Analiza Economico-Financiara

Simona Cristina COSTEA
ANALIZĂ ECONOMICO-
FINANCIARĂ
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:
Prof. univ. dr. Fruja Ioan – Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară a Banatului din Timişoara
Prof. univ. dr. Sabău Crăciun – Universitatea „Tibiscus” din Timişoara
Conf. univ.dr. Daniela Haranguş - Universitatea „Tibiscus” din Timişoara
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Timişoara: ; 2009
Bibliogr.
ISBN: 978-973-687-864-0
UNIVERSITATEA TIBISCUS TIMIŞOARA
Facultatea de Ştiinţe Economice
Lect. dr. Simona Cristina COSTEA
ANALIZĂ ECONOMICO-
FINANCIARĂ
Note de curs pentru uzul studenţilor de la ÎFR
TIMIŞOARA
2009
CUPRINS
TEMA I. BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE

ANALIZEI ECONOMICO - FINANCIARE........................7
1.1. DEFINIRE, SCOP ŞI TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICO-
FINANCIARĂ ..................................................................................8
1.2. PRINCIPALELE NOŢIUNI UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA DE
ANALIZĂ .........................................................................................10
1.3. METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA
FINANCIARĂ .............................................................................12
1.3.1. Diviziunea...................................................................................12
1.3.2. Comparaţia .................................................................................13
1.3.3. Modelarea fenomenelor economice............................................14
1.3.4. Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale.........................................14
1.3.4.1. Metoda balanţieră ................................................................15
1.3.4.2. Metoda substituţiilor în lanţ.................................................16
1.3.4.3. Metoda ratelor .....................................................................18
1.3.4.4. Metoda scorurilor ................................................................18
1.3.4.5. Metoda ABC........................................................................19
1.3.4.6. Metoda corelaţiei .................................................................20
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................21
DICŢIONAR EXPLICATIV.....................................................................22
TEST DE EVALUARE ..............................................................................22
TEMA II. BILANŢUL CONTABIL - SURSă DE INFORMAŢII A

ANALIZEI FINANCIARE....................................................23
2.1. BILANŢUL PATRIMONIAL...........................................................23
2.1.1. Structura generală a activului bilanţului.....................................24
2.1.2. Structura generală a pasivului bilanţului ....................................26
2.2. BILANŢUL FINANCIAR ................................................................28
2.3. BILANŢUL FUNCŢIONAL.............................................................29
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................31
DICŢIONAR EXPLICATIV.....................................................................31
TEST DE EVALUARE ..............................................................................31
TEMA III.ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE

BILANŢULUI..................................................................33
3.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE ACTIVULUI
BILANŢULUI .................................................................................34
3.1.1. Rata activelor imobilizate (rAi) ...................................................34
3.1.2. Rata activelor circulante (rAc) .....................................................35
3.2. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI
BILANŢULUI .................................................................................38
3.2.1. Rata stabilităţii financiare (rsf) ....................................................38
3.2.2. Rata autonomiei financiare.........................................................39
3.2.3. Rata de îndatorare (ri) .................................................................39
3.3. ANALIZA RATELOR DE FINANŢARE ........................................40
5
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 41
DICŢIONAR EXPLICATIV.................................................................... 41
TEST DE EVALUARE ............................................................................. 41
TEMA IV. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR ........................ 43

4.1. ANALIZA PATRIMONIULUI NET ............................................... 44
4.2. ANALIZA FONDULUI DE RULMENT ........................................ 44
4.3. ANALIZA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT............... 46
4.4. ANALIZA TREZORERIEI.............................................................. 49
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 51
TEST DE EVALUARE ............................................................................. 52
TEMA V. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR............................... 53

5.1. ANALIZA RATELOR DE GESTIUNE A CAPITALULUI........... 54
5.2. ANALIZA GESTIUNII STOCURILOR.......................................... 58
5.3. ANALIZA RATELOR DE GESTIUNE A CLIENŢILOR ŞI
FURNIZORILOR ........................................................................... 61
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 63
TEST DE EVALUARE ............................................................................. 64
TEMA VI.
ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI
COMERCIALIZARE .................................................... 65
6.1. ANALIZA SITUAŢIEI GENERALE A ACTIVITĂŢII DE
PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE PE BAZA
INDICATORILOR VALORICI.................................................... 66
6.2. ANALIZA CIFREI DE AFACERI .................................................. 68
6.3. ANALIZA VALORII ADĂUGATE................................................ 70
6.4. ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE .................................................. 71
6.5. ANALIZA CALITĂŢII PRODUCŢIEI ........................................... 72
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 74
TEST DE EVALUARE ............................................................................. 75
TEMA VII. ANALIZA RENTABILITĂŢII ........................................... 76

7.1. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND RENTABILITATEA
INTREPRINDERII........................................................................ 77
7.2. ANALIZA PROFITULUI ................................................................ 78
7.3. ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE .............................. 81
7.3.1. Analiza ratei de rentabilitate economică.................................... 82
7.3.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară..................................... 85
7.4. CORELAŢIA DINTRE RATA DE RENTABILITATE
ECONOMICĂ ŞI RATA DE RENTABILITATE
FINANCIARĂ............................................................................. 89
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 91
TEST DE EVALUARE ............................................................................. 92
6
TEMA I. BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE
ALE ANALIZEI ECONOMICO - FINANCIARE
CONŢINUT
1.1. Definire, scop şi tipuri de analiză economico-financiară

1.2. Principalele noţiuni utilizate în activitatea de analiză
1.3. Metode şi tehnici utilizate în analiza economico-financiară
1.3.1. Diviziunea
1.3.2. Comparaţia
1.3.3. Modelarea fenomenului
1.3.4. Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale
1.3.4.1. Metoda balanţieră
1.3.4.2. Metoda substituţiilor în lanţ
1.3.4.3. Metoda ratelor
1.3.4.4. Metoda scorurilor
1.3.4.5. Metoda ABC
1.3.4.6. Metoda corelaţiei.
REZUMAT
Analiza reprezintă acea metodă raţională care presupune

descompunerea unui întreg (fenomen sau proces) în elementele sale
componente pentru ca prin metode specifice să fie studiată esenţa lor.
Obiectivul principal al analizei pe plan intern, dar şi a celei externe îl
reprezintă identificarea performanţelor intreprinderii şi a riscurilor la care
aceasta este supusă.
Analiza financiară foloseşte aceleaşi metode şi tehnici utilizate în
analiza economică şi acestea sunt fie specifice, fie împrumutate din alte
domenii.
Analiza financiară permite aprecierea situaţiei financiare trecută şi
actuală, dar ea urmăreşte mai ales viitorul.
Informaţiile necesare efectuării analizei financiare sunt preluate în
principal din următoarele documente: bilanţul contabil, contul de profit şi
pierdere, anexa la bilanţ.
OBIECTIVE
Obiectivele acestei teme sunt:

• Definirea analizei economico-financiare şi criteriile de
clasificare ale acesteia;
• Precizarea principalelor noţiuni utilizate în analizafinanciară;
• Studierea principalelor metode şi tehnici utilizate în analiza
financiară.
7
1.1. DEFINIRE, SCOP ŞI TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICO-
FINANCIARĂ
Analiza în general este o metodă de cunoaştere care are la bază

descompunerea unui fenomen în părţile sale componente, având ca scop
final identificarea factorilor care influenţează obiectul sau fenomenul
analizat. Cu ajutorul acestei metode este posibilă cunoaşterea realităţii
obiective în toată complexitatea sa.
Necesitatea analizei rezultă din următoarele:
- analiza ajută la cunoaşterea realităţii obiective şi la interpretarea sa;
- analiza contribuie la fundamentarea programelor de activitate ale
unei firme;
- analiza pune la dispoziţia managementului informaţiile necesare
pentru studierea dinamicii performanţelor firmei şi a factorilor care au
influenţat-o;
- analiza apreciază obiectiv eficienţa alocării şi utilizării resurselor
interne ale firmei.
Analiza economico-financiară studiază mecanismul de formare şi
modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente
componente, în părţi simple şi prin stabilirea factorilor de influenţă.
Descompunerea se face în trepte, de la complex la simplu, în vederea
identificării cauzelor finale care explică o anumită stare de fapt, un anumit nivel
de performanţă sau o anumită evoluţie a lor.
Analiza economico-financiară prin metodologia, tehnicile şi procedeele
specifice de care dispune, contribuie la diagnosticarea stării diferitelor procese
şi fenomene, le descoperă structura, stabileşte relaţiile de cauzalitate, factorii
care le guvernează, descoperă legile formării şi dezvoltării lor şi totodată oferă
conducerii posibilitatea adoptării deciziilor cu privire la îmbunătăţirea activităţii
în viitor.
Analiza economică presupune cercetarea unui fenomen sau proces din
punct de vedere economic, ceea ce implică evidenţierea eforturilor
dimensionate prin consumul de resurse materiale, umane şi financiare, dar şi a
efectelor, sub forma rezultatelor obţinute.
Analiza financiară reprezintă un ansamblu de instrumente şi
metode care permit aprecierea situaţiei financiare şi a performanţelor unei
intreprinderi.
Scopul analizei financiare îl constituie întocmirea diagnosticului
financiar al întreprinderii, în vederea evidenţierii punctelor forte şi a
punctelor slabe, adică a stării de sănătate sau de slăbiciune financiară a
întreprinderii, precum şi a potenţialului managementului financiar.
Obiectivul principal al analizei pe plan intern, dar şi a celei externe îl
reprezintă identificarea performanţelor intreprinderii şi a riscurilor la care
aceasta este supusă.
Analiza financiară permite aprecierea situaţiei financiare trecută şi
actuală, dar ea urmăreşte mai ales viitorul.
Informaţiile necesare efectuării analizei financiare sunt preluate în principal
din următoarele documente: bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere,
anexa la bilanţ.
8
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă
bunurile economice, drepturile şi obligaţiile intreprinderii (activul şi
pasivul) la încheierea exerciţiului şi care constituie suportul analizei
financiare. Bilanţul trebuie să redea o imagine clară, fidelă şi completă a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.
Contul de profit şi pierdere este un cont de bilanţ care reflectă
rezultatele exerciţiului ce provin din activitatea intreprinderii şi cuprinde:
cifra de afaceri, veniturile şi cheltuielile exerciţiului, precum şi rezultatele
exerciţiului (profit sau pierdere).
Anexa la bilanţ are ca obiective principale completarea şi explicarea
datelor înscrise în Bilanţ şi Contul de profit şi pierdere şi conţine informaţii
cu privire la situaţia patrimonială şi financiară, precum şi cu privire la
rezultatele aferente exerciţiului încheiat.
Principalele criterii de clasificare ale analizei economico-financiare
sunt următoarele:
a) Din punctul de vedere al studierii însuşirilor esenţiale ale

fenomenului se disting următoarele tipuri de analiză economico-
financiară:
− analiza calitativă: studiază esenţa fenomenului şi factorii care îl
determină.
− analiza cantitativă: presupune cercetarea fenomenelor economico-
financiare prin determinări cantitative.
b) După modul de analiză a corelaţiilor bilanţului se disting:
− analiza pe verticală: urmăreşte studierea grupelor şi a posturilor din
bilanţ prin raportarea elementelor urmărite fie la total grupă, fie la
total activ, respectiv pasiv.
− analiza pe orizontală: cuprinde corelaţiile dintre active şi pasive
(mijloace şi resurse) şi evidenţiază măsura în care activele fixe şi
circulante s-au format pe baza resurselor financiare corespunzătoare
din pasiv.
− analiza combinată: îmbină caracteristicile analizei pe verticală cu
cele ale analizei pe orizontală.
c) In funcţie de raportul dintre momentul în care se efectuează analiza
şi momentul desfăşurării fenomenului se disting:
− analiza retrospectivă: constă în studierea unor fenomene care s-au
desfăşurat, în scopul explicitării lor sub aspectul factorilor şi
cauzelor care le-au influenţat, al intensităţii acţiunii factorilor şi al
implicaţiilor rezultatelor obţinute.
− analiza curentă: constă în urmărirea modului în care se îndeplinesc o
serie de prevederi sau sunt contracarate acţiunile factorilor
perturbatori.
− analiza prospectivă: constă în proiectarea rezultatelor viitoare pe
baza factorilor de influenţă.
d) După modul de urmărire în timp a fenomenelor se disting:
− analiza statică: studiază fenomenele economice la un moment dat.
− analiza dinamică: studiază fenomenele economice în evoluţia lor în
timp, adică în dinamică.
e) După orizontul de timp în care se face analiza se disting:
9
− analiza pe termen scurt: presupune studierea fenomenului pe o
perioadă de timp care merge până la un an şi serveşte pentru luarea
deciziilor de către managementul firmei pentru conducerea
operativă.
− analiza pe termen lung: presupune studierea fenomenului pe o
perioadă de timp cuprinsă între 3 - 5 ani şi serveşte la luarea
deciziilor pentru conducerea strategică.
f) După nivelul la care se realizează analiza există:
− analiza microeconomică: vizează fenomenele economico-financiare
la nivelul firmei considerată ca un sistem sau a subdiviziunilor sale
organizatorice.
− analiza mezoeconomică: studiază fenomenele şi procesele la nivelul
sectorului sau al ramurii de activitate în scopul evidenţierii poziţiei
firmei pe piaţă, a capacităţii concurenţiale a acesteia, etc.
− analiza macroeconomică: presupune studierea fenomenelor la
nivelul economiei naţionale sau al economiei mondiale, folosind cu
precădere indicatori globali sau mărimi agregate (produsul intern
brut, rata medie de rentabilitate a sectorului, etc.).
g) După criteriile de studiere a fenomenelor distingem:
− analiza economică;
− analiza financiară luată separat sau împreună cu prima formează
analiza economico-financiară;
− analiza tehnico-economică.
h) În funcţie de poziţia analistului, distingem:
- analiza internă: are un caracter practic, facilitatea efectuării acesteia
rezultă din faptul că analistul are o poziţie privilegiată deoarece
beneficiază de o serie de informaţii despre întreprinderea analizată. Pe
baza acestor informaţii, analistul poate detecta stările de dezechilibru din
diferite domenii ale activităţii întreprinderii, precum şi
cauzele acestora, stabilind totodată măsurile care se impun în vederea
remedierii.
Elaborarea acestor analize sunt utile conducerii întreprinderii, atât
pentru cunoaşterea stării de fapt reflectată prin nivelul performanţelor
economico-financiare şi exercitarea pe această bază a controlului privind
modul de realizare a sarcinilor programate, cât şi pentru fundamentarea
activităţii viitoare.
- analiza externă se efectuează de către partenerii externi. În
fundamentarea deciziilor lor, partenerii externi ai întreprinderii se
bazează pe informaţiile furnizate de analiza financiară (diagnosticul
financiar extern).
1.2. PRINCIPALELE NOŢIUNI UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA DE

ANALIZĂ
Noţiunile utilizate în activitatea de analiză sunt în principal

următoarele: element, fenomen, factor, cauze, legături factorial-cauzale.
Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat.
10
Fenomenele sunt forme exterioare ale realităţii economice, respectiv
acele aspecte şi legături care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot
fi cunoscute de oameni în mod direct.
Factorii reprezintă forţele motrice care în anumite condiţii provoacă
sau determină un fenomen sau rezultat economic.
Cauzele sunt reprezentate de acele fenomene care explică direct
geneza unui fenomen sau rezultat economic.
Legăturile factorial-cauzale sunt forme ale conexiunii sau
dependenţei prin care interacţiunea unor fenomene generează fie
transformarea fenomenului, fie a altor fenomene.
Principalele criterii după care se face gruparea factorilor care
intervin în analiza unei intreprinderi sunt următoarele:
a) După conţinutul lor se disting: factori naturali, tehnici,
tehnologici,
organizatorici, economici, biologici, etc.
b) După caracterul lor în sistemul legăturilor factorial-cauzale se
disting: factori cantitativi, factori de structură, factori calitativi.
Factorii cantitativi reprezintă condiţia preliminară a acţiunii
factorilor calitativi.
Factorii de structură apar întotdeauna când fenomenul analizat este
compus din mărimi agregate a căror elemente componente participă cu
intensităţi specifice la dezvoltarea sa.
Factorii calitativi sunt cei care au aceeaşi natură cu fenomenul
analizat, deosebindu-se de acesta doar prin gradul de extensiune.
c) După gradul de agregare distingem: factori simpli şi factori
complecşi.
Factorii simpli nu mai pot fi descompuşi, iar factorii complecşi sunt
alcătuiţi din mai mulţi factori simpli.
d) După modul de acţiune asupra fenomenului distingem: factori cu
acţiune directă şi factori cu acţiune indirectă.
e) După locul de acţiune se disting: factori interni (endogeni) şi
factori externi (exogeni).
Factorii interni acţionează în interiorul intreprinderii şi au caracter
determinist, iar factorii externi provin din mediul ambiant şi au caracter
probabilistic.
f) După posibilităţile de previziune se disting: factori previzibili şi
factori imprevizibili.
Factorii previzibili acţionează în cadrul unor procese controlate, fără
sa existe riscuri, iar factorii imprevizibili acţionează necontrolat.
g) După intensitatea acţiunii sunt: factori dominanţi şi factori
secundari.
h) După dependenţa faţă de variaţia fenomenului analizat sunt:
factori variabili şi factori constanţi.
i) După sensul acţiunii lor se disting: factori pozitivi, factori negativi
şi factori indiferenţi.
j) În funcţie de efortul propriu al întreprinderii, distingem: factori
dependenţi de efortul propriu şi factori independenţi de efortul propriu.
Factorii dependenţi de efortul propriu sunt acei factori care îşi au
originea în eforturile depuse de întreprindere privind utilizarea eficientă a
11
patrimoniului său, iar factorii independenţi de efortul propriu sunt în
principal proveniţi din mediul în care întreprinderea îşi desfăşoară
activitatea.
k) După posibilitatea de verificare a acţiunii lor sunt: factori
controlabili şi
factori necontrolabili.
l) După durata de exercitare a influenţei sunt: factori de durată
(continui) şi factori tranzitorii (discontinui).
m) După stadiul circuitului economic, se disting factori specifici
aprovizionării, producţiei şi vânzării producţiei.
1.3. METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ
Analiza financiară foloseşte aceleaşi metode şi tehnici utilizate în

analiza economică şi acestea sunt fie specifice, fie împrumutate din alte
domenii.
Principalele metode şi tehnici folosite în analiza financiară sunt:
- diviziunea;
- comparaţia;
- modelarea fenomenului;
- măsurarea relaţiilor factorial-cauzale.
1.3.1. Diviziunea
Diviziunea constă în descompunerea fenomenelor economice în

elementele lor componente, utilizând diferite criterii.
Metoda diviziunii permite determinarea contribuţiei fiecărui element
la formarea, dezvoltarea şi abaterea totală a fenomenului analizat.
Fenomenele pot fi descompuse după mai multe criterii, dintre care
cel mai des intâlnite sunt:
a) Diviziunea după locul de formare a rezultatelor (intreprindere,
secţie, sector, atelier, loc de muncă) are ca scop evidenţierea gradului de
participare a fiecărui loc analizat la obţinerea rezultatului.
b) Diviziunea după timpul de formare a rezultatelor permite
evidenţierea abaterilor de la tendinţa generală de desfăşurare în timp a
fenomenului, de la ritmicitatea proiectată pentru un anumit indicator (de
exemplu, asigurarea cu materii prime şi materiale la intervale optime, etc.);
c) Diviziunea pe părţi sau elemente componente specifice naturii
rezultatului asigură cercetarea laturii esenţiale a formării şi dezvoltării
acestuia. Această metodă constituie o condiţie pregătitoare stabilirii
legăturilor factorial-cauzale ce se reflectă în starea şi mişcarea fenomenului.
Intre elementele componente ale unui fenomen sau rezultat economic există
relaţii de sumă algebrică. Semnul (±) al abaterii elementului indică sensul
contribuţiei sale la abaterea totală, iar coeficientul (numărul) indică mărimea
12
contribuţiei. Suma algebrică a abaterilor absolute a tuturor elementelor
reprezintă abaterea absolută totală.
Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen F se
prezintă ca o sumă de elemente fi:
F = f1+ f2 + f3 + ........+fn,
iar abaterea absolută totală ΔF se prezintă ca sumă algebrică a abaterilor

parţiale:
n
ΔF = ∑ Δf i
i =1
unde: Δfi reprezintă abaterea absolută a elementului fi calculată cu relaţia:
Δf i = f i1 − f i0
unde:
f i1 = nivelul indicatorului în perioada curentă;

f i0 = nivelul indicatorului în perioada de bază.
1.3.2. Comparaţia
Comparaţia constă în studierea fenomenelor economice comparativ

cu un anumit criteriu de referinţă, stabilind anumite asemănări şi deosebiri
între ele.
Principalele criterii care pot fi luate în considerare dau naştere
următoarelor categorii de comparaţii:
- comparaţia în timp, este cea care se efectuează între valoarea
efectivă a fenomenului sau informaţia de stare şi valoarea de referinţă,
considerată ca bază de comparaţie, în diferite momente ale evoluţiei;
- comparaţia în spaţiu, când se compară rezultatele obţinute de
intreprinderea analizată cu rezultatele altei intreprinderi din aceeaşi ramură
sau rezultatele obţinute în cadrul a două secţii ale aceleiaşi intreprinderi;
- comparaţii mixte, sunt acele comparaţii care se bazează pe ambele
criterii (timp şi spaţiu);
- comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit, sunt cele prin care
se compară rezultatele obţinute cu programe, norme, normative, standarde,
clauze contractuale;
- comparaţii cu un caracter special, care se realizează pe baza altor
criterii decât cele mai sus menţionate.
Cele mai frecvente comparaţii de acest tip privesc determinarea
eficienţei unor măsuri sau soluţii tehnico-economice (compararea
variantelor în vederea alegerii variantei optime).
13
1.3.3. Modelarea fenomenelor economice
Modelul este o reprezentare simplificată a realităţii. În analiză,

modelul este unul economico-matematic, exprimat sub formă de inegalităţi,
ecuaţii, corelaţii dintre indicatori, funcţii de producţie, etc.
Tipologia modelelor:
- modele imitative sau iconice;
- modele analogice;
- modele simbolice.
Modelele imitative: sunt cele care reprezintă caracteristicile

fenomenului prin ele însele, dar la o altă scară (fotografii, hărţi, machete,
etc.).
Modelele analogice: folosesc analogia, deci cu anumite proprietăţi se
reprezintă alte proprietăţi.
Modelele simbolice: se bazează pe utilizarea simbolurilor (litere,
cifre) în reprezentarea fenomenelor şi a raporturilor dintre ele. În general
acestea iau forma unor ecuaţii sau inecuaţii matematice. În analiza
economico-financiară predomină modelele simbolice care pot fi: modele de
corelaţie (deterministe şi aleatorii), aditive, multiplicative, balanţiere, de
raport, combinate.
Dintre modelele analogice, graficele sunt frecvent utilizate în teoria
şi practica economică pentru vizualizarea fenomenelor economice.
Tipurile de grafice cel mai des folosite sunt:
a) cronogramele - care redau într-un sistem de axe evoluţia în timp a
fenomenului cercetat, unde pe axa OX se înregistreză timpul, iar pe axa OY
fenomenul analizat.
b) diagrama - este reprezentarea grafică a fenomenului sau
rezultatului economic prin figuri geometrice.
b1) diagrama sectorială: este folosită în analizele de tip
structural şi este utilă mai ales în situaţia în care fenomenul nu este
structurat într-un număr prea mare de elemente.
b2) diagrama cu bare - oferă informaţii atât asupra dinamicii
fenomenului, cât şi asupra structurii acestuia.
Modelele trebuie să fie astfel construite încât să exprime corect
legătura dintre factori şi fenomene şi să existe concordanţă deplină între
legătura formal-matematică şi cea logic-economică.
1.3.4. Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale
Prin cuantificarea relaţiilor factorial-cauzale se determină mărimea,

sensul şi intensitatea acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat, creând
posibilitatea interpretării şi caracterizării complexe a stării fenomenului,
pentru identificarea şi punerea în valoare a rezultatelor interne.
Legăturile factorial-cauzale pot fi de două tipuri şi anume:
- legături de tip funcţional sau determinist;
14
- legături de tip stohastic.
Legăturile de tip funcţional sau determinist sunt relaţii cauzale în
care la o anumită valoare a caracteristicilor luate în considerare îi
corespunde o valoare bine determinată a fenomenului rezultat.
Legăturile de tip stohastic sunt relaţii cauzale în care fiecărei valori a
caracteristicii luate în considerare îi corespund mai multe valori ale
fenomenului rezultat, situate într-o zonă de minim şi maxim.
Principalele metode utilizate de analiza financiară pentru măsurarea
relaţiilor factorial-cauzale sunt: metoda balanţieră, metoda substituirii
valorii factorilor, metoda ratelor, metoda scorurilor, metoda ABC, metoda
corelaţiei.
1.3.4.1. Metoda balanţieră
Această metodă se utilizează atunci când între elementele

fenomenului studiat există relaţii de tip determinist de natura sumei sau
diferenţei.
Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţii deterministe
este:
F=a+b-c
Influenţele modificării faţă de mărimea considerată ca bază de

comparaţie se stabilesc în funcţie de modalitatea de exprimare a modificării,
astfel:
- când modificarea fenomenului analizat se exprimă prin abaterea
absolută (ΔF) calculul influenţei factorilor se face:
- în varianta substituţiei desfăşurate:
ΔF(a) = (a1 + b0 - c0) - (a0 + b0 - c0)
- în varianta substituţiei simplificate:
ΔF(a) = a1 - a0
- când modificarea fenomenului analizat se exprimă prin indicele

variaţiei relative (ΔIF) calculul influenţei factorilor se face:
- în varianta substituţiei desfăşurate:
a1 + b0 − c0 a + b0 − c0
I F (a ) = × 100 − 0 × 100
a 0 + b0 − c0 a 0 + b0 − c0
15
- în varianta substituţiei simplificate:
(a1 − a0 ) ⎛ ΔF (a ) ⎞
ΔI F (a ) = × 100 = ⎜⎜ ⎟⎟ × 100
(a0 + b0 − c0 ) ⎝ F0 ⎠
1.3.4.2. Metoda substituţiilor în lanţ
Această metodă permite măsurarea contribuţiei diferiţilor factori la

formarea sau modificarea rezultatului comparativ cu nivelul de bază. Se
aplică în cazul în care relaţiile de tip determinist dintre factorii de influenţă
au forma de produs sau raport.
Aplicarea corectă a acestei metode necesită respectarea următoarelor
reguli:
• substituirea factorilor se face în funcţie de criteriul condiţionării
economice: întâi factorii cantitativi, apoi factorii cu rol structural iar
în final factorii cu rol calitativ;
• operaţiunile de substituire se fac succesiv, nu simultan;
• un factor substituit se menţine la nivelul curent în operaţiile
ulterioare;
• ultimul factor care se substituie este cel de natură calitativă.
a) Modelul substituţiilor în lanţ în cazul relaţiilor de produs:
Pentru exemplificare considerăm un fenomen F condiţionat de trei factori a,
b, c, astfel:
F = a·b·c
Notăm cu "1" nivelul efectiv şi cu "0" nivelul de comparaţie al
fenomenului analizat.
F1 = a1·b1·c1
F0 = a0·b0·c0
Modificarea fenomenului analizat se determină comparând valoarea

efectivă F1 cu valoarea de referinţă F0 astfel:
∆F = F1 - F0
Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra modificării fenomenului

analizat se exprimă astfel:
- influenţa modificării factorului "a":
∆F(a) = a1·b0·c0 - a0·b0·c0 = (a1 - a0)· b0·c0
- influenţa modificării factorului "b":
∆F(b) = a1·b1·c0 - a1·b0·c0 = a1·( b1 - b0)· c0
- influenţa modificării factorului "c":
16
∆F(c) = a1·b1·c1 - a1·b1·c0 = a1·b1 (c1 - c0)
Suma algebrică a influenţei factorilor este egală cu abaterea totală:
∆F = ∆F(a) + ∆F(b) + ∆F(c)
b) Utilizarea metodei substituţiilor în lanţ când între factori sunt

relaţii de tip raport
În acest caz aplicarea metodei substituţiilor în lanţ îmbracă două
forme de prezentare în funcţie de locul unde este situat factorul cantitativ (la
numitor sau la numărător).
Considerăm un fenomen F determinat de acţiunea a doi factori aflaţi
într-un raport de directă şi inversă proporţionalitate: a şi b.
Formula de calcul este:
a
F=
b
- pentru perioada de bază:
a0
F0 =
b0
- pentru perioada curentă:
a1
F1 =
b1
În situaţia în care factorul cantitativ se găseşte la numărător iar

rezultatul supus analizei cantitative este exprimat în cifre absolute,
modificarea fenomenului analizat F poate fi scrisă astfel:
a1 a0
ΔF = F1 − F0 = −
b1 b0
a1 a0 a1 − a0
ΔF ( a ) = − =
b0 b0 b0
a1 a1
ΔF (b) = −
b1 b0
Se verifică astfel corelaţia:
17
ΔF = ΔF ( a ) + ΔF (b)
În situaţia în care factorul cantitativ se găseşte la numitor iar

rezultatul supus analizei cantitative este exprimat în cifre absolute,
modificarea fenomenului analizat F poate fi scrisă astfel:
∆F = F1 - F0
a0 a0
ΔF (b) = −
b1 b0
a1 a0 a1 − a0
ΔF ( a ) = − =
b1 b1 b1
Se verifică deasemenea corelaţia:
ΔF = ΔF (b) + ΔF ( a )
1.3.4.3. Metoda ratelor
Ratele reprezintă un raport procentual între două mărimi

comparabile din punct de vedere logico-economic şi sunt utilizate frecvent
în analiza economico-financiară.
În cadrul analizei economico-financiare ratele constituie corelaţii de
eficienţă economică, fie a activităţii, fie a structurilor.
Pentru măsurarea fenomenelor economico-financiare se utilizează în
principal următoarele categorii de rate:
• rate de structură;
• rate de echilibru;
• rate de gestiune;
• rate de eficienţă.
Interpretarea ratelor necesită prudenţă deoarece în aparenţă acestea
pot arăta o situaţie bună, iar în realitate pot să ascundă anumite riscuri. De
obicei se calculează acele rate care permit fundamentarea deciziilor de
menţinere şi dezvoltare a unei firme într-un context concurenţial.
1.3.4.4. Metoda scorurilor
18
Scorul este o metodă de analiză discriminantă cu care se operează în
mediul extern al intreprinderii, de regulă în bănci.
Această metodă reprezintă o funcţie construită pe baza unui număr
mai mare de indicatori pentru care a fost necesară observarea în timp a mai
multor intreprinderi.
Funcţia scor se notează cu "Z" şi are forma:
Z = ax1 + bx2 + ... + zxn

unde:
x1,...,xn - ratele implicate în calcul;
a, b, ...z - coeficienţii de ponderare ai ratelor.
Aceste metode se folosesc preponderent în investigarea echilibrului
financiar, unde nu substituie alte metode ci le completează.
Scorul Z calculat la nivelul unei firme indică gradul de
vulnerabilitate al acesteia, punând în evidenţă existenţa disfuncţionalităţilor.
Din analiza comparativă a dinamicii scorului individual cu evoluţia
constatată la nivelul sectorului de activitate rezultă predispoziţia firmei la
risc într-un anumit mediu concurenţial.
1.3.4.5. Metoda ABC
Iniţiatorul acestei metode este Pareto. Se mai numeşte şi metoda

20/80 şi propune o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau
rezultat în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului.
Metoda porneşte de la ideea că în studiul unui fenomen nu trebuie să
se acorde aceeaşi importanţă tuturor componentelor sale. În urma unor studii
statistice efectuate a rezultat că circa 80% din fenomene (rezultate) sunt
determinate de un număr redus de componente (variabile).
Această metodă se utilizează pentru analiza vânzărilor pe produse,
categorii de clienţi, etc.
În cazul structurii vânzărilor pe produse, curba teoretică presupune
existenţa a trei subgrupe cu caracteristici specifice:
- 10-15% din numărul de produse sau mărfuri reprezintă 60-70% din
cifra de afaceri (zona A), deci o subgrupă care conţine foarte puţine produse
sau mărfuri, dar care realizează o mare parte din cifra de afaceri;
- 25-30% din numărul de produse sau mărfuri vândute dau 25-30%
din cifra de afaceri (zona B);
- 65-70% din numărul de produse sau mărfuri dau 10-15% din cifra
de afaceri (zona C), deci două subgrupe care dau mai puţin de jumătate din
cifra de afaceri dar care concentrează majoritatea produselor comercializate.
Această curbă teoretică are valoare atât statistică dar şi indicativă.
Astfel curba reală se compară cu cea teoretică şi se desprind
concluziile respective.
Etapele aplicării acestei metode sunt:
- definirea fenomenului şi a parametrului specific acestuia;
- stabilirea valorilor parametrului specific;
19
- clasarea componentelor fenomenului analizat după legea ABC (în
ordinea descrescătoare a parametrului specific);
- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
- determinarea celor trei grupe de semnificaţie ABC;
- reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.
1.3.4.6. Metoda corelaţiei
Metoda corelaţiei se aplică în cazul când între variabilele unui model

economico-financiar există relaţii de cauzalitate de tip probabilist-statistic.
Relaţiile probabiliste dintre fenomenele economico-financiare şi implicit
calculele de corelaţie care se impun în acest cadru pot fi concludente numai
pe baza unor date statistice omogene şi care să reflecte evoluţia fenomenelor
respective pe perioade mai lungi de timp.
Caracterul practic al acestei metode justifică utilitatea sa atât în
analiza postfactum, cât şi în analizele previzionale, cu scopul de a extrapola
tendinţele de evoluţie ale unor fenomene economice în viitor.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică presupune parcurgerea
următoarelor etape:
a) Identificarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomenul supus
analizei "y" şi factorii care influenţează asupra acestuia (x1, x2, ..., xn);
b) Cunoaşterea legăturilor de cauzalitate dintre fenomen şi factorii
de influenţă şi alegerea pe această bază a ecuaţiei de regresie care să
exprime fidel corelaţia existentă între aceştia.
În practică se utilizează următoarele ecuaţii de regresie de tip:
- liniar: y ( x ) = a + bx ;
unde:
y - reprezintă valoarea variabilei dependente;

x - variabila independentă;
a, b- parametrii ecuaţiei de regresie care arată la ce nivel ar fi ajuns
variabila dependentă, dacă toţi factorii ar fi avut o acţiune constantă.
- parabolic: y ( x ) = a + bx + cx 2 ;
în care:
a şi b reprezintă parametrii ecuaţiei care au aceeaşi semnificaţie ca şi

în cazul funcţiei liniare;
c - coeficientul de regresie care determină inflexiunea curbei.
b
- hiperbolic: y ( x ) = a + ;
x
- exponenţial: y ( x ) = a + b x
20
c) determinarea valorilor parametrilor ecuaţiei de regresie, cu
ajutorul metodei celor mai mici pătrate;
d) calcularea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi
factorii săi de influenţă în vederea evidenţierii factorilor esenţiali de cei
neesenţiali, cu ajutorul coeficientului de corelaţie:
n ∑ xy − ∑ x ∑ y
ry =
[n∑ x 2
− (∑ x ) ⋅
2
] [n∑ y 2
− (∑ y )
2
]
Coeficientul de corelaţie liniară simplă poate lua valori cuprinse
între -1 şi +1 şi arată existenţa, intensitatea şi sensul corelaţiei dintre
fenomen şi factorii săi de influenţă.
În situaţia în care coeficientul de corelaţie este cuprins între 0 şi -1
legătura dintre cele două variabile este de sens invers, când este cuprins
între 0 şi +1 corelaţia este directă şi pe măsură ce coeficientul se apropie de
1 legătura dintre componente este mai intensă.
Aplicarea corelaţiei în cercetarea fenomenelor economice nu este o
operaţie simplă, experienţa evidenţiind o complexitate de probleme, care
privesc baza teoretică, premisele calculelor de corelaţie, limitele de
cunoaştere, semnificaţia indicatorilor de corelaţie. Eficienţa aplicării
metodei corelaţiei depinde de rezolvarea problemelor menţionate, ceea ce
solicită cunoaşterea temeinică a fenomenelor şi proceselor studiate, precum
şi a bazelor matematice şi logice ale corelaţiei.
BIBLIOGRAFIE
1. Cojocaru C. - Analiza economico-financiară a

exploataţiilor agricole şi silvice, Ed. Economică, Bucureşti,
1997.
2. Ghic Graţiela, Grigorescu Carmen Judith - Analiză
economico-financiară (Abordări teoretice, studii de caz),
Ed Universitară, Bucureşti, 2006.
3. Işfănescu A., Robu V., Hristea A., Vasilescu C. - Analiza
economico-financiară, Ed. ASE, Bucureşti, 2002.
4. Mihai I. (coordonator), Cazan E., Buglea A., Popa Lala I. -
Analiză economico-financiară, Ed Mirton, Timişoara,
1999.
5. Niculescu M. - Diagnostic global strategic, Ed.
Economică, Bucureşti, 1997.
6. Robu V., Georgescu N. - Analiza economico-financiară,
Ed. Omnia Uni S.A.S.T. SRL, Braşov, 2000.
Ed. ASE, Bucureşti, 2001.
21
DICŢIONAR EXPLICATIV
1. Analiza - metodă de cunoaştere care are la bază descompunerea

unui fenomen în părţile sale componente.
2. Elementele - reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat.
3. Fenomenele - sunt forme exterioare ale realităţii economice,
respectiv acele aspecte şi legături care apar şi se manifestă la
suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct.
TEST DE EVALUARE
1. Informaţiile necesare efectuării analizei financiare sunt preluate în

principal din următoarele documente:
a) registrul jurnal;
b) balanţa de verificare;
c) bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, anexa la
bilanţ;
d) nota contabilă.
2. Principalele metode şi tehnici folosite în analiza financiară sunt:

a) diviziunea, comparaţia, modelarea fenomenului, măsurarea
relaţiilor factorial-cauzale;
b) substituţia în lanţ, diviziunea, comparaţia;
c) metoda corelaţiei, metoda ABC;
d) diviziunea, comparaţia, metoda scorurilor.
3. Analiza financiară reprezintă:

a) identificarea performanţelor intreprinderii şi a riscurilor la
care aceasta este supusă;
b) ansamblul de instrumente şi metode care permit aprecierea
situaţiei financiare şi a performanţelor unei intreprinderi;
c) stabilirea unui diagnostic cu privire la situaţia financiară a
intreprinderii atunci când sunt stabilite punctele tari şi
punctele slabe ale gestiunii financiare;
d) metoda prin care se oferă informaţii financiare atât celor din
interiorul intreprinderii, cât şi celor din exteriorul acesteia.
22
TEMA II. BILANŢUL CONTABIL - SURSĂ DE
INFORMAŢII A ANALIZEI FINANCIARE
CONŢINUT
2.1. Bilanţul patrimonial.

2.1.1. Structura generală a activului bilanţului.
2.1.2. Structura generală a pasivului bilanţului.
2.2. Bilanţul financiar.
2.3. Bilanţul funcţional.
REZUMAT
Bilanţul contabil şi anexele sale răspund multiplelor exigenţe de

ordin juridic, contabil şi fiscal, fiind stabilite pe baza reglementărilor legale.
Între datele furnizate de bilanţul contabil şi realitatea economico-financiară
a întreprinderii analizate pot să apară diferenţe.
Pentru a răspunde obiectivelor de ordin financiar se construieşte
bilanţul financiar, pornind de la bilanţul patrimonial, fie prin agregarea
anumitor date , fie prin divizarea altora, în aşa fel încât să se obţină mărimi
semnificative pe plan financiar.
Concepţia funcţională a bilanţului consideră bilanţul ca fiind un
ansamblu de stocuri de utilizări şi resurse, fapt ce permite analiza activităţii
pe cicluri de operaţiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcţionarea
intreprinderii.
OBIECTIVE
Obiectivele acestei teme sunt:

• Cunoaşterea informaţiilor legate de bilanţul patrimonial şi
componentele acestuia.
• Însuşirea cunoştinţelor cu privire la bilanţul financiar şi
bilanţul funcţional.
2.1. BILANŢUL PATRIMONIAL
Bilanţul patrimonial este folosit în analiza financiară pentru

evaluarea firmei, analiza structurii mijloacelor economice şi a surselor de
finanţare a acestora, analiza lichidităţii şi solvabilităţii, analiza echilibrului
financiar etc.
23
Bilanţul patrimonial prezintă o importanţă deosebită pentru acţionari
(care doresc să cunoască valoarea averii lor) şi creditori (pentru care
patrimoniul reprezintă o garanţie pentru realizarea drepturilor lor).
Dintre cele trei concepţii cunoscute de teoria contabilităţii (juridică,
economică şi financiară) privind conţinutul bilanţului, pentru analiza
situaţiei financiar-patrimoniale a întreprinderii prezintă o importanţă
deosebită concepţia financiară, care defineşte activul bilanţului ca un
ansamblu de mijloace folosit pentru achitarea datoriilor la scadenţă, în timp
ce pasivul reflectă totalitatea datoriilor grupate în funcţie de termenul lor de
exigibilitate.
Principiile care stau la baza determinării bilanţului patrimonial sunt:
- pentru activ: ordinea inversă a lichidităţii (capacitatea posturilor de activ
de a se transforma în numerar);
- pentru pasiv: ordinea inversă a exigibilităţii (timpul cât sursa respectivă
rămâne la dispoziţia întreprinderii).
2.1.1. Structura generală a activului bilanţului
Activul bilanţului cuprinde bunurile şi disponibilităţile deţinute de

către intreprindere, precum şi drepturile de creanţă asupra terţilor.
Deasemenea în activul bilanţului se regăsesc şi soldurile conturilor de
regularizare şi asimilate lor, precum şi primele privind rambursarea
obligaţiunilor.
Posturile de activ sunt structurate în bilanţ astfel:
a) active imobilizate;
b) active circulante;
c) conturi de regularizare şi asimilate;
d) prime privind rambursarea obligaţiunilor.
a) Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, corporale sau

necorporale, achiziţionate sau produse de către intreprindere, care intră în
patrimoniul unităţii în urma unor decizii investiţionale şi sunt destinate să
servească o perioadă îndelungată activitatea acesteia. Acestea contribuie
indirect prin amortizare la formarea şi asigurarea capacităţii de autofinanţare
a unităţii.
Activele imobilizate se compun la rândul lor din:
1) imobilizări necorporale;
2) imobilizări corporale;
3) imobilizări financiare.
1) Imobilizările necorporale includ la rândul lor următoarele
posturi:
- cheltuieli cu constituirea societăţii - reprezintă cheltuielile
ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea societăţii;
- cheltuieli de cercetare şi dezvoltare - includ cheltuielile
ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare;
- concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabrică.
24
Concesiunile cuprind valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în
patrimoniu de către unitatea primitoare şi se referă la ocuparea sau
exploatarea unei proprietăţi a domeniului public (caz în care se numeşte
concesiune publică) sau la acordul primit de la o firmă de a fi reprezentantul
său pe un teritoriu geografic precis, în legătură cu comercializarea anumitor
produse sau servicii ( caz în care se numeşte concesiune privată).
- programe informatice - se referă la prestaţia intelectuală
necesară elaborării programelor şi sunt create de unitate sau achiziţionate de
la terţi şi supuse amortizării pe o perioadă care nu depăşeşte trei ani.
- alte imobilizări necorporale.
2) Imobilizările corporale includ:
- terenuri şi amenajări de terenuri;
- mijloace fixe grupate în:
- clădiri;
- construcţii speciale;
- maşini, utilaje şi mijloace de transport;
- alte imobilizări corporale.
3) Imobilizările financiare cuprind:
- titluri de participare - se referă la drepturile sub formă de
acţiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor unităţi patrimoniale şi
asigură unităţii deţinătoare exercitarea unui control şi realizarea unui profit.
- titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu - sunt
dobândite de către unitatea patrimonială în scopul realizării unor venituri
financiare, fără ca acestea să poată interveni în gestiunea unităţii
patrimoniale care le-a emis.
- alte titluri şi creanţe imobilizate. Creanţele imobilizate
includ:
- împrumuturi acordate pe termen lung;
- creanţe legate de participaţii;
- alte creanţe imobilizate.
b) Activele circulante reprezintă elemente patrimoniale necesare

realizării ciclului de exploatare, în majoritatea cazurilor supuse unei rotaţii
rapide. Acestea trec în cadrul fiecărui ciclu din forma de active fizice în cea
de creanţe şi apoi de disponibilităţi.
Activele circulante includ următoarele:
- stocuri - reprezintă acea parte a activelor circulante care la
încheierea exerciţiului se regăsesc sub forma activelor fizice: materii prime,
materiale consumabile, mărfuri, producţie neterminată, produse finite,
ambalaje, etc.
- creanţe - semnifică sumele băneşti care urmează să fie
încasate de către agentul economic şi reprezintă contravaloarea mărfurilor, a
produselor, semifabricatelor vândute şi a serviciilor şi lucrărilor prestate.
- disponibilităţi şi plasamente. Disponibilităţile băneşti
reprezintă sumele sau lichidităţile intreprinderii aflate în casă, în bănci,
acreditive, plasamente şi alte valori. În urma studiilor efectuate în activitatea
practică s-a stabilit că disponibilităţile băneşti pot să acopere cerinţele de
plată imediată dacă au o pondere de 3-5% din totalul activelor circulante sau
o pondere de 1-1,5% din totalul activului.
25
c) Conturile de regularizare şi asimilate includ:
- cheltuieli constatate în avans care urmează să se includă
eşalonat pe cheltuieli în perioadele următoare;
- diferenţe de conversie activ - sunt diferenţele nefavorabile
între valoarea de intrare a creanţelor şi datoriilor în devize şi valoarea
acestora la cursul ultimei zile a exerciţiului.
d) Prime privind rambursarea obligaţiunilor - reprezintă

diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de rambursare a
obligaţiunilor, ele fiind cheltuieli financiare care trebuie amortizate pe
durata împrumutului.
2.1.2. Structura generală a pasivului bilanţului
În pasivul bilanţului se regăsesc resursele de care dispune un agent

economic în scopul finanţării utilizărilor sale şi acestea sunt grupate în
ordinea exigibilităţii crescătoare.
Elementele patrimoniale de pasiv includ următoarele:
a) capital propriu;
b) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
c) datorii;
d) conturi de regularizare de pasiv.
a) Capitalul propriu include fondurile proprii de care dispune un

agent economic din care se finanţează cea mai mare parte a activelor
imobilizate ale unei intreprinderi. Capitalul propriu cuprinde:
- capitalul social - este totalitatea aporturilor în bani şi natură
efectuate de către asociaţi în momentul constituirii societăţii sau mai târziu
cu ocazia creşterii de capital.
- prime legate de capital - formate din prime de emisiune, de
fuziune şi de aport şi rezultă din operaţii de creştere a capitalului, fie în
numerar, fie prin aporturi în natură sau cu ocazia unei fuziuni.
- diferenţe din reevaluare - reprezintă diferenţa dintre
valoarea actuală mai mare şi valoarea înregistrată mai mică a activului
reevaluat.
- rezervele - care pot fi: legale, statutare şi alte rezerve.
- rezultatul reportat - este un rezultat sau o parte a
rezultatului exerciţiului din perioada precedentă şi a cărei repartizare a fost
amânată de către adunarea generală a acţionarilor.
- rezultatul exerciţiului - se determină prin diferenţa dintre
veniturile totale şi cheltuielile totale ale unui agent economic şi poate fi
favorabil caz în care reprezintă un profit, sau nefavorabil, reprezentând o
pierdere.
- subvenţii pentru investiţii - sunt sumele de bani alocate de
la Bugetul de stat sau din alte surse pentru finanţarea unor activităţi pe
26
termen lung, dar şi resursele formate ca urmare a primirii de imobilizări sub
formă de donaţii, cu titlu gratuit sau constatate în plus la inventariere.
- provizioane reglementate - sunt constituite pe seama
cheltuielilor, potrivit dispoziţiilor legale, deduse din excedentul brut de
exploatare şi care servesc pentru autofinanţarea intreprinderii.
b) Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli - sunt destinate

acoperirii de riscuri şi cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs
de desfăşurare le fac probabile.
Cele mai întâlnite cazuri sunt următoarele:
• provizioane pentru litigii;
• provizioane pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe
exerciţii;
• provizioane pentru garanţii acordate clienţilor;
• provizioane pentru pierderi din schimb valutar;
• alte provizioane.
Suma provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli se modifică prin:
- diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau
anularea ca urmare a neproducerii riscului;
- creşterea valorii provizioanelor constituite.
c) Datoriile - sunt resurse străine, aparţinând agenţilor economici o

perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată şi regăsite sub formă de:
• împrumuturi şi datorii asimilate - regrupează următoarele
categorii de împrumuturi:
- credite bancare pe termen mijlociu şi lung;
- emisiune de obligaţiuni;
- datorii legate de participaţii;
- datorii privind concesiunile, brevetele, licenţele
preluate în patrimoniu;
- alte împrumuturi.
• avansuri primite de la clienţi - reprezintă sursele datorate
clienţilor pentru avansurile sau aconturile încasate de la aceştia.
• furnizori şi conturi asimilate - includ:
- furnizori;
- efecte de plată;
- furnizori de imobilizări;
- furnizori facturi nesosite;
- efecte de plată pentru imobilizări.
• alte datorii - includ datoriile faţă de:
- personal (remuneraţii, drepturi de personal
neridicate, etc.);
- asigurări şi protecţia socială;
- bugetul de stat;
- asociaţi.
d) Conturi de regularizare şi asimilate - reflectă veniturile

înregistrate în avans şi diferenţele de conversie-pasiv.
27
Veniturile înregistrate în avans se referă la încasări sau creanţe
aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care
nu afectează veniturile exerciţiului.
Totalul veniturilor încasate în avans creşte în urma extinderii
activităţilor pentru care se solicită avansuri şi scade în urma nelivrării
produselor pentru care s-a încasat avansul sau restituirea lui.
Diferenţele de conversie-pasiv reprezintă profituri latente din
conversiile de schimb la sfârşitul exerciţiului şi sunt diferenţe favorabile de
curs valutar între data de intrare a creanţelor şi datoriilor exprimate în devize
şi data închiderii exerciţiului financiar.
Totalul diferenţelor din conversie creşte sau scade în urma
modificării volumului datoriilor şi creanţelor în valută şi a raportului de
schimb valutar.
Tabelul 2.1.
Structura bilanţului contabil
ACTIV PASIV
1. Active imobilizate: 1. Capitaluri proprii
- imobilizări necorporale;
- imobilizări corporale; 2. Provizioane pentru riscuri şi
- imobilizări financiare. cheltuieli
2. Active circulante:
- stocuri; 3. Datorii
- creanţe;
- disponibilităţi. 4. Conturi de regularizare şi
3. Conturi de regularizare şi asimilate lor
asimilate lor
4. Prime de rambursare a
obligaţiunilor
2.2. BILANŢUL FINANCIAR
Patrimoniul net reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care

pot fi exprimate în bani, aparţinând unei persoane fizice sau juridice ale
căror nevoi le satisfac, precum şi bunurile la care se referă. În cazul unei
intreprinderi, patrimoniul se defineşte ca fiind activele intreprinderii
negrevate de datorii sau averea acţionarilor stabilită pe baza bilanţului
patrimonial.
Bilanţul financiar se întocmeşte pentru a răspunde unor obiective de
ordin financiar care urmăresc probleme prezente şi viitoare.
În vederea obţinerii bilanţului financiar se vor face unele corecţii
asupra bilanţului contabil. Aceste corecţii vor opera atât asupra activului cât
şi asupra pasivului bilanţului.
Corecţiile asupra activului urmăresc obţinerea a două mărimi şi
anume:
- imobilizări nete;
- active circulante.
Activele imobilizate includ la rândul lor:
28
- imobilizări necorporale;
- imobilizări corporale;
- imobilizări financiare mai mari de un an;
- creanţe mai mari de un an;
- cheltuieli constatate în avans pe o perioadă mai mare de un
an;
- prime de rambursare a obligaţiunilor.
Corecţiile aduse asupra pasivului urmăresc obţinerea a trei mărimi,
şi anume:
- capitaluri proprii;
- datorii pe termen mediu şi lung;
- datorii pe termen scurt.
Bilanţul financiar se prezintă astfel:
Tabelul 2.2.
Bilanţul financiar
ACTIV PASIV
Capital propriu
Active imobilizate
Datorii pe termen mediu şi lung
Active circulante
Datorii pe termen scurt
Gruparea posturilor în bilanţul financiar evidenţiază faptul că

nevoile permanente se vor finanţa din resurse permanente, iar nevoile
temporare se acoperă din resurse temporare.
Nerespectarea acestei reguli poate conduce la o stare de dezechilibru
financiar.
2.3. BILANŢUL FUNCŢIONAL
Bilanţul funcţional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de

funcţionare din punct de vedere economic a întreprinderii, punând în
evidenţă utilizările şi sursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.
Analiza bilanţului funcţional are ca scop înţelegerea nevoilor
intreprinderii şi a modului de finanţare a acesteia.
Potrivit concepţiei funcţionale a bilanţului, acesta este un ansamblu
de stocuri de utilizări şi resurse, ceea ce permite analiza activităţii pe cicluri
de operaţiuni.
Ciclurile întreprinderii sunt:
- de investiţii;
- de exploatare;
- de finanţare;
- de trezorerie.
Ciclul de investiţii cuprinde achiziţionarea de active imobilizate, iar

ciclului de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producţie şi
29
distribuţie (vânzări) atât sub forma unor fluxuri fizice, cât şi a unor fluxuri
financiare.
Ciclul de finanţare cuprinde ansamblul operaţiunilor dintre
întreprindere şi proprietarii de capital (acţionarii şi creditorii întreprinderii).
Fluxul de finanţare permite ca întreprinderea să facă faţă decalajului
dintre fluxul de lichidităţi de intrare şi de ieşire provocat de ciclul de
exploatare.
Stabilirea bilanţului funcţional se realizează avându-se în vedere
următoarele principii:
- activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută (se are în vedere
valoarea de intrare în patrimoniu);
- imobilizările închiriate, deţinute în leasing sau în locaţie de
gestiune sunt integrate în activ şi, corespunzător, în pasiv la “Împrumuturi şi
datorii asimilate” datorită faptului că ele servesc ciclului de exploatare;
- conceptul de activ fictiv nu mai este operaţional;
- cheltuielile ce privesc exerciţiile financiare următoare se asimilează
activelor imobilizate;
- efectele scontate neajunse la scadenţă, debitorii privind capitalul
subscris şi nevărsat, primele privind rambursarea obligaţiunilor şi
diferenţele de conversie de activ şi de pasiv se tratează în acelaţi mod ca şi
la elaborarea bilanţului patrimonial;
- amortizarea şi provizioanele sunt incluse în pasivul bilanţului
funcţional ca surse aciclice (care rămân la dispoziţia întreprinderii o
perioadă mai mare de un an).
Principiile menţionate provoacă anumite corecţii ale informaţiilor
cuprinse, caz în care bilanţul funcţional va avea următoarea formă:
Tabelul 2.3.
Bilanţul funcţional
ACTIV PASIV
I. Active aciclice (stabile) I. Surse aciclice (stabile)
II. Active ciclice aferente - capitaluri proprii
exploatării: - amortizare
- stocuri - provizioane de orice natură
- creanţe aferente exploatării - datorii financiare pe o perioadă mai
III. Active ciclice din afara mare de un an
exploatării: II. Surse ciclice de exploatare
- creanţe din afara exploatării (datorii faţă de furnizori, salariaţi,
IV. Trezoreria de activ: bugetul de stat etc.)
- disponibilităţi III. Surse ciclice din afara
exploatării (furnizori de imobilizări,
dividende de plată etc.)
IV. Trezoreria de pasiv:
- credite pe termen scurt
Bilanţul funcţional permite aprecierea structurii financiare a

întreprinderii, stabilirea din punct de vedere funcţional a fondului de
rulment, a necesarului de fond de rulment şi a trezoreriei nete.
30
BIBLIOGRAFIE
1. Cojocaru C. - Analiza economico-financiară a

exploataţiilor agricole şi silvice, Ed. Economică, Bucureşti,
1997.
2. Ghic Graţiela, Grigorescu Carmen Judith - Analiză
economico-financiară (Abordări teoretice, studii de caz),
Ed Universitară, Bucureşti, 2006.
3. Işfănescu A., Robu V., Hristea A., Vasilescu C. - Analiza
economico-financiară, Ed. ASE, Bucureşti, 2002.
4. Mihai I. (coordonator), Cazan E., Buglea A., Popa Lala I. -
Analiză economico-financiară, Ed Mirton, Timişoara,
1999.
5. Niculescu M. - Diagnostic global strategic, Ed.
Economică, Bucureşti, 1997.
Ed. Omnia Uni S.A.S.T. SRL, Braşov, 2000.
Ed. ASE, Bucureşti, 2001.
1. Patrimoniul net - totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi

exprimate în bani, aparţinând unei persoane fizice sau juridice ale
căror nevoi le satisfac, precum şi bunurile la care se referă.
2. Bilanţul funcţional - ansamblu de stocuri de utilizări şi resurse, ceea
ce permite analiza activităţii pe cicluri de operaţiuni.
3. Bilanţul contabil - oferă informaţiile necesare pentru aprecierea
gestiunii financiare a intreprinderii, precum şi pentru stabilirea
valorii acesteia, el caracterizând mărimea resurselor şi a utilizărilor
la care a recurs un agent economic într-o perioadă de gestiune.
TEST DE EVALUARE
1. Imobilizările financiare cuprind:

a) titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de
portofoliu, alte titluri şi creanţe imobilizate;
b) titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de
portofoliu, alte titluri şi creanţe imobilizate, disponibilităţi
băneşti;
c) titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de
portofoliu, mijloace fixe;
d) titluri şi creanţe imobilizate, disponibilităţi băneşti, stocuri.
31
2. Activele circulante includ:
a) mijloace fixe, disponibilităţi şi plasamente;
b) stocuri, creanţe, disponibilităţi şi plasamente;
c) terenuri, stocuri, creanţe;
d) capital propriu, rezerve, stocuri, creanţe.
3. Datoriile cuprind:
a) stocuri, creanţe, împrumuturi şi datorii asimilate;
b) furnizori şi conturi asimilate, alte datorii;
c) disponibilităţi şi plasamente, furnizori şi conturi asimilate,
alte datorii;
d) împrumuturi şi datorii asimilate, avansuri primite de la
clienţi, furnizori şi conturi asimilate, alte datorii.
32
TEMA III. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE
BILANŢULUI
CUPRINS
3.1. Analiza ratelor de structură ale activului bilanţului

3.1.1. Rata activelor imobilizate
3.1.2. Rata activelor circulante
3.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului bilanţului
3.2.1. Rata stabilităţii financiare
3.2.2. Rata autonomiei financiare
3.2.3. Rata de îndatorare
3.3. Analiza ratelor de finanţare
REZUMAT
În analiza situaţiei patrimoniale o importanţă deosebită o au ratele

sau elementele de structură care se calculează atât pentru activul, cât şi
pentru pasivul bilanţului contabil.
O asemenea analiză urmăreşte stabilirea raporturilor dintre diferite
elemente patrimoniale.
Ratele de structură se stabilesc ca raport între un post de activ sau de
pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de
activ, respectiv de pasiv.
Această metodă îşi dovedeşte utilitatea şi eficacitatea în special în
cazul analizelor comparative în timp şi spaţiu.
OBIECTIVE
Analiza ratelor de structură ale bilanţului are ca obiective

următoarele:
- aprecierea stării patrimoniale şi financiare a intreprinderii;
- stabilirea şi evaluarea raporturilor dintre diferite elemente
patrimoniale;
- fundamentarea politicii şi strategiei financiare.
33
3.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE ACTIVULUI
BILANŢULUI
Dintre acestea, cele mai semnificative rate sunt:

• rata imobilizărilor;
• rata creanţelor;
• rata stocurilor;
• rata disponibilităţilor.
Aceste rate reflectă aspecte privind patrimoniul economic al
intreprinderii, apartenenţa sectorială, natura activităţii şi mai puţin aspecte
de politică financiară.
3.1.1. Rata activelor imobilizate (rAi)
Această rată măsoară ponderea activelor imobilizate în patrimoniul

total al întreprinderii.
Se calculează ca raport între activele imobilizate şi totalul bilanţului:
Activeimobilizate( Ai )
rAi = ⋅ 100
Activtotal ( At )
Se disting două situaţii:
1) rAi1 > rAi0, ceea ce înseamnă că are loc o creştere a ponderii

imobilizărilor fixe faţă de perioada de bază ca efect al modificării în
proporţie mai mare a valorii imobilizărilor fixe în raport cu valoarea
activului total;
2) rAi1 < rAi0, aceasta înseamnă că are loc o reducere a ponderii

imobilizărilor fixe în totalul activului ca urmare a modificării valorii
activului total într-o proporţie mai mare decât cea a valorii imobilizărilor
fixe.
Pornind de la elementele componente ale activelor imobilizate de
determină următoarele rate:
a) Rata imobilizărilor necorporale (rIn):
Im obilizarinecorporale
rIn = ⋅ 100
Activtotal
Mărimea acestei rate reflectă ponderea activelor intangibile (brevete,

licenţe, mărci, fond comercial etc.) în cadrul patrimoniului firmei. În
întreprinderile româneşti imobilizările necorporale deţin o pondere foarte
redusă.
34
b) Rata imobilizărilor corporale (rIc):
Im obilizaricorporale
rIc = ⋅ 100
Activtotal
Această rată reflectă ponderea capitalurilor fixe în cadrul

patrimoniului întreprinderii. Ea înregistrează valori foarte mari în cazul
firmelor care folosesc o infrastructură importantă sau echipamente
costisitoare (producerea şi distribuţia de energie, transporturi etc.). De
asemenea, ia valori ridicate în industria grea, în activităţile ce presupun
importante investiţii imobiliare (industria hotelieră) sau funciare
(exploataţiile agricole).
Mărimea acestei rate este influenţată şi de politica de amortizare
practicată de întreprindere.
Această rată măsoară capacitatea intreprinderilor de a rezista în cazul
unei crize şi de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor
pieţei.
c) Rata imobilizărilor financiare (rIf):
Im obilizarifinanciare
rIf = ⋅ 100
Activtotal
Mărimea acestei rate reprezintă intensitatea relaţiilor financiare ale

intreprinderii realizate cu alte unităţi. Această rată este strâns legată de
mărimea intreprinderii şi ea are valori mici în cazul intreprinderilor de
dimensiune redusă şi la cele puţin axate pe o politică de investiţii financiare
şi valori foarte ridicate în cazul marilor intreprinderi.
3.1.2. Rata activelor circulante (rAc)
Se calculează ca raport între totalul activelor circulante şi activul

total al intreprinderii ponderat cu 100.
Activecirculante
rAc = ⋅ 100
Totalactiv
Şi în acest caz există două situaţii şi anume:
1) rAc1 > rAc0, aceasta înseamnă că are loc o creştere a ponderii

activelor circulante în perioada curentă comparativ cu perioada de bază ca
urmare a modificării valorii activelor circulante într-o proporţie mai mare
decât cea a activului total.
35
2) rAc1 < rAc0, de unde rezultă că scade ponderea activelor circulante
în perioada curentă faţă de perioada de bază ca urmare a devansării
modificării valorii activelor circulante de către valoarea activului total.
În cadrul activelor circulante pot fi întâlnite următoarele rate:

- rata stocurilor;
- rata creanţelor;
- rata disponibilităţilor şi plasamentelor.
a) Rata stocurilor (rS) se determină astfel:
Stocuri
rS = ⋅ 100
Activtotal
Această rată ia valori ridicate în cazul firmelor cu activitate de

producţie, cu ciclu lung de fabricaţie, precum şi în cazul firmelor cu specific
de distribuţie de bunuri materiale. Rata ia valori foarte reduse la firmele cu
specific de prestare de servicii.
Rata stocurilor ia valori diferite, fiind influenţată de:
• sectorul de activitate unde îşi desfăşoară activitatea
intreprinderea. Această rată este mai ridicată în cadrul intreprinderilor din
sfera producţiei şi distribuţiei şi este mai redusă la intreprinderile din sfera
serviciilor.
• durata ciclului de exploatare. La intreprinderile cu ciclul de
exploatare scurt această rată este redusă, în timp ce în cadrul intreprinderilor
cu durata ciclului de exploatare lung rata este mai ridicată.
• factori conjuncturali şi condiţiile pieţei. Diferite elemente
speculative pot determina creşterea sau reducerea acestei rate.
Se apreciază ca un fapt negativ încetinirea vitezei de rotaţie a
stocurilor, formarea de stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă şi aceasta
datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi a consecinţelor
negative asupra solvabilităţii intreprinderii.
Este justificată însă o creştere a stocurilor numai dacă are loc o
creştere a volumului de activitate.
Ţinând seama de elementele componente ale stocurilor se mai
calculează următoarele rate:
- rata materiilor prime:
Materiiprime
rMp = ⋅ 100
Activecirculante
- rata produselor finite:
Pr odusefinite
rPf = ⋅ 100
Activecirculante
36
- rata producţiei neterminate:
Pr oductianeter min ata

rPn = ⋅ 100
Activecirculante
- rata stocurilor de mărfuri:
Marfuri
rMf = ⋅ 100
Activecirculante
b) Rata creanţelor (rc) se calculează astfel:
Creante
rC = ⋅ 100
Totalactiv
Rata reflectă importanţa portofoliului de creanţe comerciale în

cadrul patrimoniului. Aceasta este influenţată de durata în care se fac plăţile
de către clienţi şi de specificul activităţii desfăşurate.
Această rată ia valori ridicate în cazul întreprinderilor industriale şi
înregistrează valori scăzute la firmele care vin în contact direct cu o clientelă
ce plăteşte în numerar.
În cazul ratei creanţelor există două situaţii şi anume:
1) rC1 > rC0, ceea ce înseamnă că ponderea creanţelor creşte în

perioada curentă comparativ cu perioada de bază.
Limita unei aprecieri pozitive este dată de creşterea vânzărilor în
condiţiile realizării duratei de încadrare cel puţin la nivelul anului de bază.
2) rC1 < rC0, aceasta însemnând faptul că în perioada curentă se

constată o reducere a valorii creanţelor comparativ cu perioada de bază.
c) Rata disponibilităţilor şi plasamentelor (rdp):
Disponibilitatibanesti + Titlurideplasament
rdp = ⋅ 100
Totalactiv
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în

patrimoniul intreprinderii, ea furnizând informaţii a căror interpretare
trebuie să fie nuanţată în funcţie de speţa existentă.
Această rată poate fi determinată sub forma a două rate distincte şi
anume: rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.
Disponibilitati
rd = ⋅ 100
Totalactiv
sau:
37
Disponibilitati
rd = ⋅ 100
Activecirculante
Plasamente
rp = ⋅ 100
Totalactiv
sau:
Plasamente
rp = ⋅ 100
Activecirculante
Rata are o valoare informaţională scăzută deoarece nu totdeauna o

pondere ridicată a disponibilităţilor în totalul activului semnifică o activitate
bună a firmei.
O valoare ridicată a disponibilităţilor poate evidenţia o situaţie
favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar în acelaşi timp poate fi
semnul deţinerii unor resurse ineficient utilizate.
3.2. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI

BILANŢULUI
Pentru a pune în evidenţă unele aspecte cu privire la stabilitatea şi

autonomia financiară a unei intreprinderi, a gradului de îndatorare a acesteia
şi pentru aprecierea politicii financiare a ei se utilizează ratele de structură
ale pasivului bilanţului.
Dintre aceste rate, cele mai importante sunt următoarele:
• rata stabilităţii financiare;
• rata autonomiei financiare;
• rata de îndatorare.
3.2.1. Rata stabilităţii financiare (rsf)
Capitalpermanent
rsf = ⋅ 100
Totalpasiv
Această rată reflectă ponderea surselor care rămân la dispoziţia

întreprinderii pentru o perioadă mai mare de un an în totalul surselor de
acoperire a mijloacelor economice.
În situaţia în care rsf1>rsf0 are loc o creştere a ponderii capitalului
permanent în totalul surselor de finanţare, iar în situaţia inversă când
rsf1<rsf0, se înregistrează o diminuare a surselor stabile în raport cu datoriile.
38
3.2.2. Rata autonomiei financiare
Această rată se poate determina sub două forme şi anume:
a) Rata autonomiei financiare globale (rafg):
Capitalpropriu
rafg = ⋅ 100
Totalpasiv
Această rată reflectă ponderea surselor proprii folosite în finanţarea

mijloacelor economice ale întreprinderii. Ea diferă în funcţie de politica
financiară a întreprinderii şi rentabilitatea ei. Această rată se recomandă a fi
≥1/3.
În situaţia în care rafg1>rafg0, are loc o creştere a ratei în perioada
curentă comparativ cu perioada precedentă, deci o creştere a autonomiei
financiare globale, ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm
superior modificării totalului resurselor.
În situaţia inversă când rafg1<rafg0, are loc o reducere a gradului de
autonomie financiară globală şi aceasta ca urmare a modificării capitalului
propriu într-un ritm mai redus comparativ cu totalul pasivului.
b) Rata autonomiei financiare la termen (raft):
Capitalpropriu
raft = ⋅ 100
Capitalpermanent
Pentru a asigura autonomia financiară, în acest caz capitalul propriu

trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent adică: raft ≥ 0,5.
3.2.3. Rata de îndatorare (ri)
Această rată măsoară ponderea obligaţiilor în patrimoniul

intreprinderii şi se determină în mai multe variante şi anume:
a) Rata datoriilor pe termen scurt (rDts):
Datoriipetermenscurt
rDts = ⋅ 100
Pasivtotal
Rata semnifică ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate mai

mic de un an în totalul surselor întreprinderii.
39
b) Rata datoriilor totale (rDt):
Datoriitotale
rDt = ⋅ 100
Pasivtotal
Valoarea acestei rate arată în ce proporţie activele firmei sunt

finanţate pe seama datoriilor pe termen scurt, mediu şi lung.
3.3. ANALIZA RATELOR DE FINANŢARE
Aceste rate se determină având la bază posturile de activ şi pasiv şi

informaţiile provenite din contul de profit şi pierdere.
a) Rata de finanţare a activelor imobilizate din surse permanente

(rfACpm):
Capitalpermanent
rfAi = ⋅ 100
Activeimobilizate
Această rată măsoară gradul în care activele imobilizate sunt

finanţate din capitaluri permanente.
b) Rata de finanţare a activelor imobilizate din capitalul propriu

(rfACpr):
Capitalpropriu
rfACpr = ⋅ 100
Activeimobilizate
Rata exprimă gradul în care capitalul propriu acoperă finanţarea

activelor imobilizate.
c) Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment (rfNFR):
FR
rfNFR = ⋅ 100
NFR
Această rată măsoară proporţia în care necesarul de fond de rulment

este acoperit pe seama fondului de rulment.
40
BIBLIOGRAFIE
1. Cojocaru C. - Analiza economico-financiară a exploataţiilor

agricole şi silvice, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
2. Ghic Graţiela, Grigorescu Carmen Judith - Analiză economico-
financiară (Abordări teoretice, studii de caz), Ed Universitară,
Bucureşti, 2006.
3. Iosif Gh. N. - Analiza economico-financiară a firmei în domeniul
agroalimentar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2000.
4. Işfănescu A. - Ghid practic de analiză economico-financiară, Ed.
Tribuna Economică, Bucureşti, 1999.
5. Mihai I. (coordonator), Cazan E., Buglea A., Popa Lala I. - Analiză
economico-financiară, Ed Mirton, Timişoara, 1999.
6. Niculescu M. - Diagnostic global strategic, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997.
7. Robu V., Georgescu N. - Analiza economico-financiară, Ed. Omnia
Uni S.A.S.T. SRL, Braşov, 2000.
8. Robu V., Georgescu N. - Analiza economico-financiară, Ed. ASE,
Bucureşti, 2001.
1. Ratele de structură - se stabilesc ca raport între un post de activ sau

de pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite
componente de activ, respectiv de pasiv.
2. Ratele de structură ale activului bilanţului - reflectă aspecte
privind patrimoniul economic al intreprinderii, apartenenţa
sectorială, natura activităţii şi mai puţin aspecte de politică
financiară.
3. Ratele de structură ale pasivului bilanţului - evidenţiază unele
aspecte cu privire la stabilitatea şi autonomia financiară a unei
intreprinderi, precum şi gradul de îndatorare al acesteia.
TEST DE EVALUARE
1. Rata activelor imobilizate reflectă:

a) ponderea disponibilităţilor în patrimoniul intreprinderii;
b) ponderea activelor imobilizate în patrimoniul total al
întreprinderii;
c) intensitatea relaţiilor financiare ale intreprinderii realizate cu
alte unităţi;
d) măsoară capacitatea intreprinderilor de a rezista în cazul unei
crize.
41
2. Rata stabilităţii financiare evidenţiază:
a) ponderea disponibilităţilor în patrimoniul intreprinderii;
b) ponderea obligaţiilor în patrimoniul intreprinderii;
c) importanţa portofoliului de creanţe comerciale în cadrul
patrimoniului;
d) ponderea surselor care rămân la dispoziţia întreprinderii
pentru o perioadă mai mare de un an în totalul surselor de
acoperire a mijloacelor economice.
3. Rata activelor circulante semnifică:

a) gradul în care capitalul propriu acoperă finanţarea activelor
imobilizate;
b) gradul în care activele imobilizate sunt finanţate din
capitaluri permanente;
c) ponderea activelor circulante în activul total al intreprinderii;
d) ponderea surselor proprii folosite în finanţarea mijloacelor
economice ale întreprinderii.
4. Rata datoriilor totale reprezintă:
a) proporţia în care activele firmei sunt finanţate pe seama
datoriilor pe termen scurt, mediu şi lung;
b) ponderea obligaţiilor în patrimoniul intreprinderii;
c) gradul în care activele imobilizate sunt finanţate din
capitaluri permanente;
d) gradul în care capitalul propriu acoperă finanţarea activelor
imobilizate.
42
TEMA IV. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR
CUPRINS
4.1. Analiza patrimoniului net

4.2. Analiza fondului de rulment
4.3. Analiza necesarului de fond de rulment
4.4. Analiza trezoreriei
REZUMAT
Echilibrul economico-financiar presupune crearea condiţiilor

necesare recuperării mijloacelor consumate şi realizarea unui profit care să
constituie sursele de finanţare pentru dezvoltarea în continuare a societăţii
comerciale.
Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice
ce trebuie finanţate din fondul de rulment, respectiv activele circulante ( cu
termen de lichiditate sub un an) care urmează să fie finanţate din surse
stabile ( cu exigibilitate mai mare de un an).
Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor
permanente utilizată pentru finanţarea activelor circulante sau partea
surselor stabile alocate finanţării activelor ciclice.
Trezoreria este imaginea disponibilităţilor monetare şi a
plasamentelor pe termen scurt apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi
plăţilor.
OBIECTIVE
Principalele obiective ale acestui capitol sunt următoarele:

- definirea echilibrului financiar şi evidenţierea modalităţilor de
realizare a acestuia;
- definirea fondului de rulment şi interpretarea acestuia;
- analiza necesarului de fond de rulment şi stabilirea factorilor care
influenţează evoluţia acestuia;
- evidenţierea modalităţilor de determinare a trezoreriei şi a
situaţiilor tipice acesteia.
43
4.1. ANALIZA PATRIMONIULUI NET
La nivel microeconomic echilibrul financiar constă într-un ansamblu

de corelaţii care se formează în procesul de rotaţie a capitalului. Echilibrul
economico-financiar presupune crearea condiţiilor necesare recuperării
mijloacelor consumate şi realizarea unui profit care să constituie sursele de
finanţare pentru dezvoltarea în continuare a firmei.
Modalităţile de realizare a echilibrului financiar au ca obiective
următoarele:
- echilibrul pe termen scurt: când se compară fondul de rulment cu
nevoia de fond de rulment (trezoreria);
- echilibrul curent: când se compară activele circulante cu obligaţiile
pe termen scurt (nevoia de fond de rulment);
- echilibrul pe termen lung: când se compară capitalul permanent cu
activele imobilizate (fond de rulment).
Menţinerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al
politicii financiare şi poate fi considerat atins când exerciţiul financiar se
încheie cu o trezorerie pozitivă.
Analiza echilibrului financiar se poate realiza în principal pe seama
următoarelor elemente:
- patrimoniul net;
- fondul de rulment;
- nevoia de fond de rulment;
- trezoreria.
Patrimoniul net reflectă activele întreprinderii negrevate de datorii.
Acesta exprimă averea acţionarilor stabilită pe baza bilanţului
patrimonial. Acest indicator este echivalentul activului net contabil (formă
de evaluare patrimonială a firmei).
Patrimoniul net se poate determina în două moduri şi anume:
a) ca diferenţă între activul total şi datoriile totale (exprimare
materială a patrimoniului net);
b) ca sumă a surselor de finanţare a acestuia.
4.2. ANALIZA FONDULUI DE RULMENT
Fondul de rulment (FR) reprezintă marja de siguranţă a

întreprinderii, stabilită de diferenţele dintre sumele de încasat şi sumele de
plătit, precum şi de decalajul dintre termenul mediu de transformare a
activelor circulante în lichidităţi şi durata medie în care datoriile pe termen
scurt devin exigibile.
Din punct de vedere al gestiunii financiare fondul de rulment
reprezintă:
- marja de securitate sau de siguranţă privind finanţarea activelor
circulante;
- cota de autonomie financiară.
44
Existenţa unui fond de rulment suficient de mare, mai ales în cazul
firmelor cu activitate de producţie, este determinată de faptul că, în cazul
datoriilor pe termen scurt probabilitatea de plată a acestora este de 100%, în
timp ce pentru activele circulante probabilitatea de transformare în
disponibilităţi nu este întotdeauna de 100%, ca urmare a existenţei unor
stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă, precum şi a unor creanţe incerte.
Fondul de rulment se poate determina în două moduri şi anume:
a) ca diferenţă între capitalul permanent şi imobilizările fixe nete:
FR = Capital permanent - Active imobilizate
FR = Cpm – Ai
În acest caz fondul de rulment marchează plusul sau disponibilul de

capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor, care poate fi
alocat finanţării activelor circulante.
Totodată, acesta indică modificările de finanţare a investiţiilor
corporale, necorporale şi financiare cumulate de către întreprindere.
b) ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt:
FR = Active circulante - Datorii pe termen scurt
FR = Ac – Dts
În acest caz fondul de rulment marchează activele circulante

finanţate din surse stabile sau excedentul de active circulante faţă de
datoriile pe termen scurt.
Fondul de rulment este un criteriu important de apreciere a
echilibrului financiar. Acesta permite aprecierea pe termen scurt a riscului
de incapacitate de plată.
Formele sub care se regăseşte fondul de rulment sunt în funcţie de
apartenenţa capitalului şi anume:
- fond de rulment propriu: este cel care apreciază cuantumul

participării capitalului propriu la finanţarea activelor imobilizate, şi se
calculează cu ajutorul următoarelor formule:
FRP = Capital propriu - Active imobilizate
FRP = Cpr – Ai
sau
FRP = Fond de rulment total - Datorii pe termen mediu şi lung
FRP = FR – Dtml
45
- fond de rulment străin: care pune în evidenţă participarea
împrumuturilor pe termen mediu şi lung la finanţarea activelor circulante, şi
se determină astfel:
FRS = Fond de rulment total - Fond de rulment propriu
FRS = FR – FRP
Evoluţia în timp a fondului de rulment este influenţată de acţiunea

unor factori care acţionează în sensul creşterii sau al diminuării.
Factorii care diminuează fondul de rulment sunt:
- creşterea activului imobilizat prin investiţii sau reevaluare;
- diminuarea capitalului permanent prin reducerea capitalului propriu
sau restituirea împrumuturilor pe termen mediu şi lung.
Factorii care determină creşterea fondului de rulment sunt:
- diminuarea activului imobilizat prin amortizare şi vânzări de active
fixe;
- creşterea capitalului permanent prin sporirea capitalului propriu şi
deasemenea prin contractarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung.
În urma influenţei acestor factori fondul de rulment poate înregistra
următoarele situaţii:
a) fondul de rulment creşte - situaţie considerată pozitivă deoarece o
parte tot mai mare a activelor circulante este finanţată din capitalul
permanent. În condiţiile în care sporirea fondului de rulment s-a realizat ca
urmare a creşterii capitalurilor proprii are loc o îmbunătăţire a situaţiei
financiare.
b) fondul de rulment scade - în multe cazuri această situaţie este
considerată a fi negativă deoarece activele circulante sunt acoperite într-o
mai mică măsură din resurse permanente. O situaţie negativă este cea în care
reducerea fondului de rulment are loc pe seama reducerii capitalului social.
c) fondul de rulment rămâne neschimbat: această situaţie poate fi
rezultatul stagnării întreprinderii când nu se realizează investiţii sau volumul
de activitate rămâne la acelaşi nivel. Această situaţie este de scurtă durată
deoarece operaţiunile financiar contabile determină modificarea permanentă
a fondului de rulment în sensul creşterii sau diminuării lui.
Modificarea fondului de rulment poate avea drept cauze principale
următoarele: înregistarea de profit sau de pierderi, distribuirea de dividende,
noi aporturi ale acţionarilor, variaţia datoriilor financiare pe termen mediu şi
lung, vânzarea de active imobilizate, noi investiţii în imobilizări
necorporale, corporale şi financiare etc.
4.3. ANALIZA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT
Pornind de la principiul că trebuie să existe un anumit echilibru între

nevoile temporare şi resursele temporare, bilanţul patrimonial evidenţiază
un alt indicator de echilibru financiar numit nevoia de fond de rulment
(NFR).
46
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre
nevoile temporare şi sursele temporare, respectiv suma necesară finanţării
decalajelor, care se produc în timp, între fluxurile reale şi fluxurile de
trezorerie determinate, în principal, de activitatea de exploatare.
Necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare (în stocuri şi
creanţe) sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare
corespunzătoare (datorii curente). Diferenţa dintre necesităţile de finanţare
ale ciclului de finanţare şi datoriile de exploatare evidenţiază noţiunea de
nevoie de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment reprezintă valoarea activelor ciclice ce
trebuie finanţate din fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu
termen de lichiditate sub un an) care urmează să fie finanţate din surse
stabile (cu exigibilitate mai mare de un an).
Pe baza datelor din bilanţul patrimonial necesarul de fond de rulment se
poate determina astfel:
NFR = Active circulante exclusiv disponibilităţi băneşti - Datorii pe

termen scurt, exclusiv credite pe termen scurt
sau:
NFR = (Stocuri + Creanţe) - Obligaţii pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment este expresia realizării echilibrului

financiar pe termen scurt, respectiv a echilibrului dintre necesarul şi
resursele de capitaluri temporare, reînnoibile permanent.
Nevoia de fond de rulment se poate descompune în două

componente:
- necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE);
- necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).
Necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE) se determină

ca diferenţă între necesităţile ciclice de exploatare (stocuri de produse în
curs şi produse finite, clienţi şi conturi asimilate, avansuri acordate
furnizorilor, etc.) şi resursele ciclice de exploatare (furnizori şi conturi
asimilate, avansuri clienţi, datorii fiscale şi sociale, etc.).
NFRE = Active ciclice aferente exploatării - Surse ciclice aferente

exploatării
Necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) se

determină ca diferenţă între necesităţile ciclice din afara exploatării
(decontări cu asociaţii privind capitalul, alte creanţe, etc.) şi resursele ciclice
din afara exploatării (datorii fiscale, datorii asupra imobilizărilor).
47
NFRAE = Active ciclice din afara exploatării - Surse ciclice din
afara exploatării
NFR = NFRE + NFRAE
Pentru aprecierea necesarului de fond de rulment din exploatare în

analiza financiară se poate folosi indicatorul viteza de rotaţie exprimată ca
număr de zile sau ca număr de rotaţii. Relaţiile de calcul sunt:
NFRE
nz = ⋅ 360
CA
CA
nr =
NFRE
unde: nz = numărul de zile

