Îulian Băicuș, Despre mitocritică,

mitanaliză, arhetipuri şi alţi demoni critici

(I)
Acest studiu îşi propune să inventarieze şi să aducă la zi tendinţele dintr-una dintre
ramurile criticii literare en vogue la noi şi aiurea: mitocritica. În primul rând, am
încercat să elimin o confuzie terminologică, cred că denominaţiile mitocritică şi
mitanaliză acoperă, totuşi, aceleaşi fenomene. În al doilea rând, aş dori să restabilesc o
prioritate românească în domeniu, ne putem mândri cu faptul că un român, Mircea Eliade,
poate fi considerat, alături de psihologul elveţian Carl Gustav Jung, unul dintre părinţii
mitocriticii. În al treilea rând, am amintit în acest studiu foarte sumar, el nefiind decât
schiţa unei lucrări viitoare de mai mare întindere, eventualele studii de critică literară
româneşti care au intrat în contiguitate cu tema noastră, inclusiv cercul neo-onirismului
grupului Phantasmadin Cluj, coordonat de Corin Braga. Îl ofer cititorilor
revistei Contrafort, drept prilej de reflecţie şi de delectare. (I.B.)
 
1. Corpusul de texte ale mitocriticii, mitanalizei şi arhetipologiei
Critica literară a descoperit, pe la începutul secolului care a trecut, că
interpretarea poate da rezultate absolut remarcabile, dacă textului literar i se aplică o
grilă mitică. Deşi ar trebui să aplicăm o logică contrafactuală, ne putem imagina că dacă
René Wellek ar fi avut ocazia să-şi încheie Istoria criticii universale cu un volum închinat
curentelor criticii în secolul XX nu ar fi putut să treacă cu vederea aceste domenii. Dacă am
încerca să definim spaţiul acesta al mitocriticii, mitanalizei şi nu în ultimul rând al
arhetipologiei literare, ar trebui să luăm în considerare şi zonele conexe, cele ale
simbologiei, cu rădăcini în zona gândirii de tip medieval, manifestate în Dicţionarul de
simboluri al cuplului Alain Gherbrant şi Jean Chevalier 1, publicat pentru prima oară la
editura Laffont în 1969, de care o parte dintre studenţii noştri sunt iremediabil îndrăgostiţi,
dar şi ciclul de cărţi al eseistului Gaston Bachelard2, în care cercetarea imaginarului pornea
de la structura lumii preexistentă în filosofia presocratică, de la cele patru elemente
esenţiale, focul, apa, pământul şi aerul. Eseistul şi filosoful francez este citat şi de Gilbert
Durand printre precursori. Evident, nu ar trebui lăsate la o parte nici tentativele criticului
canadian Northrop Frye3, supranumit părintele criticii arhetipale, de a trasa o Anatomie a
criticii literare pornind de la datele ei imuabile, dar şi de a interpreta în sens kabbalistic
literatura pornind de la textele sacre, biblice în volumele de maturitate Words with
Power şi The Great Code: The Bible and Literature. Încă din primul său volum, The Fearfull
Symmetry publicat în 1947, la editura universităţii Princeton Frye se ocupa de structura
simbolică a universului poetului preromantic englez William Blake, autorul unui uriaş sistem
mitologic personal, comparabil în literatura noastră cu universul de o imensă bogăţie mitică
şi simbolică din postumele lui Mihai Eminescu. Opera criticului şi profesorului canadian se
întinde astfel între deceniul al cincilea şi al nouălea al secolului deja trecut, evident au
urmat şi alte studii, inclusiv o introducere în opera lui T. S. Eliot, de mai mică relevanţă
pentru studiul de faţă. Un alt critic american foarte important, un reprezentant de frunte
al arhetipologiei, cu care criticii români se întâlnesc măcar prin afinităţi de tip electiv este
celebrul teoretician al romantismului, M.H. Abrams4. În două dintre cele mai cunoscute
studii ale sale, The Mirror and the Lamp. Romantic Theory and the Critical
Tradition şi Natural Supernaturalism. Tradition and Revolution in Romantic
Literature, criticul american forează chiar în zona arhetipurilor, cu ceva timp înainte de
criticul şi comparatistul român Corin Braga5, care nu-l citează însă în prefaţa cărţii
sale, Zece studii de arhetipologie. Aceasta ar fi ramura americană a studiilor de
arhetipologie, aşa cum era firesc va apărea, cred că tot din mantaua teoriei despre
imaginar al lui Carl Gustav Jung, şi o filieră franceză. În anii ’50 îşi începe activitatea şi
Gilbert Durand6, aşa cum va mărturisi, sub semnul grupului de la Eranos, în primul său
volum,Structurile antropologice ale imaginarului şi apoi în Figuri mitice şi chipuri ale
operei - de la mitocritică la mitanaliză, el va face precizări metodologice extrem de
interesante şi oricum peste care un cercetător oarecare al acestui domeniu nu poate trece
cu vederea, dacă se ocupă serios de domeniu în ziua de azi. În ciuda aparenţelor termenul
de arhetipologie este destul de vechi, a fost aplicat pentru prima dată operei literare de
Maud Bodkin în studiul Archetypal Patterns in Poetry, publicat în anul 1934, aproximativ în
aceeaşi perioadă în care elveţianul Jung îl utiliza în studiile sale psihologice.
 
