologie Judiciară, Casa de

Editură şi presă „Şansa" S.R.L. Bucureşti 1992

Ion Argeşanu şi colectiv - Studiu criminologic privind omorurile în Buletin

de Criminologie şi Criminalistică nr. 1-2/1986

Dr. Aurel Ciopraga - Studiu criminologic privind omorurile în Buletin de

Criminologie şi Criminalistică nr. 1-2/1986
- „Sondarea sentimentului de culpabilitate - procedeu
psihotactic de interogare a învinuiţilor sau inculpaţilor
şi martorilor de rea credinţă” în Probleme de Criminalistică
şi Criminologie nr. 1- 2 /1987
- Motive frecvente ale mărturiei mincinoase în Buletin de
Criminologie şi Criminalistică nr. 1-2/1990
- Notaţii de ordin psihologic şi criminalistic pe marginea
mărturiei mincinoase în Probleme de Criminalistică şi
Criminologie nr. 1-2/1989
- Mărturia judiciară şi extrajudiciară în Probleme de
Criminalistică şi Criminologie nr. 1-2/1988

Vintilă Dongoroz - Codul Penal Comentat şi Adnotat Bucureşti Ed. Ştiinţifică 1972

Colectiv - Drept Penal, Bucureşti 1939

G.N. Safonov şi colectiv - Îndreptarul anchetatorului Penal, Consiliul Metodic

al Procuraturii URSS - 1955
Tratat practic de criminalistică Editura Ministerului de Interne 1978

75
V.V. Stanciu - La criminalite â Paris C.N.R.S. 1968

76
 Tema V. AUTENTIC ŞI FALS ÎN DOCUMENTE

Prof. univ. dr. Lucian Ionescu

EXPERTIZA GRAFICĂ

1. Noţiune

Scrisul este o urmă, dar un gen aparte, o reflectare a activităţii nervoase şi

musculare tradusă printr-un complex de mişcări şi deprinderi de scriere. Scrisul
trebuie deci privit ca o realitate dinamică şi nu fixă, aşa cum apare la prima vedere.
Identificarea persoanei după scris este posibilă datorită celor două proprietăţi
fundamentale: individualitatea şi stabilitatea relativă. Teoria generală a identificării
este deci întru totul valabilă şi pentru scris, al cărui specificitate justifică existenţa
unui gen autonom de expertiză: "Expertiza criminalistică a scrisului", denumită
curent "Expertiza grafică". Un termen echivalent şi corect îl reprezintă "Grafoscopia
judiciară". În schimb denumirea de "Grafologie", respectiv "Expertiză grafologică",
este greşită întrucât se referă la un alt domeniu, atât ca finalizare cât şi ca metode
de cercetare.
Grafologia este o disciplină ştiinţifică de analiză şi interpretare a scrisului
prin care se urmăreşte cunoaşterea personalităţii umane, adică a trăsăturilor
psihologice şi de caracter. Aceste semnificaţii sunt utilizate în variate discipline,
cum ar fi medicina şi psihiatria, pentru diagnosticarea bolilor şi a gradului de
sănătate mentală; criminologia, pentru depistarea comportamentelor deviate sau
aberante; pedagogia, pentru recuperarea copiilor retardaţi; psihologia, pentru studii
de caracterologie, orientare şi selecţie profesională.

2. Obiectivele expertizei grafice

Probleme principale (identificarea scriptorului):
a) Dacă un grafism este autentic sau fals, adică stabilirea faptului dacă un
text sau o semnătură provine realmente de la persoana nominalizată în act
(vânzător, testator, donator, primitor).
b) Determinarea persoanei care a executat un text şi/sau o semnătură falsă,
adică cine este autorul falsului .
c) Identificarea autorului unui grafism necunoscut (scrisori anonime, acte
fictive, adăugiri frauduloase) .

77
 Probleme secundare (care concură la rezolvarea primelor):
a) Dacă două sau mai multe texte ori semnături sunt scrise de către o
singură persoană.
b) Dacă un grafism este deghizat.
c) Dacă un grafism este contrafăcut (copiat, imitat).
d) Dacă un grafism este alterat de factori psihosomatici sau de condiţii
improprii de execuţie .
e) Dacă se poate stabili discernământul scriptorului după tulburările
grafismului.

3. Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după scris

a) Individualitatea scrisului
Scrierea ca mijloc de fixare şi comunicare a ideilor constituie o deprindere
intelectuală în care sunt implicate variate acte motrice. Executarea scrisului are la
bază o serie de legături temporare nervoase produse în cortex, determinate de
perceperea cuvintelor prin citire, ascultare şi pronunţare. Sistemul nervos central
este cel care iniţiază, conduce şi controlează mişcarea mâinii ca organ efector.
Scrierea este direct influenţată de particularităţile individuale ale tipului de
activitate nervoasă propriu fiecărei persoane. Individualizarea grafismului se
exprimă prin caracteristicile de ansamblu (dominantele grafice) şi de detaliu
(construcţia semnelor grafice, gesturile spontane etc).
Dacă baza fiziologică şi psihologică a deprinderii de scriere rămâne factorul
fundamental şi de ordin intern, la elaborarea scrisului şi individualizarea sa
contribuie şi alţi factori, de ordin extern:
- metoda de predare a scrisului şi modelul caligrafic însuşit ale elevului în
procesul de învăţământ;
- imitarea unui scris familial (de ex. semnătura tatălui) sau a unor modele (de
ex. ornarea majusculelor);
- influenţe tehnico-profesionale (de ex. scrierea STAS, cu litere de tipar);
- caracterul naţional (latin, germanic, anglo-saxon).

b) Stabilitatea scrisului
Odată instaurate în grafismul unei persoane caracteristicile generale şi
majoritatea formelor scripturale rămân constante toată viaţa. Această stabilitate
este relativă, scrisul putând suferi modificări, de obicei fără repercursiuni notabile
asupra posibilităţii de identificare a scriptorului.

78
 1. Modificări survenite în cursul evoluţiei scrisului: după formare deprinderile
de scriere se stabilizează la unii sau se perfecţionează la alţii, dar schimbările sunt
lente şi uneori neevidente.
2. Modificări datorate stării psihosomatice a persoanei: starea fiziologică
anormală cunoaşte o infinitate de trepte, mergând de la simple tulburări produse de
oboseală, surmenaj intelectual, stări nervoase pasagere, depresie (în biletele
sinucigaşilor) şi până la boli grave. De asemenea bătrâneţea, asociată cu stări
maladive staţionare sau progresive (ateroscleroză), atrage după sine un proces de
dezorganizare a scrisului (de ex. în testamente). Un semn caracteristic îl reprezintă
aşa-numitele "fire de păianjen", constând în târârea vârfului peniţei pe foaia de
hârtie, ceea ce dă naştere unor trăsături foarte fine, tremurate şi încâlcite. La bolile
cronice scrisul se menţine de regulă în limite normale, fiind marcat de mici semne
care ar corespunde organelor lezate (dr. R. Restin le-a denumit "gesturi de suferinţă
ale scrierii").
Bolile mintale afectează profund scrisul, iar modificările cunosc o mare
varietate: aspect haotic, neregularităţi, tremurături accentuate (boala lui Parkinson),
dezalinieri, rânduri în toate direcţiile etc.
3. Modificările rezultate din conducerea mâinii de către o altă persoană. Unele
persoane analfabete, bolnave sau în vârstă solicită ajutor altei persoane pentru
întocmirea unui act, mai ales testamente. Această "colaborare" se realizează în
două forme :
- scrierea cu mâna inertă ("moartă"): predomină caracteristicile grafismului
persoanei care conduce mâna;
- scrierea cu mâna ajutată (purtată): mişcări contradictorii, rezultat al
tendinţelor proprii fiecărui scriptor care încearcă să „coopereze” dar instinctiv
persistă în deprinderile sale grafice.
4. Modificări produse de starea de intoxicaţie, mai ales alcoolică, dar şi abuz
de medicamente, droguri, otrăvirea cu ciuperci sau cu substanţe nocive.
5. Modificări cauzate de starea organelor care concură la executarea
scrisului:
- pierderea mâinii drepte, sau imobilizarea acesteia (ghips, bandaj);
- pierderea vederii ( orbire dobândită).
6. Modificări determinate de cauze de moment. Au un caracter temporar şi
influenţează numai specimenul de scris care a fost dat în condiţii speciale:
- suportul actului (suprafaţa neregulată, instabilitate);
79
 - poziţie de scriere anormală (incomodă);
- instrument scripturant nefamiliar (toc cu peniţă, carioca, chibrit etc).
7. Variabilitatea rezultată din modificări de genul celor menţionate mai sus nu
trebuie confundată cu aşa numitele scrisuri variabile sau schimbătoare.
Unele persoane au capacitatea şi obiceiul de a folosi concomitent - de la un
document la altul - mai multe variante de scris. Adeseori variaţia este slabă,
limitându-se la trasarea aceleiaşi litere după modele diferite. Alteori variaţiile sunt
importante, la prima vedere punând chiar sub semnul întrebării provenienţa lor de
la acelaşi scriptor.

