Romanitate și Dacitate-larinitate și dacism

Între istorie și mit

Date istorice-imaginație

 Mitul fondator-Dochia și Traian Alte mituri:

 Mitul zburătorului

 Mitul jertfei

 Mitul morții și a transhumanței

Etnogeneza-mitul Dochia și Traian

Dochia este eroina unei legende româneṣti, legendă considerată de George Calinescu mitul

etnogenezei, si anume, balada “Dochia ṣi Traian”. În ceea ce priveste balada, George Călinescu
spunea: “întâiul mit e Traian ṣi Dochia  , simbolizând constituirea însuṣi a poporului român. El a
încăntat pe romanticii noṣtri în frunte cu Asachi care e primul getizant.

 Legendă explică forma unei stânci din Munţii Ceahlău, despre care se spune că ar fi fost, de fapt,
închipuirea Babei Dochia, pietrificată după ce l-ar fi sfidat pe Gebeleizis, zeul intemperiilor, împreună
cu cele 20 de oi ale pe care ea le avea în grijă. Statuia Dochiei ar fi servit ca idol pentru ritualurile
păgâne, susţin istoricii. În "Dochia si Traian", de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende
româneşti. Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian şi, împreună cu oile sale, s-a
prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană nu încetează însă a iubi, ceea ce face ca din al ei
plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o priveghează, adeseori,
"Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se realizează un frumos portret fizic şi
moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul natal. Invocarea lui Zamolxis, zeul
suprem în religia geto-dacilor are atribute profetice şi ocrotitoare pentru Dochia

Dacia & Dacii

Dacia
Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de
state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa
(vest),râul Nistru și MareNeagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți
chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest,
"ajunseră până la Dunărea panonică".

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare:
țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest,
Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului
era orașul Argedava
Cine sunt dacii??...
 Herodot : „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.(…) După indieni, neamul
tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi,
după părerea mea, de neînfrânt”.

 Constantinn Cantacuzino: Stăpâniia dară şi lăcuia acest pământ acéle neamuri ce le zicea
dachi şi gheti, oameni însă varvari şi groşi, idololatri, iară ostaşi mari şi tari la bătaia
războaielor, nepoftitori a să supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia. Avea craii şi
oblăduitorii lor şi nimănui supuşi nu era şi mulţi încă de dânşii să îngroziia şi vecinii lor foarte
de dânşii, să spăriia, căci de puţine ori biruiţi de unde mergea a să bate, să întorcea.

 Îmbrăcămintea lor era asemănătoare cu cea a țăranilor români din zilele noastre. Erau
bărboși, cu plete mari, purtau pantaloni lungi îndoiți la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind
acoperiți pe cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică iar în picioare aveau opinci. Femeile
îmbrăcau o cămașa plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte, conservată astăzi sub numele
de ie.

 Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin,
miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din
cânepă

 Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și mai era consiliat de un preot.regele
era decebal

 Dacii obținuseră deja un grad înalt de civilizație până să ia pentru prima dată contact cu
romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de
țară.

 În afară de Zamolxis/Zalmoxis zeul principal(numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii
mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată
prin surse de natură arheologică.

 Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie),

creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura

Evocarea istorică
Faptul că Dacia a fost colonizată nu numai şi nici măcar în primul rând cu locuitori ai Romei şi ai
Italiei începea să fie recunoscut şi dedramatizat. La rândul lor, dacii începeau să fie recunoscuţi, mai
întâi de câţiva nonconformişti,apoi de istoriografia românească în ansamblu, ca element fondator al
poporului român. Să remarcăm intervenţia, în această chestiune, chiar înaintea istoricilor, a unui om
politic. În 1857, I. C. Brătianu publică în ziarul Românul o suită de articole sub titlul Studii istorice
asupra originilor naţionalitătii noastre. Dacă, în textul anterior,deja menţionat, din 1851 , acest
bărbat de stat atât de preocupatde origini se mulţumise să invoce mulţimea coloniştilor latini şi
virtuţile lor transmise românilor, acum tabloul apare mult mai complex. Românii nu se mai trag doar
din romani, ci din traci, celţi şi romani. Astfel, "suntem de trei ori mai tarişi mai puternici", afirmaţie
care lămureşte sensul demersului. Tracii, aşadar dacii, sirnbolizau înrădăcinarea în pământul ţării,
romanii principiul politic şi aportul de civilizaţie, iar celţii,prezenţă insolită în mitologia românească a
originilor, meritau a fi invocaţi, fiindcă prin ei ajungeam să ne înrudim mai îndeaproape cu francezii.

