Interacțiunile cu apa au loc într-un peisaj cultural care este produsul unor aranjamente sociale,

spațiale, economice și politice specifice, credințe cosmologice și religioase, cunoștințe și culturi

materiale, precum și constrângeri și oportunități ecologice... Peisajele culturale conțin rădăcini
istorice profunde. (Strang, 2004, 5)

Apa are multe alte roluri în viața de zi cu zi și este înzestrată cu calități deosebite. Această carte
se concentrează pe una dintre aceste calități, și anume puterea de vindecare atribuită apei și
expresia ei materială în loc. Asociațiile umane cu apa ca vindecător fizic sunt profund
înrădăcinate la nivel global (Strang, 2004; Gerten, 2008). În special, aceste asocieri sunt
exprimate prin și în locuri geografice, cu izvoare, bazine, râuri, lacuri și mare, toate asociate cu
puteri dătătoare de sănătate și constituind ceea ce se poate numi peisaje terapeutice.

Astfel de peisaje sunt definite de Kearns și Gesler ca; „locuri care au dobândit o reputație de
durată pentru a oferi vindecare fizică, mentală și spirituală” (1998, 8). Funcția esențială a apei ca
lubrifiant care menține viața în corpul uman este, de asemenea, exprimată la un nivel mai
spiritual și mai elementar într-un număr mare de sisteme religioase și de alte credințe (Shaw și
Francis, 2008). În astfel de sisteme, râurile precum Ganga sau lacurile precum Superior se crede
că sunt casele zeilor și, ca atare, gardienii vieții. În plus, o reverență specială este adesea
acordată acelor locuri în care încep cursurile de apă, cum ar fi sursa Indusului de la Muntele
Kailash din Tibet (Shackley, 2001). Capacitatea apei de a acționaca metaforă a vieții și, prin
extensie, sănătatea, este nesfârșită. În fluxul său mobil prin peisaj, cursul unui râu este
reprezentativ pentru experiența sinuoasă a sănătății umane.

Spa, definit ca; „un izvor mineral curativ, sau un loc asociat cu acesta”, este locul în care
„sănătatea apei” devine cel mai explicită (Pearsall, 2001). S-a sugerat că cuvântul valon espa
(însemnând fântână) a devenit asociat cu orașul omonim din Belgia în secolul al XII-lea (van
Tubergen și van der Linden, 2002). Romanii s-au referit la izvoarele lor vindecătoare ca spa,
sugerat ca o abreviere a expresiei, sanitas per acqua sau „sănătate din apă” (Jackson, 1990). În
utilizarea noțiunii lui Kearns și Gesler despre peisajele terapeutice, modurile în care aceste forme
diferite de adăpare și reputația lor curativă sunt produse, susținute și contestate se află în
centrula acestei lucrări.

Apele vindecătoare sunt produsul unei game de narațiuni și spectacole culturale, de la cele
religio-magice la pseudo-științifice, în care vindecarea este exprimată prin cuvinte și sentimente
la fel de mult ca și prin rezultate fiziologice. Mergând de la total disprețuitor până la total credul,
este în poveștile sănătății și locurile în care acea sănătate este produsă că locul de apă capătă
sens și identitate. Mediul apei este modelat și de locuințe mai largi legate de politică, putere și
identitate. Modalitățile în care sănătatea este experimentată și gestionată reflectă în parte modul
în care indivizii și comunitățile adoptă și contestă convingerile și așteptările specifice în materie
de sănătate. La rândul său, importanța culturală și simbolică a acestora spectacolele ne pot
spune multe, ca și în Irlanda, despre procesele sociale agentive care le formează și despre
geografiile morale mai largi implicite în susținerea sau transformarea lor.