INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ.

GENERALITĂȚI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR MARIA – CRISTINA NICULEȚ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SEGARCEA

Scurt istoric al inteligenței emoționale

Inteligența emoțională a fost identificata încă din 1920 de către E.L.Thorndike și
definită ca inteligență socială – abilitatea de a te comporta cu înțelepciune în relațiile umane.
Mai târziu, prin anii 1980, acest tip de inteligență a fost împărțit în inteligența inter și
intrapersonală. Primul tip – cea interpersonală – fiind abilitatea de a îi înțelege pe alții (ce îi
motivează, cum lucrează, cum poți coopera mai bine cu ei), iar cea de-a doua – intrapersonală
– aceeași abilitate, numai ca îndreptată spre propria persoană. Inteligența emoțională este
astfel o „inteligență socială” care înseamnă abilitatea de a stăpâni emoțiile personale și ale
celorlalți, de a le diferenția între ele și a folosi aceste informații pentru a ghida modul de
gândire și acțiune.
Când psihologii au început să cerceteze conceptul de inteligență, s-au concentrat pe
aspecte cognitive, precum memoria sau soluționarea unor probleme. În același timp, alți
cercetători s-au concentrat pe aspectele non-cognitive. De exemplu, David Wechsler definește
inteligența ca fiind capacitatea globală a individului de a acționa în vederea atingerii unui
anumit scop, de a gândi rațional și de a se adapta eficient mediului în care trăiește. Încă din
1940, el face referință la elemente ale intelectului și elemente ale non-intelectului, adică la
factori afectivi, personali și sociali. La începutul anului 1943, Wechsler susține că aceste
abilități ale non-intelectului sunt esențiale în prezicerea succesului în viață. În anul 1983,
Howard Gardner a început să cerceteze „inteligența multiplă”. El susținea că atât inteligența
interpersonală, cât și cea intrapersonală ocupă un loc la fel de important ca și inteligența
logico-matematică (IQ).
Termenul de inteligență emoțională a fost formulat pentru prima dată în S.U.A. de
Wayne Leon Payne în anul 1985, care considera că inteligența emoțională implică o
relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință (cf. Roco, 2001).
Mai târziu, în 1990 a fost publicată lucrarea a doi profesori americani, John Mayer și
Peter Salovey, sub forma a doua articole într-o publicație academică. Aceștia încercau să
dezvolte o metoda științifică de măsurare a diferențelor dintre oameni în ceea ce privește
abilitățile în domeniul emoțiilor. Ei au descoperit ca unii oameni sunt mai pricepuți în
identificarea propriilor sentimente, a sentimentelor celor din jur și în rezolvarea problemelor
cu conotații emoționale. Mayer și Salovey sunt creatorii teoriei inteligenței emoționale. Lor le
aparține modelul abilităților inteligentei emoționale, prin care definesc inteligența emoțională
ca fiind capacitatea de a conștientiza și controla emoțiile. Pentru ei, inteligența emoțională
combină sentimentele cu gândirea și gândirea cu sentimentele.
Persoana al cărui nume este cel mai des asociat cu termenul de inteligență emoțională
este Daniel Goleman, autorul lucrării „Inteligența emoțională”. De la prima publicare a cărții
lui Daniel Goleman pe această temă, inteligența emoțională a devenit unul dintre conceptele
cele mai dezbătute în Statele Unite ale Americii. Îmbinând propriile analize și investigații cu
rezultatele obținute până atunci în domeniu, Goleman a reușit să concerteze preocupările de
cercetare științifică asupra inteligenței emoționale.
Importanța emoțiilor
Reiterăm unele aspecte în legatură cu însemnătatea emoțiilor și în contextul abordării
temei inteligența emoțională, în care sens vom face câteva sublinieri.
Emoțiile sunt importante pentru că ele asigură:
Supraviețuirea – emoțiile noastre ne atenționează atunci când ne lipsește impulsul
natural; când ne simțim singuri, ne lipsește nevoia de a comunica cu alți oameni; când ne este
frică ne simțim respinși, lipsește nevoia de a fi acceptați.
Luarea deciziilor – sentimentele și emoțiile reprezintă o valoroasă sursă de informații,
ajutându-ne să luam hotărâri. Cercetările au arătat că atunci când sunt afectați centrii nervoși
din emisferele cerebrale, omul nu poate lua nici cele mai simple decizii, pentru ca nu știe ce
va simți în legătură cu deciziile sale.
Stabilirea limitelor – sentimentele noastre ne ajuta să tragem niște semnale de alarmă
atunci când ne deranjează comportamentul unei persoane. Daca învățam să ne încredem în