Celţii nu au reuşit să se impună în conştiinţa românească, dar dacii aveau să se instaleze şi să rămână
pe scenă. În 1860, Hasdeu publică în Foiţa de istorie şi literatură un important studiu intitulat,
oarecum provocator, dată fiind predominarea curentului latinist, "Pierit-au dacii?". Tânărul istoric
dovedea că Şcoala Ardeleană şi epigonii ei îşi înălţaseră întregul eşafodaj pe o interpretare forţată a
izvoarel or antice, "împuţinarea bărbaţilor'' invocată de Eutropius fiind amplificată abuziv în sensul
exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, conchidea Hasdeu, după cum nici colonizarea nu a
însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Aşadar, "naţionalitatea noastră s-a
format din câteva elemente, dintre care nici unul nu a fost predominator". Mitul purităţii se
spulbera. Românii apăreau cao "compoziţie chimică", diversele elemente constitutive dândnaştere
unei sinteze fundamental noi. A desfăşurat o adevărată "vânătoare" de cuvinte dacice prezente în
limba română, reuşind să identifice un total de 84, cărora li se adăugau şi 1 5 toponime. Era un
argument decisiv în favoarea supravieţuirii dacilor şi ponderii lor în sinteza românească. Este
semnificativ în acest sens articolul Originile păstoriei la români ( 1874)

Hasdeu demonstra originea dacică a cuvintelor cioban, baei, stână, urdă şi brânză. Terminologia
pastorală confirma astfel continuitatea daco-română, atât în sens etnic, cât şi în sensul perpetuării
unei străvechi îndeletniciri. Să mai spunem că prea puţine dintre etimologiile lui Hasdeu au rezistat
cercetărilor recente? Adevărul este că în materie de etimologiedacică se poate afmna orice, dat fiind
că ignorăm complet proba esenţială, adică limba dacă însăşi. În timp ce Hasdeu se războia cu
cuvintele, un arheolog amator răscolea ţara în căutarea de vestigii materiale dacice. Cezar Bolliac
( 1813- 1881 ), ziarist, scriitor şi om politic, a publicat în 1858 , în ziarul Românul, un adevărat
manifest intitulat "Despre daci", în care, cu doi ani înaintea lui Hasdeu, combătea doctrina latinistă,
neascunzându-şi entuziasmul în faţa vechimii şi înfăptuirilor civilizaţiei dacice. O propoziţie merită
reţinută: "Nobleţea noastră este veche ca pământul.“

Etimologiei şi arheologiei li se alătură poezia. Dacii sunt invocaţi în repetate rânduri de Mihai
Eminescu, marele poet naţional al românilor, în texte rămase în genere în manuscris, în diverse stadii
de elaborare, printre care poemele Memento mori, Sarmis . . . , precum şi drama istorică Decebal. Ca
şi Hasdeu, Eminescu apelează cu egală mândrie la daci şi la romani. Dacia eminesciană imaginează o
lume primordială, a-istorică, exprimând, întocmai altor incursiuni ale potului în trecut, un ideal de
regresiune, nostalgia începuturilor aflate sub semnul vârstei de aur. Se află aici, încă nu sufficient
închegat, punctul de plecare al unei mitologii naţionale, expresie a fondului naţionalist şi autohtonist
al ideologiei poetului, care avea să trezească ecou mai ales în naţionalismul şi autohtonismul
generaţiilor următoare.

