REPUBLICA MOLDOVA MAI APROAPE DE UNIUNEA EUROPEANĂ PRIN

DEZVOLTARE REGIONALĂ. EXEMPLUL ROMÂNIEI.

Anca Ghinea (IPP, Bucureşti)

Delimitări teoretice

Literatura actuală de specialitate în domeniile micro şi macroeconomie, politică, drept şi

fiscalitate europeană, management urban, geografie economică şi ecologie semnalează foarte
frecvent referiri la subiectul extrem de vast al dezvoltării regionale. Analiza istoriei, dar mai cu
seamă a situaţiilor actuale, referitoare la conceptul de regiune şi corespondenţele sale reale în
Europa este o întreprindere cu sigure raţiuni practice pe lângă cele teoretice premisate.

Pornind de la politicile generale, cum ar fi diversificarea industrială, statul a iniţiat, cu mai

mult sau mai puţin succes, intervenţii mult mai precise în domenii ca planificarea regională,
amenajarea teritoriului, etc. În cele mai multe cazuri, eficacitatea administrativă şi coordonarea
au fost favorizate de procesele de descentralizare şi deconcentrare administrative la nivel
regional (Franţa, Marea Britanie). În paralel, în efortul lor de modernizare statele au căutat
interlocutori în teritoriu pentru a putea implementa politicile de amenajare a teritoriului şi de a se
asigura de coordonarea acestora cu acţiunile colectivităţilor locale şi ale sectorului privat. Pentru
a asigura această concordanţă statul a iniţiat un proces de reinventare a elitelor locale, fie din
raţiuni partizane (venirea stângii în Italia, consolidarea gaullismului în Franţa), fie datorită
faptului că elitele existente nu au fost considerate suficient de modernizatoare (Franţa, Marea
Britanie în anii ‘60).

Datorită faptului că regiunea este un concept cu multiple semnificaţii se impun câteva

delimitări teoretice.

“Carta Comunitară a Regionalizării” defineşte regiunea “ ca un teritoriu care formează, din

punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există
continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze
specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social şi
economic”. Regiunea reprezintă un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia
administrativă pe o poziţie imediat inferioară nivelului central.

Din punct de vedere al statutului juridic termenul de regiune ca şi cel de regionalizare

acoperă realităţi politice şi administrative extrem de diferite numai dacă ne gândim la statele
europene. Astfel regionalizarea poate fi1: o regionalizare politică (Spania, Italia); o regionalizare
încorporată, rezultat al creării statului unitar prin unirea mai multor state, care îşi păstrează o
anumită individualitate (Regatul Unit); o regionalizare diversificată, cu cadre regionale stabilite
nu numai după criteriul teritorial şi politic, ci şi după alte criterii, precum limba şi cultura
(Belgia, înainte de transformarea ei în stat federal); o regionalizare administrativă clasică, prin
descentralizare, creând regiunile drept colectivităţi teritoriale locale autonome din punct de
vedere administrativ (Franţa); o regionalizare funcţională prin deconcentrare, creând regiunile
doar ca simple circumscripţii ale administraţiei de stat (Grecia); o regionalizare prin cooperare,
creând regiunile ca forme instituţionalizate de cooperare între colectivităţile teritoriale locale
1
C.L. Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, p. 140-141

1
(România). În ceea ce priveşte delimitarea regiunilor, oricare ar fi criteriul utilizat (economic,
administrativ, geografic, social, cultural, istoric, ecologic, etc.) nu există metodologii întru totul
satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Există multe definiţii, iar alegerea depinde într-o
mare măsură de obiectivele urmărite. Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor distinge
între trei tipuri2:
1. regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii cheie
cum ar fi : criteriul economic( ex: venituri pe locuitori apropiate, sector industrial dominant
comun), criteriul geografic (topografie sau climat similar, resurse naturale comune); criteriul
social-politic (o anumită “identitate regională”, dezvoltare istorică comună); în acest caz
diferenţele interne şi interacţiunile interregionale nu sunt considerate importante;
2. regiuni nodale (polarizate, când interesul pentru uniformitate este minim, iar
coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei
către un centru dominant (nod);
3. regiuni pentru planificare (programare), unde unitatea derivă dintr-un anumit
cadru instituţional administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare
regională.