4. Caracteristicile scrisului
a) Generale
Prin caracteristici generale, denumite şi "dominante grafice" sau "caractere
obiective ale scrierii" (C. I. Parhon) se înţeleg acele caracteristici sau calităţi în
mişcarea generatoare care determină aspectul general al scrisului. Este vorba de
proprietăţi de ansamblu de clasă, generice, care luate separat se pot regăsi în
scrisul mai multor persoane, dar care combinate definesc scrisul unei singure
persoane, adică îl deosebesc de oricare alt scris.
Caracteristica cu cel mai mare grade de generalitate, dar foarte importantă
pentru că vizează „calitatea scrisului” îl reprezintă gradul de evoluţie care constă în
măsura în care o persoană şi-a însuşit deprinderea de scriere. Din acest punct de
vedere scrisurile se împart în: inferioare (slab evoluate); medii (mediocre) şi
superioare (evoluate).
Alte caracteristici generale privesc: forma, dimensiunea, viteza, presiunea,
continuitatea (modalităţile de legare), spaţierea, direcţia şi forma rândurilor,
marginarea textului (dispunerea în pagină ) etc.
b) Speciale
Prin caracteristicile speciale se înţeleg deprinderile manifestate în
construirea semnelor grafice considerate separat sau a mai multor semne care
alcătuiesc o formaţie (monogramă, grup de litere, abreviere). Aceste deprinderi se
referă la modul de execuţie al literelor, la semnele de punctuaţie şi la alte semne,
precum şi la poziţia lor reciprocă.

80
 5. Modificarea intenţionată a scrisului
a) Deghizarea
Deghizarea constituie o schimbare conştientă, deliberată, a scrisului de către
scriptor, cu scopul de a-şi ascunde identitatea. De regulă nu se produce o
transformare totală a deprinderilor de scriere. În scrisurile deghizate se menţin
elemente din scrisul obişnuit pe baza cărora poate fi identificat autorul datorită
faptului că deghizarea include în sine o reîntoarcere reflexă la grafismul original.
- Denaturarea caracteristicilor grafice. Se modifică intenţionat caracteristicile
mai evidente, care "sar în ochi", cum ar fi înclinarea, dimensiunea, legarea şi forma
unor litere. O modalitate o constituie simularea unui scris inferior sau dezorganizat
de către o persoană ce posedă un scris de evoluţie superioară (mai rar, simularea
unui scris infantil). Un alt procedeu de deformare îl constituie ţinerea
instrumentului de scriere într-o poziţie anormală a degetelor. Imaginea de
ansamblul a scrisului rezultat va suferi dar nu şi construcţia literelor. Deghizarea
literelor se realizează prin trasarea contururilor sub forma unor trăsături neregulate
(frânte, unghiulare), ornarea literelor, înlocuirea unor forme literale cu altele de un
tip complet diferit. Structura internă a scrisului poate fi afectată dar nu poate fi
structural modificată .
- Scrierea cu litere tipografice, de obicei cu majuscule. Majoritatea
persoanelor îşi închipuie că îşi pot ascunde în acest fel identitatea. În consecinţă
vor desena literele după modele pe care fiecare şi le reprezintă în felul său. Analiza
unor astfel de scrisuri sub aspectul configuraţiei literelor, a înclinării, a proporţiilor
etc demonstrează că acestea nu îşi pierd proprietatea de a fi individuale. Pentru
comparaţie se vor căuta sau se vor lua de la persoana bănuită probe grafice
executate tot cu caractere de tipar.
- Scrierea cu mâna stângă (sinistrografie).
Scrierea cu mâna stângă prezintă serioase dificultăţi pentru o persoană
neobişnuită cu un asemenea mod căci ea implică mişcări (gesturi grafice) inverse în
raport cu poziţia scriptorului. De aceea scrierea cu mâna stângă devine rigidă,
colţuroasă, ca tendinţă de deplasare spre stânga. Semnul distinctiv cel mai
important îl reprezintă răsturnarea axei literelor spre stânga sau redresarea lor pe
verticală. Metoda folosită pentru identificarea scriptorului este tot cea comparativă.
Când expertul dispune de scrisuri originale executate cu mâna stângă,
determinarea autorului este de cele mai multe ori posibilă; când se dispune numai
de probe scrise cu mâna dreaptă problema este mai dificilă dar nu insolubilă.
81
 b) Contrafacerea
- Copierea
- Imitarea
Aceste modalităţi specifice semnăturilor, şi vor fi explicate mai jos. Textele
falsificate în acest fel vor prezenta întotdeauna semnele execuţiei forţate şi
artificiale.

6. Expertiza semnăturilor
Prin semnătură se înţelege imaginea grafică a numelui, executat personal de
către titularul respectiv, prin care se atestă că este autorul actului sau că este de
acord cu conţinutul acestuia.
În funcţie de alcătuire, semnăturile se împart în :
- literale: complete sau incomplete;
- neliterale: indescifrabile.
Semnătura oglindeşte în cel mai înalt grad spontaneitatea şi reflexele grafice
proprii. În afară de individualitate, semnăturile se mai caracterizează şi prin
constanţă, dar nu este exclusă o anumită variabilitate care poate fi :
a) în timp (datorită evoluţiei sau involuţiei ) sau
b) de moment : două semnături ale aceleaşi persoane - chiar date una după
cealaltă - nu au niciodată o configuraţie absolută identică.
Expertiza criminalistică a semnăturilor este chemată să răspundă la două
întrebări esenţiale:
a) dacă semnătura contestată este autentică sau falsă, adică dacă aparţine
sau nu titularului respectiv;
b) cine a contrafăcut o semnătura falsă sau a executat o semnătură fictivă
(titular inexistent).
Pentru comparaţie se vor folosi semnături originale (necontestate) de pe acte
anterioare (de preferinţă de pe acte oficiale sau autentificate la notariat) şi, pe cât
posibil, de provenienţă cât mai apropiată ca dată de cea a semnăturii încriminate.

7. Procedee de falsificare a semnăturilor

a) Copierea
Copierea directă constă în executarea dintr-odată pe actul în litigiu a
semnăturii model. Se suprapune o foaie albă peste actul cu semnătura originală şi
aceasta este copiată trăsătură cu trăsătură. Transparenţa necesară se obţine prin
82
aşezarea actelor pe un geam, utilizându-se lumina naturală sau artificială (un bec
plasat sub o placă de sticlă) .
Copierea indirectă necesită o inversare: semnătura model este deasupra iar
foaia albă dedesubt. Între acestea se intercalează o foaie plombagină şi semnătura
autentică (model) este repasată cu un creion, pix sau cu un vârf ascuţit.
„Semnătura” astfel obţinută este repasată cu cerneală sau pastă pentru a se masca
trăsăturile imprimate de hârtia copiativă (indigo, carbon). O altă variantă o
constituie transpunerea semnăturii model prin presiune. Operaţia este
asemănătoare cu cea descrisă mai sus doar că pe copie se vor obţine trăsăturile
semnăturii model sub formă de şanţuri, care vor fi apoi acoperite cu cerneală,
creion etc.
Există şi alte procedee: copierea estompată a semnăturii model cu ajutorul
unei maşini de multiplicat (xerox) sau imprimantă laser, după care se repasează
trăsăturile astfel obţinute.
Rezultatul copierii, indiferent de procedeu, corespunde perfect din punct de
vedere formal dar semnătura are un aspect artificial, lipsit de viaţă. Pot apare şi
unele neconcordanţe datorită neînţelegerii modelului sau nesesizării unor detalii
(transparenţă insuficientă) sau acoperirii modelului cu mâna care „scrie”. În
general, semnătura copiată este mai lentă, tremurată, trasată greoi, cu posibile
opriri şi reluări, retuşuri etc. În plus, la examenul cu lupa sau microscop se observă
trăsăturile dedesubt ale semnăturii iniţiale repasate.
În practică s-au întâlnit cazuri în care, deşi pare paradoxal, falsificatorul a
depus ca piesă de comparaţie însăşi actul cu semnătura originală folosită ca
model. Eroare fatală, căci similitudinea celor două semnături până la suprapunere
perfectă este dovada absolută a contrafacerii prin copiere. Această constatare are
valoare de axiomă în expertiza grafică întrucât nimeni nu poate semna de două ori
identic. Ilustrarea identităţii elementelor semnăturii copiate şi a celei folosite ca
model se realizează prin suprapunerea fotografiilor (dintre care una este pe hârtie
foto transparentă), prin fotografii compuse (obţinute prin proiecţia concomitentă a
celor două clişee foto) sau prin suprapunere electronică la video spectral
comparator (pentru ilustrare imaginea este obţinută prin imprimantă).
Autorul semnăturii copiate nu poate fi identificat întrucât reproduce un
grafism care îi este străin şi ca atare nimic din propriul său scris nu transpare în
semnătură falsă.