Alţi istorici sunt mai generoşi. În Istoria românilor din Dacia Traiană, al cărei prim volum apare în
1888, A. D. Xenopol aduce numeroase probe şi argumente în sprijinul continuităţii dacice. Într-o
prezentare destul de echilibrată, el pune faţă în faţă elementul autohton şi elementul colonizator.
Luând în considerare prejudecata favorabilă romanilor, simte nevoia să-şi convingă cititorul că nu
este nici o scădere să ne tragem şi din daci: "[ . . . ] rădăcina poporului român e prinsă în păturile
istorice prin două viţe tot atât de energice, de trainice şi de pline de virtute. Să nu ne fie deci silă
dacă şi sângele dacilor se va găsi amestecat în naţionalitatea noastră.“ Totuşi, şi pentru Xenopol
decisive au fost colonizarea şi romanizarea, a căror amploare ar fi depăşit tot ceea ce se petrecuse în
alte provincii ale Imperiului. Ponderea romanilor pare a fi fost mai mare decât a dacilor, "aşa că
exemplarele cele mai mândre ale rasei româneşti de astăzi nu se pleacă spre caracterul dac, ci mai
mult spre cel roman". Suntem dacoromani, dar mai mult romani decât daci!

! Nicolae Iorga, în numeroasele sale lucrări de sinteză, de mai mare sau mai mică amploare, afrrmă la
rându-i fuziunea daco-romană, dar în cadrul mai larg al întregii romanităţi orientale şi cu sublinierea
insistentă a unui amplu current demografic pornit din Italia încă înainte de înglobarea provinciilor
respective în statul roman"Un popor – consider el - nu se deprinde a vorbi alt grai decât atunci când
asupra lui vin oameni mai mulţi vorbind acel grai şi având aceleaşi îndeletniciri cu el." Masa traco-
ilirică de plugari şi păstori nu a putut fi deznaţionalizată decât în urma unei masive emigraţii a
ţărănimii italiene. Apoi, procesul a continuat în Dacia romană, unde numărul dacilor rămaşi "în mij
locul celorlalţi traci romanizaţi nu era tocmai mare, căci neamul suferise mult în anii din urmă".
Balanţa înclină, aşadar, spre romani şi, cel puţin pentru faza iniţială a romanizării Balcanilor, chiar
spre purul element italian. Cu toate acestea, terenul câştigat de daci se consolida fără încetare.

Valul autohtonist de după 1 900, amplificat în perioada interbelică, favoriza direct sau indirect
rădăcinile dacice.

Am văzut cum Vasile Pârvan a schiţat o imagine a civilizaliei dace uimitor de asemănătoare cu
imaginea, aşa cum era percepută în epocă, a civilizaţiei tradiţionale româneşti. Demersul lui Pârvan,
istoric respectat pentru temeinicia informaţiei ( atât literară, cât şi arheologică) şi considerat ca
inatacabil din punct de vedere metodologie, a aşezat factorul dacic într-o poziţie practic
inexpugnabilă. Faţă de concluziile marelui arheolog s-a putut merge mai departe, chiar mult mai
departe, dar nu s-a mai cedat din ceea ce se câştigase pentru daci. Aceştia apăreau ca un popor
numeros şi puternic, făuri tor al unei civilizaţii remarcabile şi, singur printre neamurile tracice,
alcătuitor de stat. Iată cum rezumă însuşi Pârvan trăsăturile esenţiale ale spaţiului dacic, în
momentul cuceririi romane : "Mai întâi Dacia era un mare regat cu o bază etnică perfect omogenă,
cu tradiţii istorice seculare, cu structură socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată de
forme mai întâi influenţate de către civilizaţia celtică, apoi, timp de două veacuri înainte de Traian,
de către civilizaţia romană.Aci nu era vorba, ca în Dalmaţia, în Thracia, în Pannonia ori în Moesia, pur
şi simplu de un oarecare număr de triburi barbare cu o populaţie mai mult ori mai puţin numeroasă
locuind un teritoriu destul de întins, totuşi lipsite de solidaritate politică şi naţională între ele, ci de o
naţiune conştientă de ea însăşi. Pârvan a reuşit, prin geniul său, să fixeze sinteza dacoromană într-un
echilibru perfect. Românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani, iar Dacia preromană, Dacia
epocii romane, inclusă sau nu în Imperiu, şi România actuală apar ca entităţi istorice care se
suprapun perfect şi îşi răspund peste milenii.