Termenul de regiune nu se aplică însă doar pentru spaţiul naţional delimitat regional. El se
utilizează şi la nivel internaţional, pentru a defini regiuni constituite pe baza legăturilor dintre
zonele de frontieră ale unor ţări vecine sau regiuni formate din grupuri de ţări între care există
legături economice, comerciale, culturale, etc. (ex: ţările scandinave, ţările din regiunea
Pacificului / Asia de Sud Est). De asemenea, dimensiunea internaţională a dezvoltării
contemporane, caracterizată prin tendinţe de globalizare şi integrare, a impus şi necesitatea
găsirii unor modalităţi relativ omogene de structurare a regiunilor din diverse spaţii naţionale. De
exemplu, Oficiul de Statistică al Uniunii Europene a elaborat Nomenclatorul Unităţilor
Teritoriale pentru Statistică (NUTS) cu scopul de a realiza o clasificare uniformă a unităţilor
teritoriale pentru statistica regională a Uniunii.

Experienţa României

În contextul reformei administraţiei publice, aspecte precum regândirea structurii

administrativ-teritoriale a României sunt aduse din ce în ce mai mult în discuţie în special atunci
când se pune problema unui proces eficient de descentralizare financiară şi a serviciilor publice.
Actuala împărţire a teritoriului în 42 de judeţe nu numai că nu răspunde criteriilor de eficienţă
necesare, dar în acelaşi timp nu încurajează existenţa unui raport de nesubordonare între
autorităţile centrale şi locale (aşa cum prevede legea) şi nu constituie un suport adecvat pentru
dezvoltarea economică locală. Un argument pentru această ultimă afirmaţie îl constituie faptul că
Uniunea Europeană a simţit nevoia construcţiei unor unităţi administrativ-teritoriale mai mari
(regiunile de dezvoltare) care să aibă responsabilitatea gestionării fondurilor de pre-aderare
alocate cu scopul dezvoltării economice şi sociale.

Odată cu întocmirea şi implementarea unei politici de dezvoltare regională în România şi

începând cu conturarea regiunilor de dezvoltare, instituţiile necesare coordonării acestei politici
2
D.L. Constantin, Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, p. 11-12

2
au fost create. Principalul rol al acestora, pe lângă conceperea şi implementarea unei strategii de
dezvoltare regională a devenit gestionarea fondurilor europene nerambursabile. Uniunea
Europeană acordă deci o importanţă deosebită acestor instituţii.

România este prin urmare împărţită, începând cu elaborarea „Cartei Verzi a Dezvoltării
Regionale” (1997) în 8 regiuni de dezvoltare formate prin încheierea unor acorduri de asociere,
formale de altfel, între 4 - 6 judeţe. Regiunea de dezvoltare nu este nici o comunitate teritorială
distinctă, nici o instituţie deconcentrată a administraţiei statului. În acelaşi timp ea nu are
personalitate juridică. Printre criteriile de care s-a ţinut cont în momentul conturării regiunilor au
fost vecinătatea geografică şi existenţa unor disparităţi economice şi sociale între judeţe care ar
urma să fie rezolvate prin implementarea unei politici regionale. La nivelul fiecărei regiuni există
două instituţii implicate - agenţia de dezvoltare regională (autoritate executivă) şi consiliul de
dezvoltare regională (autoritate deliberativă).

Cadrul legal şi instituţional

Cadrul legislativ intern, cu relevanţă pentru procesul de integrare a României în

mecanismele de politică regională ale UE, este în bună parte asigurat prin legea 151/1998 privind
dezvoltarea regională în România3, dar şi prin alte acte normative ulterioare. Între acestea pot fi
menţionate în mod deosebit:
- Legea nr. 20/1999 privind regimul zonelor defavorizate;
- Legea anuală a bugetului de stat;
- Legea nr. 133/1999 privind stimularea IMM-urilor;
- Legea nr.189/1998 privind finanţele publice locale;
- Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul ei juridic.

Un pas extrem de important pentru funcţionarea corectă a mecanismelor de gestionare a

fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD a fost aprobarea la sfârşitul lunii august 1999 a
ordonanţelor privind achiziţiile publice şi cea privind auditul intern şi controlul financiar
preventiv. Aceste acte normative vin să armonizeze legislaţia şi procedurile interne cu cele
comunitare.