83
 b) Imitaţia servilă
Constă în redarea unei semnături originale pe care falsificatorul o pune în
faţă, străduindu-se să deseneze trăsătură cu trăsătură semnătura model. Rezultatul
va prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de spontaneitate, întreruperi,
reluări, corecturi şi retuşuri.
Semnătura falsă este de obicei lăsată aşa cum a ieşit, dar uneori
falsificatorul, sesizând lipsa de dinamism, o repasează prin mişcări rapide. Avantaj,
dar şi dezavantaj, căci vor apare două rânduri de trăsături suprapuse, ceea ce
dovedeşte clar falsul.
Semnăturile imitate servil nu diferă prea mult de semnăturile copiate în
sensul că vor evidenţia o slabă coordonare a mişcărilor. Sub aspect formal ele se
asemănă mai mult sau mai puţin cu modelul, în funcţie de abilitatea falsificatorului.
În general autorul semnăturii imitate servil nu poate fi stabilit, decât cu rare
excepţii, atunci când se strecoară particularităţi din propriul sau scris.
c) Imitaţie liberă
Semnătura model este învăţată pe dinafară după exerciţii prealabile. Astfel se
elimină încetineala şi lipsa de coordonare a mişcărilor de care suferă imitaţia
servilă. În schimb se reproduc detaliile modelului cu mai puţină fidelitate.
Inexactităţile de ordin dimensional (mai ales în ceea ce priveşte proporţiile şi
unghiurile) pot puse în evidenţă prin metoda grafometrică. Prin unirea diferitelor
repere (extremităţi, puncte de intersecţie etc) se obţine o figură geometrică care
poate fi comparată cu cea a semnăturilor originale. Identificarea autorului rămâne
dificilă dar şansele de a regăsi elemente grafice proprii falsificatorului sunt mai
mari decât în cazul imitaţiei servile.
d) Semnăturile executate din fantezie
Sunt executate fără reproducerea unui model autentic, de unde şi denumirea
de semnături "la voia întâmplării". Componenţa şi structura lor literală nu are nimic
comun cu semnăturile titularilor respectivi. În această categorie se includ şi
semnăturile fictive, executate pe numele unor persoane care nu există în realitate.
Grafismul va fi cel al falsificatorului, obişnuit sau deghizat. În primul caz dacă
semnătura este literală (şi nu indescifrabilă), problema stabilirii autorului nu ridică
probleme majore. În al doilea caz, depinde de maniera şi amploarea deghizării.

84
 8. Examenul de identificare grafică
Comportă următoarele faze:
a) Cercetarea prealabilă a actelor trimise spre expertizare.
b) Analiza separată a caracteristicilor grafice.
c) Examinarea comparativă a caracteristicilor scrisului în litigiu cu ale
scrisului original (cu autor cunoscut) .
d) Aprecierea constatărilor şi formularea concluziei.
În dactiloscopie, traseologie şi balistică identificarea obiectului creator se
realizează pe baza identităţii formale a caracteristicilor urmei în litigiu şi a urmelor
obţinute experimental cu obiectul bănuit (continuitate liniară, suprapunere etc).
Două texte manuscrise cu conţinut similar sau două semnături, chiar aparţinând
aceleiaşi persoane, nu vor corespunde niciodată perfect în toate elementele (se
exclude copierea, care este o reproducere identică a modelului). Ca atare
cercetarea grafică şi compararea scrisului necunoscut cu cel original pune
probleme cu totul aparte. Prima se referă la materialul de comparaţie. Corpul de
scrisuri emanând de la titular sau de la persoana bănuită trebuie să fie de
provenienţă certă şi cât mai numeros. O altă condiţie este să dateze pe cât posibil
dintr-o perioadă cât mai apropiată de scrisul încriminat întrucât, am văzut, scrierea
este influenţată de numeroşi factori şi în primul rând de starea de sănătate şi de
vârsta scriptorului.
Piesele de comparaţie sunt de mai multe feluri :
1. Piesele preconstituite, respectiv acte întocmite anterior dispunerii
expertizei. Sunt cele mai valoroase întrucât sunt realizate sincer şi în condiţii dintre
cele mai diverse, de unde posibilitatea sesizării fenomenului de variabilitate
naturală a grafismului. În toate cazurile, dar în special când titularul este decedat
sau dispărut, piesele trebuie puse în discuţia părţilor din proces căci un scris
atribuit greşit va conduce la o concluzie eronată. Tot din categoria pieselor
preconstituite se consideră a fi cele aşa-zis „intermediare", adică întocmite în
cursul procesului (declaraţii, interogatorii, procese verbale, cereri etc).
2. Piesele scrise la cerere sunt probele grafice executate în faţa organului de
urmărire penală sau de judecată. Criminalistica a formulat în decursul timpului o
serie de reguli privind metodologia luării probelor grafice (scriere liberă, dictare, cu
acelaşi instrument scripturant, pe acelaşi tip de hârtie sau formular etc). Se
interzice în mod absolut înfăţişarea actului în litigiu pentru a fi copiat sau să se

85
ceară scriptorului imitarea textului sau a semnăturii respective, fiind lăsat să scrie
liber.
În ce priveşte examenul comparativ, se compară pe rând caracteristicile
generale (dominantele grafice) şi cele speciale (detaliile) stabilindu-se asemănările
şi deosebirile. Determinarea lor nu este suficientă ci trebuie evaluate. Asemănările
cele mai importante sunt caracteristicile mai puţin frecvente, mai rare, mai greu sau
imposibil de întâlnit în scrisul altor persoane. Formele cu totul particulare, unice,
adevărate "ticuri ale scrierii", sunt denumite "idiotisme grafice" (de la cuvântul
"idiom").
Deosebirile, dacă sunt fundamentale , conduc la o concluzie negativă. De ex.
scrisul în litigiu este evoluat (superior) iar cel de comparaţie greoi (inferior). Trebuie
însă observat că pot exista anumite deosebiri şi între scrisurile provenind de la
aceiaşi persoană. De aceea apariţia lor trebuie explicată în mod logic, de pildă prin
variabilitate sau condiţiile concrete de scriere.
Dacă expertul nu are destule elemente pentru a interpreta valoarea
identificatoare a asemănărilor sau nu poate să-şi explice deosebirile este indicat
să ceară noi piese. Dacă nu se mai pot procura, aşa cum se întâmplă adeseori în
practică, sau dacă acestea nu oferă elemente suplimentare, este preferabil să nu se
pronunţe (ceea ce echivalează cu o concluzie „nu se poate stabili" ).
Expertiza grafică reprezintă unul dintre cele mai dificile domenii ale
expertizei criminalistice de identificare şi necesită multă experienţă şi acuitate din
partea expertului. Ceea ce trebuie reţinut în finalul acestor explicaţii este faptul că
identificarea trebuie întotdeauna bazată pe combinarea tuturor caracteristicilor
generale şi speciale considerate ca un complex grafic unitar, şi nu pe câteva
elemente izolate, oricât ar părea de semnificative. Pentru a se putea formula o
concluzie afirmativă (pozitivă) cantitatea şi calitatea asemănărilor constatate trebuie
să excludă orice coincidenţă accidentală. Cu alte cuvinte, expertul este chemat să
facă o apreciere probabilistică.

86
 EXPERTIZA TEHNICA A ACTELOR

Modalitatea de falsificare ale unui document, indiferent de procedeele

utilizate, se reduc în fond la două posibilităţi:
a) alterarea unui înscris existent (modificare);
b) confecţionarea în întregime a unui înscris (contrafacere).
În primul caz este modificat un act valabil întocmit (oficial sau privat) prin:
- înlăturarea unor menţiuni;
- adăugarea unor menţiuni ;
- înlăturarea, urmată de adăugare, respectiv înlocuirea menţiunilor iniţiale .
În al doilea caz se confecţionează un act în totalitate fals, prin contrafacerea
scrisului, a semnăturilor, a ştampilei, chiar şi a formularului (bancnote, obligaţii,
cec-uri, credit card etc).
Determinarea autenticităţii sau falsităţii se referă pe de o parte la scris ca
expresie a unei deprinderi personale, iar pe de altă parte la o serie de elemente
materiale ale înscrisului, cum ar fi substanţele de scriere (cerneala, creion, pastă,
tuş) şi hârtia.
Dacă în ceea ce priveşte scrisul ca atare (grafismul) avem de-a face cu o
examinare comparativă a formelor scripturale din scrisul încriminat şi din cel al
persoanei bănuite, pentru stabilirea falsului material se recurge la investigaţii fizico-
chimice şi traseologice.

I. Modificarea unui act

1. Înlăturarea (alterarea)
Modificarea actelor se efectuează prin ştergerea unor menţiuni literale şi
cifrice, cum ar fi: sume de bani, cantităţi, alte menţiuni din chitanţe, cecuri, diplome
documente de identitate, acte de serviciu etc.
2. Alterarea mecanică prin radiere cu guma sau răzuire cu o lamă de ras
sau alt instrument ascuţit.
În ambele cazuri, dar mai ales în al doilea, operaţia atrage după sine
deteriorarea hârtiei prin subţierea şi deranjarea fibrelor din stratul superior
(distrugerea ancolajului), precum şi prin pierderea strălucirii (zona devine mată).
Urmele de acest gen pot fi puse în evidenţă prin diverse procedee: examinarea
microscopică, examinarea actului în transparenţă, (iluminarea dedesubt, privire în