Dezbaterea întemeierii
Dar marele descoperitor al unei lumi cu centrul plasat în Dacia a fost Nicolae Densuşianu (1 846-
1911), ardelean stability la Bucureşti în 1 878, istoric erudit şi naţionalist înfocat. Se remarcase
printr-o lucrare, apreciată în epocă, Revoluţia lui Horea ( 1 884), căreia îi atribuia ţelul întemeierii
unui "system politic român". Dar, pentru Densuşianu, "sistemul politic român" şi istoria românilor în
genere veneau de departe, de foarte departe. Pasionat de chestiunea originilor, el l-a lăsat mult în
urmă pe Hasdeu, înţelegând să ajungă cu adevărat la primele începuturi. Metoda sa, hasdeiană, dar
lipsită de profesionalismul care, măcar din când în când, tempera înclinările fantaste ale autorului
Istoriei critice, punea în joc, combinându- le după voie, elemente de arheologie şi folclor, de
lingvistică şi mitologie. Rezultatul a fost Dacia preistorică, imensă lucrare de 1 200 de pagini, apărută
postum, în 1913, prin grija unui admirator, C. 1. Istrati (el însuşi un personaj fascinant: medic şi
chimist, profesor la Universitatea din Bucureşti, om politic conservator şi, pe deasupra, spiritist!).
Vasile Pârvan o aprecia drept un "roman fantastic"; este, oricum, expresia celei mai puternice doze
de imaginar din istoriografia românească şi, în plus, o carte cu adevărat influentă, dacă nu în
momentul apariţiei, când principiile bine instalate ale şcolii critice lăsau puţin loc teoriilor paralele,
cu siguranţă în manifestărileulterioare ale autohtonismului dacist.

Densuşianu reconstituia istoria unui presupus "imperiu pelasgic“ care, pornind din Dacia, cu 6 000 de
ani î.Cr. , ar fi ajuns, sub doi mari suverani: Uran şi Saturn, să cuprindă Europa, Mediterana, Egiptul şi
Africa de Nord şi o bună parte a Asiei. Replica preistorică a României reunise în jurul său un imperiu
universal, cu siguranţă cel mai mare din câte au existat vreodată. De aici, de la Dunăre şi Carpaţi, s-a
revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici au pornit spre Italia şi strămoşii romanilor.
Limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi, explicându-se astfel, dat fiind că
cele două popoare vorbeau la fel, lipsa unor inscripţii "dace" în Dacia romană. Printre argumentele
avansate de Densuşianu se află şi reprezentările de pe Columna lui Traian, unde dacii şi romanii
dialoghează fără interpreţi, probă că se înţelegeau foarte bine, fiecare vorbind în propria limbă!
Aşadar, spre deosebire de celelalte popoare romanice, rezultate dintr-un amestec, românii sunt o
rasă pură, descendenţii locuitorilor străvechi ai acestui pământ, iar limba lor nu datorează nimic
latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale (ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile
romanice occidentale).

Partea cea mai remarcabilă a demonstraţiei sale priveşte imposibilitatea romanizării dacilor. Cine să-i
romanizeze: "legionarii străini şi inculţi, cari poate nu cunoşteau din latineşte decât comenzile
militare"? Şi cum ar fi putut fi romanizată jumătatea de teritoriu neocupată de romani? Concluzia nu
poate fi decât că dacii au vorbit dintotdeauna o "limbă latină rustică". Nu de la vest la est s-a
petrecut romanizarea, ci de la est spre vest. Dreptate nu au savanţii, ci ţăranul român care spune că
"TaHanul tot româneşte vorbeşte, dar stricat". Nu româna este latină "stricată", ci limba latină şi
descendentele ei sunt "română stricată! " Cucerirea romană nu a făcut decât să distrugă o civilizaţie
înfloritoare şi să-i scoată pe români o mie de ani din istorie. Lui Portocală îi urmează un anume Marin
Bărbulescu, cu numele sugestiv completat în Bărbulescu-Dacu, autor al unei l ucrări publicate în 1
936, Originea daco-tracă a limbii române. Credinţa că limba română nu este decât vechea dacă îl
câştigă şi pe scriitorul Brătescu-Voineşti, devenit în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial un mare admirator al soluţiilor şi mitologiilor dreptei extreme.