Cel mai important act normativ din acest domeniu este Legea nr. 151/1998 privind
dezvoltarea regională în România care reglementează, după cum o afirmă din articolul 1, cadrul
instituţional, obiectivele, competenţele şi instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională
din ţara noastră.

Obiectivele de bază ale acestei politici, precizate de lege sunt:

1. diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării
echilibrate, prin recuperarea acc4elerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca
urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice şi preîntâmpinarea
producerii de noi dezechilibre;
2. Pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în
structurile UE şi acces la fondurile structurale şi la Fondul de Coeziune;

3
publicată în M.O. al României, nr. 265, 16 iulie 1998

3
 3. Corelarea activităţilor şi politicilor guvernamentale sectoriale la nivelul regiunilor,
prin stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării
economico-sociale durabile şi a dezvoltării culturale a acestora;
4. Stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei
transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare
la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a
acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile
internaţionale la care România este parte.

Organul deliberativ al regiunii este Consiliul pentru Dezvoltare Regională (CDR), care
coordonează activităţile de promovare a obiectivelor ce decurg din politicile de dezvoltare
regională. Atribuţiile principale ale consiliilor sunt:
- analizează şi hotărăşte strategia şi programele de dezvoltare regională;
- aprobă proiectele de dezvoltare regională, criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile
resurselor Fondului de Dezvoltare Regională (FDR);
- prezintă Consiliului Naţional de Dezvoltare Regională propuneri privind constituirea
FDR;
- urmăreşte utilizarea FDR şi respectarea obiectivelor dezvoltării regionale.

CDR este alcătuit de preşedinţii consiliilor judeţene şi câte un reprezentant al consiliilor

locale municipale, orăşeneşti şi comunale, desemnaţi din fiecare judeţ pe durata mandatului. În
cazul Municipiului Bucureşti, în CDR este desemnat un reprezentant al Consiliului General al
Municipiului Bucureşti şi câte un reprezentant al consiliilor locale de sector. CDR are un
preşedinte şi un vicepreşedinte, funcţii îndeplinite prin rotaţie, pentru un mandat de câte un an de
reprezentanţii judeţelor, desemnaţi de acestea. Deşi legea nu precizează, preşedintele reprezintă
organul executiv unipersonal al regiunii.

Cu funcţii preponderent executive, fiecare regiune dispune de o agenţie de dezvoltare

regională (ADR) coordonată de CDR. ADR este un organism neguvernamental, nonprofit, de
utilitate publică, cu personalitate juridică. Ea este condusă de un director, numit pe bază de
concurs şi eliberat din funcţie de CDR. Finanţarea cheltuielilor de organizarea şi funcţionarea
agenţiilor se asigură de fondul pentru dezvoltare regională, nivelul acestora fiind aprobat de
CDR.

Principalele atribuţii ale agenţiilor regionale sunt :

- elaborează şi propune CDR, strategia şi programele dezvoltării regionale, planurile de
gestionare a fondurilor;
- aplică programele de dezvoltare regională şi planurile de gestionare a fondurilor;
- identifică zonele defavorizate împreună cu consiliile locale sau judeţene şi înaintează
documentaţia CDR;
- înaintează propuneri de finanţare a proiectelor aprobate de Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei (fosta Agenţie Naţională de Dezvoltare Regională – ANDR);
- gestionează FDR şi răspunde în faţa CDR;
- asigură asistenţă tehnică de specialitate celor ce investesc în zone defavorizate.

4
 După cum am menţionat anterior agenţiilor regionale gestionează fondul de dezvoltare
regională. Acesta se constituie anual din: alocaţii de la fondul naţional de dezvoltare regională;
contribuţii de la bugetele locale şi judeţene, în limitele aprobate de consiliile judeţene sau locale,
după caz; surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori străini, UE, alte
organizaţii internaţionale.

Distinct de structurile instituţionale ale regiunilor legea prevede şi structuri naţionale pentru
dezvoltarea regională în capitolul IV.

Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR) este organul deliberativ de la nivel

naţional, menit să promoveze obiectivele politicii de dezvoltare regională. Este compus din
preşedinţii şi vicepreşedinţii CDR şi, la paritate cu numărul acestora, reprezentanţi ai
Guvernului. Preşedintele CNDR este Primul Ministru.

Prin urmare, natura juridică a CNDR este mixtă, el fiind compus atât din reprezentanţi ai
administraţiei de stat, cât şi din reprezentanţi ai administraţiilor colectivităţilor teritoriale locale,
componente ale regiunilor de dezvoltare. Totuşi, prin atribuţiile sale, CNDR, păstrându-şi
particularităţile datorate compoziţiei sale, este o autoritate a administraţiei centrale de stat de
specialitate, subordonată direct guvernului. Gradul extrem de înalt al conducerii acestuia este o
dovadă a importanţei politicii de dezvoltare regională în România.

Principalele atribuţii ale CNDR sunt:

- aprobă strategia şi planul naţional de dezvoltare regională;
- aprobă criteriile, priorităţile şi modul de alocare a resurselor FNDR;
- aprobă utilizarea fondurilor de tip structural, alocate României de către Comisia
Europeană în perioada de preaderare, precum şi a fondurilor structurale după aderare;
- prezintă Guvernului propuneri privind constituirea FNDR şi urmăreşte utilizarea
fondurilor alocate ADR-urilor. CNDR funcţionează pe baza unui regulament propriu de
organizare şi funcţionare.

Înaintea intrării în vigoare a hotărârii de guvern numărul 16/2001 organul executiv la nivel
naţional era Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională, cu personalitate juridică, având
scopul promovării şi coordonării politicii de dezvoltare regională. Agenţia era condusă de un
preşedinte cu rang de secretar de stat şi finanţată prin fondul naţional de dezvoltare regională.

Din februarie 2001 atribuţiile acestei instituţii au fost preluate de Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei care:
- elaborează strategia şi planurile naţionale pentru dezvoltare regională;
- elaborează principiile, criteriile, priorităţile şi modul de alocare a resurselor FNDR;
- propune CNDR constituirea FNDR;
- asigură managementul financiar şi tehnic al FNDR;
- promovează diverse forme de cooperare între judeţe, municipii, oraşe şi comune;
- asigură asistenţa de specialitate CDR-urilor;
- propune CNDR nominalizarea unor zone drept defavorizate;
- îndeplineşte funcţia de negociator naţional în relaţiile cu Direcţia de Politică Regională şi
Coeziune din cadrul Comisiei Europene pentru FEDER şi Fondul de Coeziune;

5
 - gestionează sumele alocate din aceste fonduri;
- coordonează aplicarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională.

FNDR se constituie pentru finanţarea programelor de dezvoltare regională, in suma care se

alocă anual de la bugetul de stat, ca poziţie distinctă pentru politica de dezvoltare regională. La
constituirea FNDR pot fi atrase şi alte sume de finanţare interne şi internaţionale: asistenţa
financiară permanentă din partea UE prin programul PHARE; sume din fondurile structurale de
preaderare; asistenţa financiară nerambursabilă din partea unor guverne organizaţii
internaţionale, bănci, etc.

Tot acest cadru instituţional a fost realizat în ultimii 3-4 ani şi este prea devreme pentru a
face o evaluare a lui sau a rezultatelor acestei politici în România. Pot fi identificate însă câteva
probleme actuale mai ales în ce priveşte înfiinţarea şi modul de lucru al instituţiilor din
domeniu4. Acestea pot fi sintetizate astfel:
- timpul scurt de implementare (lipsa unei perioade de experimentare şi validare);
- necesitatea aplicării unui proces de “învăţare din mers” în ceea ce priveşte:
- afluxul mare de informaţii care trebuie asimilat ,
- procese paralele de formare şi implementare
- lucrul “sub presiune”
- atractivitatea redusă din punct de vedere al retribuţiilor şi condiţiilor de muncă;
- instabilitatea structurilor organizatorice şi de personal;
- integrarea în cadrul structurilor instituţionale existente;
- relaţiile dintre instituţiile nou create
- comunicarea încă dificilă,
- lipsa unui mediu favorabil pentru parteneriatul instituţional,
- lipsa de credibilitate la nivelul opiniei publice;
- nesiguranţa finanţării costurilor instituţiilor ( la nivel regional);
- dificultatea distanţării de influenţele ”politizate”.

Puncte critice cu privire la statutul instituţiilor regionale

Statutul legal precum şi modul de constituire a actualelor regiuni de dezvoltare sunt în

general contestate de toate părţile implicate, constituind un motiv al lipsei de eficienţă în diferite
aspecte. Agenţiile de dezvoltare regională sunt ONG-uri de utilitate publică. Organizarea lor
instituţională tinde mai mult către o structură a administraţiei. ADR-urile se află practic între
două tendinţe contradictorii. Pe de o parte instituţiile publice cu care sunt obligate să colaboreze
nu o privesc cu seriozitatea necesară, iar Ministerul Dezvoltării şi Prognozei manifestă tendinţe
de centralizare considerând că activitatea ar fi mai eficientă dacă aceste instituţii vor deveni
instituţii descentralizate ale ministerului. Pe de altă parte ADR-urile depun eforturi pentru a
obţine independenţa de care au nevoie pentru a gestiona fondurile în mod eficient, dincolo de
constrângerile birocratice ale unei veritabile instituţii publice. Nu există un indiciu referitor la
care dintre aceste două tendinţe va prevela, însă diferitele modele de organizare din Uniunea
Europeană demonstrează faptul că eficienţa acestor instituţii este dată de gradul mare de
autonomie sau chiar de independenţă de care dispun.

4
Gabriel Pascariu, Training in European Affairs-dezvoltare regională, septembrie 2000

6
 Celălalt organism regional, consiliul de dezvoltare regională, are de asemenea un statut
contestat datorită faptului că permite o imixtiune accentuată a influenţelor politice în distribuirea
fondurilor europene nerambursabile către judeţe. Deşi există un comitet independent de evaluare
(format din experţi independenţi), deciziile importante, cele referitoare la finanţarea investiţiilor
de amploare din cadrul judeţelor sunt rezultatul negocierii sau impunerii autorităţilor publice
judeţene care compun consiliul. În cazul proiectelor mici în schimb (de încurajare a IMM-urilor,
agroturism, etc), deşi în mod legal consiliul este cel care decide selecţia proiectelor pe plan
regional, el nu are decât un vot formal, decizia agenţiilor fiind cea finală.

Necesitatea întăririi rolului instituţiilor regionale

Reprezentarea intereselor regionale este un fapt care se impune în condiţiile de teritoriu şi

de populaţie ale României. Instituţiile regionale ar trebui să se constituie în vocea care nu numai
să reprezinte interesele locale în faţa autorităţilor centrale, judeţele având o putere mult prea
dispersată din acest punct de vedere, dar şi autoritatea care reuneşte judeţele şi le ajută să
coopereze local în probleme care le depăşesc graniţele (ex: infrastructură, mediu)

Realitatea şi percepţia celorlalte instituţii implicate indică faptul că instituţiile regionale nu

au încă o bază solidă în sensul în care nu reuşesc în mod practic să îşi îndeplinească misiunile
stabilite prin lege. Cel mai important, nu formează o voce unitară a judeţelor reprezentate,
impactul proiectelor finanţate fiind mai degrabă local decât regional.

Două aspecte sunt determinante în întărirea rolului acestor instituţii. Primul dintre ele este
legat de lipsa unei vizibilităţi a autorităţilor regionale în faţa opiniei publice. Deşi presa de
exemplu a început să prezinte subiecte în acest sens tot mai des, cetăţenii nu sunt realmente
informaţi despre existenţa instituţiilor regionale, cu atât mai puţin de rolul lor. Puţini au
cunoştinţă de asemenea de existenţa regiunilor de dezvoltare. Promovarea lor este deci
indispensabilă pentru întărirea rolului pe plan regional. Cel de-al doilea aspect care ar contribui
în mod esenţial la întărirea rolului instituţiilor regionale ar fi atribuirea unor competenţe
suplimentare nivelului regional. Pe lângă efectele asupra încurajării parteneriatului interjudeţean
şi formarea spiritului regional, regiunile ar oferi posibilitatea unei reale reprezentări a intereselor
locale. Dacă de exemplu o regiune ar avea posibilitatea şi ar dori să construiască un drum ce ar
genera dezvoltare economică pentru regiune ar putea să o facă fără să fie necesară aprobarea
autorităţilor de la Bucureşti. Cele două aspecte sunt strâns legate între ele, căci fără o informare
adecvată şi corectă a opiniei publice nu se poate regândi construcţia administrativă a României.
În cazul în care ea s-ar realiza, rămâne încă de discutat care este cea mai bună formulă teritorială.

Pornind de la aceste puncte critice diferiţi actori naţionali şi internaţionali consideră

oportună existenţa unei dezbateri cu privire la reforma administrativ-teritorială a României.
Observaţiile la adresa impactului pe care înfiinţarea unui nou palier de guvernare l-ar avea asupra
României din punct de vedere politic, economic şi social sunt în general critice. Intelectualitatea
universitară din ţară împreună cu ONG-urile au lansat de curând dezbateri referitoare la acest
subiect, făcând cunoscute argumente pro şi contra la adresa regionalizării. Societatea civilă
reprezentată de think tankuri cu preocupări în domeniul administraţiei publice este una din vocile
care contestă viabilitatea actualelor regiuni şi propune reformularea criteriilor de delimitare a
acestora precum şi regândirea statutului şi responsabilităţilor pe care le deţin.

7
 O decizie în sensul înfiinţării regiunilor necesită fără îndoială adoptarea conjugată a unui
complex de măsuri pornind de la revizuirea legislaţiei existente şi chiar a Constituţiei până la
organizarea unei campanii adecvate de informare a opiniei publice cu privire la motivaţiile
acestei decizii dar şi la implicaţiile pe care le presupune implementarea ei. Este vorba despre un
proces care implică o multitudine de actori şi care nu se poate realiza decât după parcurgerea
unor etape distincte.

Esenţial însă este contextul politic în care are loc dezbaterea şi modul în care autorităţile
publice centrale îşi fundamentează decizia finală. Aceasta trebuie să fie rezultatul pe de o parte a
unui consens realizat la nivelul clasei politice cu privire la necesitatea reformei şi principalele
sale direcţii, iar pe de altă parte rezultatul unui proces de consultare cu societatea civilă şi alte
grupuri afectate sau implicate ulterior. În acelaşi timp, este necesar să se ţină cont de
recomandările instituţiilor europene care, deşi nu impun un anumit model, pe baza experienţei
acumulate în timp şi pe diferite arii pot propune soluţii viabile.

Concluzii pentru Republica Moldova

Din păcate reforma iniţiată la începutul anului 2003 nu este menită să încurajeze noile
viziuni despre dezvoltarea locală şi regională, revenirea la raioane mergând chiar în sensul opus
al acestor noi concepte. După cum am arătat anterior spaţiul optim pe care se pot implementa
politici eficiente în domeniul dezvoltării economice şi sociale este reprezentat de regiune.

Utilitatea dezvoltării regionale pentru Republica Moldova vine atât din raţiuni de natură
externă dar şi internă. Recentele poziţii adoptate de autorităţile de la Chişinău afirmă ca un
obiectiv principal apropierea de Uniunea Europeană într-o primă etapă şi chiar integrarea după
parcurgerea traseului necesar. Din acest punct de vedere Republica Moldova va trebui să
implementeze o politică de dezvoltare regională, parte intrinsecă a acquisului comunitar deoarece
normele UE nu se negociază. Pe de altă parte însă există şi raţiuni de natură internă care ar
justifica o asemenea decizie politică. Pe de o parte este vorba despre disparităţile în dezvoltare
existente între Chişinău şi celelalte regiuni sau între Nord şi Sud, ştiut fiind faptul că scopul
principal al dezvoltării regionale este chiar acela de a diminua aceste disparităţi. Pe de altă parte
dezvoltarea regională poate constitui suportul pentru dezvoltarea economică şi socială de care
Republica Moldova are atâta nevoie astăzi.

Pentru ca acest lucru să se întâmple însă este nevoie, ca şi în cazul României, de voinţă
politică şi de un angajament real din parte autorităţilor de la Chişinău pentru reformă şi
dezvoltare. În plus populaţia trebuie să fie constant informată şi pregătită pentru eventuale
schimbări. În acelaşi timp, structura administrativ-teritorială şi instituţională joacă un rol
important în tot acest tablou. În fond este vorba despre o opţiune fundamentală: Est sau Vest.