Noica - Ganduri despre Eminescu

- Cultural -
nr. 337 / 16 Iulie, 2009

S-au implinit, pe 15 iunie, 120 de ani de la "savarsirea intru

fiinta" a Poetului, iar in 12/25 iulie se implinesc 100 de ani
de la nasterea lui Noica, Eminescu fiind pentru filosof "omul
deplin al culturii romanesti", un model pedagogic: "In
Eminescu substanta a devenit subiect. Cultura noastra
folclorica, cultura lumii intregi..., in sfarsit rostirea noastra
romaneasca" (C. Noica, Introducere la miracolul
eminescian). Geniul poetului, caietele, manuscrisele, in a
caror facsimilare si publicare vedea o raspundere nationala,
poeziile, constituiau pentru Noica "un miracol al culturii
romanesti". Ratiunea acestei fascinatii s-ar putea sa fi fost
incercarile lui poetice din tinerete, atasamentul organic, dar
si tematic fata de spiritul romanesc ce-ar salaslui in limba,
dar si influenta lui Heidegger dupa care "Omul este pastorul
fiintei, iar Limba casa fiintei... Fiecare limba este survenirea
acelei rostiri esentiale in care unui popor istoric i se
performeaza felul in care isi concepe esenta sa, adica
apartenenta la Istoria lumii" (M. Heidegger, Originea operei
de arta). Gandirea, categoriile conceptuale ,,se abandoneaza
Fiintei", numai poetii numesc sacrul, caci "in chip poetic
locuieste omul...", Hölderlin, in "luminisul Fiintei",
Heidegger. Noica afirma ca fiinta romaneasca sta in limba, in
gramatica modulatiilor verbului "a fi", in lexic "Cuvintele
acestea, care sunt ciripitul nostru de fiecare zi, poarta
raspunderea noastra mai adanca, si reprezinta adevarul
nostru nestiut..., o limba iti dezvaluie lumea intr-un fel
anumit... cuvantul poate purta in el o bogatie mai mare ca si
conceptul" (C. Noica, Cuvant impreuna despre rostirea
filosofica romaneasca). Dupa el, limba, vorbirea poeziei
populare, limba poetica a lui Eminescu sunt insasi rostirea
filosofica romaneasca. Rostirea devine, intr-un fel "tacerea
fiintei" ca la Heidegger, limba ca vorbire rostind fiinta
"luminand si ascunzand, invaluie" acel "dangat al linistii"
Fiintei. La Eminescu "Se bate miezul noptii in clopotul de-
arama / Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi deie
vama/.../ Ci cumpana gandirii-mi si azi nu se mai schimba,/
Caci intre amandoua sta neclintita limba" ("Se bate miezul
noptii"). Totusi, la Noica nu vom gasi temele nimicului,
angoasei si mortii, categorii, mituri fundamentale ale
spiritului german, de la Jakob Bohme la Heidegger, ci un
anumit echilibru si seninatate specifice spiritului
romanesc(!). Am putea spune ca spiritul german a fost
apasat de insuportabila povara a fiintei, a nimicului, pe cand
cel romanesc de dulcea povara a firii, intr-o buna ordine si
relatie cu natura si cu moartea, cu Dumnezeu.

Mitul cosmogonic, matrice a lumii si creatiei dupa Eliade, are

ca varianta in manuscris "in inceput fiinta n-a stat nici
nefiinta / Ci totul era lipsit de viata si vointa/.../ Nu s-
ascundea nimic si lotul era ascuns / Patruns de sine insusi
era cel nepatruns". Dar parca suna mai poetic ,,La inceput,
pe cand fiinta nu era, nici nefiinta.../ Cand nu se ascundea
nimic, desi totul era ascuns.../ Cand patruns de sine insusi
odihnea cel nepatruns, / Fu prapastie? Genune? Fu potop
intins de apa?...," si "umbra celor nefacute nu-nceta a se
desface /...stapanea eterna pace/.../ Dar deodat-un punct se
misca... cel dintai si singur. Iata-l / Cum din haos face
muma, iar el devine Tatal..." Haosul germinativ si neantul,
paradigma gandirii cosmogonice, au in campul lor, punctul,
unda, lumina, raza, Noica vazand in ele campurile fiintei,
respectiv trecerea de la in, individualul, la a fi intru, deci
un ,,spor de fiinta", "roiuri luminoase... atrase in viata de un
dor nemarginit".