ceea ce simțim și sa fim fermi în a exprima acest lucru, putem înștiința persoana respectivă de
faptul ca ne simțim incomod, de îndată ce devenim conștienți de acest fenomen. Acest lucru
ne va ajuta în trasarea granițelor care sunt necesare pentru protejarea sănătății noastre mentale
și psihice.
Comunicarea – sentimentele noastre ne ajută să comunicam cu ceilalți. În cadrul
comunicării dintre oameni, comunicarea nonverbala reprezintă cel puțin 60%, iar adevărul în
privința emoțiilor se află mai mult în „cum” spune persoana decât în „ceea ce” spune ea. De
exemplu, expresia feței noastre poate exprima o gama largă de sentimente: teamă, bucurie,
surpriză, supărare, dezgust, furie, etc. Daca suntem mai abili în arta comunicării verbale, vom
fi in stare sa exprimam mai mult din nevoile noastre emoționale, având astfel posibilitatea de
a le simți mai bine. Suntem capabili să-i facem să se simtă importanți, înțeleși și iubiți, dacă
reușim să fim cât se poate de receptivi la problemele emoționale ale celorlalți oameni.
Parafrazându-l pe marele filozof Constantin Noica, înțelegerea este completată de ceea
ce nu este exprimat prin cuvinte. Comunicarea îl conține pe om, iar omul se înfățișează sau se
ascunde prin comunicare. Din testele efectuate asupra a peste 7000 de persoane din SUA și
18000 din alte țări s-au constatat avantajele capacitații de a interpreta sentimentele prin indicii
nonverbale, inclusiv o mai buna adaptare emoțională, o mai mare popularitate și deschidere
(M. Roco, 2001).
Unitatea – sentimentele noastre sunt probabil cea mai mare sursă de unitate a tuturor
membrilor speciei umane. Sentimentele sunt universale trecând peste granițele religioase,
politice și culturale, cum ar fi sentimentele de empatie, compasiune, cooperare și iertare.
Acestea au potențialul de a ne uni ca specie. Într-o viziune de ansamblu, sentimentele, ne
unesc, convingerile ne despart.
Teoria inteligențelor multiple
Howard Gardner (1993) este părintele modelului Inteligentelor Multiple (Multiple
Intelligences). În accepțiunea lui, avem de-a face cu mai multe tipuri de inteligență. Unii
cercetători vorbesc de „module ale mintii”, alții despre o „societate a mintii”, în cazul acesta
fiind vorba despre „inteligente multiple”.
Gardner abordează flexibil conceptul de inteligență, vede în ea o promisiune de
potențial bio-psihologic omniprezent la toate ființele umane care contribuie la acte de creație,
iar faptul că domeniul sau câmpul de manifestare determină inteligență care este valorizată,
subliniază importanta actului educativ în dezvoltarea uneia sau mai multora dintre
inteligențele umane în funcție de oportunitățile și posibilitățile de dezvoltare.
Teoria lui despre inteligențele multiple, Gardner a schimbat concepția asupra învățării
și educației în ultimii douăzeci de ani. De la apariția ei și până astăzi mii de profesori, părinți
și cercetători din lumea întreagă au explorat implicațiile si aplicațiile acesteia. Gardner
propune o transformare majora a modului de funcționare a școlilor, prin pregătirea
profesorilor si educatorilor, astfel încât sa fie capabili să prezinte lecțiile într-o varietate de
moduri, utilizând muzica, teatrul, activitățile artistice, multimedia, introspecția, excursiile si
multe altele.
Nu exista o modalitate perfecta de învățare, dar este important ca educatorul și părintele sa
găsească modalitatea potrivita de învățare pentru fiecare copil.
 Definirea si caracterizarea inteligentei emoționale
Relațiile interumane presupun o serie de capacități/abilitați de comunicare, cooperare
acestea fiind reunite sub forma inteligentei sociale.
Ceea ce ne-a determinat să insistăm în abordarea acestei teme a fost faptul că am
observat în diferite împrejurări persoane care, deși inteligente (din punct de vedere al
inteligentei generale) nu au obținut în viață succesul scontat. Pentru noi aceasta a reprezentat
un semnal de avertizare, înțelegând că, pentru a reuși in viață este nevoie de o dezvoltare
personală, nu numai din perspectiva proceselor psihice cognitive, ci și a proceselor
emoționale.
Astfel putem constata că majoritatea dintre noi neglijam aspectul emoțional al
inteligenței noastre, considerând că, inteligența academică este cea care primează în
dobândirea performanței, nerealizând faptul ca exista și o inteligență emoțională
În teoria sa privind inteligentele multiple, Gardner rezervă un loc important formelor
de inteligență care permit omului o adaptare superioară la mediul social mai îndepărtat sau
apropiat lui, printre care menționează inteligența interpersonală și intrapersonală.