"Noi nu suntem neolatini, ci protolatini", scrie el, în Originea neamului românesc şi a limbii noastre
( 1 942, nouă ediţie 1 943). "Ceilalţi" vorbesc o limbă asemănătoare cu noi, fiindcă pur şi simplu se
trag ei din strămoşii noştri. Romanii sunt, ca şi românii, descendenţi ai traco-geto-dacilor. "Latina era
forma literară a limbii geto-dacilor. Aceeaşi limbă a geto-dacilor, ajunsă în Franţa, a devenit la
început limba galilor, iar cu vremea limba franceză. "27 După Brătescu-Voineşti, acestea sunt axiome
care nu se mai cer demonstrate; să demonstreze cei care susţin contrarul !Ei nu neagă latinitatea
lingvistică, dar consideră căesenţialul se află sub pojghiţa romană. Biologic şi spiritual, românii sunt
daci, nu romani, şi nici măcar dacoromani.

Eliade însuşi a fost un mare susţinător al fondului dacic. Este ceea ce l-a atras cu siguranţă la B. P.
Hasdeu, căruia i-a îngrijit, în 1 937, o ediţie de Scrieri literare, morale şi politice. În "Introducerea" la
această culegere, a ţinut să sublinieze orientarea generală - anticipată de Hasdeu - spre valorificarea
rădăcinilor autohtone prin reducerea semnificaţiei împrumuturilor. Îl invoca şi pe Camille Jullian care
a demonstrat, în cazul Galiei, "că mult lăudata civilizaţie romană nu a fost decât un militarism brutal,
care a distrus începuturile unei culturi promiţătoare"; în acelaşi sens merge şi "desolidarizarea"
gândirii spaniole, prin Unamuno, de latinitate

"Astăzi – conchide E liade - fascinaţia dacilor depăşeşte interesul ştiinţific; totul ne îndeamnă a crede
că setea de «originar» şi «local» se va adânci în spiritualitatea românească. " În 1 943 , Eliade
publică, în limba spaniolă, la Madrid, o sinteză a istoriei românilor: Los Rumanos. Breviario historico.
Primul capitol al cărţii se intitulează sugestiv "Sub semnul lui Zalmoxis". În chestiunea originilor,
autorul distinge între romanizare şi. . . romanizare. În Dacia, fenomenul s-a petrecut altfel decât în
Spania şi Galia. "Contrar celorlalte regiuni, aici romanizarea nu a produs o modificare radicală a
substanţei etnice aborigene. Dacul a învăţat latina, dar şi-a păstrat obiceiurile, modul de viaţă,
virtuţile ancestrale. În noile oraşe erau veneraţi zeii Imperiului; dar în sate şi la munte se perpetua
cultul lui Zalrnoxis, şi aceasta s-a întâmplat chiar mai târziu, când şi-a schimbat numele. Astfel, când
primii misionari creştini au venit să propage noua credinţă, dacii au adoptat imediat creştinismul, cu
mult înaintea altor popoare: Zalmoxis îi pregătise cu secole înainte. " Să mai precizăm că toate
aceste afirmaţii nu au nici cel mai mic temei documentar?

Vremea comunismului
Prima fază a comunismului a însemnat un recul atât pentru daci, cât şi pentru romani. Originile
dacoromane nu au fost propriu-zis contestate, dar problema originilor în sine nu mai prezenta
importanţa de altădată. Altele erau miturile fondatoare ale comunismului. Răscoalele şi revoluţiile,
întemeierea partidului comunist, greva de la Griviţa şi actul e l iberator de la 23 august 1 944
apăreau ca repere mai semni ficative decât îndepărtata sinteză dacoromană. În plus, principiul de
clasă se aşeza înaintea principiului etnic. Linia despărţitoare trecea nu atât între daci şi romani sau
între dacoromani şi ceilalţi, ci în interiorul societăţii dace, respectiv romane. Nu se mai putea trata în
bloc un anume element etnic. Sub Burebista şi îndeosebi sub Decebal, statul dac devenise sclavagist.
Odată cu cucerirea romană, "pătura bogată din Dacia se alătur.ă cotropitorilor romani", ţine să
specific manualul lui Roller. De cealaltă parte se aflau "oamenii liberi dar săraci şi mai ales sclavii".34
Lupta socială se combina cu lupta de eliberare de sub dominaţia romană