Filozoful interpreteaza poezia lui Eminescu nu atat prin

Schopenhauer, Vede, Buddhism, cu vacuitatea cosmica si
lumea ca iluzie, val, maya, ci prin propriul model ontologic,
in textura viziunii sentimentului romanesc al fiintei. Astfel,
apriorismul lui Kant devine in traducerea poetului
"Reprezentatia e ca un ghem absolut si dat simultan.
Resfirarea acestui ghem simultan e timpul-si experienta...
Din nefericire, atat torsul cat si fuiorul tin intruna". Prin
aceasta imagine cosmogonica, timpul si spatiul, "conditiile
de posibilitate ce sunt in capul nostru", vor marca ideea
lumii ca vis, "vis al mortii-eterne e viata lumii-intregi",
simtindu-se influente buddhiste, dar poate si a lui Fichte, Eul
isi creeaza Non-eul, lumea, dar si mai apasat a lui
Schopenhauer cu Lumea ca vointa si reprezentare. Lumea ca
vis este un arhetip ce trece din gnosticism prin alchimie in
romantism... Numai ca aceste influente sunt recreate poetic
si par mai expresive si "mai originale" ca originalul "Trecutul
cand n-am fost, viitorul cand n-o fi existat ele, nu, fiindca eu
nu exist, sufletul lumii, eu. Fara eu nu exista timp,..., nu
exista D-zeu, fara ochi nu exista lumina, fara auz cantec,
ochiul e lumina, auzul e cantecul, eu e D-zeu"... Timpul are
ca orizonturi ieri, azi, maine, dar "Viitorul si trecutul / Sunt a
filei doua fete", domina eterna pace, sau "Unda ce-si mana
trecutu-n viitor". De retinut ipostazele gramaticale si
temporale a verbului "a fi", ale firii, ale fiintei. Modelul nu e
timpul liniar, Cronos "ce vecinie treiera", ci cercul, roata,
mandala a filosofiilor indiene, vesnica reintoarcere a lui
Nietzsche. "Se stie ca sistemul universului e o roata... " in
manuscrise "Vremea trece, vremea vine". Astfel "Vezi roata
istoriei intorcand spitele ei", in Memento mori, sau "Din
chaos Doamne am aparut / Si m-as intoarce-n chaos",
Luceafarul, dar "uitand cu totul / Cum ca lumea asta-ntreaga
e o clipa suspendata". Noica va privilegia nu timpul rotitor, ci
timpul rostitor, al infaptuirii, creatiei, al devenirii intru fiinta
"Rostirea filosofica romaneasca pune in joc urmatoarele sase
situatii ale fiintei: n-a fost sa fie, era sa fie, va fi fiind, ar fi
sa fie, este sa fie, a fost sa fie" ( C. Noica, Sentimentul
romanesc al fiintei).