2. Diferenţe specifice
În primul rând, aş dori să fac precizarea că cele trei noţiuni se suprapun, căci
studiile arhetipale sunt o denumire preferată de americani, iar europenii folosesc termenii
propuşi de Gilbert Durand, mitocritica şi mitanaliza. Nu cred că acesta i-a inventat, poate
că i-a preluat de la colegii francezi de generaţie. Dacă nu a existat multă vreme o
definiţie per se a mitocriticii, aceasta şi-a definit câmpul de studiu prin raportarea la
domeniile foarte apropiate. În al doilea rând, ar trebui spus că în capitolul introductiv al
cărţii sale, Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand7 aduce precizarea că
demersul său vizează separarea domeniului de teoriile structuraliste ale lui Claude Lévy-
Strauss, de curentele clasice ale psihanalizei clasice sau disidente şi de demersul cam
egoist al filosofului Jean Paul Sartre din cele două eseuri consacrate imaginarului, L’
Imagination şi L’ Imaginaire. În capitolul introductiv al cărţii Gilbert Durand8 face o serie de
precizări metodologice foarte utile. Izvorul celor două regimuri, diurn şi nocturn ale
imaginii se găsesc într-o serie foarte amplă de studii care includ operele unor teoreticieni
sau fenomenologi ai religiilor (între aceştia îi putem cita pe Mircea Eliade, Georges
Dumézil9, Henry Corbin, Piganiol sau Krappe), filosofi ai imaginarului (Jean Paul Sartre,
Henri Bergson), psihologi (Carl Gustav Jung, Adler, Charles Baudoin, Sigmund Freud) sau
antropologi (André Leroi-Gourhan).
 
În prefaţa celui de-al doilea volum, în Figuri mitice şi chipuri ale operei, Gilbert
Durand  face câteva precizări extrem de relevante tocmai pentru a pune punct unei
10

utilizări eristice, lipsite de substanţă ştiinţifică a acestor termeni. Termenul mitocritică,

subsumat modei Noii Critici din anii ’50-’60, ar include poetica lui Bachelard, psihocritica
lui Charles Maurron, intuiţiile tenace ale lui Mircea Eliade, romancier şi mitician, lucrările
despre „mitul Eroului” ale lui Charles Baudoin şi cele ale lui Campbell, sau cele ale
prietenului său, Leon Cellier, căruia îi dedică acel volum. Din punctul de vedere al
construcţiei termenului, mitocritica imită, de fapt, psihocritica, iar mitanaliza aduce
aminte de psihanaliză, de aici putem trage concluzia că cele două sisteme epistemologice
sunt înrudite şi că fără avansul şi plusul de cunoaştere din psihologie, fără figurile seminale
ale unor Jung sau Freud mitanaliza şi mitocritica nu ar fi existat. Din această prefaţă putem
deduce că mitocritica se ocupă de structurile mitice globale, în timp ce mitanaliza ar avea
în grijă mitemele propriu-zise şi, deşi Gilbert Durand se arată destul de rezervat faţă de
structuralism, se simte influenţa teoriilor şi a categoriilor lui Lévy-Strauss. Gilbert Durand
nu uită să citeze nici eseurile unor Denis de Rougemont, cel care extrapola mitul lui Tristan
la dimensiunile culturii europene, şi aş adăuga eu miturile naţionale ale unor eseişti ca
Miguel de Unamuno, cel care suprapunea peste profilul cultural spaniol figura de sfânt
catolic a lui Don Quijote sau la noi preocupările în domeniu ale lui Lucian Blaga sau Mircea
Eliade, care vedeau în miturile Mioriţei şi ale Meşterului Manole două dintre matricile,
mumele originare ale culturii române. Corin Braga citează alte două mituri foarte
importante pentru cultura europeană, mitul lui Faust şi pe cel al lui Don Juan, pe cel din
urmă l-am preluat şi noi în cultura noastră printr-o influenţă literară, este vorba de efectul
devastator pe care l-a avut asupra lui Mircea Eliade lectura unei cărţi fundamentale a lui
Søren Kierkegaard, Sau, Sau, în care era inserat un jurnal al seducătorului, iar eseurile de
tinereţe ale lui Eliade şi chiar romanele abundă în trimiteri la acest mit. Ulterior, Nicolae
Breban îl va prelua şi diversifica în romanele sale, în special în Pândă şi seducţie sau Don
Juan. Nu insist asupra chestiunii mai ales că a fost tradus în limba română volumul criticului
Jean Rousset11, Mitul lui Don Juan, un exemplu de mitanaliză, aş spune eu, la fel de viu şi
interesant, sau în studiul clasic al unui elev disident al lui Freud, Otto Rank, cel care era
citat de G. Călinescu, şi intitulat Dublul. Don Juan. La aceştia Gilbert Durand îi adaugă pe
istoricii stilurilor, pe H. Wölfflin sau Eugenio d’Ors, iar eu i-aş adăuga şi pe sociologii
culturii, pe Oswald Spengler, sau pe Leo Frobenius, citaţi şi de Corin Braga, iar de la noi pe
Lucian Blaga din Trilogia culturii sau chiar pe E. Lovinescu din Istoria civilizaţiei
româneşti. Astfel, mitocritica aplică textului literar „lectura în stil american, instituită de
Claude Lévy-Strauss referitor la miturile amerindiene”, o lectură semantică, care utilizează
mitemele, în timp ce mitanaliza ar fi „o extrapolare a mitocriticii la culegerea alcătuită din
toate redundanţele, toate lecţiile unui şir mitic”.
 