87
zare), iluminare laterală sub un unghi de incidenţă, expunerea la vapori de iod,
absorbirea unor substanţe lichide colorate, pulverizarea cu prafuri fine (de ex.
grafit) care se fixează pe fibrele scămoşate. Alte tehnici mai complicate:
măsurarea conductibilităţii electrice a hârtiei în diferite porţiuni, măsurarea
grosimii cu ajutorul micrometrului sau tehnicii de „palpare" electronică, examinarea
în radiaţii. Ştergerea este pusă în evidenţă şi prin descoperirea fragmentelor de
scris rămase, evidenţierea şanţurilor de presiune din scrisul înlăturat sau
distrugerea reţelei de protecţie ori a liniaturii formularului.
O problemă importantă este reconstituirea, scrisului iniţial, pe baza
trăsăturilor rămase. Se urmăreşte obţinerea unui contrast maxim între fondul
actului şi trăsăturile respective prin iluminări şi fotografii speciale cu filtre. În caz
negativ se trece la examinarea în radiaţii ultraviolete şi roentgen, la excitarea
luminiscenţei în spectrul vizibil infraroşu sau la aplicarea unor procedee chimice,
cum ar fi reacţiile de culoare sau metoda difuzo-copiativă prin care se „extrag” pe
hârtie fotografică trăsăturile conservate. În absenţa unor trăsături latente cercetările
se axează pe urmele de presiune lăsate de vârful instrumentului în momentul
completării actelor. Rezultate notabile se obţin cu aparatul ESDA (aparat de
detectare electrostatic): praful fin de toner fixează pe o foaie transparentă scrisul
conturat de şanţurile de presiune.
b) Alterarea chimică constă în decolorarea trăsăturilor scrisului cu cerneală
sau cu pastă prin spălarea cu substanţe corozive. Sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete zona afectată va căpăta o fluorescenţă puternică putându-se citi ce a
fost scris. De observat că nu toate substanţele de ştergere produc acest fenomen,
astfel că absenţa fluorescenţei nu trebuie interpretată în sensul că nu ar fi avut loc
o spălare. În acest caz se vor încerca alte metode.
3. Alterarea prin acoperire. Un text poate fi mascat prin scriere deasupra,
prin haşurare cu linii, prin pătare etc. Dacă trăsăturile scrisului acoperit şi
substanţa de acoperire se comportă diferit sub acţiunea radiaţiilor infraroşii (de ex.
dedesubt este creion iar deasupra cerneală albastră) textul iniţial se poate pune în
evidenţă prin fotografierea actului în infraroşu sau prin examinarea sa directă la
convertizorul de imagine electrono-optică. Precizăm că aceasta nu este unica
modalitate de relevare a scrisului ascuns, existând şi metode chimice a căror
aplicabilitate depinde de natura substanţelor.

88
 2. Adăugarea
Falsificarea actelor se realizează şi prin adăugarea unor menţiuni noi, prin
intercalarea lor între menţiunile exitente sau în locul unde s-au operat anterior
ştersături. De exemplu, pe o dovadă de primire se trec alte obiecte; într-o chitanţă
sau contract se adaugă clauze suplimentare, cum ar fi menţiunea că s-a achitat
integral preţul; pe un testament nedatat se înserează data; pe un bilet loto
completat de mână se modifică numerele, fie prin adăugiri de cifre , fie prin
transformarea unui semn grafic în altul (de ex. se modifică "3" în "8", "1" în "7",
"4" în "9 ").Datorită imposibilităţii de integrare a adăugirii în textul preexistent iau
naştere neconcordanţe care tulbură ansamblul grafic: dezalinieri sau diferenţe de
dimensiune, înclinare şi presiune. Ritmul mişcărilor inscriptorii la menţiunile
adăugate este mai lent, imprimând scrisului un aspect artificial. Adeseori un rând
adăugat este înghesuit din lipsă de spaţiu sau are tendinţa de a ocoli menţiunile
existente sau semnătura.
O dovadă absolută a adăugirii este scrierea ei de către o altă persoană decât
cea care a întocmit actul. Cu alte cuvinte, este vorba de două grafisme diferite. De
asemenea, adăugarea este certă dacă a fost realizată cu o substanţă de scriere
deosebită de cea al scrisului anterior. În acest caz problema constă în a diferenţia
două probe de cerneală, pastă, creion, prin aplicarea metodelor fizico-chimice de
analiză.
Adăugarea poate fi dovedită şi atunci când se constată o ordine anormală de
scriere a diverselor elemente ale unui act. În mod firesc dacă trăsăturile a două
rânduri se intersectează rândul 2 are trăsăturile peste cele ale rândului 1 precedent.
La fel semnătura trece peste trăsăturile ultimului rând din text. O succesiune
inversă denotă o scriere ulterioară: dacă trăsăturile semnăturii sunt sub trăsăturile
textului înseamnă că semnătura respectivă a fost dată în "alb". Soluţionarea
problemei încrucişării trăsăturilor este dificilă în practica de expertiză. Examinările
microscopice pot fi înşelătoare depinzând de poziţionarea sursei de iluminare, dar
există uneori alte elemente de apreciere, cum ar fi continuitatea şi discontinuitatea
trăsăturilor în punctul de intersecţie, antrenarea substanţei trăsăturii dedesubt în
cea de deasupra etc.

89
 II. Contrafacerea unui act

În dorinţa de a da veridicitate unui act confecţionat în întregime falsificatorii

procedează la reproducerea unui text sau a unei semnături autentice prin transfer.
Principalele metode sunt copierea şi imitarea, contratiparul, decuparea,
fotografierea şi multiplicarea de tip xerox.
1. Copierea şi imitarea au fost expuse. Se aplică rar la texte, mai mult la
semnături.
2.Contratiparul însemnă imprimarea actului după o matriţă confecţionată în
prealabil. Se aplică la falsificarea bancnotelor, timbrelor sau altor imprimate ( de
pildă, titluri de proprietate, documente bancare etc).
3.Decuparea serveşte la alcătuirea unui text format din fragmente din unul
sau mai multe texte originale, după care specimenul obţinut se copiază în
întregime. Sistemul de lucru este greoi şi nu poate evita semnele manoperei
frauduloase, datorită în primul rând diversităţii specimenelor de scris din care s-au
extras cuvintele reunite (variaţii de grosime a trăsăturilor, înclinare, dimensiune
etc). În practică se întâlneşte şi o formă simplificată, şi anume scrisurile tipărite, de
pildă o scrisoare anonimă compusă din litere tăiate din ziar sau din cărţi.
4. Trucajul fotografic nu este propriu-zis o contrafacere a unui act, ci a unei
reproduceri fotografice ce ar putea fi valorificată în măsura în care ar fi acceptată
ca probă . De ex. cazul actelor pretins pierdute sau distruse.
5. Copia xeroxată nu este admisă la expertiză, fiind obligatorie prezentarea
unuia sau mai multor exemplare originale. Cu ajutorul aparatelor electrostatice de
multiplicat de tip xerox, sau prin scanare se poate obţine uşor un act fals, rezultat
din asamblarea unor fragmente din documente necontestate. De pildă, preluarea şi
reproducerea unei semnături sau /şi a unei impresiune de ştampilă.
Datarea actelor

Uneori interesează dacă actul a fost realmente întocmit la data înserată în

cuprins. Dacă s-a dovedit că întocmirea este ulterioară aceasta ar echivala cu
demonstrarea falsităţii sale.
Determinarea vechimii se bazează în principal pe procedee de analiză
instrumentală, prin care se încearcă evidenţierea şi cuantificarea transformărilor
suferite în timp de către substanţele de scriere şi de hârtia pe care se află. De
exemplu, analiza pastei de pix prin gazcromatografie cuplată cu spectrometria de
90
masă (GC/MS) dozează conţinutul de etilen şi polietileni glicoli (liant) care, volatil
fiind, se evaporă cu trecerea timpului. Tot ca metodă de analiză poate fi menţionată
extractibilitatea cernelurilor şi a pastei, metodă care are la bază solubilitatea
diferită în funcţie de vechime. Cu cât o cerneală este mai veche, cu atât solubilitatea
ei, la atacare cu reactivi, este mai lentă.
Aceste metode, ca şi altele, nu oferă însă rezultate suficient de exacte pentru
măsurarea intervalului scurs de la întocmirea actului. Impedimentul principal rezidă
în imposibilitatea reproducerii pe cale experimentală a condiţiilor concrete în care a
fost păstrat actul de expertizat: temperatură, umiditate, aerare, lumină etc.
Cercetările actuale înregistrează totuşi progrese în această dificilă problemă, un fel
de cancer sau SIDA în autentificarea documentelor. O adevărată revoluţie a produs
metoda V. Aginsky, constând în învechirea accelerată a probelor de cerneală, ceea
ce ar permite detectarea modificărilor produse într-un interval de 6-12 luni şi deci o
datare certă.
Există şi cazuri când se poate dovedi datarea falsă pe baza aşa-numitelor
"anacronisme". De pildă, dacă se stabileşte că hârtia sau substanţele de scriere nu
fuseseră produse la data pretinsă, cum ar fi un text scris cu pastă datat înainte de
1943 sau o cerneală care conţine pigmenţi ce nu fuseseră încă produşi la data
invocată. Un alt gen de anacronisme ţine de conţinutul textului, cum ar fi
necorespondenţele privind denumirile şi împărţirea administrativă, existenţa unor
întreprinderi sau formule neutilizate la data actului încriminat (de ex. expresia
"câmpul muncii" pentru acte de stabilire a vechimii în muncă anterioare regimului
comunist). În sfârşit, se pot evidenţia diferenţe importante pe baza evoluţiei
scrisului de mână. Astfel, o persoană cu un scris dezorganizat de bătrâneţe şi boală
nu putea scrie în acest mod un act datat dintr-o perioadă când era tânără şi
sănătoasă, având un scris normal.

