Sunteți pe pagina 1din 4

„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu

Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a


constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Cunoscător al diferitelor teorii
filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel
Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română
preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între
absolut şi relativ.
In volumul „Teze si antiteze”, in articolul intitulat „Noua structura si opera lui
Marcel Proust”, Camil Petrescu isi exprima parerea in legatura cu creatia literara,
dorind sa aduca ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul de
autenticitate, de originalitate, preluand de la Marcel Proust mai multe elemente.
Parerea autorului este ca „un scriitor e un om care exprima in scris cu o liniara
sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui si
celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neinsufletite. Fara ortografie, fara
compozitie si chiar fara caligrafie.”
Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de absolutul
sentimentului de iubire, dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei
drame mai puternice, aceea a omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care
pericolul mortii este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind
doua ipostaze existentiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre
sentimentul de iubire absoluta, si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea
razboiului tragic. Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o
experienta traita, romanul fiind alcatuit pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care
scriitorul a participat la primul razboi mondial.
Romanul este scris la persoana I, constituindu-se intr-un monolog liric
deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre
incertitudine si certitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand
oamenii se afla la granita dintre viata si moarte.
Opţiunea autorului pentru naraţiunea la persoana I, a cărei consecinţă imediată este
limitarea perspectivei narative la un punct de vedere strict subiectiv şi, deci,
renunţarea la privilegiul omniscienţei, marchează începutul unei noi ere în istoria
romanului românesc.
Personajul – narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de
conştiinţă, conferindu-i autenticitate; opţiunea pentru convenţiile epice favorizează
analiza ( jurnalul intim, corespondenţa privată, memoriile, autobiografia ); principiile
cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia );
sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele
banale, lipsite de semnificaţii majore, fără să fie refuzate inserţiile în planul social;
modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel
Proust.
Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una
trecută ( a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela ) şi una în desfăşurare ( a
experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu.
Centrul de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la
exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial
la explorarea interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii
despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală.
Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin
rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia
temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front.
Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor
referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost
achitat ) – permite aducerea în prim plan a uneia dintre temele principale ale romanului –
problematica iubirii.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu, proaspat
locotenent, in vara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea
Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat „La Piatra
Craiului, in munte”, personajul narator se refera cu ironie la incompetenta sistemului de
aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi mondial. Apoi, la
popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din presa, privind anchetarea de
catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant delict de adulter.
Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca fiecare opinie in ce priveste acest caz este
corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate
estetica moderna a prozei romanesti, aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza
pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale,
interventia lui Stefan Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti,
confirmandu-se astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre
tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si
conceptii despre iubire, care este „mai curand un proces de autosugestie”, sfarsind prin:
„Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.”
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea sentimentului in
conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea, simtita
cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia incearca din rasputeri sa
obtina o permisia ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata
cererea, acesta se hotaraste brusc: „Daca maine seara nu-mi dau drumul pentru doua zile,
dezertez”.
Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu
nareaza retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv)
experienta sa erotica: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate
si banuiam ca ma insala.” Iubirea lor se naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela,
sotia sa, era o fata foarte frumoasa, studenta la litere, si toata lumea il admira pentru ca
era iubit de aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: „cred ca si acest orgoliu a
constituit baza viitoarei mele iubiri.”
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea
ce conta. La moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire
de la acesta. Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare
importanta. Incep astfel sa apara primele probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu
suferind o criza de gelozie la plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela
cocheteaza cu domnul G, un barbat monden. Din acest momet in sufletul si mintea
eroului se duce o lupta intre certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de
acasa pentru o noapte, noapte in care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce
mai devreme si pentru ca nu o gaseste acasa ii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara
a-i cere nici o explicatie, confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.
Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta orice prilej pentru a
fi in preajma ei si pana la urma teoria lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se
mai bazeaza pe fapte concrete, Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel ca
aranjeaza ca ea sa petreaca vara la Campulung, el fiind aproape, concentrat in
armata la Dambovicioara.
Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi
împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în
preajma intrării României în război.
Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela
e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe
stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de
altfel, niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii.
Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie
umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă.
Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima
linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la
luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic,
unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi
are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a
relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum –
mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a
eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de
raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…”
Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest
caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se
sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele
conştiinţei” ( Marian Popa ) „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de
Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului
în planul cunoaşterii: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cititorul care
speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet
anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică
informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe
care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou
este evident în renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura
de feminitate misterioasă şi atrăgătoare.
Ştefan Gheorghidiu se înscrie în seria personajelor preocupate până la
obsesie de explorarea propriilor trăiri sufleteşti şi a reacţiilor organice pe care le
determină anumite sentimente: „Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi
muri, căci durerile ulceroase – acum când nu mai puteam mânca aproape deloc –
deveniseră de nesuportat.”
Hipersensibil, hiperlucid, Gheorghidiu îşi trăieşte drama interioară acut, exagerând
importanţa unor evenimente dar fiind incapabil să reducă totul la dimensiunile unui
eveniment banal. Eroul este definit exclusiv prin intermediul conflictelor interioare.
Narator subiectiv, el nu este credibil şi nici nu poate fi caracterizat în raport cu alte
personaje, pe care cititorul le cunoaşte exclusiv prin mărturiile lui.
Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a eroului,
conştient că e prizonierul propriilor fantasme şi iluzii, dar incapabil, ca majoritatea
eroilor lui Camil Petrescu, să se desprindă de jocul magic al propriei conştiinţe.
Ampla lui confesiune este o mărturie a nivelului intelectual al personajului. Superior
moral celorlalţi prin aspiraţia către ideal, către iubire, perfecţiune – o caracteristică a
tuturor personajelor camilpetresciene care vizează absolutul, ideea, esenţa ( Pietro Gralla,
Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu ) – Ştefan Gheorghidiu nu se adaptează unei lumi ale cărei
structuri preţuiesc numai aparenţele. El e o conştiinţă incapabilă de compromisuri, de
aceea se izolează ( se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, incapabil să practice
ipocrizia şi jocul acceptat de societate ).
In concluzie, acest roman este unul modern de tip subiectiv deoarece are toate
caracteristicile acestei specii: relatarea la persoana I, perspective narativa unica si
subiectiva, timpul prezent si subiectiv, fluxul constiintei, memoria afectiva involuntara,
luciditatea autoanalizei, autenticitatea, inceputul ex-abrupto, dar si un nou tip de personaj:
intelectualul.