În ceea ce priveşte arhetipologia, în sensul definiţiei lui Northrop
Frye  din Anatomia criticii, o veritabilă Biblie a criticii literare universale, poate unul
12

dintre cele mai valoroase opere din acest domeniu al cunoaşterii umane scrise vreodată,
dar şi a capitolului intitulat The Archetypes of Literature din volumul publicat puţin mai
târziu, în 1963, Fables of Identity, lucrurile par puţin mai clare. Northrop Frye distinge clar
între critica de tip etic, subsumată domeniului mai larg al simbolului şi cea de tip arhetipal,
care se ocupă strict cu studierea miturilor. Nu ne-am propus în acest studiu să rezumăm
cele două capitole, îndeobşte binecunoscute unei comunităţi academice, ci am dori să
atragem atenţia doar asupra unui fenomen punctual, şi anume că, pornind de la poeticile
antice, recte de la poetica lui Aristotel, cu celebra distincţie între tragicul înalt şi comicul
jos, Northrop Frye reuşeşte cu succes să topească modurile şi speciile literaturii în chiar
structura demonstraţiei, cu alte cuvinte dincolo de text, miturile coboară chiar în
structurile de adâncime, în formele arhetipale ale modalităţii de construcţie a operei
literare, performanţă de nimeni atinsă până la el, şi, după ştiinţa mea, nici de la Frye
încoace. Structura tripartită a teoriei sale (el vorbeşte despre o imagerie de tip apocaliptic,
una de tip demonic şi a treia de tip analogic) a fost preluată şi modificată uşor de Corin
Braga13, în studiul din Zece studii de arhetipologie. Reamintesc că Northrop Frye susţine
în Anatomia criticii existenţa a patru tipuri de mythoi, care formează baza celor patru
genuri majore, şi care au asocieri de natură arhetipală cu cele patru anotimpuri:
Comedia (primăvara), Romanţul (vara), Tragedia (toamna), Satira (Iarna).
Mărturisesc că am fost surprins în mod extrem de plăcut când am citit cartea pentru prima
oară mai ales că viziunea lui Frye, un personaj meteo sensibil, e mai apropiată de modul în
care culturile de tip oriental, în special cultura chineză şi cea japoneză, tratează această
succesiune a anotimpurilor şi o încarcă cu o dimensiune culturală. De asemenea, ar trebui
făcută precizarea că sistemul lui Frye se aplică doar canonului european şi celui american,
de fapt, este vorba de spaţiul matrice al greco-latinismului, din care se va dezvolta ulterior
cultura europo-centristă. Arhetipologia şi mitocritica se bazează pe relativismul absolut al
seriilor simbolice şi mitice, mi se pare evident că universul mitic indian produce
interpretări complet diferite şi că simbolistica are şi o puternică încărcătură etnică şi
naţională. În capitolul introductiv al cărţii sale, intitulat chiar Arhetipologia ca metodă
comparatistă, profesorul clujean Corin Braga, un animator al unui foarte interesant nucleu
de cercetare a imaginarului, va clasifica arhetipurile în metafizice, psihologice şi culturale,
iar perspectiva uşor prea istoristă este deosebit de auspicioasă pentru oricine doreşte să
înţeleagă evoluţia arhetipologiei în secolul XX. La fel de interesante mi se par precizările
lui Ioan Petru Culianu14 privind mitanaliza din prefaţa studiului său despreFantasmele
libertăţii la Mihai Eminescu. I. P. Culianu intră chiar într-o polemică explicită cu lingvistul
german şi specialistul în studii româneşti, profesor la Universitatea din Viena, M. Metzeltin,
cel care nega chiar posibilităţile de existenţă ale mitanalizei, spre amuzamentul lui I. P.
Culianu.
 
Note:
 1. Alain Gherbrant, Jean Chevalier, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Artemis, 1994
2. Cărţile lui Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, Bucureşti, Ed. Univers, 1989;
Idem,  Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Bucureşti, Ed. Univers, 1995;
Idem, Aerul şi visele. Eseu despre imaginaţia mişcării, Bucureşti, Ed. Univers, 1997;
Idem, Pământul şi reveriile voinţei, Bucureşti, Ed. Univers, 1998;
3. Cărţile relevante pentru acest studiu ale lui Northrop Frye sunt Fearfull
Symmetry. A Study of William Blake, Princeton University Press, tenth printing,
1990, Anatomy of Criticism, Four Essays,with a new foreword by Harold Bloom, Princeton
University Press, 2000, Great Code. The Bible and Literature, A Harvest Book, first edition
1983, Words with Power. Being a Second Study of the Bible and Literature, A Harvest Book,
1990. Editura Fundaţiei Culturale Române a prezentat ultimele două cărţi într-o variantă
prescurtată, în 1993, la un an după moartea marelui critic, sub titlul Dubla viziune.
4. M.H.Abrams, The Mirror and the Lamp: Romantic Theory and the Critical
Tradition (1953) şi Natural Supernaturalism Tradition and Revolution in Romantic
Literature (1971).
5. Corin Braga, Zece studii de arhetipologie, Cluj, Ed. Dacia, 1999. 
6. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei, traducere din limba franceză
de Irina Bădescu, Bucureşti, Nemira, 1997.
7. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în
arhetipologia generală, traducere de Marcel Aderca, postfaţă de Cornel Mihai Ionescu,
Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998
8. idem, pp. 21-59.
9. Dumézil, Georges, Mit şi epopee, vol. I, II, III, traducere de Francisca Băltăceanu,
Gabriela Creţia, Dan Sluşanchi, Editura Ştiinţifică, 1993.
10. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei, traducere din limba franceză
de Irina Bădescu, Bucureşti, Nemira, 1997, pp. 7-11.
11. Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, în româneşte de Angela Martin, Bucureşti,
Editura Univers, 1999
12. vezi capitolul Theory of Myths, din Anatomy of Criticism, Four Essays, with a
new foreword by Harold Bloom, Princeton University Press, 2000, pp. 131-239. 
13. Corin Braga, Zece studii de arhetipologie, Cluj, Ed. Dacia, 1999, pp. 12-35. În
ultimul său studiu, De la arhetip la anarhetip, Polirom, 2006, dl. Braga îşi continuă
demersul deja statuat într-un manifest publicat, dacă nu mă înşel, în revista Observator
cultural, în 2003.
14. Ioan Petru Culianu, Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului
lumii în nuvela Cezara, în Studii româneşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, pp. 82-96

Despre mitocritică, mitanaliză, arhetipuri şi

alţi demoni critici (II)
3. Contribuţii româneşti, cazul Eliade.
Unul dintre precursorii mitocriticii lui Durand, recunoscut ca atare
de Gilbert Durand, unul dintre părinţii mitocriticii a fost cu siguranţă
istoricul şi fenomenologul religiilor român, Mircea Eliade. Acesta, într-un
studiu publicat iniţial într-un volum omagial al Revistei Fundaţiilor
Regale Regele Carol al II-lea, din 1 iulie 1939, închinat comemorării a 50
de ani scurşi de la moartea lui Mihai Eminescu şi reluat în volumul de
eseuri publicat la Editura Fundaţiei Regele Carol, Insula lui Euthanasius,
în 1943, se va ocupa de simbolistica insulelor fericiţilor în nuvela Cezara,
iar textul poate fi considerat unul de pionierat în acest domeniu foarte
vast şi, în egală măsură, foarte interesant.  În aceeaşi perioadă, Carl
Gustav Jung aplica teoriile sale creaţiilor literare şi oferea o bază
specială de analiză prin tratatul său Psihologie şi alchimie, dacă doriţi
destul de asemănător măcar ca miză cu Alchimia asiatică şi tratatul
deCosmologie şi alchimie babiloniană, pregătite de Mircea Eliade şi apoi
topite în corpul volumului Forgerons et Alchimistes, câteva decenii mai
târziu. Jung nu făcea decât să continue preocupările lui Freud, căci
nucleul mitocriticii era în mod absolut evident psihanaliza, întâi, în
varianta ei hard core, freudiană şi apoi şi în variantele disidente,
jungiană, adleriană etc.De altfel, criticul francez Gilbert Durand1,
inventatorul mitocriticii şi al mitanalizei, recunoştea deschis faptul că
opera lui Mircea Eliade, cu care fusese coleg în Clubul de la Eranos, unde
a fost adus de Henry Corbin, i-a servit drept model atunci când a
teoretizat interpretarea în cheie mitică sau mitologică a textului literar.
La sărbătorirea maestrului, cred că atunci când Mircea Eliade împlinise
vârsta de 75 de ani, un editor german, Hans Peter Duerr din Frankfurt a
scos un imens op în trei volume cu texte de tip laudatio, iar printre cei
50 de semnatari figurează şi semnătura criticului francez. Se poate
susţine cu destule argumente ideea, fără teama de a cădea într-un
protocronism de prost gust, că un savant român a fost un veritabil
precursor al mitocriticii, mai ales după ce vom aduce în discuţie trei
dintre textele publicate în anii ’30, Insula lui Euthanasius, „Treptele” lui
Julien Green, ambele incluse în volumul de eseuri Insula lui
Euthanasius, publicat în 1943. În plus, am putea menţiona şi volumul din
1939, Mitul reintegrării, reluat într-o formă puţin modificată în volumul
publicat apoi la extrem de prestigioasa editură pariziană
Gallimard, Mefistofel şi androginul, în 1962. Eu aş fi tentat să includ în
acest corpus de texte mitocritice şi un alt volum, Comentarii la legenda
Meşterului Manole, datând din exact acelaşi an, căci mitul nostru
naţional fundamental, analizat şi apoi descompus de un alt practicant al
mitocriticii, Lucian Blaga, nu putuse să-i scape din vedere lui Mircea
Eliade. Acesta se va ocupa sistematic de mitologia românească, iar
temele ei vor reveni obsesiv fie în analiza religiei trace a lui Zalmoxis şi a
totemismului lupului din De la Zalmoxis la Genghis-Han, fie în studiile
despre tradiţia căluşarilor, excelent sintetizate şi apoi extinse de
antropologul american Gail Klingman, în eseul său Nunta mortului. S-a
vorbit relativ puţin2  despre nucleul comun al sistemului filosofiei lui
Lucian Blaga şi cadrele gândirii fenomenologice ale savantului Mircea
Eliade, singura diferenţă constituind-o poate doar aria de circulaţie ceva
mai restrânsă a ideilor filosofului, care nu a avut însă norocul unei
traduceri într-o limbă de circulaţie europeană. Într-o scrisoare trimisă lui
Lucian Blaga, în data de 29 iulie 1937, Mircea Eliade 3, după ce tocmai
încheiase de citit Eonul dogmatic, îi va reproşa filosofului că nu se
preocupă îndeajuns pentru a-şi traduce opera în limbi străine şi făcea
chiar o profeţie, confirmată din nefericire de evoluţia ulterioară a
evenimentelor: „ Am vaga impresie că D-ta nu eşti pătruns de
importanţa difuzării sistemului în străinătate - acum. Nu trebuiesc
întârziate prea mult traducerile. Poate că în zece ani va fi foarte greu
pentru o trilogie de filosofie a culturii să atragă atenţia lumii
occidentale – şi va trebui să aştepte un alt moment prielnic, poate părea
mult”.
 
Intuiţia epistolierului Mircea Eliade, dintotdeauna obsedat de
Teroarea Istoriei, s-a dovedit a fi una corectă, sistemul filosofic al lui
Lucian Blaga a pierdut prim-planul şi, în ciuda eforturilor de a fi propus
lumii occidentale drept sinteză filosofică originală românească, cel mai
recent efort fiind cel al profesorului american de origine română Virgil
Nemoianu4, în cartea sa O teorie a secundarului, toată această şansă a
fost irosită. Mircea Eliade5 însuşi s-a ocupat într-o recenzie cu
titlul Lucian Blaga şi sensul culturii, datând din 1938, de diferenţele
specifice care despărţeau sistemul lui Blaga şi pe cele ale lui Frobenius
sau Spengler şi remarcă în primul rând curajul metafizic al acestuia.
Evident, lui Mircea Eliade nu i se par foarte exacte ilustrările teoriilor,
mai ales cele extrase din câmpul filosofiei indiene, unde personal ar fi
ales alte dominante, dar definiţia culturii ca „mod specific de a exista al
omului în Univers”, iar acesta ar fi, de fapt, „existenţa într-un mister şi
revelare”, sunt îmbrăţişate fără urma vreunui dubiu. Ele pătrund în oala
alchimică şi vor fi transformate în propria sa definiţie a culturii expusă
mai apoi în teoria hierofaniilor din eseul lui Eliade, Sacrul şi
profanul, sau din tratatul de fenomenologie a religiei, Mitul eternei
reîntoarceri. În zona operelor acestor doi mari titani ai gândirii
româneşti din toate timpurile, Mircea Eliade şi Lucian Blaga, de fapt,
aparţinând ambii aceleiaşi zone a morfologiei culturii, ar trebui căutate
rădăcinile mitocriticii noastre din toate timpurile.
 
Despre eseul lui Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, s-a scris
deja o întreagă literatură. Studiul acesta a fost publicat iniţial de Mircea
Eliade6 într-un număr din iulie 1939 al Revistei Fundaţiilor Regale,
dedicat comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu şi a
fost reluat în volumul de eseuri căruia îi va da numele. Scris ca un soi de
pamflet implicit, el trebuie să fie citit în paralel cu capitolul scris de G.
Călinescu despre simbolismul acvatic în volumul al patrulea al ediţiei
întâi din Opera lui Mihai Eminescu. G. Călinescu pornea din unele lecturi
din Sigmund Freud, şi Otto Rank, unul dintre discipolii lui Freud,
părintele psihanalizei, deci folosea grila acestei metode pentru a
interpreta spaţiul paradisiac din nuvela Cezara a lui Mihai Eminescu, în
timp ce Mircea Eliade făcea apel la mitanaliză şi considera că nucleul
mitic este cel al insulelor fericiţilor, din legendele celtice indiene sau
cele vechi greceşti. Posteritatea i-a dat dreptate lui Mircea Eliade, iar
George Călinescu însuşi va reveni ulterior asupra propriilor idei, pe care
le-a revizuit, de altfel, în ediţia a doua, îngrijită încă din anul 1947, dar
publicată abia douăzeci de ani mai târziu. George Călinescu7 va nota că
„în (capitolul n. n.) Cadrul psihic am înlăturat un aspect supărător de
scientism psihologic. Fiind vorba de structura onirică proprie operei lui
Eminescu (lucru firesc la un romantic), cu toate că am repudiat pe
Freud, dădusem unor pagini un aer echivoc în prima ediţie de
psihanaliză, fapt ce mi s-a părut apoi de un mare, trebuie să recunosc,
prost gust, fiindcă sunt de părere că critica literară nu trebuie să iasă
din lumea himericului pentru a legifera în lumea pozitivului”.
Repudierea însemna, de fapt, o menţiune, şi anume că, având în
vedere frecvenţa viselor lacustre în opera lui Mihai Eminescu,
interpretările unor Sigmund Freud sau Rudolf Otto s-ar fi dovedit în cazul
textelor de care se ocupa „pline de substanţă”. Unul dintre discipolii lui
Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu8, un continuator al aplicării mitanalizei
textelor literare, avea să extindă şi să dezvolte ideile maestrului său în
eseul Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în
nuvela Cezara (1876). Aici se găseşte şi o primă menţiune a sistemului
teoretic al mitanalizei, altfel formulată decât în tratatele lui Gilbert
Durand, evident, în continuitatea teoriilor mai curând implicite ale lui
Mircea Eliade.
 
Un al doilea text, extrem de relevant în opinia mea, este cel care
ia în discuţie structura arhetipală a unei nuvele a lui Honoré de
Balzac, Séraphita, autor de care adolescentul miop era îndrăgostit la
propriu, căci îşi petrecuse mult timp în perioada sa de formaţie citind şi
fişând romanele din ciclul Comediei umane, şi potrivit propriilor
mărturisiri, de la Balzac ar fi învăţat cum se scrie un roman. Urmele
acestei admiraţii se pot citi în textul care a primit titlul Viaţa dublă a lui
Spiridon Vădastra (găsit de editorul lui Mircea Handoca), abandonat
tocmai pentru asemănarea sa prea mare cu romanele lui Balzac. Un al
doilea text generator al studiului din 1942 intitulat Miturile
reintegrării este chiar prefaţa dramei Faust al lui Goethe, un al doilea
autor cu care Mircea Eliade avea să-şi împletească de mai multe ori
destinul.
 