91
 BIBLIOGRAFIE

- Lucian Ionescu - „Expertiza criminalistică a scrisului”, Ed. Junimea,

Iaşi, 1973

- Dumitru Sandu - „Falsul în acte”, Lumina Lex, 1994

- Adrian Frăţilă, Gheorghe Păşescu – „ Expertiza criminalistică a

semnăturii”, Ed. Naţional, 1997

92
 Tema VI. INVESTIGAREA CRIMIANLISTICĂ A ACCIDENTELOR DE
CIRCULAŢIE RUTIERĂ

Ing. jur. Cristian Dumitrescu

expert criminalist

6.1 Obiectul expertizei criminalistice auto

Expertiza criminalistică auto are ca obiect stabilirea împrejurărilor în care a

avut loc accidentul de circulaţie, pe baza urmelor create pe şi de autovehicul pe
segmentul de drum respectiv, pe victime sau pe alte obiecte aflate în câmpul
infracţional.
Printre problemele cu care expertul criminalist poate fi confruntat în cadrul
expertizei criminalistice auto, enumerăm:
a) stabilirea dinamicii accidentului după urmele create în câmpul infracţional;
b) stabilirea direcţiei de deplasare a autovehiculului după urmele lăsate pe
segmentul de drum respectiv;
c) stabilirea locului impactului;
d) stabilirea momentului apariţiei stării de pericol;
e) stabilirea spaţiului parcurs de victimă în câmpul vizual al şoferului;
f) stabilirea spaţiului parcurs de autovehicul din momentul apariţiei stării de
pericol până în cel al impactului:
g) stabilirea poziţiei autovehiculului sau a victimei în momentul impactului;
h) stabilirea vitezei după urmele de frânare, derapare, răsturnare etc;
i) stabilirea posibilităţilor de evitare a accidentului;
j) stabilirea relaţiilor de timp în care s-au derulat anumite secvenţe ale
accidentului.

Se înţelege că enumerarea problemelor de mai sus nu are un caracter

exhaustiv, ci numai unul exemplificativ.
Natura şi numărul problemelor sunt determinate de specificul fiecărui accident
concret în parte. De asemenea, în timpul examinărilor întreprinse de expert, obiectul
expertizei poate fi modificat în raport cu constatările pe care acesta le face şi pe
care trebuie să le comunice organului judiciar care a solicitat expertiza.
Având în vedere problematica expusă mai sus şi experienţa unor confuzii
întâlnite în practică, considerăm necesare unele precizări referitoare la diferenţierea
expertizei criminalistice auto de expertiza tehnică auto
Expertiza criminalistică a accidentelor de circulaţie nu se confundă şi nu se
substituie expertizei tehnice auto, al cărui obiect îl formează problemele referitoare
la construcţia, exploatarea, întreţinerea şi repararea autovehiculelor. Cu alte
cuvinte, obiectul expertizei tehnice se limitează la probleme de natură tehnică ce
privesc construcţia, funcţionarea şi exploatarea autovehiculelor în măsura în care,
din acest punct de vedere, afectează circulaţia rutieră.
Având în vedere numărul mare de evenimente rutiere grave care ajung spre
soluţionare la organele judiciare şi numărul mic al experţilor criminalişti specializaţi
în efectuarea unor astfel de expertize, uneori din motive de celeritate iar alte ori prin
confuzie, aceste organe dispun ca unele expertize criminalistice să fie efectuate de
către experţi tehnici. De aici se ajunge adesea la un întreg şir de lucrări cu concluzii
contradictorii care generează prelungiri inutile ale actului judiciar.
93
6.2 Categorii de urme în accidentele rutiere
Urmele examinate în cadrul expertizei accidentelor de circulaţie pot fi
clasificate în trei categorii, astfel:
A. Urmele create pe/sau de către autovehicul.
B. Urmele create pe/sau de către victimă.
C. Urmele create pe/sau de către obiectele existente în câmpul infracţional.

A. – autovehiculul:
a) urme de frânare, rulare, derapare, ciocnire, rostogolire;
b) urme create de anumite subansamble desprinse de pe autovehicul în
timpul accidentului;
c) urme de vopsea sticlă, produse petrolifere;
d) urme create pe victimă, cum sunt cele ale barei paraşoc, capotei,
farurilor sau elementelor de caroserie;
e) urme create de autovehiculul cu care a intrat în coliziune;
f) urme create de ocupanţii din autovehiculul angajat în accident.

B. – victima:
a) urme create de roţi sau elementele de caroserie ale autovehiculului;
b) urme create de obiectele purtate de victimă în timpul impactului;
c) urme de natură organică (sânge etc.);
d) urme de târâre, proiectare;
e) fragmente din îmbrăcămintea victimei;
f) urme care indică traiectoria de deplasare a victimei înainte de impact.

C. - câmpul infracţional:
a) urme create pe arbori, stâlpi etc;
b) urme create pe construcţii (case, poduri);
c) urme create pe obiecte aflate temporar pe drum (utilaje sau materiale
necesare reparării drumului etc.).
Se subînţelege că prin cele de mai sus nu au putut fi enumerate exhaustiv
urmele care pot fi create în accidentul de circulaţie.
În marea majoritate a cazurilor urmele, precum şi alte împrejurări ale
accidentului, sunt fixate şi consemnate în procesul verbal de cercetare la faţa
locului, schiţa accidentului, fotografii, filme sau înregistrări video.
Urmele materiale care pot fi ridicate (cioburi de sticlă, ornamente etc.) se pun
în plicuri pe care se scrie ce conţine fiecare, poziţia avută în câmpul infracţional,
atenţionări privitoare la unele condiţii speciale de transport etc. şi se sigilează în
vederea trimiterii lor la laborator.
Obiectele purtătoare de urme care se pot ridica, se împachetează şi se
protejează în aşa fel încât să nu fie afectate urmele existente dar nici să nu se
creeze altele noi. În situaţia în care obiectele purtătoare de urme nu sunt
transportabile se vor realiza mulaje, care vor fi trimise laboratoarelor de expertiză în
condiţii de deplină siguranţă.
O particularitate a acestei categorii de infracţiuni o constituie faptul că
obiectul creator de urme este totodată şi obiectul putător al majorităţii urmelor
create în timpul evenimentului, adică autovehiculul angajat în accident. În cazul în
care autovehiculul este în stare de circulaţie acesta va fi adus la sediul
laboratorului, în caz contrar, examinarea lui se va face, fie la faţa locului, fie la locul
de conservare.
94
 Oricum, atunci când se impune examinarea autovehiculului angajat în
accident, acesta va fi conservat în aşa fel încât să nu se distrugă urmele existente şi
nici să nu se creeze altele noi.
O mare atenţie se va acorda urmelor create pe carosabil sau pe obiectele
existente în câmpul infracţiunii.
Fiecare urmă în parte va fi fotografiată, riguros măsurată, iar după caz,
mulată sau fixată cu ajutorul altor mijloace criminalistice în aşa fel încât să se
creeze posibilitatea studierii ei din toate punctele de vedere de către expertul
criminalist.
Aparatura folosită la faţa locului şi în laboratoare poate consta din scaner
rotativ, aparatură foto, de filmare, înregistrare video, instrumente de măsurat
presiunea în pneuri, gradul de uzură la sistemul de rulare, aparate pentru testarea
sistemului de frânare, a reglării luminilor, decelerometru, de măsurare a spaţiului
activ de frânare etc.
De un real folos, în examinările de laborator, este computerul, aparatura
digitală, optică, macro şi microfotografia, aplicarea legilor proiecţiei, a metodelor
reducerii la scară etc.

6.3 Stabilirea dinamicii accidentului

Prin stabilirea dinamicii producerii unui accident rutier înţelegem

reconstituirea traiectoriilor urmate de unele puncte materiale (autovehicule, pietoni,
atelaje etc.) începând din momentele premergătoare impactului dintre acestea şi
până în cel al opririi lor.
Pentru ca aceasta să fie posibil expertul criminalist trebuie să cunoască şi să
interpreteze toate categoriile de urme constatate cu ocazia cercetărilor, să
determine analitic anumite mărimi fizice, să simuleze cu ajutorul programelor de
calculator mişcările posibile a fi fost urmate de către fiecare punct material, iar în
final, potrivit opiniei sale, să concluzioneze enunţând o descriere a întregului
proces cinematic.
O ciocnire poate avea loc numai dacă unul dintre obiecte se află în mişcare,
deplasându-se cu o anumită viteză. În cazul accidentelor de circulaţie cel mai
adesea se întâmplă ca ambele puncte materiale să fie în mişcare atunci când intră
în impact iar traiectoriile lor ulterioare depind foarte mult de mărimea vitezei avute
de fiecare în momentul ciocnirii.
Stabilirea mărimii vitezei şi mai ales a celei avute de autovehicule în
momentul premergător producerii impactului are o importanţă deosebită pentru
stabilirea dinamicii accidentului dar şi pe plan contravenţional, aceasta fiind
reglementată prin lege.
Viteza de deplasare avută de autovehicule în momentele premergătoare
impactului poate fi determinată cu un grad redus de incertitudine (acceptat aproape
peste tot în lume) pe baza stabilirii părţilor din energia iniţială a vehiculului,
consumate de acesta până la oprire, când energia devine zero.
Principalele căi de pierdere a energiei şi deci a scăderii vitezei de deplasare
sunt:
- Prin frânarea roţilor rezultând urme specifice pe carosabil – E 1 ;
- Prin deformarea elementelor din metal, etc. ale caroseriei – E 2 ;
- La trecerea peste obstacole înalte sau adânci – E 3 ;
- Prin rotirea în jurul unui punct – E4 ;
- La derapare laterală – E5 ; etc.

95
 Cunoscând suma acestor energii (care se calculează fiecare cu ajutorul
anumitor relaţii, pe baza urmelor constatate şi consemnate cu ocazia cercetării
locului faptei) se poate stabilii viteza avută de autovehicul cu ajutorul următoarei
relaţii matematice:

t3' 26  g  ( E1  E 2  E3  )
Va  1,8   g  f max 
Ke Ke

În care :

t’3 = durata atingerii intensităţii maxime de frânare;

g = 9,81 m/s2 – acceleraţia gravitaţională;
fmax = valoarea maximă a coeficientului de aderenţă;
E1,E2,…… = energiile consumate până la oprire
Ke = coeficientul eficacităţii sistemului de frânare.