nr = numărul de rotaţii
CA = cifra de afaceri
NFRE = necesar de fond de rulment din exploatare
O situaţie pozitivă o reprezintă accelerarea vitezei de rotaţie a
necesarului de fond de rulment din exploatare şi totodată acesta influenţează
disponibilităţile firmei.
Mărimea necesarului de fond de rulment din exploatare este
influenţată de: natura activităţii, durata ciclului de fabricaţie, viteza de
rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de activitate etc.
O valoare pozitivă a nevoii de fond de rulment semnifică un plus de
nevoi de stocuri şi creanţe în raport cu sursele temporare posibile de
mobilizat. Această nevoie de fond de rulment pozitivă poate fi considerată
normală dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea
stocurilor şi a creanţelor. Altfel, nevoia de fond de rulment poate arăta un
decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi a creanţelor, şi
exigibilitatea datoriilor de exploatare (încetinirea încasărilor şi urgentarea
plăţilor).
O valoare negativă a nevoii de fond de rulment semnifică un surplus
de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri
circulante. Aceasta poate fi apreciată pozitiv atunci când este rezultatul
accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe
mai relaxate. Această situaţie este întâlnită la intreprinderi cu activitate
comercială, unde nevoia de fond de rulment negativă reprezintă o sursă
temporară care finanţează fondul de rulment şi trezoreria. În alte situaţii
acest indicator cu valoare negativă reprezintă o situaţie nefavorabilă şi
totodată este considerată consecinţa unor întreruperi temporare în
aprovizionare şi reînnoirea stocurilor, cu efecte negative în perioada care
urmează.
48
4.4. ANALIZA TREZORERIEI
Trezoreria netă (TN) este indicatorul care exprimă corelaţia dintre

fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia
financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe termen scurt.
La nivelul unei întreprinderi trezoreria este imaginea
disponibilităţilor monetare şi a plasamentelor pe termen scurt apărute din
evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, respectiv din plasarea excedentului
monetar.
Încasările şi plăţile efectuate reflectă operaţiunile pe care le
realizează întreprinderea, acestea fiind fie operaţiuni de intrare de trezorerie,
fie operaţiuni de ieşire de trezorerie.
În situaţia în care fondul de rulment, la data încheierii exerciţiului
contabil, este superior necesarului de fond de rulment, atunci excedentul de
finanţare se regăseşte sub forma unei trezorerii nete, concretizată în
disponibilităţi băneşti aflate în conturi la bănci şi în casă.
Trezoreria (T) se poate determina în două moduri şi anume:
a) ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de

rulment:
T = FR – NFR
Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei

activităţi echilibrate şi eficiente. Aceasta evidenţiază calitatea echilibrului
financiar general al intreprinderii atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt.
b) ca diferenţă între trezoreria de activ şi trezoreria de pasiv:
T = TA – TP
în care:
TA = trezoreria de activ
TP = trezoreria de pasiv
Trezoreria de activ cuprinde disponibilităţile băneşti din conturi şi

casă, precum şi plasamentele pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv
cuprinde credite şi soldul creditor al băncii.
Trezoreria poate înregistra două situaţii tipice:
- o trezorerie pozitivă;
- o trezorerie negativă.
Trezoreria pozitivă este generată de faptul că fondul de rulment

este superior necesarului de fond de rulment asigurând posibilitatea
efectuării de plasamente şi a deţinerii de disponibilităţi băneşti. În acest caz
spunem că întreprinderea se găseşte într-o situaţie favorabilă, deşi nu
întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei situaţii favorabile, aceasta
49
deoarece scopul întreprinderii nu este deţinerea unei trezorerii ci antrenarea
resurselor în activităţi eficiente.
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul desfăşurării unei activităţi
echilibrate şi eficiente şi deasemenea este rezultatul întregului echilibru
financiar al intreprinderii.
Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a
trezoreriei, deoarece intreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit să-şi
ramburseze datoriile financiare pe termen scurt, dar şi să realizeze diverse
plasamente eficiente, în condiţii de siguranţă deplină pe piaţa monetară şi
financiară. În această situaţie se poate spune că există o autonomie
financiară pe termen scurt.
Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea
echilibrului financiar, pe termen lung abundenţa resurselor stabile ar putea
semnifica insuficienţa utilizării lor cu efecte negative în remunerarea
capitalului şi respectiv rambursarea împrumuturilor. În acest caz trebuie
evitată achiziţionarea de împrumuturi pe termen lung cu dobânzi ridicate
pentru acoperirea nevoilor curente.
Trezoreria negativă evidenţiază un dezechilibru financiar când

nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime din resurse
permanente apelându-se la credite.
În acest caz întreprinderea este dependentă de resursele financiare
externe şi se urmăreşte acoperirea deficitului prin obţinerea de noi credite la
cel mai mic preţ posibil şi prin negocirea mai multor surse de astfel de
capital. Cu toate că trezoreria netă negativă evidenţiază o anumită
dependenţă financiară, aceasta nu trebuie să fie interpretată implicit ca o
stare de insolvabilitate.
În situaţia în care necesarul de fond de rulment este constant,
trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când
întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piaţă (de
aprovizionare şi de desfacere), dar înregistrează o creştere a necesarului de
fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activităţii, iar constatarea unei
trezorerii nete negative nu semnifică o situaţie economico-financiară
nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de
transformare a stocurilor şi creanţelor în lichidităţi şi durata medie de
onorare a obligaţiilor pe termen scurt.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de
rulment corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect
asigurat, fără excedent sau deficit. În această situaţie putem spune că fondul
de rulment financiar finanţează integral nevoia de fond de rulment şi
intreprinderea poate evita dependenţa sa de resursele de trezorerie.
50
BIBLIOGRAFIE

Bucureşti, 2006.
6. Niculescu M. - Diagnostic global strategic, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997.
Bucureşti, 2001.
1. Echilibrul economico-financiar - presupune crearea condiţiilor

necesare recuperării mijloacelor consumate şi realizarea unui profit
care să constituie sursele de finanţare pentru dezvoltarea în
continuare a firmei.
2. Patrimoniul net - reflectă activele întreprinderii negrevate de
datorii.
3. Fondul de rulment - reprezintă marja de siguranţă a întreprinderii,
stabilită de diferenţele dintre sumele de încasat şi sumele de plătit,
precum şi de decalajul dintre termenul mediu de transformare a
activelor circulante în lichidităţi şi durata medie în care datoriile pe
termen scurt devin exigibile.
4. Necesarul de fond de rulment - reprezintă diferenţa dintre nevoile
temporare şi sursele temporare, respectiv suma necesară finanţării
decalajelor, care se produc în timp, între fluxurile reale şi fluxurile
de trezorerie determinate, în principal, de activitatea de exploatare.
5. Trezoreria netă - exprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi
nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia financiară a firmei,
atât pe termen mediu şi lung, cât şi pe termen scurt.
51
TEST DE EVALUARE
1. Fondul de rulment propriu reprezintă:

a) cuantumul participării capitalului propriu la finanţarea
b) intensitatea relaţiilor financiare ale intreprinderii realizate cu
alte unităţi;
c) ponderea surselor proprii folosite în finanţarea mijloacelor
economice ale întreprinderii;
d) participarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung la
finanţarea activelor circulante.
2. Trezoreria de activ cuprinde:

a) valoarea activelor ciclice ce trebuie finanţate din fondul de
rulment;
b) credite şi soldul creditor al băncii;
c) diferenţa între activul total şi datoriile totale;
d) ponderea activelor circulante în activul total al intreprinderii;
e) disponibilităţile băneşti din conturi şi casă, precum şi
plasamentele pe termen scurt.
3. Componentele necesarului de fond de rulment sunt:

a) necesarul de fond de rulment din exploatare şi necesarul de
fond de rulment din afara exploatării;
b) trezoreria de activ şi trezoreria de pasiv;
c) fondul de rulment propriu şi străin;
d) fondul de rulment pozitiv şi negativ.
4. Trezoreria de pasiv cuprinde:

a) o trezorerie pozitivă şi o trezorerie negativă;
b) viteza de rotaţie a capitalului;
c) credite şi soldul creditor al băncii;
d) diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de
rulment;
e) diferenţa dintre nevoile temporare şi sursele temporare.
52
TEMA V. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR
CUPRINS
5.1. Analiza ratelor de gestiune a capitalului.

5.2. Analiza gestiunii stocurilor.
5.3. Analiza ratelor de gestiune a clienţilor şi furnizorilor.
REZUMAT
Resursele materiale constituie o parte din ansamblul intrărilor în

sistemul întreprindere, care prin combinare şi comensurare concură la
realizarea ieşirilor reprezentând bunuri şi servicii destinate pieţei.
În mod concret, resursele materiale formează suportul material al
capitalului fix (mijloace fixe, respectiv active fixe de exploatare) şi al
capitalului circulant (stocuri, ca element de bază în structura activelor
circulante). Ca structuri specifice, activele fixe şi cele circulante constituie
elementele definitorii, suportul realizării funcţiei productive în cadrul
sistemului întreprindere.
Gestionarea resurselor umane, materiale, şi financiare trebuie să
asigure:
- obţinerea unor produse sau servicii de calitate superioară
competitive pe piaţă;
- valorificarea superioară a potenţialului resurselor exprimată sintetic
prin creşterea veniturilor obţinute la o unitate fizică sau valorică de resurse
sau reducerea consumului specific de resurse pe unitatea de venit.
În urma distribuirii veniturilor fiecare element de activ este reînnoit
într-un anumit interval de timp prin cifra de afaceri. Acest interval de timp
este numit viteză de rotaţie a capitalului pe seama cifrei de afaceri.
Viteza de rotaţie a activului şi pasivului este factorul determinant şi
totodată măsura sintetică a eficienţei gestionării resurselor.
OBIECTIVE

- analiza ratelor de gestiune a capitalului;
- analiza utilizării mijloacelor fixe şi a reflectării consecinţelor
modificării acestora în performanţele economico-financiare ale
întreprinderii.
Problema gestiunii stocurilor trebuie abordată sub multiple aspecte
care privesc:
- analiza formării stocurilor şi a costului stocării;
53
- analiza utilizării resurselor precum şi a consecinţelor acestora
asupra performanţelor economico-financiare ale întreprinderii.
Deasemenea un alt obiectiv important al acestui capitol îl reprezintă
analiza ratelor de gestiune a clienţilor şi furnizorilor.
5.1. ANALIZA RATELOR DE GESTIUNE A CAPITALULUI
Procesele financiare sunt asigurate în condiţiile realizării şi

menţinerii în dinamică a echilibrului financiar.
Din valoarea totală a cifrei de afaceri obţinută dintr-o activitate sunt
acoperite cheltuielile de exploatare şi comercializare, deasemenea sunt
reînnoite imobilizările fixe şi stocurile, se rambursează creditele şi sunt
achitate obligaţiile financiare şi fiscale.
În urma distribuirii veniturilor fiecare element de activ este reînnoit
într-un anumit interval de timp prin cifra de afaceri. Acest interval de timp
este numit viteză de rotaţie a capitalului pe seama cifrei de afaceri.
Viteza de rotaţie a activului şi pasivului este factorul determinant şi
totodată măsura sintetică a eficienţei gestionării resurselor.
Analiza vitezei de rotaţie presupune urmărirea următoarelor
obiective:
- măsurarea vitezei de rotaţie şi identificarea elementelor de calcul;
- interpretarea şi semnificaţia modificării vitezei de rotaţie;
- identificarea factorilor de influenţă şi interpretarea lor;
- efectele creşterii vitezei de rotaţie.
Viteza de rotaţie se cuantifică prin intermediul a doi indicatori şi
anume:
- numărul de rotaţii:
CA
nr =
E a sauE p
unde:
CA – cifra de afaceri
Ea sau Ep – element de activ sau element de pasiv
Acest indicator exprimă numărul de rotaţii pe care le efectuează

elementele de activ sau de pasiv prin cifra de afaceri într-o anumită perioadă
de gestiune.
- durata în zile a unei rotaţii:
E a sauE p
dz = ⋅T
CA
unde:
54
T – timpul.
Durata în zile a unei rotaţii exprimă perioada în zile necesară

elementelor de activ pentru conversia lor în lichidităţi sau pentru plata
datoriilor prin intermediul cifrei de afaceri.
Corelaţia dintre numărul de rotaţii şi durata în zile a unei rotaţii este:
1
nr = ⋅ 360
dz
şi
1
dz = ⋅ 360
nr
În ceea ce priveşţe valoarea cifrei de afaceri, aceasta se consideră la

preţul de livrare fără TVA aferent perioadei de gestiune pentru care se face
analiza.
Elementele de activ sau de pasiv se iau în calcul cu nivelul lor la
sfârşitul perioadei de gestiune considerate sau cu nivelul mediu.
Timpul reprezintă perioada de gestiune pentru care se face analiza şi
se exprimă în numărul de zile calendaristice ale perioadei.
Analiza ratelor de gestiune presupune:
- determinarea nivelului pe elemente şi pe total;
- aprecierea evoluţiei acestora în raport cu baza de comparaţie
selecţionată;
- identificarea şi aprecierea factorilor care au determinat nivelul şi
evoluţia ratelor de gestiune;
- determinarea măsurilor care să corecteze deficienţele din perioada
analizată şi să determine evoluţia pozitivă a ratelor de gestiune.
În practică aceste rate se apreciază pe baza vitezei de rotaţie a
capitalului. Astfel, se calculează următorii indicatori:
a) Viteza de rotaţie a activului total exprimată prin numărul de

rotaţii şi durata în zile a unei rotaţii:
CA
nrA =
At
sau:
At
d zA = ⋅T
CA
în care:
nrA - numărul de rotaţii ale activului

dzA - durata în zile a unei rotaţii a activului
CA - cifra de afaceri
At - activul total
55
T - timpul.
Viteza de rotaţie a activului reflectă randamentul utilizării, nivelul de

organizare a intreprinderii şi poate avea în cazul unităţilor industriale
următoarele valori:
- mai puţin de o rotaţie, situaţie care reflectă o organizare
necorespunzătoare în cadrul intreprinderii;
- între 1 şi 1,2 rotaţii, situaţie care reflectă o organizare mediocră;
- între 1,2 şi 1,4 rotaţii, fapt ce reflectă o organizare satisfăcătoare;
- mai mult de 1,4 rotaţii, ceea ce reflectă o organizare bună a
intreprinderii.
Măsurile care trebuie aplicate în vederea îmbunătăţirii nivelului şi

evoluţiei acestei rate vizează în principal următoarele:
- sporirea cifrei de afaceri;
- optimizarea structurii activului în strânsă concordanţă cu obiectul
de activitate şi cu particularităţile tehnice şi tehnologice ale activităţii de
producţie şi comercializare;
- valorificarea superioară a resurselor materiale şi creşterea gradului
lor de lichiditate şi totodată valorificarea superioară a imobilizărilor fixe.
b) Viteza de rotaţie a activelor imobilizate:
CA
nri =
Ai
sau:
Ai
d zi = ⋅T
CA
în care:
Ai = active imobilizate
Măsurile de influenţare a nivelului şi evoluţiei ratei imobilizărilor se

referă în principal la:
- reducerea consumului specific de imobilizări fixe la un leu cifră de
afaceri, respectiv creşterea cifrei de afaceri la un leu imobilizări fixe;
- optimizarea structurii imobilizărilor fixe în sensul creşterii ponderii
imobilizărilor fixe active.
c) Viteza de rotaţie a activelor circulante materiale - este un

indicator care exprimă numărul de rotaţii sau durata medie a unei rotaţii
efectuate de activele circulante materiale prin cifra de afaceri:
CA
nrAcm =
Acm
sau:
56
Acm
d zAcm = ⋅T
CA
unde:
Acm = active circulante materiale
Măsurile de influenţare a nivelului şi evoluţiei acestei rate au în

vedere următoarele aspecte:
- sporirea gradului de lichiditate a activelor circulante;
- optimizarea structurii activelor circulante materiale;
- gestionarea eficientă a stocurilor materiale;
- optimizarea mărimii stocurilor.
d) Viteza de rotaţie a capitalului propriu - arată numărul de

refolosiri ale capitalului propriu într-o anumită perioadă de gestiune.
CA
n rCpr =
C pr
sau:
C pr
d zCpr = ⋅T
CA
în care:
Cpr = capital propriu
Măsurile de influenţare a acestei rate au în vedere creşterea gradului

de valorificare a capitalului propriu.
e) Viteza de rotaţie a capitalului permanent - reprezintă modul de

valorificare a resurselor permanente într-o perioadă de gestiune.
CA
n rCpm =
C pm
sau:
C pm
d zCpm = ⋅T
CA
unde:
Cpm = capital permanent
Măsurile de influenţare a ratei se referă la:

- asigurarea condiţiilor de exploatare corespunzătoare;
- optimizarea raporturilor dintre capitalul propriu şi capitalul
împrumutat;
- identificarea celor mai eficiente căi de creştere a capitalului
permanent;
- alocarea optimă a capitalului permanent în procesul finanţării.
57
5.2. ANALIZA GESTIUNII STOCURILOR
Într-o economie de piaţă concurenţială, toţi agenţii economici sunt

interesaţi să producă şi în acest mod să asigure la un nivel ridicat
satisfacerea cererii consumatorilor.
Problema gestiunii stocurilor trebuie abordată sub multiple aspecte
cu privire la:
- analiza formării stocurilor şi a costului stocării;
- analiza utilizării resurselor precum şi a consecinţelor acestora
asupra performanţelor economico-financiare ale întreprinderii.
Stocurile îndeplinesc anumite funcţii în procesul circulaţiei
capitalului, funcţii care determină politica pe care o adoptă intreprinderea în
gestiunea stocurilor de materiale.
În cadrul analizei stocurilor de materiale într-o intreprindere trebuie
să se ţină seama de mai multe aspecte şi anume:
- Evoluţia stocurilor comparativ cu cifra de afaceri - în condiţii de
stabilitate economică stocurile de materiale trebuie să evolueze în paralel cu
producţia, respectiv cu cifra de afaceri.
- Evoluţia stocurilor faţă de un nivel considerat al acestora (stoc
normat, mediu, maxim). Continuitatea procesului de producţie impune
existenţa stocurilor de materiale şi ca urmare firma trebuie să-şi stabilească
limita stocurilor şi să urmărească respectarea acesteia.
- Urmărirea gradului de imobilizare a stocurilor- se referă la
gruparea lor în stocuri normale, stocuri cu mişcare lentă, stocuri fără
mişcare şi stocuri disponibile.
- Stocurile trebuie să asigure continuitatea procesului de producţie.
În ceea ce priveşte rata de gestiune a stocurilor, aceasta arată
rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile până se reîntorc în forma
bănească iniţială.
Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare cu atât eficienţa
folosirii lor este mai ridicată deoarece efectele obţinute în urma folosirii
acestora sunt mai mari.
Dacă are loc o încetinire a vitezei de rotaţie înseamnă că eficienţa
folosirii lor va scădea.
Gestiunea stocurilor se urmăreşte cu ajutorul ratei de gestiune
exprimată prin:
- numărul de rotaţii într-o anumită perioadă;
- durata în zile a unei rotaţii.
CA
nr =
Sm
şi:
Sm
dz = ⋅T
CA
unde:
Sm – stoc mediu
58
T – perioada de gestiune exprimată în zile
Stocul mediu se determină astfel:
Si + S f
Sm =
2
în care:
Si = stocul iniţial
Sf = stocul final
Rata de gestiune a stocurilor arată de câte ori într-o perioadă de

gestiune stocurile materiale trec succesiv prin fazele aprovizionare,
fabricaţie, vânzare, respectiv durata în zile a unei rotaţii complete.
În cadrul stocului mediu se includ:
- stocul de materii prime şi materiale;
- stocul de producţie în curs;
- stocul de produse finite.
Analiza ratelor de gestiune a stocurilor priveşte analiza numărului de
rotaţii, respectiv analiza duratei în zile a unei rotaţii.
a) Analiza numărului de rotaţii se exprimă astfel:
CA1 CA0
Δnr = n r1 − n r 0 = −
S m1 S m 0
Numărul de rotaţii este influenţat de stocul mediu şi de cifra de
afaceri.
1) Influenţa modificării stocului mediu:
CA0 CA0 CA0

Δnr (S m ) = − = − nr 0
S m1 S m 0 S m1
2) Influenţa modificării cifrei de afaceri:
CA1 CA0 CA
Δnr (CA) = − = n r1 − 0
S m1 S m1 S m1
b) Analiza duratei în zile a unei rotaţii se exprimă în felul următor:
S m1 ⋅ T1 S m 0 ⋅ T0
Δd z = d z1 − d z 0 = −
CA1 CA0
Durata în zile a unei rotaţii este influenţată de stocul mediu şi de

cifra de afaceri.
1) Influenţa modificării stocului mediu:
59
S m1 ⋅ T S m 0 ⋅ T S m1 ⋅ T
Δd z ( Sm ) = − = − d z0
CA0 CA0 CA0
2) Influenţa modificării cifrei de afaceri:
S m1 ⋅ T S m1 ⋅ T S ⋅T
Δd z (CA ) = − = d z1 − m1
CA1 CA0 CA0
În situaţia în care se înregistrează o creştere a stocului mediu,

aceasta va conduce la reducerea numărului de rotaţii, respectiv la o creştere
a duratei în zile a unei rotaţii şi invers, în situaţia înregistrării unei scăderi a
stocului, aceasta va avea ca efect creşterea numărului de rotaţii, respectiv
reducerea duratei în zile a unei rotaţii.
În acelaşi timp, o creştere a cifrei de afaceri va determina creşterea
numărului de rotaţii, respectiv reducerea duratei în zile a unei rotaţii, şi
invers, o scădere a cifrei de afaceri va conduce la diminuarea numărului de
rotaţii, respectiv creşterea duratei în zile a unei rotaţii.
În ceea ce priveşte măsurile cu privire la accelerarea vitezei de

rotaţie a stocurilor, acestea se pot grupa în funcţie de stadiul circuitului
economic în care acţionează, respectiv:
- aprovizionare;
- depozitare;
- producţie;
- vânzare;
- încasare.
În stadiul aprovizionării măsurile de acccelerare a vitezei de rotaţie

a stocurilor se referă la:
- aprovizionarea la timp cu resurse materiale;
- stabilirea unor bune relaţii cu furnizorii;
- organizarea relaţiilor cu unităţi de transport;
- alegerea mijloacelor de transport;
- recepţia cantitativă şi calitativă a materialelor;
- selecţia furnizorilor.
În stadiul depozitării căile de accelerare a vitezei de rotaţie a

stocurilor vizează:
- organizarea depozitelor de materiale astfel încât să se asigure
păstrarea integrităţii şi calităţii materialelor;
- dimensionarea optimă a stocurilor de materiale;
- eliminarea pierderilor, a degradărilor şi a sustragerilor de materiale;
- reducerea cheltuielilor de depozitare, păstrare şi manipulare;
- lichidarea stocurilor supranormative şi a cheltuielilor
neeconomicoase.
60
În stadiul producţiei este necesar să se ia următoarele măsuri:
- reducerea costurilor de producţie;
- minimizarea duratei ciclului de fabricaţie;
- organizarea producţiei şi eliminarea sau reducerea întreruperilor în
procesul de producţie.
În stadiul vânzării sunt necesare următoarele măsuri:

- stabilirea permanentă a relaţiilor cu beneficiarii;
- contractarea producţiei;
- organizarea corespunzătoare a depozitelor de produse finite;
- stabilirea mărimii optime a stocurilor de produse finite;
- organizarea corespunzătoare a compartimentului de vânzări.
În stadiul decontării sunt necesare următoarele măsuri:

- organizarea corespunzătoare a compartimentului de decontări;
- alegerea celor mai adecvate forme de decontare;
- utilizarea unor metode care permit plata integrală şi la termen a
facturilor de către beneficiar;
- recurgerea la sancţiuni economice şi financiare pentru clienţii care
nu respectă condiţiile şi termenele de plată.
5.3. ANALIZA RATELOR DE GESTIUNE A CLIENŢILOR ŞI

FURNIZORILOR
În vederea realizării echilibrului financiar întreprinderea va trebui să

acţioneze atât asupra vitezei de rotaţie a stocurilor cât şi asupra creditului
comercial.
Creditul comercial se regăseşte sub două forme şi anume:
- creditul clienţi;
- creditul furnizor.
a) Rata de gestiune a clienţilor (viteza de rotaţie a creanţelor) - arată

în câte zile întreprinderea îşi încasează contravaloarea mărfurilor de la
clienţi.
Acest indicator se poate aprecia fie prin numărul de rotaţii a
creditului clienţi, fie prin durata de încasare în zile a creditului, utilizând în
acest scop următoarele relaţii:
CA
nrCl =
Creantetotale
sau:
Creantetotale ⋅ T
d zCl =
CA
unde:
61
nrCl = numărul de rotaţii a creditului clienţi;
CA = cifra de afaceri;
T = numărul de zile aferente perioadei;
dzCl = durata în zile a creditului clienţi.
Creanţele totale se determină ca sumă a contului clienţi, efecte de

primit şi efecte neajunse la scadenţă.
Durata în zile a creditului clienţi este cea mai folosită în practică

pentru urmărirea gestiunii clienţilor şi exprimă decalajul mediu de zile de la
data facturării produselor şi până la data încasării contravalorii lor.
Mărimea acestui indicator este influenţată de mai mulţi factori şi
anume:
- conjunctura economică;
- relaţiile stabilite cu clienţii, acordându-se un termen mai lung
pentru clienţii tradiţionali, marile întreprinderi, întreprinderi străine sau
întreprinderi care prezintă garanţii serioase;
- specificul producţiei, deoarece pentru produsele perisabile
intervalul este mult mai mic decât pentru echipamentele industriale;
- politica de credit practicată pe piaţă. Aceasta va trebui să aibă în
vedere creşterea vânzărilor în măsura în care aceste vânzări contribuie la
sporirea profitului.
b) Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotaţie a furnizorilor) -

arată în câte zile agentul economic îşi achită obligaţiile sale faţă de
furnizori, exprimându-se prin numărul de rotaţii a creditului furnizor şi
durata în zile a unei rotaţii.
Numărul de rotaţii a creditului furnizori se exprimă astfel:
Costuritotale
nrF =
Furnizori
sau:
CA
nrF =
Furnizori
sau:
Aprovizionaritotale
nrF =
Furnizori
Durata în zile a unei rotaţii se determină astfel:
Furnizori ⋅ T
d zF =
Costuritotale
62
sau:
Furnizori ⋅ T
d zF =
CA
sau:
Furnizori ⋅ T
d zF =
Aprovizionaritotale
Creditele furnizor reprezintă o parte importantă a datoriilor pe

termen scurt, ele finanţând un procentaj mai mare sau mai mic al stocurilor
în funcţie de sectorul de activitate.
BIBLIOGRAFIE

Bucureşti, 2006.
Bucureşti, 2001.
1. Viteza de rotaţie a activului şi pasivului - exprimă numărul de

rotaţii pe care le efectuează elementele de activ sau de pasiv prin
cifra de afaceri într-o anumită perioadă de gestiune.
2. Durata în zile a unei rotaţii - exprimă perioada în zile necesară
elementelor de activ pentru conversia lor în lichidităţi sau pentru
plata datoriilor prin intermediul cifrei de afaceri.
3. Rata de gestiune a stocurilor - arată de câte ori într-o perioadă de
gestiune stocurile materiale trec succesiv prin fazele aprovizionare,
fabricaţie, vânzare, respectiv durata în zile a unei rotaţii complete.
63
4. Rata de gestiune a clienţilor (viteza de rotaţie a creanţelor) - arată
în câte zile întreprinderea îşi încasează contravaloarea mărfurilor de
la clienţi.
5. Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotaţie a furnizorilor) -
arată în câte zile agentul economic îşi achită obligaţiile sale faţă de
furnizori, exprimându-se prin numărul de rotaţii a creditului furnizor
şi durata în zile a unei rotaţii.
TEST DE EVALUARE
1. Viteza de rotaţie a capitalului propriu reprezintă:

a) numărul de refolosiri ale capitalului propriu într-o anumită
perioadă de gestiune;
b) cuantumul participării capitalului propriu la finanţarea
c) modul de valorificare a resurselor permanente într-o perioadă
de gestiune;
d) viteza de rotaţie a capitalului.
2. Rata de gestiune a clienţilor arată:

a) de câte ori într-o perioadă de gestiune stocurile materiale trec
succesiv prin fazele aprovizionare, fabricaţie, vânzare,
respectiv durata în zile a unei rotaţii complete;
b) viteza de rotaţie a capitalului;
c) în câte zile întreprinderea îşi încasează contravaloarea
mărfurilor de la clienţi;
d) numărul de rotaţii şi durata în zile a unei rotaţii.
3. Rata de gestiune a furnizorilor reprezintă:

a) creditele şi soldul creditor al bănci;
b) diferenţa dintre nevoile temporare şi sursele temporare;
c) decalajul mediu de zile de la data facturării produselor şi
până la data încasării contravalorii lor;
d) în câte zile agentul economic îşi achită obligaţiile sale faţă de
furnizori, exprimându-se prin numărul de rotaţii a creditului
furnizor şi durata în zile a unei rotaţii.
4. Creditul comercial se regăseşte sub două forme şi anume:

a) o trezorerie pozitivă şi o trezorerie negativă;
b) creditul clienţi şi creditul furnizor;
c) numărul de rotaţii şi durata în zile a unei rotaţii;
d) fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment.
64
TEMA VI. ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI
COMERCIALIZARE
CUPRINS
6.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie si

comercializare pe baza indicatorilor valorici
6.2. Analiza cifrei de afaceri.
6.3. Analiza valorii adăugate.
6.4. Analiza productiei fizice.
6.5. Analiza calităţii producţiei.
REZUMAT
Producţia reprezintă o componentă fundamentală a activităţii

economico-financiare şi totodată reprezintă factorul hotărâtor în creşterea
eficienţei economice.
Teoria şi practica economică recomandă utilizarea unui sistem de
indicatori valorici cu ajutorul cărora este posibilă sesizarea şi comensurarea
unor aspecte definitorii privind aprecierea dimensiunilor activităţii
întreprinderii, evaluarea rezultatelor şi performanţelor sale comerciale.
Analiza dinamicii indicatorilor valorici permite stabilirea gradului de
realizare a acestora, comparativ cu nivelurile programate sau cu realizările
perioadelor anterioare. În acest mod se stabilesc cauzele abaterilor, precum
şi măsurile care se impun pentru corectarea situaţiilor nefavorabile.
OBIECTIVE

- analiza situaţiei generale a activităţii de producţie si comercializare
pe baza indicatorilor valorici
- analiza cifrei de afaceri.
- analiza valorii adăugate.
- analiza productiei fizice.
- analiza calitatii produselor.
Analiza economică a producţiei în expresie valorică, comparativ cu
analiza economică a producţiei în expresie fizică, permite conturarea unei
imagini globale mult mai cuprinzătoare în ceea ce priveşte activitatea
productivă de ansamblu a firmei.
65
6.1. ANALIZA SITUAŢIEI GENERALE A ACTIVITĂŢII DE
PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE PE BAZA INDICATORILOR
VALORICI
În teoria şi practica economică este utilizat un sistem de indicatori

valorici care permit sesizarea şi comensurarea unor aspecte definitorii
privind aprecierea dimensiunilor activităţii întreprinderii, evaluarea
rezultatelor şi performanţelor sale comerciale.
Cei mai sintetici indicatori valorici utilizaţi în analiza economică a
întregii activităţi productive sunt:
- cifra de afaceri;
- valoarea producţiei marfă fabricate;
- valoarea adăugată totală;
- valoarea producţiei exerciţiului.
a) Cifra de afaceri (CA) - este indicatorul fundamental pe baza
căruia se apreciază volumul activităţii întreprinderii. În termeni concreţi, ea
face parte din categoria indicatorilor de rezultate economico-financiare,
contribuind la diagnosticarea şi evaluarea economică a întreprinderii, la
estimarea eficienţei managementului practicat.
b) Producţia marfă fabricată (Qf)
Acest indicator reprezintă rezultatul util al activităţii industriale
productive, exprimând valoarea produselor fabricate, lucrărilor executate şi
serviciilor prestate în cursul unei perioade de timp şi care urmează a fi
vândute (livrate, respectiv valorificate) în afara întreprinderii.
c) Valoarea adăugată (VA) reprezintă surplusul de încasări peste
valoarea consumurilor provenind de la terţi, respectiv bogăţia creată prin
valorificarea resurselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii.
Valoarea adăugată prezintă importanţă în cadrul analizei diagnostic,
pe de o parte ca indicator de performanţă economico-financiară a
întreprinderii, iar pe de altă parte ca indicator în sistemul fiscalităţii.
Valoarea adăugată se determină prin deducerea din producţia
obţinută (globală sau a exerciţiului, exclusiv subvenţii de exploatare), a
consumurilor intermediare (totalul consumurilor de bunuri şi servicii
furnizate de terţi).
d) Producţia exerciţiului sau producţia globală (Qe)
Acest indicator reflectă volumul total al activităţii productive
desfăşurată de către intreprindere pe perioada unui exerciţiu financiar.
Producţia exerciţiului este formată din producţia vândută, variaţia
producţiei stocate şi producţia realizată în scopuri proprii şi capitalizată.
Analiza dinamicii indicatorilor valorici permite sesizarea modului de
fundamentare a programelor de producţie şi comercializare, precum şi
stabilirea gradului de realizare a acestora, comparativ cu nivelurile
programate sau cu realizările perioadelor anterioare. În acest mod se
stabilesc cauzele abaterilor, precum şi măsurile care se impun pentru
corectarea situaţiilor nefavorabile.
Astfel, sub aspectul normalităţii pot fi întâlnite următoarele situaţii:
a) ICA ≥ IQf
66
Egalitatea dintre indicele cifrei de afaceri (ICA) şi indicele producţiei
obţinute destinată livrării (IQf) semnifică menţinerea ponderii imobilizărilor
în stocuri de produse finite, manifestându-se însă tendinţa de reducere a
ponderii imobilizărilor în stocuri de produse finite, sinonimă cu creşterea
gradului de valorificare a producţiei obţinute.
b) IQf > IQe
O situaţie pozitivă o reprezintă creşterea mai rapidă a producţiei

obţinute destinată livrării comparativ cu creşterea producţiei exerciţiului,
respectiv reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului
intern, dar până la limitele care să nu afecteze desfăşurarea normală a
activităţii de producţie. O astfel de situaţie este specifică firmelor care nu
prelucrează materia primă a clienţilor.
c) IVa > IQe
Situaţia în care nu există o egalitate între indicele valorii adăugate şi

indicele producţiei exerciţiului reflectă reducerea ponderii consumurilor
provenite de la terţi în volumul total al activităţii realizate de întreprindere
pe seama cheltuielilor cu materialele. Această situaţie evidenţiază creşterea
gradului de valorificare a resurselor materiale.
Stabilirea unui diagnostic al activităţii economico-financiare a

întreprinderii presupune utilizarea unor metode şi procedee de bază ale
analizei, precum şi a unora complementare acesteia. În acest scop se
utilizează raportul static şi raportul dinamic.
a) Analiza raportului static.
Raportul static se determină pe baza mărimilor absolute ale
indicatorilor valorici.
Principalele rapoarte statice care pot fi construite pe baza
indicatorilor valorici menţionaţi sunt:
• Raportul dintre cifra de afaceri (CA) şi producţia marfă fabricată
(Qf) exprimă modificarea stocurilor de produse finite şi a altor venituri din
activitatea de bază.
CA
≥1
Qf
• Raportul dintre producţia marfă fabricată (Qf) şi producţia

exerciţiului (Qe) - reflectă evoluţia stocurilor de producţie neterminată,
precum şi a consumului intern (imobilizări în stocuri de producţie
neterminată, materii prime, materiale etc.).
Situaţia favorabilă este cea pentru care:
Qf
≥1
Qe
67
• Raportul dintre valoarea adăugată (VA) şi producţia exerciţiului
(Qe) caracterizează creşterea ponderii cheltuielilor cu materialele.
Situaţia se apreciază ca fiind favorabilă atunci când raportul este
supraunitar:
Va
≥1
Qe
b) Raportul dinamic se stabileşte pe baza indicilor indicatorilor

valorici (cu bază fixă) şi caracterizează evoluţia acestora faţă de o anumită
bază de comparaţie (de regulă, perioada precedentă).
Principalele rapoarte dinamice sunt:
• Raportul dintre indicele cifrei de afaceri şi indicele producţiei
marfă fabricate - reflectă relaţia dintre ritmul livrărilor şi ritmul fabricaţiei:
I CA
≥1
I Qf
• Raportul dintre indicele producţiei marfă fabricate şi indicele

producţiei exerciţiului - reflectă legătura dintre ritmul finalizării producţiei
şi ritmul volumului total de activitate:
I Qf
≥1
I Qe
• Raportul dintre indicele valorii adăugate şi indicele producţiei

exerciţiului - reflectă creşterea sau scăderea gradului de valorificare a
resurselor materiale (consumurilor provenite de la terţi).
IVA
≥1
I Qe
6.2. ANALIZA CIFREI DE AFACERI
Analiza cifrei de afaceri este considerată ca hotărâtoare pentru

aprecierea locului şi rolului întreprinderii în cadrul sectorului său de
activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a capacităţii acesteia de a desfăşura o
activitate profitabilă.
Conceptual cifra de afaceri poate fi abordată prin prisma următorilor
indicatori:
- cifra de afaceri totală;
- cifra de afaceri medie;
- cifra de afaceri marginală;
- cifra de afaceri minimă.
68
a) Cifra de afaceri totală (CA) se calculează prin însumarea
veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestările
de servicii şi alte venituri din exploatare. Aceasta reprezintă volumul total al
afacerilor unei firme evaluate la preţurile pieţei.
b) Cifra de afaceri medie ( CA) - reprezintă venitul obţinut pe

unitatea de produs sau pe unitatea de serviciu.
CA
CA =
Q
unde:
Q = volumul fizic al vânzărilor.
c) Cifra de afaceri marginală (CAmg) - exprimă variaţia veniturilor

unei firme (ΔCA) dată de variaţia cu o unitate a cantităţii vândute (ΔQ).
ΔCA
CAmg =
ΔQ
d) Cifra de afaceri minimă (CAmin) - reprezintă suma vânzărilor

care permite acoperirea cheltuielilor variabile aferente şi a tuturor
cheltuielilor fixe ale unei firme. Acest indicator este nivelul încasării de la
care firma începe să devină profitabilă.
ChF
CAmin = ⋅ 100
100 − Rv
în care:
ChF = cheltuiala fixă totală;

RV = rata medie a cheltuielilor variabile.
Variaţia cifrei de afaceri este dată de factori interni şi externi.

Dintre factorii interni cei mai importanţi sunt:
- forţa de vânzare;
- gradul de cunoaştere a nevoilor;
- factorii comerciali;
- factorii tehnici.
Principalii factori externi care pot influenţa cifra de afaceri sunt:
- concurenţa;
- evoluţia nevoilor clientelei indusă de modificarea
veniturilor, schimbările demografice, etc.
- legislaţia economico-financiară.
Între cifra de afaceri totală şi cea marginală există următoarele tipuri
de legături:
69
- în situaţia în care cifra de afaceri totală creşte atunci cifra de afaceri
marginală este pozitivă;
- cifra de afaceri marginală nulă corespunde unei cifre de afaceri
totale maxime;
- cifra de afaceri totală descrescătoare atrage cifra de afaceri
marginală negativă.
Analiza structurală a cifrei de afaceri pe tipuri de activităţi,
sortimente, clienţi, ciclu de viaţă a produselor, pieţe de desfacere, este
necesară deoarece permite luarea unor decizii obiective care să inducă
maximizarea efectelor obţinute în raport cu eforturile depuse.
În afara analizei structurale şi comparative cu perioadele anterioare,
cifra de afaceri se analizează şi din punct de vedere factorial, stabilindu-se
astfel sistemul de factori care contribuie la evoluţia ei.
6.3. ANALIZA VALORII ADĂUGATE
Valoarea adăugată reprezintă plusul de valoare obţinut prin

activitatea productivă şi comercială a unei întreprinderi.
Valoarea adăugată este unul din cei mai importanţi indicatori de
reflectare a performanţelor economico-financiare ale unei firme. Pe baza
valorii adăugate considerăm că poate fi apreciată adevărata dimensiune a
activităţii unei firme. Spre deosebire de cifra de afaceri, care include şi
valoarea cumpărărilor de materii prime, materiale şi servicii care se regăsesc
în cifra de afaceri a firmelor furnizoare, valoarea adăugată cuprinde numai
echivalentul activităţii întreprinderii în cauză.
Valoarea adăugată totală exprimă cuantumul eficienţei economice a
cheltuielilor cu consumurile intermediare (materiale) care au participat la
obţinerea producţiei exerciţiului.
Valoarea adăugată poate fi determinată prin două metode şi anume:
a) Metoda sintetică, conform căreia din volumul total de activitate

de producţie şi comercială se scad consumurile intermediare de la terţi.
În cazul în care firma desfăşoară numai activitate de producţie,
valoarea adăugată se determină astfel:
VA = Qe - M
în care:
VA = valoarea adăugată;
Qe = producţia exerciţiului;
M = consumurile intermediare de la terţi aferente activităţii de producţie.
În situaţia în care întreprinderea desfăşoară pe lângă activitatea de

producţie şi activitate de comerţ atunci valoarea adăugată se stabileşte
astfel:
VA = (Qe + Mc) - M’
70
în care:
Mc = marja comercială;
M’ = consumurile intermediare de la terţi (pentru firmele cu activitate de
producţie şi comercializare).
Marja comercială se determină ca diferenţă între valoarea mărfurilor
vândute şi costul lor.
b) Metoda aditivă, conform căreia valoarea adăugată este rezultatul

însumării următoarelor elemente: salarii, contribuţii pentru asigurări şi
protecţie socială, amortizare, provizioane, cheltuieli cu impozite şi taxe (fără
impozitul pe profit) şi rezultatul exploatării.
Ratele de remunerare ale valorii adăugate reprezintă ponderea
deţinută de fiecare element component în valoarea adăugată.
Elementele componente ale valorii adăugate sunt de natura
cheltuielilor şi a profitului.
Pentru a aprecia contribuţia elementelor componente la formarea şi
modificarea valorii adăugate se compară indicii acestora cu indicii valorii
adăugate şi cu indicele volumului total de activitate (producţia exerciţiului
plus marja comercială). În cazul în care indicele unui element component
este mai mic decât indicele valorii adăugate atunci se înregistrează o scădere
a ponderii acelui element în valoarea adăugată şi invers. La nivelul unei
întreprinderi se consideră că situaţia este normală atunci când scade
ponderea elementelor de natura cheltuielilor în valoarea adăugată (în sumă
absolută acestea putând să crească) şi creşte ponderea profitului din
exploatare.
Direcţiile principale de acţiune pentru creşterea valorii adăugate
sunt: sporirea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie, folosirea
integrală a fondului de timp maxim disponibil pe salariat, mărirea
productivităţii muncii printr-o mai bună organizare a muncii, introducerii
progresului tehnic, ridicarea gradului de calificare a potenţialului uman etc.,
creşterii gradului de valorificare a materiilor prime, materialelor, energiei
prin obţinerea unor produse cu o calitate superioară etc.
Modificarea valorii adăugate influenţează următorii indicatori
economico-financiari care măsoară performanţa întreprinderii:
- rezultatul exploatării;
- eficienţa utilizării potenţialului uman;
- eficienţa utilizării activelor de exploatare;
- rata rentabilităţii economice;
- eficienţa utilizării mijloacelor fixe.
6.4. ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE
Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare

rezultate dintr-o activitate tehnico-productivă şi care pot fi puse în circuitul
economic.
71
În cadrul analizei economico-financiare producţia fizică este
necesară în urmărirea modului în care o firmă îşi îndeplineşţe contractele
încheiate cu beneficiarii şi cum se asigură concordanţa între cerere şi ofertă.
Pe baza producţiei fizice se poate stabili gradul de valorificare a unor
categorii de resurse materiale şi deasemenea se pot calcula indicatorii
valorici ai producţiei.
Spre deosebire de analiza economică a producţiei în expresie
valorică (este cea care se referă la întreaga activitate productivă a firmei),
analiza economică a producţiei în expresie fizică se realizează doar la
nivelul diverselor produse, având în vedere producţia obţinută şi producţia
vândută.
Modificarea volumului fizic al producţiei obţinute sau vândute pe
sortimente influenţează asupra următorilor indicatori economico-financiari
ai întreprinderii:
- valoarea producţiei obţinute destinate livrării;
- cifra de afaceri;
- costul pe produs;
- profitul pe produs;
- profitul la nivel de întreprindere;
- cheltuielile fixe la 1000 lei cifră de afaceri;
- rata rentabilităţii economice.
Modificarea structurii producţiei influenţează asupra următorilor
indicatori economico-financiari ai întreprinderii:
- cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri;
- profitul aferent cifrei de afaceri;
- rata rentabilităţii economice;
- rata rentabilităţii resurselor consumate;
- rata rentabilităţii comerciale;
- profitul mediu pe un salariat;
- eficienţa utilizării mijloacelor fixe.
Structura producţiei reprezintă ponderea pe care o deţine un
sortiment în totalul producţiei. Ea poate fi caracterizată cu ajutorul
coeficientului mediu de structură.
Acest coeficient este obligatoriu pentru toate societăţile comerciale
deoarece el redă respectarea obligatorie a sarcinilor contractuale cu
beneficiarii.
Respectarea structurii producţiei nu este obligatorie, ea putându-se
modifica în anumite condiţii:
- intreprinderea să-şi realizeze producţia fizică pe total şi pe
sortimente;
- modificarea structurii producţiei să fie solicitată de cerinţele pieţei.
6.5. ANALIZA CALITĂŢII PRODUCŢIEI
Calitatea producţiei reprezintă o noţiune complexă, fiind definită în

literatura de specialitate ca măsura sau gradul în care un produs sau serviciu
72
prin totalitatea caracteristicilor tehnice, economice, sociale şi de exploatare,
satisface nevoia pentru care a fost creat.
Îmbunătăţirea calităţii producţiei reprezintă un obiectiv esenţial al
autogestiunii economico-financiare şi al creşterii gradului de competitivitate
pe piaţa internă şi externă.
Procedeele utilizate în analiza calităţii produselor diferă după cum
produsele pot fi grupate sau nu pe clase sau sorturi de calitate.
Principalele criterii care stau la baza grupării producţiei pe clase de
calitate sunt:
- calitatea materiilor prime folosite;
- procedeele tehnologice utilizate;
- alinierea la normele interne care reglementează parametrii de
calitate ai produselor respective, etc.
Analiza calităţii produselor diferenţiate pe clase de calitate se poate
face pe fiecare produs în parte, precum şi la nivel de întreprindere.
La nivel de produs, analiza calităţii se poate efectua cu ajutorul
următoarelor procedee:
- coeficientul mediu de calitate pe produs determinat pe baza
indicilor claselor de calitate;
- coeficientul mediu de calitate determinat pe baza coeficienţilor de
echivalenţă;
- preţul mediu de vânzare.
La nivel de întreprindere pot fi utilizate, în principal, următoarele
modalităţi pentru analiza calităţii:
- coeficientul mediu generalizat al calităţii;
- ponderea produselor de calitate superioară în valoarea totală a
produselor diferenţiate pe clase de calitate.
În analiza calităţii produselor o importanţă deosebită o reprezintă
corelaţia costuri-efecte, redată sintetic cu ajutorul bilanţului calităţii (în activ
se reflectă efectele calităţii, iar în pasiv costurile calităţii).
Tabelul 6.1.
Bilanţul calităţii
ACTIV PASIV
Efecte înregistrate la producător: Costurile de asigurare a calităţii şi de
- preţuri avantajoase; prevenire a defectelor:
- creşterea cifrei de afaceri; - costul reproiectării produselor;
- sporirea profitului. - costul aparaturii de control;
Efecte înregistrate la utilizator: - costul pregătirii forţei de muncă, etc.
- reducerea costurilor; Costul evaluării calităţii (totalitatea
- creşterea profitului, etc. cheltuielilor cu controlul şi atestarea
calităţii)
Costul refacerii calităţii (costul
noncalităţii):
- rebuturile;
- cheltuielile de remaniere;
- valoarea produselor înlocuite în
perioada de garanţie.
Sursa: Robu V., Georgescu N. - Analiza economico-financiară, Ed. ASE,
Bucureşti, 2001.
73
În cadrul economiei de piaţă intreprinderile nu îşi permit să obţină şi
să vândă produsele în condiţii de neprofitabilitate. Astfel, pentru a putea
rezista în procesul concurenţial, fiecare intreprindere va trebui să-şi
fundamenteze obiectivele prin studii, cercetări ştiinţifice sau prognoze,
stabilite pe perioade de timp pentru creşterea competitivităţii şi a dezvoltării
viitoare.
În fundamentarea planurilor orientative un rol deosebit îl au
metodele şi tehnicile moderne de prognozare a producţiei. Aceste studii de
prognoză nu se limitează la o singură metodă sau tehnică de calcul, fiind
necesar să se utilizeze mai multe metode care să se completeze între ele.
BIBLIOGRAFIE
1. Andronic C. B., - Performanţa firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

3. Gheorghiu Al., - Eficienţa economică globală în dezvoltarea
durabilă, în "Tribuna Economică", nr. 11, 1996.
Bucureşti, 2006.
Bucureşti, 2001.
10. Robu V., Işfănescu A., Hristea A. M., Vasilescu C., Analiza
economico-financiară, Ed. ASE, 2002.
11. Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A., - Analiza economico-
financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
12. ***Petit Larousse, 1995.
1. Cifra de afaceri totală - reprezintă suma veniturilor rezultate din

livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii şi
alte venituri din exploatare.
2. Valoarea adăugată - reprezintă plusul de valoare obţinut prin
activitatea productivă şi comercială a unei întreprinderi.
74
3. Producţia fizică - reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare
rezultate dintr-o activitate tehnico-productivă şi care pot fi puse în
circuitul economic.
TEST DE EVALUARE
1. Cifra de afaceri medie reprezintă:

a) venitul obţinut pe unitatea de produs sau pe unitatea de
serviciu;
b) exprimă variaţia veniturilor unei firme dată de variaţia cu o
unitate a cantităţii vândute;
c) raportul procentual dintre cifra de afaceri şi capitalul propriu;
d) diferenţa dintre venituri şi costuri.
2. Cifra de afaceri marginală exprimă:

a) suma veniturilor şi a cheltuielilor din activitatea de
exploatare;
b) variaţia veniturilor unei firme dată de variaţia cu o unitate a
cantităţii vândute;
c) diferenţa între venituri şi costuri;
d) raportul între profitul brut şi capitalul propriu.
3. Cifra de afaceri minimă reprezintă:

a) plusul de valoare obţinut prin activitatea productivă şi
comercială a unei întreprinderi;
b) totalitatea valorilor de întrebuinţare rezultate dintr-o
activitate tehnico-productivă;
c) suma veniturilor rezultate din livrările de bunuri;
d) suma vânzărilor care permite acoperirea cheltuielilor
variabile aferente şi a tuturor cheltuielilor fixe ale unei firme.
75
TEMA VII. ANALIZA RENTABILITĂŢII
CUPRINS
7.1. Abordări conceptuale privind rentabilitatea întreprinderii.

7.2. Analiza profitului.
7.3. Analiza ratelor de rentabilitate.
7.3.1. Analiza ratei de rentabilitate economică.
7.3.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară.
7.4. Corelaţia dintre rata de rentabilitate economică şi rata de
rentabilitate financiară.
REZUMAT
În cadrul unei economii de piaţă moderne, maximizarea rentabilităţii

este criteriul fundamental al deciziilor firmelor de angajare a cheltuielilor de
organizare a producţiei, de extindere sau restrângere a acesteia.
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi
de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor,
indiferent de provenienţa acestora.
Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a
eficienţei întregii activităţi economico-financiare a întreprinderii, respectiv a
tuturor mijloacelor de producţie utilizate şi a forţei de muncă, din toate
stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi vânzare.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de
indicatori şi anume: profitul şi ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a
rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul sau
utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata
rentabilităţii.
Masa profitului ca expresie a rentabilităţii, constituie rezultatul
financiar pozitiv care exprimă eficienţa activităţii productive a
întreprinderii.
Ca valoare pozitivă rezultată din procesele economice sau financiar-
monetare care au loc în cadrul unei întreprinderi, profitul poate fi analizat
atât din punct de vedere structural, cât şi factorial.
OBIECTIVE

-consideraţii generale privind rentabilitatea;
-analiza profitului - ca indicator în mărime absolută a rentabilităţii
intreprinderii;
- analiza ratelor de rentabilitate.
Scopul oricărei intreprinderi este de a maximiza averea acţionarilor.
76
Realizarea acestui obiectiv este posibilă numai prin desfăşurarea
unei activităţi rentabile, profitul net obţinut putând servi pentru remunerarea
imediată a acţionarilor, prin dividende, sau pentru remunerarea la termen
prin creşterea valorii firmei ca urmare a alocării acestuia pentru
autofinanţare.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de
indicatori şi anume: profitul care reflectă mărimea absolută a rentabilităţii,
fiind un indicator de volum al rentabilităţii, şi ratele de rentabilitate care
exprimă mărimea relativă a rentabilităţii, fiind astfel un indicator care
măsoară gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor intreprinderii aduc
profit.
7.1. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND RENTABILITATEA

INTREPRINDERII
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi

de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor,
indiferent de provenienţa acestora.
Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a
eficienţei întregii activităţi economico-financiare a întreprinderii, respectiv a
tuturor mijloacelor de producţie utilizate şi a forţei de muncă, din toate
stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi desfacere.
În vederea exprimării rentabilităţii se utilizează două categorii de
indicatori şi anume: profitul şi ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a
rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul sau
utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata
rentabilităţii (indicator al mărimii relative a rentabilităţii).
Rentabilitatea este definită sintetic ca fiind capacitatea intreprinderii
de a realiza profit, necesar atât dezvoltării, cât şi remunerării capitalurilor.
Pentru o intreprindere, aceasta este condiţia supravieţuirii şi
dezvoltării.
Rentabilitatea exprimă eficienţa resurselor financiare şi materiale
investite în activitatea de ansamblu a intreprinderii, măsurând
profitabilitatea mijloacelor alocate, mai precis capacitatea lor relativă de a
aduce profit. A analiza rentabilitatea înseamnă a compara rezultatele cu
mijloacele utilizate pentru a le obţine.
O activitate este rentabilă dacă raportul venituri/cheltuieli este
supraunitar şi diferenţa dintre cei doi indicatori este pozitivă. Un anumit
nivel de rentabilitate este necesar pentru menţinerea şi creşterea
potenţialului economic al intreprinderii, cointeresarea acţionarilor sau
asociaţilor, angajaţilor, creditorilor, statului.
Rentabilitatea este un instrument de fundamentare a tuturor
deciziilor care privesc atât gestiunea internă a unităţilor economice, cât şi
relaţiile cu partenerii de afaceri, dobândind în consecinţă şi calitatea de a fi
un criteriu esenţial de apreciere a eficienţei economice. Astfel, rentabilitatea
oglindeşte eficienţa economică finală a întregii activităţi economico-
financiare. Analiza rentabilităţii constituie un instrument indispensabil
77
pentru identificarea rezervelor interne de creştere a eficienţei economice
finale a utilizării resurselor în unităţile economice.
Orice intreprindere urmăreşte să realizeze un profit suficient de mare
pentru a remunera capitalurile de care dispune, a menţine potenţialul său
tehnic şi economic, a asigura o dezvoltare raţională în funcţie de evoluţia
pieţei şi tendinţele conjuncturale.
Eficienţa economică este o categorie economică mai cuprinzătoare
decât rentabilitatea.
În Micul dicţionar enciclopedic, eficienţa economică este definită
astfel: "raportul dintre ansamblul efectelor economice (materiale, sociale,
valorice) favorabile, care se obţin de pe urma unei activităţi economice şi
totalul eforturilor economice pe care le amplifică acea activitate. Efortul nu
se reduce niciodată la efortul uman, înţeles ca un număr de oameni şi număr
de ore în care aceştia produc, căci, în acest caz, nu se ţine seama de
adevăratul efort".
Eficienţa economică se referă, totodată, la nivelul sau gradul de
îndeplinire de către o firmă a obiectivelor de natură economică stabilite
pentru o perioadă. În cazul în care obiectivul a fost atins 100%, se poate
vorbi de eficacitate maximă, iar în restul cazurilor de anumite grade parţiale
de eficacitate.
Informaţiile necesare pentru analiza rentabilităţii se regăsesc în
"Contul de profit şi pierdere", în "Bilanţul contabil" şi anexele sale, dar şi în
alte documente ale contabilităţii financiare şi de gestiune ale unei firme.
Modelele utilizate în vederea exprimării ratei rentabilităţii au rol
informativ diferit, dar în acelaşi timp oglindesc eficienţa diferitelor laturi ale
activităţii economice pe o perioadă de timp. Majoritatea modelelor utilizate
în activitatea practică se bazează pe folosirea indicilor care permit
descompunerea pe factori a variaţiei ratei rentabilităţii, stabilirea sensului şi
a mărimii influenţei acestor factori. Indicatorii care exprimă efectul
(profitul, cifra de afaceri, etc.) şi efortul (activele imobilizate, activele
circulante, capitalul, etc.) se pot utiliza pentru a determina rata rentabilităţii.
Rentabilitatea activităţii economico-financiare nu reprezintă singurul
criteriu de apreciere a rezultatelor.
Maximizarea profitului constituie premisa realizării obiectivului
strategic, de perspectivă al oricărei firme.
7.2. ANALIZA PROFITULUI
Expresie a rentabilităţii, masa profitului constituie rezultatul

financiar pozitiv care exprimă eficienţa activităţii productive a
întreprinderii.
Profitul poate fi analizat atât din punct de vedere structural, cât şi
factorial.
În activitatea economică, profitul reprezintă sensul existenţei
acesteia. Profitul permite identificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de
dezvoltare a firmei. Din acest motiv analiza sa statică nu este suficientă,
acesta trebuind comparat cu indicatorii calculaţi în perioada precedentă pe
78
baza rezultatelor firmei analizate sau ale unor firme de dimensiuni şi cu
activităţi similare.
În teoria economică există mai multe definiţii ale profitului şi

anume:
a) Profitul reprezintă avantajul rezultat sub formă bănească dintr-o
acţiune, operaţiune, sau activitate economică.
Firmele trebuie să dispună de informaţii cu privire la mărimea şi
dinamica profitului, informaţii relevate cu ajutorul a doi indicatori esenţiali
şi anume: masa şi rata profitului.
Masa profitului reprezintă suma absolută obţinută ca diferenţă între
venituri şi costuri sau, la nivel de produs, diferenţa dintre preţul de vânzare
şi cost. Acest indicator reprezintă rezultatul financiar pozitiv care exprimă
eficienţa activităţii productive a firmei.
Rata profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului
şi cifra de afaceri în funcţie de baza de comparaţie luată în considerare.
b) Profitul este un element final sau rezidual al diferenţei dintre
venitul total şi costuri.
c) Este o remuneraţie a factorilor de producţie.
Pentru a realiza un diagnostic general cu privire la situaţia profitului
dintr-o intreprindere este necesară efectuarea unei analize pe baza
următorului sistem de indicatori:
- profitul net din activitatea economico-financiară totală a
intreprinderii;
- profitul brut din activitatea economico-financiară totală a
intreprinderii;
- profitul brut pe cele trei tipuri de activităţi;
- profitul brut pe structuri organizatorice;
- profitul brut pe diverse produse.
În urma analizei acestui sistem de indicatori pot fi identificate
domeniile de activitate, structurile organizatorice şi produsele unde s-a
înregistrat o dinamică nefavorabilă a profitului, sau, chiar dacă aceasta a fost
favorabilă încă nu se ridică la nivelul de competitivitate cerut de piaţa
internă şi externă în ceea ce priveşte rentabilitatea în ramura respectivă.
Analiza structurală a profitului are rolul de a evidenţia ponderea şi
dinamica rezultatelor aferente celor trei categorii de activităţi care se
desfăşoară în cadrul unei întreprinderi şi anume: de exploatare, financiară şi
excepţională.
Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului (profit brut sau
pierdere), se poate efectua pe baza următoarei scheme:
79
Fig. 6.1. Schema de analiză structurală a rezultatului brut (modelul 1)
Sursa: Robu V., Georgescu N. - Analiza economico-financiară, Ed. Omnia
Uni S.A.S.T. SRL, Braşov, 2000
O altă posibilitate de analiză structurală a rezultatului brut al

exerciţiului este următoarea:
Fig. 6.2. Schema de analiză structurală a rezultatului brut (modelul 2)

Sursa: Robu V., Georgescu N. - Analiza economico-financiară, Ed. Omnia
Uni S.A.S.T. SRL, Braşov, 2000
Al doilea model de analiză structurală a rezultatului brut pune în

evidenţă comparativ cu primul model un aspect esenţial şi anume dacă
80
marja brută faţă de cheltuielile variabile permite acoperirea cheltuielilor fixe
(în caz contrar volumul de activitate este inferior pragului de rentabilitate) şi
a unor rezultate negative (pierderi) din activităţile financiare şi excepţionale,
astfel încât pe total firmă activitatea să fie rentabilă.
Este necesar ca analiza profitului la nivelul întreprinderii să fie
efectuată şi în funcţie de factorii endogeni şi exogeni care acţionează în
cadrul acesteia. Luând în considerare diversitatea de forme sub care se
prezintă profitul la nivel de întreprindere, analiza factorială a profitului
poate fi aprofundată având în vedere următoarele categorii de rezultate:
rezultatul brut al exerciţiului, rezultatul exploatării şi rezultatul aferent cifrei
de afaceri.
Rezultatul brut al exerciţiului (Rb) se determină ca diferenţă între

veniturile totale (Vt) şi cheltuielile totale (Ct).
Rb = Vt - Ct
Rezultatul exploatării (Re) se circumscrie la nivelul activităţii de

bază a întreprinderii şi caracterizează în mărime absolută rentabilitatea
ciclului de exploatare. El se determină ca diferenţă între veniturile din
exploatare (Ve) şi cheltuielile aferente acestora (Ce), astfel:
Re = Ve - Ce
Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din

exploatare, iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai
importantă a rezultatului exploatării.
1
PCA = CA ⋅ pCA ⋅
1000
unde:
PCA = profitul aferent cifrei de afaceri

CA = cifra de afaceri
pCA = profitul mediu la 1.000 lei cifră de afaceri.
Astfel, în vederea creşterii profitului nu este suficientă numai o

creştere a cifrei de afaceri, ci este necesar să se ia în considerare şi
cheltuielile aferente acestei creşteri a cifrei de afaceri.
7.3. ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE
Ratele de rentabilitate fac parte din categoria indicatorilor de

eficienţă de tipul efect/efort.
Efectul reprezintă profitul sub diversele sale forme de exprimare:
brut, net, din exploatare, curent etc.
81
Efortul se poate prezenta sub forma capitalurilor (proprii,
permanente), resurselor consumate (costurilor), activelor totale sau ale unor
părţi din acestea, veniturilor etc.
Măsurarea rentabilităţii se realizează printr-un sistem de rate de
rentabilitate (raport între rezultate şi capitaluri) şi de rate de marjă (raport
între rezultate şi cifra de afaceri).
Principalele rate de rentabilitate sunt:
- rata de rentabilitate economică;
- rata de rentabilitate financiară.
Pentru a analiza aceste rate este necesară parcurgerea mai multor
etape şi anume:
- stabilirea modului de calcul al ratei;
- semnificaţia ratei şi a condiţiilor impuse acesteia;
- alegerea modelului de analiză;
- identificarea factorilor de influenţă;
- definirea măsurilor de creştere a ratei.
7.3.1. Analiza ratei de rentabilitate economică
Rata rentabilităţii economice (Re) reflectă corelaţia dintre un rezultat

economic şi mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obţinerea
acestuia.
Această rată este independentă de structura financiară (gradul de
îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de
elementele excepţionale.
În literatura de specialitate, rata rentabilităţii economice se
calculează în mai multe moduri şi anume:
Pb sauEBE
Re = ⋅ 100
Cinv
sau:
Pb
Re = ⋅ 100
C pr
sau:
Pe
Re = ⋅ 100
C pr
sau:
Pe
Re = ⋅ 100
Ae
82
unde:
Re = rata de rentabilitate economică;

Pb = profit brut;
EBE = excedent brut de exploatare;
Cinv = capital investit;
Cpr = capital propriu;
Pe = profitul din exploatare;
Ae = active de exploatare.
Rata de rentabilitate economică exprimă gradul de valorificare al

capitalului şi eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate în
activitatea de exploatare şi comercializare.
Nivelul ratei rentabilităţii trebuie comparat cu rata medie a dobânzii
pe piaţa bancară astfel:
- în situaţia în care nivelul ratei rentabilităţii economice este inferior
ratei dobânzilor, firma înregistrează pierderi;
- când nivelul ratei rentabilităţii este superior ratei dobânzilor, firma
îşi utilizează eficient resursele de care dispune.
În acest fel apare efectul de pârghie, ca urmare a faptului că diferenţa
dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii la capitalul împrumutat
suplimentează remunerarea capitalurilor proprii.
Pentru efectuarea analizei factoriale a ratei rentabilităţii economice,
în literatura de specialitate se recomandă modelele de analiză.
Modelele de analiză se bazează pe descompunerea ratei de

rentabilitate în rate componente structurate după diferite criterii care
sugerează căile de acţiune în vederea sporirii rentabilităţii.
Pb CA
a) Re = ⋅ ⋅100
CA C inv
în care:
Pb
= rata de rentabilitate comercială care exprimă profitul brut din
CA
exploatare care revine la un leu cifră de afaceri;
CA
= viteza de rotaţie a capitalului investit prin cifra de afaceri.
C inv
Model factorial
Abaterea ratei de rentabilitate economică
Pb1 CA1 Pb 0 CA0

ΔR e = Re1 − Re 0 = ( ⋅ )⋅100 − ( ⋅ )⋅100
CA1 C inv1 CA0 C inv 0
83
Asupra mărimii ratei rentabilităţii economice acţionează următorii
factori:
1) modificarea ratei rentabilităţii comerciale:
Pb P P CA0
ΔRe ( ) = ( b1 − b 0 ) ⋅ ⋅ 100
CA CA1 CA0 Cinv 0
2) modificarea vitezei de rotaţie a capitalului investit prin cifra de

afaceri:
CA P CA CA0
ΔRe ( ) = b1 ⋅ ( 1 − ) ⋅ 100
Cinv CA1 Cinv1 Cinv 0
Principalele măsuri care se impun în vederea creşterii ratei de

rentabilitate economică sunt:
a) Sporirea ratei rentabilităţii comerciale prin:

- mărirea volumului fizic al producţiei;
- reducerea cheltuielilor de exploatare şi comercializare;
- modificarea structurii producţiei în favoarea unor produse
cu o rată de rentabilitate comercială mai mare.
b) Accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului investit prin:
- sporirea ponderii imobilizărilor fixe active;
- optimizarea structurii capitalului investit;
- reducerea nivelului stocurilor şi a duratei medii de
aprovizionare cu materii prime şi materiale;
- reducerea duratei ciclului de fabricaţie pentru producţia în
curs de execuţie;
- reducerea duratei livrărilor pentru produsele finite;
- reducerea nivelului creanţelor şi a duratei medii de încasare.
Pb ( EBE ) CA A f
b) Re = ⋅ ⋅ ⋅ 100
CA A f Cinv
în care:
Pb ( EBE )
= rata de rentabilitate comercială;
CA
CA
= viteza de rotaţie a capitalului fix prin cifra de afaceri;
Af
84
Af
= rata de structură a capitalului investit care măsoară ponderea
Cinv
activelor fixe.
Model factorial
Abaterea ratei de rentabilitate economică
Pb1 CA1 A f 1 P CA A f 0
ΔRe = Re1 − Re 0 = ( ⋅ ⋅ ) ⋅ 100 − ( b 0 ⋅ 0 ⋅ ) ⋅ 100
CA1 A f 1 Cinv1 CA0 A f 0 Cinv 0
Factorii de influenţă ai ratei rentabilităţii economice sunt:
1) modificarea ratei rentabilităţii comerciale:
Pb P P CA A
ΔRe ( ) = ( b1 − b 0 ) ⋅ 0 ⋅ f 0 ⋅ 100
CA CA1 CA0 A f 0 Cinv 0
2) modificarea vitezei de rotaţie a capitalului fix prin cifra de afaceri:
CA P CA CA A
ΔRe ( ) = b1 ⋅ ( 1 − 0 ) ⋅ f 0 ⋅ 100
Af CA1 A f 1 A f 0 Cinv 0
3) modificarea ratei de structură a capitalului investit:
Af Pb1 CA1 A f 1 Af 0
ΔRe ( )= ⋅ ⋅( − ) ⋅ 100
Cinv CA1 A f 1 Cinv1 Cinv 0
Principalele măsuri de sporire a rentabilităţii economice sunt:
- Sporirea ratei de rentabilitate comercială în condiţiile în care ritmul

de creştere a profitului brut devansează ritmul de creştere a cifrei de afaceri;
- Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor fixe în condiţiile în care
are loc devansarea ritmului de creştere a valorii activelor fixe de către cifra
de afaceri;
- Optimizarea structurii capitalului investit prin creşterea ponderii
activelor fixe.
7.3.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară
Rentabilitatea financiară exprimă corelaţia dintre profit şi capitaluri

în calitatea lor de surse de finanţare a activităţii intreprinderii.
85
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea intreprinderilor de a
degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea de exploatare
şi comercializare.
Rata de rentabilitate financiară se determină astfel:
Pn
Rf = ⋅ 100
C pr
unde:
Rf = rata de rentabilitate financiară;

Pn = profit net;
Cpr = capital propriu.
Rentabilitatea financiară este influenţată de modul de obţinere a

capitalurilor, respectiv de situaţia îndatorării intreprinderii.
Rata de rentabilitate financiară trebuie să fie mai mare decât rata
medie a dobânzii pentru ca acţiunile intreprinderii să fie mai atractive şi
pentru a creşte cursul lor bursier.
Modelele de analiză se bazează pe descompunerea ratei de

rentabilitate financiară în rate componente structurate după diferite criterii
care sugerează căile de acţiune în vederea sporirii rentabilităţii.
Pn CA
a) R f = ⋅ ⋅ 100
CA C pr
în care:
Pn
= rata marjei nete de rentabilitate care exprimă profitul net realizat la
CA
un leu cifră de afaceri;
CA
= exprimă viteza de rotaţie (numărul de rotaţii) a capitalului propriu
C pr
prin cifra de afaceri.
Model factorial
Abaterea ratei de rentabilitate financiară:
Pn1 CA1 P CA
ΔR f = R f 1 − R f 0 = ( ⋅ ) ⋅ 100 − ( n 0 ⋅ 0 ) ⋅ 100
CA1 C pr1 CA0 C pr 0
Factorii de influenţă ai ratei rentabilităţii financiare sunt:
86
1) modificarea ratei marjei nete de rentabilitate:
Pn P P CA
ΔR f ( ) = ( n1 − n 0 ) ⋅ 0 ⋅ 100
CA CA1 CA0 C pr 0
2) modificarea vitezei de rotaţie a capitalului propriu prin cifra de

afaceri:
CA P CA CA0
ΔR f ( ) = n1 ⋅ ( 1 − ) ⋅ 100
C pr CA1 C pr1 C pr 0
Principalele măsuri de sporire a rentabilităţii financiare sunt:
- modificarea profitului net într-o măsură mai mare decât

modificarea cifrei de afaceri (IPn > ICa). Aceasta are loc prin:
- sporirea producţiei fizice;
- reducerea cheltuielilor de exploatare şi comercializare.
- modificarea cifrei de afaceri într-un ritm superior modificării
capitalurilor proprii (ICa > ICpr).
Pn CA Cinv
b) R f = ⋅ ⋅ ⋅ 100
CA Cinv C pr
în care:
Pn
= rata marjei nete de rentabilitate comercială;
CA
CA
= viteza de rotaţie a capitalului investit (numărul de rotaţii) prin cifra
Cinv
de afaceri;
Cinv
= rata de structură a capitalurilor sau proporţia capitalului investit în
C pr
raport cu capitalul propriu.
Model factorial
Abaterea ratei de rentabilitate financiară
87
Pn1 CA1 Cinv1 P CA0 Cinv 0
ΔR f = R f 1 − R f 0 = ( ⋅ ⋅ ) ⋅ 100 − ( n 0 ⋅ ⋅ ) ⋅ 100
CA1 Cinv1 C pr1 CA0 Cinv 0 C pr 0
Principalii factori de influenţă ai ratei rentabilităţii financiare sunt:
1) modificarea ratei marjei nete de rentabilitate comercială:
Pn P P CA0 Cinv 0
ΔR f ( ) = ( n1 − n 0 ) ⋅ ⋅ ⋅ 100
CA CA1 CA0 Cinv 0 C pr 0
2) influenţa modificării vitezei de rotaţie a capitalului investit prin

cifra de afaceri:
CA P CA CA0 Cinv 0
ΔR f ( ) = n1 ⋅ ( 1 − )⋅ ⋅ 100
Cinv CA1 Cinv1 Cinv 0 C pr 0
3) influenţa ratei de structură a capitalurilor:
Cinv P CA1 Cinv1 Cinv 0

ΔR f ( ) = n1 ⋅ ⋅( − ) ⋅ 100
C pr CA1 Cinv1 C pr1 C pr 0
Măsurile de sporire a rentabilităţii financiare se referă în principal la

următoarele:
- creşterea profitului net;

- sporirea cifrei de afaceri;
- modificarea capitalului investit într-o măsură mai mică decât cifra
de afaceri;
- modificarea capitalului propriu într-o proporţie mai mică decât
capitalul investit.
Pn CA At
c) R f = ⋅ ⋅ ⋅ 100
CA At C pr
unde:
Pn
= rata marjei nete de rentabilitate comercială;
CA
CA
= viteza de rotaţie a activului total (numărul de rotaţii) prin cifra de
At
afaceri;
88
At
= rata de structură a capitalului şi măsoară proporţia activului total în
C pr
raport cu capitalul propriu.
Model factorial
Abaterea ratei de rentabilitate financiară:
Pn1 CA1 At1 P CA A

ΔR f = ( ⋅ ⋅ ) ⋅ 100 − ( n 0 ⋅ 0 ⋅ t 0 ) ⋅ 100
CA1 At1 C pr1 CA0 At 0 C pr 0
Factorii de influenţă ai ratei de rentabilitate financiară sunt:
1) modificarea ratei marjei nete de rentabilitate comercială:
Pn P P CA A
ΔR f ( ) = ( n1 − n 0 ) ⋅ 0 ⋅ t 0 ⋅ 100
CA CA1 CA0 At 0 C pr
2) modificarea vitezei de rotaţie a activului total prin cifra de afaceri:
CA P CA CA A
ΔR f ( ) = n1 ⋅ ( 1 − 0 ) ⋅ t 0 ⋅ 100
At CA1 At1 At 0 C pr 0
3) influenţa modificării ratei de structură a capitalului:
At P CA A A
ΔR f ( ) = n1 ⋅ 1 ⋅ ( t1 − t 0 ) ⋅ 100
C pr CA1 At1 C pr1 C pr 0
Măsurile de sporire a rentabilităţii financiare se referă în principal

la:
- modificarea profitului net într-un ritm mai mare comparativ cu
modificarea cifrei de afaceri;
- modificarea cifrei de afaceri într-o măsură mai mare decât
modificarea activului total;
- modificarea activelor totale (pasivelor totale) într-un ritm superior
comparativ cu modificarea capitalurilor proprii.
7.4. CORELAŢIA DINTRE RATA DE RENTABILITATE

ECONOMICĂ ŞI RATA DE RENTABILITATE FINANCIARĂ
Rentabilitatea economică stă la baza rentabilităţii financiare şi

ambele sunt influenţate de aceeaşi factori.
Deosebirea dintre rentabilitatea economică şi rentabilitatea
financiară este determinată de politica de finanţare aplicată de intreprindere.
89
La rate de rentabilitate economice egale, rate de rentabilitate
financiară va fi diferită în funcţie de modul de finanţare al intreprinderii din
fonduri proprii sau împrumutate.
Nivelul ratei de rentabilitate financiară depinde de nivelul ratei de
rentabilitate economică şi de raportul dintre nivelul ratei rentabilităţii
economice şi cel al ratei medii a dobânzii.
Rentabilitatea financiară este egală cu rentabilitatea economică
corectată cu efectul de levier al îndatorării (efectul de pârghie financiară)
exprimat prin următoarea relaţie:
I
( Re − Rd ) ⋅
C pr
Cei doi factori ai efectului de levier sunt:
a) Re - Rd denumit levierul exploatării şi poate avea următoarele

valori:
- Re - Rd > 0, dacă Re > Rd şi semnifică efectul de levier
pozitiv.
În acest caz Rf > Re, dacă rata de rentabilitate economică este
superioară costului mediu al datoriilor (Rd).
- Re - Rd < 0, când Re < Rd, indică un efect de levier negativ
dat de faptul că nivelul mediu al costului datoriilor este mai mare decât rata
de rentabilitate economică, ceea ce va însemna că Rf < Re.
Efectul de levier este considerat favorabil sau pozitiv pentru
intreprindere în situaţia în care activitatea de exploatare şi comercializare
degajă prin activele cumpărate din capitaluri împrumutate o rentabilitate
superioară costului mediu al datoriilor contractate pentru finanţarea
acestora.
I
b) exprimă structura financiară a intreprinderii, astfel:
C pr
- cu cât raportul este mai mare, rata de rentabilitate financiară
va fi mai mare, dacă rata de rentabilitate economică va fi mai mare decât
rata medie a dobânzii.
- cu cât acest raport este mai mic, rata de rentabilitate
financiară va fi mai mică în condiţiile în care rata de rentabilitate economică
va fi mai mică decât rata medie a dobânzii.
- la acelaşi nivel de îndatorare, rata de rentabilitate financiară
va fi mai mare cu cât va fi mai mare rata economică faţă de rata medie a
dobânzii.
Efectul de levier al exploatării explică riscul exploatării şi totodată
măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la variaţia nivelului de
exploatare.
În analiza ratelor de rentabilitate trebuie să se ţină seama de riscurile

cu care se confruntă intreprinderea, respectiv:
- riscul economic, concretizat în efectul de levier;
90
- riscul financiar, exprimat prin efectul de levier negativ;
- riscul de faliment, ca o rezultantă a riscului de exploatare şi a celui
financiar.
Riscul financiar accentuează riscul economic determinând o
sensibilitate mai mare a trezoreriei, care în final generează incapacitatea de
plată, adică riscul de faliment.
Concluzii
- Pentru a face mai atractive investiţiile în intreprinderea respectivă
decât în depozite bancare, este necesar ca rata rentabilităţii financiare să fie
mai mare decât rata medie a dobânzii.
- Depăşirea ratei dobânzii de către rata de rentabilitate financiară
trebuie să fie proporţională cu prima de risc pe care mediul economic al
intreprinderii o prezintă investitorului.
- Efectul de pârghie financiară pune în evidenţă corelaţia dintre
valoarea de piaţă a intreprinderii şi structura capitalurilor acesteia.
BIBLIOGRAFIE
1. Andronic C. B., - Performanţa firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

3. Gheorghiu Al., - Eficienţa economică globală în dezvoltarea
durabilă, în "Tribuna Economică", nr. 11, 1996.
Bucureşti, 2006.
Bucureşti, 2001.
10. Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A., - Analiza economico-
financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
11. ***Petit Larousse, 1995.
91
1. Rentabilitatea - capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin

utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de
provenienţa acestora.
2. Masa profitului - reprezintă mărimea absolută obţinută ca diferenţă
între venituri şi costuri sau, la nivel de produs, diferenţa dintre preţul
de vânzare şi cost. Acest indicator reprezintă rezultatul financiar
pozitiv care exprimă eficienţa activităţii productive a firmei.
3. Rata profitului - reprezintă raportul procentual dintre masa
profitului şi cifra de afaceri în funcţie de baza de comparaţie luată în
considerare.
4. Rata rentabilităţii economice - reflectă corelaţia dintre un rezultat
economic şi mijloacele economice (capitalul) angajate pentru
obţinerea acestuia.
5. Rata rentabilităţii financiare - exprimă corelaţia dintre profit şi
capitaluri în calitatea lor de surse de finanţare a activităţii
intreprinderii.
TEST DE EVALUARE
1. Rata rentabilităţii economice se determină ca raport între:

a) profitul brut şi capitalul permanent;
b) profitul brut şi capitalul investit;
c) profitul net şi capitalul propriu;
d) capitalul investit şi capitalul propriu.
2. Rata de rentabilitate financiară este raportul dintre:

a) activele fixe şi capitalul propriu;
b) profitul brut şi capitalul investit;
c) profitul net şi capitalul propriu;
d) capitalul permanent şi capitalul propriu.
3. Masa profitului reprezintă:

a) suma veniturilor şi a cheltuielilor din activitatea de
exploatare;
b) diferenţa dintre nevoile temporare şi sursele temporare;
c) raportul procentual dintre cifra de afaceri şi capitalul propriu;
d) diferenţa între venituri şi costuri sau, la nivel de produs,
diferenţa dintre preţul de vânzare şi cost.
4. Rata profitului reprezintă:
a) raportul procentual dintre masa profitului şi cifra de afaceri;
b) diferenţa dintre venituri şi costuri;
c) raportul între profitul brut şi capitalul propriu;
d) raportul procentual între cifra de afaceri şi masa profitului.
92

Analiza Economico-Financiara

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Economico-Financiara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Simona Cristina COSTEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Lect. dr. Simona Cristina COSTEA

TEMA I. BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE

TEMA II. BILANŢUL CONTABIL - SURSă DE INFORMAŢII A

TEMA III.ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE

TEMA IV. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR ........................ 43

TEMA V. ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR............................... 53

TEMA VII. ANALIZA RENTABILITĂŢII ........................................... 76

1.1. Definire, scop şi tipuri de analiză economico-financiară

Analiza reprezintă acea metodă raţională care presupune

Obiectivele acestei teme sunt:

Analiza în general este o metodă de cunoaştere care are la bază

a) Din punctul de vedere al studierii însuşirilor esenţiale ale

1.2. PRINCIPALELE NOŢIUNI UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA DE

Noţiunile utilizate în activitatea de analiză sunt în principal

1.3. METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ

Analiza financiară foloseşte aceleaşi metode şi tehnici utilizate în

Diviziunea constă în descompunerea fenomenelor economice în

iar abaterea absolută totală ΔF se prezintă ca sumă algebrică a abaterilor

unde: Δfi reprezintă abaterea absolută a elementului fi calculată cu relaţia:

f i1 = nivelul indicatorului în perioada curentă;

Comparaţia constă în studierea fenomenelor economice comparativ

Modelul este o reprezentare simplificată a realităţii. În analiză,

Modelele imitative: sunt cele care reprezintă caracteristicile

1.3.4. Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale

Prin cuantificarea relaţiilor factorial-cauzale se determină mărimea,

1.3.4.1. Metoda balanţieră

Această metodă se utilizează atunci când între elementele

Influenţele modificării faţă de mărimea considerată ca bază de

ΔF(a) = (a1 + b0 - c0) - (a0 + b0 - c0)

- în varianta substituţiei simplificate:

- când modificarea fenomenului analizat se exprimă prin indicele

- în varianta substituţiei desfăşurate:

1.3.4.2. Metoda substituţiilor în lanţ

Această metodă permite măsurarea contribuţiei diferiţilor factori la

Modificarea fenomenului analizat se determină comparând valoarea

Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra modificării fenomenului

∆F(a) = a1·b0·c0 - a0·b0·c0 = (a1 - a0)· b0·c0

- influenţa modificării factorului "b":

∆F(b) = a1·b1·c0 - a1·b0·c0 = a1·( b1 - b0)· c0

- influenţa modificării factorului "c":

Suma algebrică a influenţei factorilor este egală cu abaterea totală:

∆F = ∆F(a) + ∆F(b) + ∆F(c)

b) Utilizarea metodei substituţiilor în lanţ când între factori sunt

- pentru perioada de bază:

- pentru perioada curentă:

În situaţia în care factorul cantitativ se găseşte la numărător iar

- influenţa modificării factorului "a":

- influenţa modificării factorului "b":

Se verifică astfel corelaţia:

În situaţia în care factorul cantitativ se găseşte la numitor iar

- influenţa modificării factorului "b":

- influenţa modificării factorului "a":

Se verifică deasemenea corelaţia:

1.3.4.3. Metoda ratelor

Ratele reprezintă un raport procentual între două mărimi

1.3.4.4. Metoda scorurilor

Z = ax1 + bx2 + ... + zxn

1.3.4.5. Metoda ABC

Iniţiatorul acestei metode este Pareto. Se mai numeşte şi metoda

1.3.4.6. Metoda corelaţiei

Metoda corelaţiei se aplică în cazul când între variabilele unui model