Note:
1. în Introducerea volumului său Figuri mitice şi chipuri ale
operei. De la mitocritică la mitanaliză, Gilbert Durand avea să
sintetizeze ideea, „Bachelard, Jung, Corbin şi Eliade (…), ei sunt maeştri
de la care se reclamă studiile care vor urma” şi în alt context „Mircea
Eliade a formulat cel dintâi ipoteza că povestirile noastre culturale şi, în
particular, romanul modern, sunt reinvestiri mitologice mai mult sau mai
puţin mărturisite…”.
2. au făcut-o între alţii Adrian Marino, Virgil Nemoianu sau în
articolele sale, Ioan Petru Culianu
3. Mircea Eliade, Europa Asia America, Corespondenţă, A-
H, Editura Humanitas, 1999, ediţie de Mircea Handoca, p. 64
4. Virgil Nemoianu, capitolul Dialectica imperfecţiunii: Girard,
Blaga, Serres în Teoria secundarului, Bucureşti, Editura Univers, 1997,
pp. 168-187
5. Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, în Revista Fundaţiilor
Regale, anul VI, 1 iulie 1939, nr. 7, în numărul comemorativ 50 de ani de
la moartea lui Eminescu, reluat în Insula lui Euthanasius, Bucureşti,
Humanitas, 2003, p. 134
6. istoria acestei polemici în G. Brătescu, Freud şi psihanaliza în
România, Bucureşti, Humanitas, 1994, pp.127-135
7. vezi George Călinescu, Opere, vol. XII, Bucureşti, Editura
pentru literatură, 1969, pp. 5-6
8. Ioan Petru Culianu, Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu.
Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara, în „Studii
româneşti”, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, pp. 82-121.
— va urma —
Despre mitocritică, mitanaliză, arhetipuri şi
alţi demoni critici (III)

(Sfârşit. Urmare din nr. 10/2006)

 
Un al doilea text generator al studiului din 1942, intitulat Mitul reintegrării,
este chiar prefaţa dramei Faust al lui Goethe, un alt autor cu care Mircea Eliade
avea să-şi împletească de mai multe ori destinul. Principiul care stă la baza acestui
volum, recte Mitul reintegrării, este împrumutat din filosofie, mai precis este vorba
de celebrul principiu din textele medievalului Nicolaus Cusanus, coincidentia
oppositorum, în care Mircea Eliade vedea de fapt un nucleu simbolic al filosofiei şi
esteticii romantice dar care este chiar unul dintre modurile fundamentale de
manifestare ale sacrului, de percepţie a structurii paradoxale a divinităţii, un
corespondent eliadesc al lui mysterum tremedum din fenomenologia religiiilor
schiţată în Das Heilige, tratatul lui Rudolf Otto. Mircea Eliade se apropiase de
Nicolaus Cusanus în timpul unui curs ţinut la Universitate, când fusese nevoit să
primească funcţia de asistent onorific la Universitatea din Bucureşti, Nae Ionescu
fiind cel care îl invitase să predea un seminar despre Nicolaus Cusanus şi care îl
plătea cu o sumă simbolică, extrasă din chiar salariul său de conferenţiar. La scurt
timp imediat după rebeliunea legionară, pe data de 14 iulie 1938, Mircea Eliade¹ a
fost, la rândul său, internat din ordinul personal al regelui Carol al II-lea în lagărul
de la Miercurea Ciuc, iar soţia sa, Nina Eliade (fostă Mareş), a trimis două
memorii, unul Regelui şi celălalt ministrului de Interne, cerând punerea sa în
libertate imediat. Ea se va produce abia după intervenţia lui Ică Antonescu. De
fapt, pe acest „sofism” îşi întemeiază Mircea Eliade ambiguitatea teoriei sale, şi
poate tocmai acesta stă la baza universalităţii ei. Nu ştiu dacă putem merge până
acolo încât să-l putem considera pe Mircea Eliade un ... teoretician al
romantismului, mi-e teamă de unda de protocronism inclusă în această afirmaţie,
dar cu siguranţă că poziţia sa, exprimată pentru prima oară în acest studiu, nu poate
fi trecută cu vederea de specialiştii domeniului. Gilbert Durand2, într-un  studiu
despre Shelley inserat în Figuri mitice şi chipuri ale operei, citează concluzia
colaboratorului său Jean Perrin: „Desigur, Jean Perrin a arătat că pentru Shelley,
ca şi pentru toţi romanticii, ideologia globală, adică filosofia, este cea a problemei
şi dificultăţilor fundamentale ale acelei coincidentia oppositorum, adică ale
unităţilor contrarii şi ale sfâşierilor”.  Este foarte posibil ca Jean Perrin să fi avut
exact intuiţia lui Mircea Eliade. Volumele sale de Memorii, cel de-al doilea scris în
epoca unei senine bătrâneţi, marcată evident de probleme de sănătate datorate
înaintării în vârstă, repetă, de fapt, experienţa scrierii unei lucrări esenţiale, Poezie
şi adevăr, o operă cu adevărat fundamentală a unei seninătăţi creatoare. Textul
eseistului Mircea Eliade3, pe care avea să-l transforme şi să-l publice într-o formă
ceva mai organizată, mai sistematizată, într-un capitol separat din Mefistofel şi
androginul, se ocupă de acest motiv al androginiei literare, trecându-l prin
romantismul german, literatura franceză (Péladan, Balzac) şi aducându-l până la
Mihai Eminescu. E, dacă doriţi, un caz de comparatism în cheie mitică, iar una
dintre aripile arhetipologiei se integrează, după cum observa însuşi Adrian Marino,
pe deplin în câmpul literaturii comparate. Arhetipologia are acest avantaj, este o
ştiinţă de frontieră, iar această structură de Ianus bifrons, structura ei de interfaţă îi
asigură o mare parte din popularitate. M-a mirat totuşi să constat că nu există în
acest studiu nici o referire la androginia eroilor din nuvelele lui Mihai Eminescu,
unde influenţa modelelor romanticilor germani era directă, sau, cel puţin, ar putea
fi considerată o completare a studiului despre androgin inclus în textul lui G.
Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu. În realitate, cele două interpretări, cea
psihanalitică şi cea mitocritică, nu se exclud, ci se complinesc, se completează
reciproc, se pun în valoare una pe alta. Eu aş compara acest studiu cu un tratat
cumva asemănător, deşi scris într-o cu totul altă cheie simbolică, cu tratatul de
semiotică S/Z al lui Roland Barthes, cu punct de plecare în povestirea lui Honoré
de Balzac, Sarrasine. Mircea Eliade pune în discuţie o altă povestire a autorului
său favorit din perioada adolescenţei, Séraphita, şi urmăreşte nucleul mitic al
androginului. Spre deosebire de Roland Barthes, care sonda zona naratologică sau
pe cea semiotică, Mircea Eliade aplică o altă grilă de interpretare, cea mitocritică,
cu rezultate la fel de fructuoase. Asemenea fragmente, reamintesc doar studiul
despre simbolul luminii în opera lui Eugen Ionescu4, reluat în culegerea de
articole Briser le tôit de la maison, sunt presărate în câteva dintre cărţile scrise la
maturitate ale autorului.
 
Last but not least, ultimul dar nu cel din urmă, aş menţiona pentru a întregi
corpusul de texte mitocritice ale lui Mircea Eliade, „Treptele” lui Julien Green, în
care autorul, pornind de la analiza în cheie mitică a unui vis inclus în Jurnalul lui
Julien Green, pentru a trece mai apoi la simbolismul ziguratelor babiloniene, cel de
care avea să se ocupe mai târziu într-o altă carte de-a sa5, în Vise, mituri şi
mistere în capitolul intitulat Simbolismul ascensiunii şi visele treze. Alte cărţi care
se pot dovedi utile cercetătorilor scrise în epoca de maturitate a lui Eliade ar putea
fi Aspecte ale mitului, sau Imagini şi simboluri, Eseu despre simbolismul magico-
religios, deşi nu ştiu dacă ele nu se potrivesc mai mult zonei simbolicului.
 
Trecerea aceasta în revistă, pe repede înainte, nu ar fi completă, dacă nu am
aminti, măcar în treacăt, câteva încercări de a include critica arhetipală sau
mitocritică în tabloul lui Mendeleev al criticii româneşti. Un nume care trebuie
citat sine qua non este cel al extraordinarului nostru eseist şi specialist în ocultism
Vasile Lovinescu6, discipolul român al maestrului René Guenon, prin cele două
volume închinate basmelor lui Ion Creangă, Creangă şi Creanga de aur, dar şi
prin Al patrulea hagialâc, o extraordinară exegeză nocturnă a Crailor de Curtea
Veche a lui Mateiu Caragiale. Lista nu ar fi completă, dacă nu am cita două nume
dintr-o epocă ceva mai apropiată de epoca noastră, şi anume, dacă nu am aminti
eseul extraordinar al lui Alexandru Paleologu7, cu o interpretare esoterică absolut
briliantă a romanului Baltagul, pornind de la mitul lui Osiris din volumul Treptele
lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (1978)  sau capitolul în cheie
psihanalitică, pornind de la un volum clasic al lui Charles Maurron, Hortensia
Papadat Bengescu la psihanalist din volumul lui Ovid S. Crohmălniceanu8, Cinci
prozatori în cinci feluri de lectură, în care se produce un soi de amalgam între
critica psihanalitică şi cea mitocritică, caz destul de similar cu „eroarea”
metodologică în care căzuse G. Călinescu în pasajele cam prea pronunţat
psihanalitice despre apele amniotice din volumulOpera lui Mihai Eminescu, la
care, de altfel, a şi renunţat ulterior. Probabil că mai există şi alte exemple, dar care
nu îmi vin în minte în timp ce scriu acest articol la computer.
Ca să ajungem la zi ar trebui să cităm câteva nume de comparatişti sau
critici literari mai tineri, în frunte cu cei grupaţi în Centrul de Cercetare al
Imaginarului al Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj,Phantasma, şi provenind din
pepiniera revistei Echinox, şi îi numesc aici pe mereu tinerii cercetători Corin
Braga cu Zece studii de arhetipologie, De la arhetip la anarhetip, dar şi pe
Ruxandra Cesereanu9 cu Imaginarul violent al românilor sau Ştefan Bórbely10 cu
eseurile din volumul Visul lupului de stepă. Să nu-l uităm nici pe Mircea
Cărtărescu11, de data aceasta cu un volum mai vechi,Visul chimeric, nutrit din
Gilbert Durand, dar şi din studiile mai vechi ale unor critici literari ca Ion
Negoiţescu12 sau Matei Călinescu13 privind imaginarul postumelor eminesciene.
Nucleul acestor preocupări de a studia imaginarul poetic eminescian din opera sa
postumă coboară până la polemica, deja citată, dintre G. Călinescu şi Mircea
Eliade din perioada interbelică. Există un asemenea centru de cercetare a
imaginarului şi la Bucureşti, din păcate, nu-mi sunt cunoscute rezultatele cercetării
acestuia, fapt absolut paradoxal.
 
Câteva exemple de lecturi mitocritice sau mitanalitice sunt interpretările lui
Ioan Petru Culianu, datând din anii ’80, ale nuvelei Moara cu Noroc în sensul
religiilor gnostice sau maniheiste, apoi în studiul consacrat Fantasmelor erosului
eminescian, discuţia demonologiei erotice, a incubilor şi apariţiilor ignee, dar şi a 
fantasmelor nihilismului eminescian, presărate în câteva poeme şi piese de teatru
postume. De dată mai recentă, am putea cita şi contribuţiile lui Corin Braga, cu un
studiu despre reducţia fenomenologică, la care naratorii romanelor interbelice
supun personajele feminine în capitolulLiteratura interbelică de la Filia la Neikos,
sau o analiză mitocritică a postmodernismului românesc. Foarte multe dintre
consideraţiile criticilor merg în direcţia studiilor comparatiste, din moment ce
miturile analizate fac parte din structura unor opere ale literaturii universale, Corin
Braga analizează în Zece studii de arhetipologie miturile lui Oedip, Faust sau Don
Quijote, motivul dublului şi al visului baroc, sau situaţia cultelor religioase în
Dacia romană şi postromană. Ştefan Bórbely14 se ocupă, la rândul său, în câteva
eseuri din volumul Visul lupului de stepă, de structura duală, appolinică şi
dyonisiacă, a povestirilor lui Thomas Mann şi de simbolistica romanelor lui
Herman Hesse, iar Monica Spiridon15, pe urmele lui Harold Bloom, se ocupă de
acelaşi mit al lui Don Juan, cu aplicaţii pe texte din literatura română şi cea
universală. Sigur, ar putea fi citate mult mai multe asemenea exemple, dar spaţiul
relativ restrâns al acestui eseu nu poate rezuma bogăţia de idei şi de teorii ale
domeniului. Oricum, prezentul text poate fi considerat începutul unui demers, iar
nu un sfârşit.
 
Concluzii
Deşi e o metodă critică cu oarecare vechime în câmpul mai larg al teoriei şi
criticii literare, arhetipologia, cu variantele ei mai tehnice, mitocritica şi mitanaliza
se pot dovedi destul de utile criticului literar, cercetătorului, dar chiar şi
studentului, iar o teoretizare sau chiar o valorificare a domeniului în interiorul unor
cursuri opţionale poate aduce un bagaj de cunoştinţe suplimentar şi abilităţi de
interpretare ale textului literar indispensabile în condiţiile unei difuziuni a
simbolicului în lumea cotidiană. Romanele unor John Fowles (Magicianul,
Colecţionarul), Umberto Eco (Numele trandafirului, Insula din ziua de ieri,
Baudolino), nuvelele lui Mircea Eliade, Codul lui Da Vinci,  bestseller-ul lui Dan
Brown, un profesor de simbologie american, iar din literatura noastră romanele lui
Ioan Petru Culianu,Hesperus, sau povestirile din volumul Pergamentul
diafan, romanul Ambasadorul al lui Ioan Mihai Cochinescu demonstrează că
simbolicul şi miticul au invadat spaţiul cultural. Faptul că la Facultatea de
comunicare există cursuri de acest tip, că mitologia mass-mediei tinde să fie
studiată de eseişti, ca Jean Baudriallard sau Roland Barthes, din
volumul Mythologies, demonstrează că abilităţile de lectură mitică au chiar o
valoare practică şi asigură studenţilor o mai bună inserţie socială în lumea în care
trăim. O lume în care miturile degradate, les petites hystoires în termenii lui
François Lyotard din eseulCondiţia postmodernă s-au substituit marilor legende,
marilor poveşti ale secolului XX. Suntem siguri că arhetipologia sau mitanaliza vor
continua să-şi atragă adepţi, atât printre studenţi, cât şi printre specialişti şi că, şi în
secolul XXI, vor apărea studii, cărţi noi de arhetipologie literară de reală valoare
estetică. Arhetipologia este o metodă foarte modernă şi perfect contemporană
epocii haotice, ca să citez o definiţie sui generis a postmodernismului, aparţinând
lui Harold Bloom.
______________
Note: 
1. Cea mai recentă biografie a lui Mircea Eliade, contestată de unii
comentatori, este opera istoricului ieşean Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Un
prizonier al Istoriei, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005
2. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei. De la mitocritică la
psihanaliză, Bucureşti, Editura Nemira,1998, p. 224
3. Mircea Eliade, Mitul reintegrării în antologia Drumul spre
centru, Bucureşti, Editura Univers, Bucureşti, 1991, pp. 326-388, şi Mefistofel şi
androginul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 71-115. Va relua tema într-un
alt volum, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, traducere din engleză de Maria
Bortă, Bucureşti, Humanitas, 1997
4. Mircea Eliade, Lumière et transcendence dans l’ œuvre d’ Eugène
Ionesco, reluat în Briser le toit de la maison
5. Mircea Eliade, Simbolismul ascensiunii şi visele treze în Vise, mituri şi
mistere, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, pp. 108-124
6. Este vorba, de bună seamă, despre cărţile  lui Vasile Lovinescu, Creangă
şi Creanga de aur, Bucureşti, Editura Rosmarin, ediţia a doua, 1996 şi Al Patrulea
Hagialâc, Bucureşti, Editura Rosmarin, 1996
7. Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail
Sadoveanu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978
8. Crohmălniceanu, Ovid. S., Cinci prozatori în cinci feluri de
lectură, Cartea Românească, 1984
9. Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2003
10. Bórbely, Ştefan, Visul lupului de stepă, Cluj, Dacia, 1999
11. Mircea Cărtărescu, Visul chimeric, Bucureşti,  Editura Litera,1992
12. Ion Negoiţescu, Postumele lui Eminescu
13. Matei Călinescu, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, 1964
14. Bórbely, Ştefan, Visul lupului de stepă, Cluj, Dacia, 1999
15. Monica Spiridon, Melancolia descendenţei. Figuri şi forme ale
memoriei generice în literatură, Iaşi, Ed. Polirom, 2000