Dacii formau marea masă a asupriţilor, după cum clasa asupritoare era în primul rând romană (sau
romanizată). Deplasarea treptată dinspre mitologia istorică a luptei de clasă spre mitologia
naţionalistă avea să repună în drepturile sale tradiţionalul mit fondator. Dej a în 1 960, primul volum
al tratatului Istoria României se dovedeşte mult mai conciliant cu romanii. Afluxul coloniştilor romani
şi procesul romanizării nu mai sunt de acum înainte automat devalorizate prin insistenţa asupra
caracterului nedrept al cuceririi. Romanii continuă să fie criticaţi - nici un bun comunist neputând
agrea anexarea de teritorii străine -, dar cu o oarecare măsură, şi cu sublinierea, compensatoare, a
elementelor de progres pe care le-au adus. Programul partidului comunist din 1975, redactat în
termeni destul de vagi pentru a mulţumi pe toată lumea, se referă la "aspectele negative" ale
stăpânirii romane, dar şi la ,,noua înflorire economico-socială" din epoca respectivă, subliniind de
asemenea că românii au apărut "prin contopirea dacilor cu romanii".

În Anale de istorie, revista amintitului institut, a apărut, în numărul 4 din 1 976, un foarte remarcat
articol (nesemnat) privind începuturile istoriei poporului român (conceput în sprijinul celor care
aveau să predea şi să studieze cursul de "problem fundamentale ale istoriei patriei şi partidului").38
Se afirma în acest text, nu ca ipoteză, ci ca fapt, caracterul preromanic sau latin al limbii tracilor.
Demonstraţia, fiindcă avem de a face şi cu o "demonstraţie", este pilduitoare pentru ceea ce
înseamnă lipsă elementară de profesionalism şi dispreţ nemărginit pentru adevăr. Se merge pe firul
lucrării lui Densuşianu, devenite din "basm preistoric" sursă autorizată. Cum bibliografia se cerea
totuşi adusă la zi, este invocate şi "academicianul francez Louis Armand", care ar fi arătat că "traco-
dacii vorbeau o limbă preromanică". Dacă o spune un academician, şi încă francez, trebuie să fie
adevărat! Cititorul neavizat poate crede că se citează o mare autoritate istorică şi filologică (trecem
peste faptul, elementar, că apelul la autoritate nu poate fi admis ca procedeu de argumentare
istorică). În fapt, Louis Armand a fost inginer şi a ocupat funcţii de conducere la căile ferate franceze
şi în industria atomică! Revenind la Densuşianu, ceea ce reţin cercetătorii de partid din încâlcita lui
pledoarie este povestea, plină de umor, cu lipsa interpreţilor: "În sprijinul acestei concluzii (a
latinităţii limbii dace, n. n. ) stau mărturie câteva basoreliefuri de pe Columna lui Traian.

Astfel unul dintre acestea ne înfăţişează o delegaţie de ţărani daci care discută direct cu Traian, fără
interpreţi, şi tot fără interpreţi le răspunde şi acesta." Ne aflăm în punctul cel mai de j os al
profesiunii (autorii având oficial statutul de "profesionişti"), limita inferioară la care a ajuns istoria în
timpul dictaturii comuniste: semn al impertinentei convingeri că până la urmă din istorie, dacă vrem,
se poate face orice. Devenise aproape o greşeală politică să afirmi că dacii nu ar fi practicat arta
scrisului, deşi, în realitate, izvoarele nu o atestă prea convingător. Scrisul însă nu era de ajuns.
Trebuia ca dacii, prin scris sau altminteri, să exprime idei cât mai înalte. S-a lansat ideea că istoria
filozofiei româneşti ar trebui să înceapă cu filozofia dacă.