* Amănunte despre modul în care se fac calculele pentru stabilirea vitezei avute de
autovehicul pot fi găsite în bibliografia indicată

Această metodă de calcul este foarte accesibilă experţilor criminalişti

specializaţi care atunci când găsesc în materialul de cercetare toate urmele
măsurate , poziţionate, descrise şi redate în mod corespunzător, pot stabilii în
câteva ore care au fost vitezele de deplasare ale vehiculelor intrate în impact.
Cunoscând vitezele iniţiale, direcţiile de deplasare, anumite puncte indicate de
urmele rezultate pe carosabil, poziţiile şi locurile în care au rămas vehiculele după
oprire, expertul poate trece la studiul mişcărilor acestora simulându-le cu ajutorul
unor programe de calculator.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a achiziţionat în ultimii ani cele
mai puternice programe existente în lume şi versiuni ale acestora, astfel în cât
experţii pot descrie dinamici ale mişcărilor care pot explica apariţia unor fenomene
complexe, aducând astfel lumină asupra modului în care s-au desfăşurat faptele.
Dintre aceste programe cele mai utilizate sunt programul european „PC-
CRACH”, cu ajutorul căruia pot fi studiate deplasările vehiculelor în coordonate
bidimensionale (2D) şi o vizualizare animată în coordonate tridimensionale (3D) :

96
97
98
99
precum şi foarte puternicul program american „HVE”, care oferă posibilitatea
simulării animate în coordonate 3D şi posibilitatea observării procesului dinamic
din diferite poziţii:

100
 Având în vedere cantitatea destul de mare de informaţii care trebuiesc
cunoscute şi introduse în aceste programe, simularea este o operaţiune complexă,
101
ce se derulează pe parcursul a câteva zile, timp în care sunt verificate zeci şi chiar
sute de variante, până când marja de eroare dintre situaţia reală şi cea simulată se
apropie de cea minimă admisă.
În principal valoarea acestor aplicaţii rezidă din obiectivitatea pe care o
asigură, în limitele preciziei datelor introduse.
Ca la majoritatea programelor de acest gen nu se poate pune problema
eliminării totale a influenţei utilizatorului (expertului) care introduce datele şi
implicit a subiectivismului său. Este evidentă importanţa analizei preliminare şi
continue pe care acesta trebuie să o efectueze asupra întregului material probator,
anterior şi în timpul simulărilor, pentru a stabilii corespondenţele dintre virtual şi
realitate, factorul uman rămânând indispensabil.
Trebuie reţinut însă că influenţa expertului se opreşte după introducerea
datelor iniţiale, procesul desfăşurându-se în totalitate după regulile aplicaţiei
software.
Una dintre problemele importante pe care le rezolvă aceste programe este
aceea a stabilirii locului impactului dintre vehicule si implicit a conducătorului auto
care depăşind axul drumului a generat evenimentul.

6.3 Determinarea posibilităţilor de evitare a accidentului

După determinarea vitezei, stabilirea posibilităţilor de evitare a accidentelor în

care sunt implicaţi pietoni se poate face pe două căi:
a)- prin compararea spţiului (Sd) avut la dispoziţie de conducătorul auto în
momentul declanşării stării de pericol cu cel necesar autovehiculului (S T)
pentru a se oprii în condiţii de siguranţă, fără a ajunge la obstacol şi al
atinge;
b)- prin compararea timpului (td) avut la dispoziţie de conducătorul auto în
momentul declanşării stării de pericol cu cel necesar autovehiculului (t T)
pentru a se oprii în condiţii de siguranţă, fără a ajunge la obstacol şi al
atinge;

Concluziile expertului vor fi formulate în felul următor:

a) - dacă Sd < ST  accidentul nu putea fi evitat de conducătorul auto pentru că
spaţiul disponibil avut de acesta în momentul declanşării stării de pericol era mai
mic decât cel necesar opririi în siguranţă a autovehiculului;
- dacă Sd  ST  accidentul putea fi evitat de conducătorul auto pentru că
spaţiul disponibil avut de acesta în momentul declanşării stării de pericol era mai
mare sau egal cu cel necesar opririi în siguranţă a autovehiculului;
b) - dacă td < tT  accidentul nu putea fi evitat;
- dacă td  tT  accidentul putea fi evitat.

Dintre acestea cea mai uzitată este calea comparării spaţiilor, ea oferind ceva
mai multă obiectivitate deoarece formulele de calcul ale spaţiilor conţin mai puţine
constante alese în mod arbitrar din tabele.
Pentru o viziune mai clară asupra celor expuse mai jos sunt reproduse, cu titlu
informativ, formulele generale de calcul ale spaţiilor:

102
 S d
 Vi S p
Vp

În care : Vi - viteza autovehiculului în momentul impactului;

Vp – viteza de deplasare a pietonului;
Sp – spaţiul parcurs de pieton în câmpul vizual al
conducătorului auto din momentul declanşării
pericolului şi până în cel al impactului
t3' Va K e  Va2
ST  (tif  tim  0,5  )  
K e 3,6 26  g  f red

În care :
tif = timpul întârzierilor fiziologice ale conducătorului auto;
tim = timpul întârzierilor mecanice ale sistemului de frânare;
t’3 = durata atingerii intensităţii maxime de frânare;
Ke = coeficientul eficacităţii sistemului de frânare;
Va= viteza de deplasare a autovehiculului;
g = 9,81 m/s2 – acceleraţia gravitaţională;
fred = valoarea coeficientului de aderenţă redus.

* Amănunte despre modul în care se fac calculele pentru stabilirea spaţiilor pot fi
găsite în bibliografia indicată

BIBLIOGRAFIE

[1] Laboratorul Central de Expertize Criminalistice – Ministerul Justiţiei, „Expertiza

criminalistică a accidentelor de circulaţie”, „Îndrumar privind expertiza
criminalistice” , p.27-30, 1986

[2] Inspectoratul General al Miliţiei - Institutul de Criminalistică şi Direcţia

Circulaţiei, „Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie-îndrumări
metodologice” , 1970.

[3] Nistor N. Stoleru M. „Expertiza tehnică a accidentului de circulaţie”, Ed. militară ,

1987

[4] Gaiginschi R. Filip I. „Expertiza tehnică a accidentelor rutiere”, Ed. tehnică , 2002

Tema VII. Expertizarea Judiciară a

103
 Înregistrărilor Audio, Fotografiilor şi Înregistrărilor Video,
Mijloacelor de Telecomunicaţii şi a Tehnicii de Calcul

Dr.ing. Cătălin Grigoraş

expert criminalist

1. Introducere
2. Expertiza judiciară a înregistrărilor audio
3. Expertiza judiciară a fotografiilor şi înregistrărilor video
4. Expertiza judiciară a mijloacelor de telecomunicaţii
5. Expertiza judiciară a tehnicii de calcul
6. Bibliografie

1. Introducere

Este foarte important pentru stabilirea adevărului ca organele de urmărire

penală şi instanţele de judecată să cunoască dacă pe o probă audio sau video s-a
înregistrat discuţia în litigiu în întregime sau numai fragmentar. Organele de urmărire
penală şi instanţele de judecată pot cere experţilor să se pronunţe dacă o înregistrarea
audio sau video în litigiu, administrată ca probă în procesul judiciar, este autentică.
Fără o asemenea certitudine, formată ca urmare a examinării ştiinţifice a înregistrării
audio în litigiu, aceasta nu poate fi acceptată ca mijloc material de probă [1][8][9].
În conformitate cu practica internaţională cu privire la înregistrările audio şi
video, întrebarea care se pune experţilor de către organele de urmărire penală,
instanţele de judecată sau părţi este: „Înregistrarea audio (sau video) în litigiu este
autentică ?”. Conform prevederilor standardului AES27-1996 [2], o înregistrare
audio pe suport magnetic este autentică dacă:
- a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conţinute pe aceasta şi
nu reprezintă o copie,
- nu conţine eventuale intervenţii (ştersături, inserări, intercalări de cuvinte,
fraze sau alte elemente de contrafacere),
- a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea ce a efectuat
înregistrarea.
Operaţiunile tehnice de stabilire a autenticităţii („certificarea pentru
autenticitate” [3]) înregistrărilor audio pe suport magnetic se realizează în
conformitate cu prevederile standardului AES43-2000 [4] şi constau în: analiza
integrităţii fizice a benzii magnetice, analiza formei de undă şi a spectrogramelor
semnalelor audio înregistrate, precum şi a caracteristicilor tehnice ale
echipamentului utilizat la înregistrarea acestora [5][6].
În literatura de specialitate, „înregistrarea originală” [2] reprezintă mediul sau
suportul fizic pe care au fost înregistrate evenimentele acustice originale. Pe plan