Sentimentul melancolic al infinitului este la poet dorul, eros

cosmologic si poetic, un existential, printr-un dor nemarginit
sunt chemate la viata lumile, taina vietii "Dorinti nemarginite
plantand intr-un atom"(Inger si demon). "Doruri vii si patimi
multe / Ca si flori in poarta vietii / Bat la portile gandirii /
Toate cer intrarea-n lume, / Cer vesmintele vorbirii."
(Criticilor mei) sau "Mai am un singur dor / In linistea serii
sa ma lasati sa mor". Dorul intruchipeaza unda cosmologica
initiala, raza ce mai lumineaza inca, viata si iubirea "Se
saruta dor cu dor /... Pana mor", ce ne duce la Sarutul lui
Brancusi, ce reprezinta inceputul si sfarsitul dragostei! O
limba literara, rafinata, in care metaforele auditive: cornul
ce rasuna, clopotul de arama, vuietul marii si vantului,
leganatul codrului si valurilor dau muzicalitate de melos
popular, iar prin jocul prefixelor si sufixelor devin expresia
vie a unui dor neostoit si suflet nemangaiet. In Sarmanul
Dionis, Eminescu vede lumea ca o picatura de roua, iar
timpul o picatura de vreme, folosind prefixele ne-, in-,
pentru infinit, nefinire, nemarginire, infinire, infinitul fiind,
cum zice Noica, un gand descumpanit, o vorba nefericita,
poetul folosind nemarginirea pentru spatiu, infinirea pentru
timp, nefinirea pentru moarte, dar sensurile sunt figuri
poetice si nu concepte filosofice. Avizat, filosoful vorbeste de
infinitul rau al lui Hegel, de cel virtual, Aristotel, Leibniz, de
cel actual, Cantor, multimile infinite ale numerelor si nu
numai. Infinirea e blanda "eu ma pierd in infinitatea
sufletului,... in ce infinire de timp clipa de bucurie"
(Sarmanul Dionis). Infinirea blanda o intalnim si la Brancusi,
Coloana infinita, pe cand nefinirea este mai potrivita pentru
lumea microcosmosului, in ce nefinire microscopica s-ar
pierde milioane de infuzorii, ducand mai degraba spre
moarte. Si, totusi, dorul nemarginit cheama la viata sau la
extinctia fiintei, la Nirvana. C. Noica, spirit speculativ si
hermeneut rafinat, crede ca poetul are afinitati cu intuitiile si
arhetipurile metafizice, unele ezoterice, tinand de alchimie si
gnosticism, ca enigma vietii, Archaeus "Ei bine-priveste viata
ca o comedie - cine-o aranjeaza priveste omul ca o masina-
cine-o tine...Si-apoi nu uita ca hartia era decor-cine-o
zugraveste... Ce era el, un nimic, o posibilitate,... Schema
cursului naturii este un cerc de forme... Aceste umbre stau
pe loc ca o urzeala, ca ideea unei fiinte sub care undele
raului, etern altele, formeaza o batatura,... un Ahasver al
formelor lumii..". Noica insusi dorea sa scrie un tratat despre
arhei (!) si vedea in ei "existente fara realitate, fara
subzistenta...", sau cum se intreba Eminescu "Nu cumva
indaratul culiselor vietii e un regizor a carui existenta nu o
putem explica", enigma vietii, caci "In fiecare om se incearca
spiritul universului, se opinteste din nou, ca o raza din
aceeasi apa... un salt spre ceruri". La Goethe si Blaga,
demonicul are rolul de principiu creator, Eminescu este
poate sub influenta lui Schopenhauer "Aceasta putere de a
trai poate fi comparata deasupra teatrului de marionete
constituit din lumea oamenilor (vointa). Daca intr-o zi
coarda ar slabi, manechinul s-ar prabusi" (Lumea ca vointa
si reprezentare). Constantin Barbu in Eminescu, Poezie si
nihilism, accentueaza nihilismul cosmologic buddhist al
operei eminesciene si arata ca pentru poet omul este un
mens metaphisicum "Oamenii din toate fac icoana si simbol /
Numesc sunt, frumos, si bine ce nimic nu insemneaza, pe
cadavrul trist si gol", Noica preferand "Ciudat izvod e omul
pe-a vremii tesatura,... in veci acelasi, in toata omenirea in
veci aceeasi haina", o natura umana metafizica, mereu
aceeasi, sau, cum rosteste poetul "A pus in tine Domnul
nemargini de gandire", caci prin fiecare om o lume-si facea-
ncercarea, chiar daca poetul zice ca D-zeu a gresit cu el la
aditiunea fiintei. Noica este sub influenta lui Eminescu, in
care "el regaseste" temele sale filozofice, fara ca poetul sa-i
fie un simplu pandant, ci o buna "ilustrare" a modelului sau
ontologic, Devenirea intru devenire / Devenirea intru fiinta,
Individualul cu determinatiile sale /Generalul cu
determinatiile lui. Luceafarul, reusita suprema a poeziei
romanesti, este trama spiritului romanesc, de a prinde sau
nu fiinta, la fel ca Tinerete fara batranete. Hyperion este
lumea fiintei, o natura generala, Catalina reprezinta
individualul, lumea devenirii "Ea il privea cu un suras / El
tremura-n oglinda", fiecare cautandu-si determinatiile,
generalul vrand sa prinda fiinta "In timp ce Faust cerea o
esenta, eroul lui Eminescu vrea existenta" (Sentimentul
romanesc al fiintei), sau in terminologia epistemologiei
actuale vrea sa se instantieze. Catalina, individualul, catre
Hyperion: "Si viata-mi lumineaza /... Desi vorbesti cu
inteles/ Eu nu te pot pricepe /.../ Vrei poate-n fapta sa
arati / Dreptate si tarie", ca apoi sa spuna "Norocu-mi
lumineaza!". Luceafarul ii raspunde cu orbirea de el, de fiinta
goala "Ce-ti pasa tie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul".
Luceafarul, Geniul, poarta in el generalul la care vrea sa
ridice lumea individualului, a lui Catalin, lumea contingentei
si norocului, a devenirii intru devenire, dar n-a fost sa fie \...
"Lumea necesitatii si lumea contingentei nu s-au intalnit.
Dar s-au cautat... Nefericirea geniului este de ordin ontologic
si ea. Caci geniul stie de fiinta, in timp ce omul de rand nu
stie. Lumea ar trebui sa prinda fiinta, prin geniu, dar ramane
una a contingentei". Asa si cu spiritul romanesc, ramane in
devenirea intru devenire, trebuie mereu sa o ia de la capat,
de la inceput, si "rateaza mereu devenirea intru fiinta"
sincronizarea cu Europa, cu universalul! In Sase maladii ale
spiritului contemporan, filosoful arata ca spiritul romanesc
sufera mai mult sau mai putin de catholita, todetita,
horetita, ahoretie, atodetie, la noi un excesiv spirit critic si
disociativ "punand accentul mai degraba pe comentariul
vietii decat pe viata," si placerea "de a face teorii in gol", dar
mai ales de acatholie, "refuzul generalului", fapt ce se vede
in dor "ca aspiratie spre ceva nelamurit". Azi, cand fiinta
noastra melancolica si senina, cultura cu oralitatea si
muzicalitatea ei s-au destramat, mai avea-vom noi, romanii,
cu limba noastra, viitor, cum s-au intrebat, atat de
ingrijorati de destinul nostru, Blaga si Noica, sub influenta
astrului Eminescu "ce ne mai tine inca laolalta"? "E apus de
Zeitate s-asfintire de idei", cum suna atat de nietzschenian,
spenglerian, Memento mori, si stam poate sub fascinatia
metafizica a versului "Ca o spaima impietrita, ca un vis
incremenit...", cultura putand fi, cum zice filosoful, o
incremenire de visuri, fara de care, insa, nu putem dainui!

Vasile Al. Rus