Mai prudent, dar urmărind tot ţelul consolidării moştenirii dacice, s-au manifestat unele cercetări
academice, în sensul inaugurat de Hasdeu. Specialistul consacrat al acestei direcţii este L.L. Russu,
autor al lucrării Limba traco-dacilor ( 1 959 si 1 967). El a ajuns la identificarea - considerată
discutabilă de mulţi lingvişti - a nu mai puţin de 1 60 de cuvinte aparlinând substratului dacic,
susceptibile, împreună cu derivatele lor, de a reprezenta circa 10% din fondul principal al limbii
române. Limba pe care o vorbim ar avea, aşadar, o destul de sensibilă coloratură dacică.
Partida dintre daci şi romani a cunoscut o oarecare complicare prin implicarea suplimentară a
factorului slav (celelalte elemente etnice, mai puţin substanţiale şi mai repede asimilate de români,
neputând pretinde o participare la fundaţia românească). Slavii, cum se ştie, au exercitat o înrâuriţe
notabilă asupra limbii române, ca şi asupra vechilor instituţii şi vechii culturi româneşti. În fapt, şi în
aprecierea rolului lor s-a pendulat între extreme, în funcţie de conjuncture ideologică şi politică. De
remarcat faptul că, până la B. P. Hasdeu,istoricii români modemi nici nu cunoşteau slavona
saudiversele limbi slave, situaţie paradoxală dat fiind învelişul slavon al culturii româneşti medievale.
Hasdeu însuşi, educat în mediu slav şi putând fi considerat cel dintâi slavist român,nu s-a dovedit un
susţinător al influenţei slave. El a înţeles să tempereze latinismul prin recursul la substratul tracic,
dar în ce-i priveşte pe slavi s-a străduit să le limiteze impactul asupra sintezei româneşti. Hasdeu
considera poporul roman pe deplin format când a intrat în raporturi cu slavii. Cuvintele slave ar fi
pătruns în limba română nu prin contact etnic, ci pe cale politică, religioasă şi culturală, timp de vreo
şapte secole,până la Matei Basarab şi Vasile Lupu.42 Reacţia de reabilitare a slavilor şi a culturii
slavone în istoria românească a venit din partea junimiştilor în ultimele decenii ale secolului al XIX-
lea, ca replică dată latinismului 42 B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, voi. 1, Bucureşti, 1 873.

Concluzie
Am putea fi întrebaţi care este opinia noastră cu privire la ponderea diverselor elemente
alcătuitoare ale poporului român. Răspunsul este că nu avem nici un răspuns, pentru simplul motiv
că, pusă aşa, problema apare formulată dintr-o perspectivă strict mitologică. Răspunzând, nu am
face decât să ne alăturăm unuia sau altuia dintre miturile fondatoare în circulaţie. Românii sunt
români, nu sunt nici daci, nici romani, nici slavi. Insistenţa asupra rădăcinilor autohtone valorizează
în primul rând fondul biologic al originilor. Dar prin ce se manifestă acesta: prin sânge, prin gene?
Există un sânge românesc, există o genă specific românească, sau dacică, sau dacoromană? Singura
raportare incontestabilă la origini este oferită până la urmă de limbă

Formarea limbi române

 O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor.
Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). Astfel, până în
secolul al Vl-lea se formează protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite
opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte.

 Sub impactul migraţiei slavilor, romanitatea nord şi sud-dunăreană este divizată, iar din
limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o

 limbă închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-

dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care
se desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave.

 În concluzie, cele mai răspândite teorii asupra formării poporului român şi a limbii române
sunt trei la număr:

1.Teoria nord-dunăreană (care plasează teritoriul din stânga Dunării ca spaţiu de constituire
etnică a românilor) este susţinută de D.  Cantemir, P.  Maior şi B.P.  Haşdeu. Dialectele sud-
dunărene: aromân, megleno-român şi istroromân nu-şi găsesc însă o explicaţie ştiinţifică în
argumentele acestei teorii, dovedindu-şi astfel lacunele.

2.Teoria imigraţionistă , prin care se susţine că formarea poporului român la sud de Dunăre,
pe un teritoriu aflat undeva, între bulgari şi albanezi (de aici, şi influenţe lingvistice), a avut la
baza imigrarea acestor doua popoare ,către jumătatea secolului al XIII-lea (alţii evocă
veacurile al XII-lea şi al XIII-lea), în Ţara Românească, Moldova şi Ardeal.
 3.Teoria nord şi sud dunăreană este cea mai rezonabilă teorie, se bucură de o vechime
considerabilă şi de partizani cu renume precum Xenopol, Iorga,, A. Rosetti . Succint, ea
evidenţiază că spaţiul etnogenezei românilor este unul destul de extins, la nord şi sud de
Dunăre. Acest spaţiu cuprinde: Dacia, Dobrogea, Dardania, Panonia de sud, Moesia
superioară şi inferioară, regiuni în care s-au descoperit dovezi arheologice ce atestă unitatea
şi continuitatea acestui popor.