104
internaţional, opiniile experţilor în domeniu sunt convergente şi standardizate în
privinţa „înregistrărilor audio autentice” şi „înregistrărilor audio originale” [2], cele
din urmă putând fi declarate autentice doar prin intermediul unei expertize care are
ca obiect stabilirea autenticităţii acestora. De asemenea, conform Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, o înregistrare originală reprezintă întâiul exemplar care
a servit sau poate servi drept bază pentru cópii sau multiplicări, şi care prin
autentificare are o valoare reală, de necontestat [7].
În România, Codul de Procedură Penală [3] prevede ataşarea la dosar a
oricărui tip de suport, analogic sau digital. De asemenea, conform prevederilor art.
916 CPP [3], înregistrările audio şi video „prezentate de părţi, pot servi ca mijloace
de probă, dacă nu sunt interzise de lege”. În litera şi spiritul celor prezentate mai
sus, o înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat doar prin
intermediul unei expertize criminalistice de autentificare.
Dintr-o înregistrare audio sau video autentică sau originală, conform celor
prezentate anterior, se pot:
- obţine cópii (sau multiplicări);
- realiza alte înregistrări care să conţină fragmente considerate relevante
din cadrul celei autentice, fără a exista intenţia de a induce în eroare;
- produce alte înregistrări care să conţină fragmente din cadrul celei
autentice, cu scopul de a induce în eroare;
- crea alte înregistrări cu elemente clasice de contrafacere (editări, voci
sintetizate, ştergeri şi inserări, inversări de cuvinte sau expresii, etc.), de
asemenea cu scopul de a înşela.
Posibilităţile tehnice de modificare a unei înregistrări audio/video digitale sau
pe suport magnetic sunt vaste, iar tehnica de calcul permite intervenţia asupra unei
înregistrări, elementele acestei intervenţii fiind greu, iar în unele situaţii chiar
imposibil de identificat [12]. În plus, un raport de expertiză în cadrul căruia să fie
prezentate detaliat toate posibilităţile tehnice reale prin intermediul cărora s-a putut
obţine un element de montaj, inserare, editare etc. prezent în înregistrarea
audio/video s-ar putea transforma uşor într-un manual de falsificare şi contrafacere a
înregistrărilor audio/video. Acesta este unul dintre motivele pentru care pe plan
mondial nu există o literatură vastă în acest domeniu.
De asemenea nu există metodologii sau standarde prin intermediul cărora să se
stabilească cu certitudine că o înregistrare audio/video digitală obţinută prin
interceptarea comunicaţiilor este autentică [12, 21]. Pentru analiza acestora se pot
utiliza standardele AES şi metode cum ar fi ENF Criterion [13, 20]. În raportul
conferinţei internaţionale Interpol de la Lyon-Franţa 2004, la paginile 181 şi 187 se
face referire la metoda ENF ce poate fi aplicată în vederea autentificării
înregistrărilor audio/video digitale.

105
 Fig.1. Ilustrarea posibilităţilor de obţinere a înregistrărilor
audio analogice pe suport magnetic, altele decât cele autentice sau originale

Cu privire la înregistrările audio obţinute prin interceptarea comunicaţiilor [12,

21], acestea sunt stocate pe hard-disk-uri sau alţi suporţi digitali şi este posibilă
intervenţia asupra unei astfel de înregistrări fără a lăsa urme [12].
În general, o concluzie prin care o înregistrare audio sau video să fie declarată
falsă sau falsificată nu se poate formula de către expert [5]. Sarcina expertului este de
a depista elemente de copiere sau modificare a conţinutului unei înregistrări audio
sau video, deoarece în cazul în care acestea există, în lipsa altor indicii, înregistrarea
poate fi o cópie, un fals sau doar un montaj nefraudulos [10,11].
Pentru identificarea judiciară a vocilor (forensic voice identification) nu există
încă un standard unanim recunoscut de către comunitatea ştiinţifică internaţională.
Academia de Ştiinţe din Statele Unite a atras atenţia încă din 1979 cu privire la
riscurile majore ce decurg din utilizarea în justiţie a unor metode nestandardizate sau
nevalidate ştiinţific de identificare a persoanelor după voce şi vorbire [14]. În ultimii
20 de ani, avertismente similare au fost lansate şi în Europa, în special în Franţa şi
Marea Britanie. Ultimele dintre acestea sunt petiţia semnată de membri ai Societăţii
Franceze de Acustică [15] şi Comunicatul Asociaţiei Francofone de Comunicaţii
[16].
În ţările Uniunii Europene şi SUA, în conformitate cu prevederile codurilor de
etică şi de practică profesională [17] în domeniul expertizelor judiciare, experţii
trebuie să aibă:
- studii superioare de specialitate (inginerie electrică/electronică, fonetică,
lingvistică sau domenii conexe acestora),
- calificare (studii post-universitare, masterat, doctorat),
106
 - experienţă (minim trei ani vechime; în unele ţări se cere şi minim 100 de
cazuri rezolvate sau înregistrări analizate sub conducerea unui expert),
- instruire (stagii de pregătire profesională în domeniu), şi
- aptitudini (publicaţii, proiecte şi alte realizări semnificative în domeniu).
De asemenea, se recomandă experţilor [17] ca în rapoartele de expertiză
criminalistică să precizeze limitele analizei criminalistice a vocii şi să comunice
organelor judiciare următoarele:
- se expertizează vocea şi vorbirea normală, nu şoapte, nu strigăte etc.,
- analiza corespunzătoare a vocilor se efectuează doar pe înregistrări analogice
autentice, înregistrări digitale autentice sau duplicate/clone digitale ale
acestora,
- semnalul vocal are o variabilitate ridicată fiind dependent de starea
emoţională, starea de sănătate, vârsta subiectului, condiţiile de mediu ş.a., iar
probele în litigiu şi cele de comparaţie trebuie să fie contemporane;
- pentru contemporaneitate, în cazul înregistrărilor audio digitale obţinute prin
interceptarea comunicaţiilor din telefonia mobilă (GSM, NMT, CDMA s.a.)
sau fixă, beneficiarul expertizei poate indica expertului două seturi distincte de
înregistrări (din totalul înregistrărilor audio rezultate în urma operaţiunilor de
interceptare), primul cu înregistrări în litigiu şi al doilea cu înregistrări de
comparaţie;
- se recomandă ca probele de comparaţie să se preleveze în condiţii similare
celor din înregistrările în litigiu şi utilizând aceleaşi echipamente tehnice prin
intermediul cărora au fost obţinute probele contestate,
- se recomandă organelor judiciare şi părţilor a nu procedat la compresia
înregistrărilor audio din format WAV în format MP3 sau de alt tip, iar pentru
înregistrările audio obţinute prin interceptarea comunicaţiilor vocale se
recomandă a se pune la dispoziţia expertului în format WAV PCM, 8 KHz, 16
bit, mono,
- dacă înregistrările sunt într-o altă limbă decât cea nativă/maternă a expertului,
se recomandă acestuia să consulte un expert criminalist vorbitor nativ al acelei
limbi,
- semnalul vocal înregistrat pe suport magnetic sau digital este alterat de
zgomote, distorsiuni introduse de echipamentele tehnice de înregistrare şi alte
fenomene acustice şi electrice,
- „amprentă vocală” este un termen inadecvat (aşa cum a fost el definit în anii
`60 [14]), între amprentă digitală/papilară şi amprentă vocală [14] nu se pot
face similitudini [16] aşa cum au fost ele propuse prin metode spectrografice
[14],
- concluziile unui raport de expertiză reprezintă opinia, respectiv părerea
expertului, argumentată ştiinţific în baza pregătirii sale de specialitate,
experienţei şi rezultatelor obţinute în urma analizării probelor.

107
 Limitele în care se încadrează o concluzie, respectiv opinia expertului, sunt
următoarele:
0 ≤ LR ≤ 1 1 < LR < 10 10 ≤ LR < 100 LR ≥ 100

Este foarte Este Este Nu se poate Este Este Este foarte

probabil probabil posibil stabili posibil probabil probabil
ca vocea să ca vocea să ca vocea dacă vocea ca vocea ca vocea ca vocea să
nu aparţină nu aparţină să nu aparţine să aparţină să aparţină aparţină
suspectului suspectului aparţină suspectului suspectului suspectului suspectului
suspectului
Aceste limite şi scheme mai detaliate ale celei ilustrate sunt
prezentate în literatura de specialitate şi sunt respectate de membrii the International
Association for Forensic Phonetics and Acoustics (IAFPA). Cu privire la stabilirea
autenticităţii unei înregistrări audio, membrii Audio Engineering Association –
Working Group for Forensic Audio respectă şi utilizează standardele AES27/1996 şi
AES43/2000 [2,4].

Pentru celeritate, în cazurile în care interlocutorii îşi recunosc vocile, se poate

analiza doar autenticitatea înregistrării audio.

Pentru analiza vocilor şi a altor semnale din înregistrările audio/video de

expertizat se pot utiliza programele DCLiveForensics v6.14, SpeechStation 2,
Wavesurfer v1.8.5 şi Catalina Forensic Audio Toolbox v3.0.

De asemenea analiza înregistrărilor audio/video se efectuează respectând:

- standardele AES27/1996 şi AES43/2000 [2,4],
- metodologia ENF [20],
- G8 Proposed Principles For The Procedures Relating To Digital Evidence,
IOCE March 2000 [22],
- Video and Audio Systems Principles, Practices and Procedures, IOCE 2000
Conference, France [23].

Analizele efectuate trebuie să fie nedistructive, probele analizate să nu fie

modificate, să se procedeze la duplicarea probelor digitale [22], operaţiunile
efectuate să fie repetitive şi reproductibile.
Pentru analiza judiciară a vocilor subsemnatul utilizează sistemul CATALINA
şi metodele descrise în [25]. Pentru vocile de analizat se selectează expresii rostite
clar, distinct, fără suprapuneri de voci, zgomote sau distorsiuni evidente, şi se
analizează:
- frecvenţa fundamentală (F0),
- spectrumul mediu pe termen lung (LTAF),
- distribuţiile formanţilor (F1, F2, F3),
- distribuţiile formanţilor pe termen lung (LTCF),
- şi spaţiul formanţilor F1-F2 (F1 vs F2).
108
 Pentru analiza Bayes-iană [24] în vederea calculării ratei de asemănare
(likelihood ratio LR) dintre vocile în litigiu şi comparaţie în funcţie de o baza de
date ce conţine parametrii a N voci înregistrate în condiţii similare, se pot utiliza
distribuţiile formanţilor acestor voci şi calcula rata de asemănare LR:

H pro sec utor

LR 
H defendant

unde
Hprosecutor = ipozeta acuzării conform căreia vocea în litigiu aparţine suspectului,
Hdefendant = ipozeta apărării conform căreia vocea în litigiu NU aparţine suspectului.

109
2. Expertiza Judiciară a Înregistrărilor Audio

Cu privire la o înregistrare audio, obiectul expertize judiciare efectuate de un expert

oficial constă în:
1. stabilirea autenticităţii,
2. îmbunătăţirea calităţii audiţiei,
3. analiza vocilor,
4. analiza semnalelor,
5. recondiţionarea suportului magnetic sau digital pe care se află înregistrarea.

1. Stabilirea autenticităţii
Scopul examinărilor în vederea stabilirii autenticităţii este de a determina dacă
înregistrarea este originală, continuă, nealterată şi dacă a fost efectuată cu
echipamentul tehnic prezentat de parte.

2. Îmbunătăţirea calităţii audiţiei

Îmbunătăţirea calităţii audiţiei unei înregistrări se realizează prin filtrarea zgomotelor
şi altor semnale perturbatoare, precum şi prin reducerea sau eliminarea distorsiunilor
introduse de echipamentele tehnice.

3. Analiza vocilor
Examinarea constă în compararea unei voci din înregistrarea în litigiu cu o altă voce,
de comparaţie, înregistrată cu acelaşi echipament tehnic şi acelaşi sistem de
transmisiuni. Rezultatele obţinute prin metoda spectrografică nu sunt concludente.

4. Analiza semnalelor
Analiza se efectuează în vederea identificării, comparării şi interpretării semnalelor
dintr-o înregistrare audio. Ca exemple pot fi menţionate: tonurile DTMF, zgomotele
şi semnalele din mediul ambiant sau spaţiul deschis etc.

5. Recondiţionarea suportului
Suportul magnetic sau digital pe care se află înregistrarea în litigiu poate fi
recondiţionat în situaţiile în care defectele nu sunt majore.

110
3. Expertiza Judiciară a Fotografiilor şi Înregistrărilor Video

Cu privire la o fotografie sau înregistrare video, obiectul expertize judiciare efectuate

de un expert oficial constă în:

1. stabilirea autenticităţii,
2. îmbunătăţirea calităţii imaginii,
3. analiza persoanelor şi a altor detalii,
4. stabilirea locaţiei şi datei unei imagini,
5. recondiţionarea suportului magnetic sau digital pe care se află imaginea.

1. Stabilirea autenticităţii
Scopul examinărilor în vederea stabilirii autenticităţii este de a determina dacă
fotografia sau înregistrarea video sunt originale, nealterate şi dacă au fost efectuate
cu echipamentul tehnic prezentat de parte.

2. Îmbunătăţirea calităţii imaginii

Îmbunătăţirea calităţii unei imagini se efectuează în vederea ameliorării clarităţii
acesteia.

3. Analiza persoanelor şi a altor detalii

Analiza constă în compararea persoanelor din imaginile în litigiu cu fotografii ale
suspecţilor puse la dispoziţie de organele judiciare sau efectuate de către experţi. De
asemenea se pot analiza şi detalii sau obiecte din imagini. În vederea calculării
dimensiunilor unor persoane, detalii sau obiecte din imagini se aplică tehnici de
fotogrametrie, respectiv de aplicare a formulelor din geometria in plan sau spaţiu.

4. Stabilirea locaţiei şi datei unei imagini

Examinarea unei imagini poate să permită identificarea locaţiei şi a datei când a fost
realizată.

5. Recondiţionarea suportului
Suportului magnetic sau digital pe care se află înregistrarea în litigiu poate fi
recondiţionat în situaţiile în care defectele nu sunt majore.

111
4. Expertiza Judiciară a Mijloacelor de Telecomunicaţii

Cu privire la mijloacele de telecomunicaţii şi alte echipamente electronice, obiectul

expertize judiciare efectuate de un expert oficial constă în:

1. identificarea codurilor IMEI (cod de serie al telefonului mobil) şi IMSI (cod de

serie al cartelei SIM),
2. extragerea agendei telefonice din memoria unui echipament (exemple de
probe: telefon mobil, cartelă SIM, agendă electronică etc.),
3. extragerea listei cu apeluri primite şi trimise,
4. extragerea conţinutului SMS-urilor şi MMS-urilor,
5. extragerea altor informaţii din memoria echipamentului (exemple de
informaţii: înregistrări audio, fotografii digitale, înregistrări video, documente
etc.),

5. Expertiza Judiciară a Tehnicii de Calcul

Cu privire la tehnica de calcul, obiectul expertize judiciare efectuate de un expert

oficial constă în:

1. recuperarea datelor şterse de pe un suport digital (exemple: hard disk, flopy

disk, discuri magneto-optice, memorii externe de tip Compact Flash, Memory
Stick etc.) şi obţinerea fişierelor solicitate de organele judiciare,
2. extragerea de pe un calculator a informaţiilor cu privire la activităţile
desfăşurate pe Internet (exemple: site-uri vizitate, e-mail-uri primite şi trimise
etc.),
3. spargerea parolelor fişierelor protejate,
4. analiza comparativă a două sau mai multe programe în vederea stabilirii
autenticităţii acestora,
5. alte analize care să permită extragerea informaţiilor solicitate de organele
judiciare.

112
Bibliografie
[1] Anghelescu, I. – Expertiza Criminalistică a Vocii şi Vorbirii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pg.56-57

[2] AES27-1996 (r2002) - AES Recommended Practice for Forensic Purposes – Managing
Recorded Audio Materials Intended for Examination, Audio Engineering Society, USA

[3] Codul de Procedură Penală, Art.123

[4] AES43-2000 (r2005) - AES Standard for Forensic Purposes – Criteria for the Authentication of
Analog Audio Tape Recording, Audio Engineering Society, USA

[5] Koenig, Bruce E. – Authentication of Forensic Audio Recordings, J. Audio Eng. Soc., Vol. 38,
No.1-2, 1990 January-February

[6] Pellicano, A. – Criterion for the Authentication of Audio Tape Recordings, The American
Board of Recorded Evidence internal article, 2000, USA

[7] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia 1996

[8] Sanchez-Molero, J.A.G. – Establishment of the Individual Characteristics of Magnetic

Recording Systems for Identification Purposes, Problems of Forensic Sciences XLVII, Second
EAFS meeting, Cracow 2000

[9] Marescal, F. – Adding a Parametric Approach to Forensic Speaker Recognition, Problems of

Forensic Sciences XLVII, Second EAFS meeting, Cracow 2000

[10] Grigoraş, C. – Expertiza înregistrărilor audio, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de

Penologie, Nr. 2 / 2002

[11] Grigoraş, C. – Expertiza înregistrărilor audio, Revista Dreptul, Nr.1, 2003

[12] Broeder, A. – Forensic Linguistics, INTERPOL, Lyon 2001

[13] Grigoraş, C. – The ENF Criterion,

www.diamondcut.com/Downloads/AppNote4DiamondCut.pdf
www.tracertek.com/docs/an4.pdf

[14] Bolt RH, Cooper FS, Green DM et al., „On the theory and practice of of voice identification”,
American Academy of Science, 1979

[15] Pétition pour l’arrêt des expertises vocals tant qu’elles n’auront pas été validées
scientifiquement, SFA et GFCP, Franţa 1999

[16] Communiqué de l’AFCP du 3 Décembre 2002 concertant l’identification des individus par
leur voix, Association Francophone de la Communication Parlée

[17] International Association of Forensic Phonetics and Acoustics, Code of Practice, art.4
113
[18] Grigoras C (2003) Forensic Analysis of Digital Audio Recordings - The Electric Network
Frequency Criterion., Forensic Science International, 136, Supp. [1], pp. 368-369.

[19] Broeder, A. – Forensic Linguistics, INTERPOL, Lyon 2004

[20] Grigoraş, C. – Digital Audio Recording Analysis: the Electric Network Frequency (ENF)
Criterion, The International Journal of Speech, Language and the Law, Volume 12 Number 1, 2005

[21] Grigoraş, C. – Expertiza înregistrărilor audio, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de

Penologie, Nr. 3 / 2003

[22] International Organization on Computer Evidence, G8 Proposed Principles For The

Procedures Relating To Digital Evidence, Raport martie 2000,

[23] International Organization on Computer Evidence, Video and Audio Systems Principles,
Practices and Procedures, Conferinţa IOCE 2000, Rosny sous Bois – Franţa, 13-15 decembrie
2000

[24] Siegel, J.A., Knupfer, G.C., Saukko, P.J., Encyclopedia of Forensic Sciences, Academic Press,
2000

[25] Grigoras, C., Nolan, F. (2005) ‘A case for formant analysis in forensic speaker identification’,
The International Journal of Speech Language and the Law, Vol.12 No.2, pp.143-173

114