Influențe asupra limbi române

 Cea mai puternică influența asupra limbii vechi este cea slava, care se manifest ape 2 cai: pe
cale orala, populara, prin contacte cu populatiile slave care au patruns in zona Dunarii si au
convietuit cu populatia romanizata, dar si pe cale scrisa, carturareasca (slavona a fost limba
bisericeasca si a cancelariei din tarile romane pana in sec. al XVI-lea).

 Influenta greaca veche se exercita asupra limbii romane in sec. al XVII-lea si al XVIII-lea,
datorita relatiilor cu Imperiul Bizantin. Influenta neogreaca a inceput dupa caderea
Constantinopolului, cand multi carturari vin in tarile romane. Ulterior limba greaca ia locul
slavonei in cancelarie si biserica.

 Influenta maghiara se manifesta dupa stabilirea maghiarilor in Transilvania, la inc. sec. al X-

lea. Din limba maghiara sunt cuvinte care se intalnesc exclusive regional (bolda, uiaga) si
cuvinte folosite pe intregul teritoriu lingvistic dacoroman: belsug, chin, chip, gazda, gand,
viclean, a cheltui etc.

 Influenta turca s-a manifestat in contextul dominatiei otomane in Peninsula Blacanica,

vreme de trei secole. Din limba turca s-au pastrat cuvinte mai ales din domeniul alimentatiei
precum: acadea, baclava, cafea, chiftea, ciorba, sarma dar si cateva cuvinte care fac parte
din vocabularul fundamental: basma, chef, chirie, ciorap, lalea, liliac etc.

Reflectarea în literatură
Din scrierile,operele ce aduc în prim plan cele două concepte,latinitatea și dacismul,putem stabili
perspectiva din care autorii au analizat aceste curente de idei,respectiv, cine au fost susținătorii
latinității și cine au fost susținătorii dacismului

Susținătorii latinității
Alături de Şcoala Ardeleană ,care nega originea dacă a românilor,s-au aflat Dimitrie
Cantemir(„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”)si Grigore Ureche,Miron Costin si Ion
Neculce,cu Letopiseţele lor.

Un alt sustinator al latinitatii este si Vasile Alecsandri,prin “Cantecul gintei latine”(“Latina gintă e
regină/
Între-ale lumii ginte mari;/Ea poartă-n frunte-o stea divină/Lucind prin timpii seculari./Menirea ei tot
înainte/Măreț îndreaptă pașii săi./Ea merge-n capul altor ginte/Vărsând lumină-n urma ei.” )

Susținători ai dacismului
 Lucian Blaga,prin articolul „Revolta fondului nostru nelatin”din revista”Zamolxe”.
”Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-am împotrivi, se
desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe.”
  Istoricul Vasile Pârvan prin opera „Getica” – realizată pe baza studiilor şi descoperirilor
arheologice din acea vreme.
 Mihai Eminescu în poezia „Memento mori”( „Nu uita că vei muri”)
 B.P.Hasdeu,prin lucrarea „Perit-au dacii?” din 1860,în care punea la îndoială latinismul
românilor şi linia trasată de Şcoala Ardeleană, câtre o direcţie cu totul nouă: originea geto-
dacă a poporului român.

Evoluția limbii române literare

Evoluția limbii române literare a fost împărțită de istorici în doua mari etape: perioada veche- pana
la 1780 și perioada moderna, după 1780.
Perioada veche este dominată de cultura slavonă, din care se traduc carțile religioase sau laice
începand cu secolul al XVI-lea.Alfabetul chirilic s-a folosit înca de la sfarșitul secolului al IX-lea, pe
teritoriul românesc, grafica latină fiind introdusa abia în timpul domniei lui Cuza.
Inceputurile scrisului in limba romana se regăsesc în secolul al XVI-lea. Primul document scris în
limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neașcu din Campulung către judele Brașovului.
“…Concluzii…”
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului roman, proces de sinteza
daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp și alte influențe.
Despre procesul de romanizare, majoritatea specialistilor consideră că s-a desfășurat
începând cu secolul I î.H. Și până în secolul al VII-lea d.H. Procesul de formare a limbii române este
unul comlex și de lungă durată.
În ciuda împrumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o limbă
romanica pentru că structura gramaticală și vocabularul de baza sunt majoritar latine.
Răspandirea scrisului și a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole limba română
să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaștem acum.

Imagini: